Adriana POPA: Taina scrisului (75) – Oglindirea propriei personalități
„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.
Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.
„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.
Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!
De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.
Scriu, scriem, ca să renaştem şi să ne regăsim pe noi înşine. Ulise, în infern, a sacrificat animalele, pentru ca umbrele să-şi regăsească existenţa. În acest sens s-ar putea înţelege că scrisul ar putea fi şi un sacrificiu. Necesitatea jertfei este explicată de Mircea Eliade: „În creaţie era divinitatea care se sacrifica pe sine; şi în alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica fiinţa cea mai dragă, un alt fel de a formula jertfa de sine”. Ideea jertfei se regăseşte în „Meşterul Manole”, drama lui Lucian Blaga, într-un monolog de tip faustian: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat.”
De ce scriu? Scriu pentru că mie îmi este dor! „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”. (Nichita Stănescu) Literatura, muzica, arta, sunt îngeri luminoşi cu dor de pământ. Cu Cu dor de iarbă strivită, verde, sub tălpi.
Scriu, scriem, pentru a împărtăşi celorlalţi gânduri şi sentimente, pentru a nu strivi „corola de minuni a lumii”. Trăim într-o societate meschină, în care „prin simplul fapt că face parte din mulţime, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţimii, devine un instinctiv, prin urmare un barbar”, spunea Sigmund Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eului”.
De ce scriu? Scriu pentru a călători în timp, pentru a aboli timpul istoric, pentru a rămâne „veşnic tânăr înfăşurat în manta-mi”. La fel ca feciorul de împărat din basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte” care atinge absolutul – un absolut care se pare că îl copleşeşte – şi, prin redescoperirea „stării de dor” străbate invers drumul de la infinit la finit, pentru a se reîntoarce la condiţia umană şi a se contopi cu originile.
Scriu, scriem, pentru a ne contempla propriul suflet, pentru a ne regăsi prin cuvânt. În societăţile arhaice exista răspunderea faţă de cuvânt. Odată rostit, cuvântul se încărca de sugestii magice, demiurgice şi nu mai putea fi luat înapoi. Dobândind o existenţă proprie, el se putea întoarce împotriva subiectului rostitor, instituindu-se. Cuvintele sunt fiinţe vii, ele păstrează o latură divină. Scrisul? Scrisul este o taină, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!”
——————–
Adriana POPA
Timișoara, septembrie 2018
