Valeria TAMAȘ: Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş
Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.
De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.
“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.
Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.
“Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă / Înspirăm sfânta mireasmă, / Ăsta-i un adevărat mister, / Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”
O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia „Cip-cirip de rândunici”, unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire / Să mergem pe la mănăstire, / Cu bucurie-n suflet iară, / Pe-alei de caldă primăvară, / Îmbrăcată iarăşi în culoare / Şi mireasmă-mbătătoare. / În triluri dragi de păsărele, / Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”
„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă, / Cu nume de Gărgăriţă, / Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.”
Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc, / În mână te ocrotesc / Şi fără de preget / Te-aşează pe-un deget, / Să le spui deschis / De li s-o împlini un vis: / Privind încotro vei zbura, / Să ştie unde s-or mărita.”
Poezia „Cucul” îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc:
„Trâmbiţând numele său, / Cu-cu, cu-cu! tot mereu, / Îşi umflă guşa cu spor, / Cască pliscul binişor… // Coada şi-o răsfiră în grabă, / Cântând silabă cu silabă, /
C-un timbru grav rostite / Pentru inimi îndrăgostite.”
„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie / M-apucă o hărnicie / Să desenez fluturi şi flori / În tot mai multe culori.”
„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri / Faimoasele acorduri / Ale orchestrelor minunate / Cu soliste talentate, / Zvelte, blânde şi modeste, / Fiinţe bune din poveste, / Umplu munţii, mările / Cu toate cântările.”
Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine / Pentru al nostru bine, / Duşman al bolilor toate, / Sporind a noastră sănătate, / Ca viaţa noastră să ne fie / Dulce miere, bucurie.”
Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină / Când am ieşit în grădină…, // Inima începe să-mi bată, / Şi-ndată mă simt fermecată, / De-a licuricilor sclipire / Şi-a ochilor mei uimire.” Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea . Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.
„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi / Construiesc un cuib în ritm vioi, / Căptuşit cu puf sau pene moi, / Aşa precum e-n pat la voi. // Cu mare dragoste îi îngrijesc, / Cu glas suav le ciripesc, / Baie-n colb le pregătesc / Şi de duşmani îi păzesc.”
Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat” să rostim, / Pentru tot să-I mulţumim. // „Adevărat a-nviat” primim răspuns, / Iubirea-n noi ni s-a aprins, / An de an se-arată iară, / Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. ”Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie.
„Minunea de cireș” este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.
Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală. / Chiar de m-or descoperi / Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei. Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece.
Pentru “Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus / Îl vizitează pe Iisus. / Şi ea este copilul Lui, / Minune a creaţiei dintâi.”
Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are!
„Vino soare-n dimineaţă, / Pe Eva de mi-o răsfaţă! // Vino iarăşi la amiază, /
S-o alinţi cu a ta rază! // Pe la asfinţit, vino iară, / Ca s-o pregăteşti de seară! // Noaptea, veniţi voi steluţe, / Fetiţei să-i daţi bineţe! // Vino şi tu mândră lună, /
Să-i faci din somn cunună! // Cu stele, luceafăr şi soare / Fie-i viaţa sărbătoare!”
Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.
Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor “Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele.
„Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must, / Pe care-l beau pe nerăsuflate, / Fiind printre sucurile preferate. / În cămară se adună anume, / De nu le mai ştii pe nume, / Gem, dulceaţă şi peltea, / Ce clătite, vom mânca! / Pe un raft, nişte borcane / Cu zacuşti şi cu tocane, / Pline sunt de vitamine, / Bune pentru orişicine. // Toamna, gospodina vestită / De toată lumea-i îndrăgită.”
„Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate / Se-aşează cuminţi toate / Să se odihnească o vreme / Pe pământul care geme / De-atâta apă şi hrană / Adunată peste iarnă. / În primăvară să renască / Natura să-nverzeasă / Pe noi toţi, să ne sfinţească.”
Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam / Mi-a bătut un fulg în geam, / Slab, stingher şi abătut / Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.
Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară, / Neaua pluteşte sprinţară, / Pregătind iarăşi albul drum / Ca să vină Moş Crăciun. // Moşul drag și generos, / Anunţă naşterea lui Hristos, / Dorinţe împlineşte mintenaş / Celor ce îi scriu răvaş.”„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți!
Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar propria-i bancă! „Bănuţii în dar primiţi / Aici pot fi economisiţi, / Şi puţin câte puţin / Fără muncă, în chip divin, / Cutia goală şi uşoară / Se transformă în comoară.”
Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin. Ni le putem patenta: În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu / Un perete-n casă-i viu. / Vin şi pleacă mulţi copii, / Păsări, animale vii, // M-am urcat pe-un scăunel / Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!
„Bicheta” şi „Babeta”, două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”, / Şi-acum, îmi vreau „babeta”. // -Unde e „babeta” mea? / Chiar acum, Eva o vrea! // Şi când colo, ce să vezi? / Vine Bobo cu-ochii verzi, / Şi cu lacrimi tot râdea, / Crezând că-i vorba de ea. / Şi-atunci se implică Sara / Ca să terminăm gargara. / -Vine-ndată a ta „babetă”, / Călare pe o „bichetă”! / Că „bicheta”-i BICICLETA, / Iar „babeta” e TABLETA.”
Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.
„Papada”, ne-a produs tuturor reacții, sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi
în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată / Prin „papada” înfiorată. / După câţiva paşi în grabă,/ Am căzut în neaua albă // Am crezut că este frişcă / Dar la limbă, tare pişcă! / Dau să mă ridic cumva, / Şi mă ţine strâns în ea.”Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.
„Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm.
„Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică.
”Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos, / Mi se părea că zic frumos, / Că-i haios şi nu caraghios, / Pentru mine, chiar ingenios.”
„Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări, pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut? / Coamă Roz, Poneiul scurt / M-aştepta chiar echipat / De-o plimbare prin palat. // Eu, prinţesa Eva, neînfricată / Spun cu vorba-mi răspicată: / Dii, Ponei spre înalta zare, / Să vedem răsăritul de soare! // Toţi ai casei s-au trezit, / Neştiind ce am de gând, / Aplaudă fata spontană, / Ca Poneiul, năzdrăvană.”
Timpul trece foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea , devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă: „Şase ani eu împlinesc / De aceea vă poftesc / Să mă credeţi pe cuvânt / Că am un mare avânt, / Ca şcolarii, să fac teme / Fără a mă mai teme / De liniuţe şi bastonaşe, / Care-mi par nişte poznaşe. // Drepte, strâmbe cum or fi / Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac / Că nu-i după bunul lor plac.”
Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. ”Fantome prin ceață” este un poem care le lasă copiilor imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă / Văd o fantomă în ceaţă, / Merge încolo şi încoace
Sprintenă şi perspicace. // Însă, în ceea ce mă priveşte, / Măresc pasul voiniceşte, / Pe urme-i calc cu îndrăzneală / Să nu mai umble cu-atâta fală. // …Privirea-mi sparge deasa pâclă / Şi văd o fată care umblă, / Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu, /
Pe drumul întins, cu mult tupeu. // Ne-am distrat ştrengăreşte,/ În timp ce un coleg ne urmăreşte, / Crezând şi el în fantome, fireşte, / Dar într-un târziu se lămureşte. / Şi prin ceaţa ca o simplă coală / Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”
„Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere, / Gingaşă petală de mângâiere. // Eşti marea cea mare şi cerul înalt, / Dar şi cel mai strălucit diamant. // Eşti lumina astrelor cereşti / Sufletele noastre-mpodobeşti. // Eşti iubirea ne-ntreruptă, / Din care întreaga familie se-nfruptă.”
Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.
Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!
——————————
Valeria TAMAȘ
Timișoara
5 februarie 2019
