Monah IUSTIN T.: Ce spunem într-o îmbrăţişare

9 Mar 2019 by m.gurza, Comments Off

Există puteri în noi care nu sunt întrecute de nicio forţă de pe lume. Şi există ştiinţe pe care le ascundem în pieptul nostru, fără să explicăm de unde le ştim. Puteri pe care nu le-am dobândit, şi ştiinţe pe care nu le-am învăţat. Mintea nu poate pune mâna pe ele şi asta o frământă. Căci ele n-au nicio legătură cu timpul, nici cu locul nostru. Şi nici măcar cu lumea aceasta. Ele sunt ce avem noi din altă lume, deşi suntem toţi născuţi şi crescuţi aici. Şi această limbă misterioasă pe care o vorbim – fără să ştim de ce – ne face pe toţi, preţ de minute sau secunde, nepământeni şi locuitori ai unei alte lumi. Căci trăim aici, mai mereu, dar, câteodată, nu suntem de aici.
Fiindcă în pieptul nostru se ascunde acea inimă gânditoare, pe care părinţii Bisericii au numit-o “nous“. Ea nu se supune creierului şi nici inimii de carne, deşi foarte aproape de aceasta din urmă. Şi această inimă gânditoare – sediul fiinţei şi locul de vizită al lui Dumnezeu –, spune cele mai neauzite lucruri despre lume şi despre oameni. Nişte secrete pentru minte, care i-ar fi rămas secrete cu veacurile, fiindcă nu sunt rezultatul niciunei metode şi niciunui proces logic discursiv. Această „altă inimă” a bătut în piepturile Mariei şi Elisabetei când s-au îmbrăţişat, şi Elisabeta a spus, parcă de nicăieri: „binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42). Tot aceeaşi inimă i-a spus bătrânului Simeon cine era Pruncul pe care îl ţinea în braţe: „acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 28-29). Această inimă are ochi peste tot, ca heruvimii, vede şi pătrunde în locuri pe care mintea noastră raţională nu le-a „cartografiat”. Sunt din afara „hărţii” ei. Mintea nu le va putea pricepe. Dar, dacă e înţeleaptă, le va crede.
Aşadar, ce ştiinţă misterioasă are inima, când îmbrăţişăm un alt om? De unde află, de unde pune cap la cap datele „neînregistrate” ale cuiva?… Şi de unde (re)compune esenţa acelui om, ca şi cum ar reconstitui o moleculă dintr-un cristal perfect? Căci, la rezultat, asta a ieşit: o mostră, un fel de metaforă incredibilă şi precisă a acelui om…
Dar să trasăm limitele a ceea ce vorbim. Îmbrăţişarea nu e orice îmbrăţişare. Nu e îmbrăţişarea prea deasă, consumată într-un soi de nesiguranţă. Nu e orice îmbrăţişare între soţ şi soţie, sau părinte şi copil, deşi are şansa să fie. Nu e orice îmbrăţişare de rămas bun şi nici orice îmbrăţişare de bun venit. Acestea conţin adeseori aşteptări, orizonturi de timp şi de griji, care le fură potenţialul adevărat. Nu e îmbrăţişarea îngrijorată, bineînţeles. Nu poate încăpea nici un fel de teamă, niciun fel de incertitudine. Nu suntem sub radarul emoţiilor care se schimbă. În sfârşit, nu e îmbrăţişarea simulată sau de complezenţă. Căci politeţea n-are putere să spună altceva despre om decât credibilităţi binevoitoare. În fapt, politeţea e amânarea perpetuă a întâlnirii cu persoana omului.
Îmbrăţişarea adevărată este îmbrăţişarea lipsită de „miza” personală a vreunui mesaj, a vreunui interes sau ataşament aparte, de aşteptările rudeniei sau chiar şi de confirmarea prieteniei faţă de cel îmbrăţişat. Toate astea sunt aşteptările rezonabile ale lumii. Mintea poate pune mâna pe ele. Dar aici vorbim de îmbrăţişarea pe care mintea şi lumea nu o încape. Cumva, e ca dragostea care nu se supune niciunei legături omeneşti. Dragostea care nu depinde de legături. Ci – minune! – dragostea care face ea însăşi legăturile…!
Aşadar, lăsând toată ştiinţa lumii, ce spunem într-o îmbrăţişare adevărată?
Căci atunci ceva – sau cineva – din noi, se ridică şi vorbeşte pentru prima oară cu acel om total necunoscut… Nu-i vorbeşte nimic din biografia lui, din circumstanţele lui sociale, nu-i ia la rând problemele, nu caută rezolvări… Dar, într-un fel de curată nebunie, le închide pe toate într-un arc de boltă, deasupra. Şi omul din noi tace şi spune ceva omului din celălalt. Pieptul şi inima noastră gânditoare vorbeşte pieptului şi inimii lui (ei) gânditoare. Şi-i spune tainic, în trei feluri, acelaşi lucru:
Te ştiu.
Te ştiu dintotdeauna. Dinainte să te naşti. Te ştiu din gândul din care ai venit. Înţeleg că trebuia să fii, că nu se putea să nu fii, că nu se putea să fii decât tu. Că nu se putea să fii decât aşa, cum numai tu poţi fi. Tu eşti acela (aceea). Ştiu cum te numeşti şi nu mă aşteptam să ai alt nume decât numele tău. Nici nu mă mir că eşti… Mă mir cum se putea să nu fii, că nu se putea să nu fii. Şi să ştii, iarăşi, că eu te ştiu de mereu, şi nu a fost odată să nu te ştiu, şi eu şi tu să nu fi fost. Fiindcă eu te ştiu de când am fost, şi tu eşti de când am fost. Nu eram vreodată fără să fii tu. De când te întâmpli pe lume, eu te ştiu. Nu aveam cum să nu te ştiu.
Îţi ştiu locul pe lume.
Te ştiu pe tine în locul tău. Cu tot cu locul tău. Când ai venit pe lume, ai venit şi cu ştirea despre locul tău pe lume. Căci tu eşti un loc pe lume anume, şi niciun alt loc nu este asemenea locului tău! Aşa cum numai tu poţi fi… tu, numai locul tău putea să fie… locul tău. Şi între atâtea locuri, locul tău e parcă singurul. Căci tu eşti de parcă ai fi singurul fiu (singura fiică) a Dumnezeului tău. Şi odată cu tine, Dumnezeu a făcut un singur loc pe lume: locul tău. Şi în acel loc al tău e tot ce trebuie ca să fii, şi Dumnezeu parcă a creat toată fericirea odată cu locul tău. Şi nu mai e nevoie de altă fericire, dacă eşti tu! Locul tău e destul pentru fericirea tuturor, destul să încapă fericirea tuturor celor care sunt. Nu se putea un loc mai bun ca al tău.
Eşti din Părintele meu.
Dacă te ştiu pe tine, şi-ţi ştiu locul tău, nu poţi să te tragi decât din Părintele meu. Şi de unde te-aş şti, dacă n-ai fi din Părintele meu? Fiindcă am sentimentul că precis eşti tu… Fiindcă El te ştie precis că eşti tu. Şi cum ar putea două tulpini să se recunoască, dacă n-ar fi din aceeaşi rădăcină? Eu şi tu suntem de când ne ştim. Şi te ştiu de când suntem. Fiindcă vorba asta – „de când suntem” – nu e un timp. Fiindcă suntem „de când” Părintele. Părintele e „de când”, şi de fapt orice „de când” înseamnă Părintele nostru, şi nu e nici un alt „de când” în afara Lui. Şi parcă ne-am trezit amândoi din Părintele, şi nu eram nici unul fii şi fiice fără Părinte. Fiindcă Părintele are un Fiu, care şi El e „de când”, şi parcă deodată cu El, toţi suntem cumva… fiii şi fiicele Părintelui. Şi cum ne-am trezit fiii şi fiicele Părintelui, parcă ne-am trezit, mai întâi, fraţi şi surori mai mici cu Fiul Părintelui. Fiindcă Părintele a vrut să avem un Frate mai mare, ca să nu ne fie frică, când ne trezim pe lume numai noi, fraţi şi surori mici… De-aia să ştii că eşti fratele mic (sora mai mică) a Fratelui mai mare al meu. Care e din Părintele nostru, al tuturor. Şi…
…şi aşa, povestea continuă.
Şi aşa, în îmbrăţişarea adevărată, inimile gânditoare urzesc gânduri noi, la nesfârşit… Căci asta e îndeletnicirea de care mintea inimii nu se satură niciodată! Să descopere şi să desfăşoare taina persoanei la nesfârşit. Şi să nu transmită dragostea personală a ei – aici, inevitabil limitată şi vulnerabilă –, ci să împartă cu celălalt dragostea Creatorului şi Părintelui. Fiindcă Părintele, de fapt, a îmbrăţişat prin noi. Şi noi am simţit îmbrăţişarea Părintelui, şi trăim ca una.
Deci dacă credem că ştim ce se întâmplă când îmbrăţişăm pe cineva, să nu fim prea siguri. Căci încă nu ştim nimic. Dar avem o veşnicie să aflăm…
Exerciţii fără capăt şi primăvară frumoasă!

(Monah Iustin T., 09 martie 2019)

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 3
Vizualizari : 20932

Ultimele Comentarii