Monah IUSTIN T.: Milostenia ca puls al vieţii

12 Jan 2019 by m.gurza, Comments Off

Se spune că iarna mintea e mai liniştită. Mai ales după ce au trecut Sărbătorile. Mai puţin împrăştiată. Şi mai capabilă pentru exerciţii sufleteşti.
Iată unul, care ar putea să ne dea energie pentru restul anului. Şi – de ce nu? – pentru restul vieţii…

Milostenia. Care este rolul milosteniei în viaţa noastră? Ce valoare are ea, ce primim în schimbul ei, ajutând oameni care nu ne pot răsplăti în vreun fel? Sau care nici nu apucă să cunoască pe cel ce a făcut darul.

S-ar părea că toţi o ştim, dar nu avem răgazul să o formulăm.

Cu un fel al milosteniei, cel material, suntem obişnuiţi. A da un ban unui sărac, a hrăni un nevoiaş, a îngriji un bolnav, a da o haină de pomană – e cumva de înţeles. Mai există însă şi un altfel de milostenie, mai adânc, care ţine de viaţa însăşi. Ceea ce se cheamă „milostenie sufletească”, cum o numea părintele Cleopa. A învăţa pe cel neştiutor, a mângâia pe cel îndurerat de pierderea cuiva, a scoate din singurătate pe cel singur, a încuraja pe cel deznădăjduit, descurajat de viaţă, a alina gândurile negre ale unui bolnav, a cânta colinde într-un penitenciar etc. Adică – într-un fel minunat – a încuraja şi a susţine viaţa în toate formele ei care se zbat, acelea mai slabe şi mai vulnerabile.

Dar de ce să ajuţi fiinţe mai slabe când viaţa ta trebuie să fie puternică, să munceşti să o susţii, să o promovezi, într-un cuvânt – să o afirmi? Într-o logică devenită foarte familiară nouă, de ce să susţii proiecte de vieţi de „nesucces” – vieţi de sărăcie, de boală, de depresie, de bătrâneţe sau de singurătate – când ai alte proiecte de succes, alte vieţi drept exemplu, şi, mai ales, propria ta viaţă? Pe care-l vezi ca cel mai de succes şi mai meritoriu proiect dintre toate.
Şi aici ajungem la punctul cel mai adânc al fiinţei noastre. De ce? De ce să laşi vieţile să se zbată? De ce să încurajezi sărăcia şi boala? Dacă o lumânare abia mai pâlpâie, de ce să n-o stingi? Dacă a rămas o frunză singură într-un copac, de ce să n-o faci să cadă? De ce să susţii viaţa pe muchea ei cea mai fragilă şi mai vulnerabilă? Nu este o prefăcută cruzime?

Din acest punct, nu poţi să coteşti decât în două direcţii.

Poţi să coteşti la stânga. Şi să te iei după „umanismul” noii lumi fără Dumnezeu. Suferinţa, sărăcia, boala, handicapul nu au ce căuta într-o lume viabilă, „de succes”. Şi atunci, „alinăm” aceste suferinţe în cel mai „uman” mod posibil: eutanasiem bătrânii sau bolnavii, avortăm copii „fără şanse”, pe cei cu sindrom Down sau pe cei care ne complică existenţa în oricare alte feluri… Răsplata acestui drum la stânga, acestei logici, este una teribilă! Ireversibilă. Dar să n-o formulăm până nu vedem răsplata celuilalt drum…

Căci, din acelaşi punct, putem să cotim la dreapta. Spre mila care susţine existenţa. În toate formele ei şi – mai ales – în cele mai neajutorate. Spre acea dispoziţie a inimii cu care Dumnezeu însuşi creează şi susţine lumea. Căci nu El a creat un mediu ostil vieţii, ci excesele şi natura căzută a omului au făcut-o. Dumnezeu însă dă şanse vieţii tocmai în acest mediu ostil, oricât de ostil. Cum anunţa într-un mod minunat proorocul Isaia despre Mântuitorul. Când va veni, El „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge” (Matei 12, 20). Cine putea concepe atâta blândeţe, atâta gingăşie, tocmai din partea celei mai puternice Fiinţe? Aşa înţelegem de ce, în zilele noastre, copii care se zbat să se nască, cu şanse medicale minime, ajung să vadă lumina vieţii. Sau de ce unii oameni duc o boală cronică toată viaţa, sau un handicap sau o dizabilitate cu care străbat lumea până în ultima clipă. Înţelegem astfel de ce trebuie să trăiască şi oamenii săraci, oamenii bolnavi sau singuri. De parcă le dă Cineva mereu şanse… Pentru că avem un Dumnezeu minunat, care „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”. Care susţine viaţa până când toate şansele ei au fost actualizate. Sau chiar şi singura: şansa de exista şi de a trăi, pe pământ, măcar o singură clipă.
Răsplata acestei cotituri la dreapta este una incredibilă. Să încurajezi, chiar şi cu gândul, venirea-limită a unui copil pe lume, să întăreşti acel fir de viaţă de care se agaţă un bolnav, să scoţi o şansă în faţă celui deprimat şi care a epuizat propriile şanse date vieţii, să dai o mână acelei „trestii strivite” sau „feştile fumegânde” – înseamnă să primeşti înapoi ceva extraordinar. Primeşti înapoi sentimentul valorii vieţii. Al oricărei vieţi, al vieţii celei mai fragile, şi, în cele din urmă, al vieţii tale. Care stă dincolo de reuşita oricărui proiect, dincolo de bogăţie sau sărăcie, de sănătate sau boală, dincolo de orice circumstanţe favorabile sau nefavorabile. Ca fericitul Iov, care a primit lecţia valorii universale a vieţii tocmai când rămăsese sărac, bolnav, şi singur. Fiindcă într-un mod minunat – aparent fără legătură cu subiectul durerii lui –, Dumnezeu îl întreabă: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu? Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor? Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?” (Iov 38,41; 39, 1-2). A da valoare altor vieţi fragile, mai slabe decât a ta, înseamnă să gândeşti ca Dumnezeu însuşi – care a creat o viaţă mai slabă decât El – şi să recapeţi acel sentiment al valorii şi al puterii adevărate care vine din ocrotirea vieţilor altora. Şi mai înseamnă să-ţi asiguri o bătrâneţe liniştită. Şi un somn uşor, când pui capul pe pernă.

De cealaltă parte, alternativa e teribilă. Negarea valorii intrinsece a altor vieţi mai slabe, mai vulnerabile, epurarea lumii de (viitori) copii cu dizabilităţi, de bătrâni şi de bolnavi, naşte o moştenire otrăvită. Propovăduind îndestul timp că viaţa în suferinţă nu are valoare, vei primi înapoi aceeaşi răsplată toxică – sentimentul lipsei de valoare, de sens a propriei tale vieţi. Nu va trece mult până la prima boală, prima suferinţă sau singurătate, când vei descoperi, parcă de nicăieri, că viaţa ta nu mai are valoare. Iar banii şi medicamentele nu ne vor mai ajuta cu nimic. Pentru că ne-am tăiat punţile umane, de la inimă la inimă, de unde ne-ar fi putut veni valoarea. Şi rămânem pradă singurătăţii şi depresiei terminale, şi unei viitoare bătrâneţi chinuită din urmă de nihilismul tinereţii ei. De care nu s-a căit.
Aşa că să cotim la dreapta. Spre milostenie. Şi nu doar din aceea materială, care e mai uşoară, ci spre aceea sufletească, care presupune schimbarea minţii. Şi a inimii. Şi vieţile săracilor au valoare. Şi vieţilor bolnavilor au valoare. Şi vieţile copiilor cu dizabilităţi au valoare. Orice viaţă are o valoare dată de Dumnezeu, neştirbită de fragilitatea ei. Orice viaţă are puls. Oricât de slab. Şi ori de câte ori simţim acel fior de energie caldă în noi, acel zâmbet interior care se trezeşte când ajutăm pe cineva, când dăm o şansă cuiva – acela e însuşi zâmbetul Duhului Sfânt, care mărturiseşte valoarea vieţii din noi, ca şi din toţi ceilalţi. Valoare care stă ascunsă în cele mai minunate moduri în toate fiinţele, în „trestiile strivite” ale acestei lumi.

Şi ce mod mai bun de-a scăpa de iadul unei vieţi egoiste decât să simţi că ai valoare între toate aceste fiinţe?

Avem puls.

Deci… exerciţii frumoase. O iarnă liniştită. Şi o viaţă binecuvântată!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

11 ianuarie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 19180

Ultimele Comentarii