Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VII)

14 Mar 2019 by m.gurza, Comments Off

Păgâni şi creştini în fosta Dacie romană

Numărul descoperirilor creştine, datate între 275 şi 375, în provincia Dacia, a variat: locaşe de cult la Slăveni (jud. Olt) şi Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj)-aici, prin transformarea unui sanctuar păgân într-un locaş creştin, semn al victoriei religiei creştine. La sfârşitul secolului al IV-lea, credinţa creştină cucerise pe cei mai mulţi daco-romani. Basilica de la Morisena (Cenad, jud. Timiş) este controversată, iar alte biserici aflate la Apulum (Alba Iulia), Densuş (jud. Hunedoara), Prejmer (jud. Braşov), Drobeta (Turnu Severin) sunt considerate o speculaţie a teologilor (N. Zugravu). Bisericile aflate sunt puţine din cauza insecurităţii din zonă. Tocmai acum limba română a conservat termenul ce desemna clădirea (lăcaşul de cult) creştină, basilica (biserică)-termenul s-a născut în nordul Dunării, „a fost adus de misionari din sudul fluviului”(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliţă votivă cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Veţel-jud. Hunedoara) cu inscripţia  „Quartine vivas”.

Ca o concluzie generală, creştinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetraţiei adânci a noii religii printre daco-romani şi, în acelaşi timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creştinătăţii dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) şi atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)- prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse şi apoi purificate prin creştinare.

Printre argumentele creştinării se afla şi practica înhumaţiei ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existenţa creştinilor abandonaţi de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu ştim care era situaţia, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile (sinoadele) de la Niceea, Constantinopol şi la cele locale, dar trebuie să fi fost. Limba română a moştenit două vocabule referitoare la ierarhia ecleziastică: „piscup” (episcopus) şi „preut” (presbyter) – o dovadă că în aşezările daco-romane funcţionau elementele fundamentale ale ierarhiei bisericeşti. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranţi de ţară (sate) şi periodeuţi (misionari). Statutul politic şi canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creştine daco-romane, de pildă, cele de la  Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deşi lipsesc obiectele creştine, adepţi ai religiei noi se aflau şi în alte teritorii controlate de Imperiu.

În sursele istorice, nu este menţionat nici un slujitor din comunităţile creştine daco-romane dependente de Moesia Prima şi Dacia Ripensis. În partea centrală şi de nord a ex-provinciei Dacia, rămasă permanent în afara Imperiului, menţionăm bisericile de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică şi ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viaţă creştină autonomă, fără ierarhie completă şi complicată, cu sacerdoţi aleşi de credincioşi ce săvârşeau unele taine. Creştinarea altor locuitori şi apariţia unor noi comunităţi a fost opera unui misionarism de contact, direct, „celular” – de la un nucleu daco-roman la altul – în care erau implicaţi credincioşi şi slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreştine) în creştinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunităţile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima şi Dacia Ripensis, a căror jurisdicţie se extindea şi în nordul Dunării-ceea ce susţinea şi Pârvan. Bisericile creştine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima..Organizarea ierarhică şi dependenţa canonică a bisericilor daco-romane punea problema relaţiilor cu papalitatea ale creştinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică” (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicţiei scaunului roman în spaţiul românesc, care  se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuţii…, cu argumente epigrafice, literare, arheologice, şi apoi reluată de alţi istorici, precum A. Sacerdoţeanu.

În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea şi Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia şi Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici îşi extindea jurisdicţia asupra unor eparhii din sudul Dunării şi, în acelaşi timp, îşi manifesta autoritatea în această zonă scaunul Romei. Cathedra Petri (Scaunul lui Petru)  avea un prestigiu necontestat  de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinţi, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile şi ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul şi estul Daciei, aflate departe de dezbaterile teologice şi dominate de o cultură orală, circulaţia ideilor a fost mai limitată, tradiţia mai puternică, disciplina mai relaxată.

Astfel, în aceste teritorii româneşti sau în cea mai mare parte a lor, starea credinţei şi disciplinei creştinilor nord-dunăreni trebuie să fi fost foarte apropiată de cea înfăţişată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: „aceştia au mai degrabă tradiţii decât învăţătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povăţuieşte adevărul legii (creştine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiţii. Barbarii nu ştiu nimic altceva decât ceea ce aud de la „învăţaţii” lor şi, astfel, cei neştiutori ai întregii ştiinţe cunosc esenţa legii dumnezeeşti mai mult din învăţătură decât din citit, păstrează mai degrabă învăţătura primită din predica orală decât legea”. Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creştinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spaţiul nord-dunărean (viitor românesc), însuşirea unui creştinism mai puţin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei şi tradiţii vechi, precreştine (necreştine), aşadar, un creştinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creştinii din nordul Dunării au pătruns şi erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ş. Năsturel, într-un studiu despre Creştinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoşii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381).

Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia Ripensis) au fost luate de arieni, iar altele (de Viminacium, Oescus, Aquae) au păstrat comuniunea cu Athanasie de Alexandria şi alţi apărători ai ortodoxiei. Abia la conciliul de la Aquileia (381), la care a participat episcopul Ambrosius de Mediolanum, arianismul illyric (sud-dunărean) a fost învins definitiv, prin condamnarea ultimilor săi susţinători. Controversele doctrinare din Imperiu (spaţiul sud-dunărean) au avut efecte şi în spaţiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-şi exercitau jurisdicţia  şi în stânga Dunării erau divizaţi, dar se pare că aceste dispute au atins prea puţin pe credincioşii simpli daco-romani. Însă o influenţă a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltraţi din teritoriile de nord-vest şi din cele est-carpatice, care prin credinţa lor tradiţională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenţei mediului rural autohton în faţa penetraţiei religiei creştine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş, ritul funerar reflectă o diversitate de credinţe şi obiceiuri religioase ale exponenţilor acestei culturi (civilizaţii).

Nu ştim cum se desfăşura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică şi alte elemente ale cultului creştin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creştinarea şi latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creştină a fost un „factor de latinizare”. Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericeşti, a expresiei „Doamne, miluieşte”, care provine din „miserere Domine”, folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ş. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei „forma mentis”.

Cultul martirilor în spaţiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Naşterea, Boboteaza, Paştele, Înălţarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioşilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele şi Imperiul creştin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supuşilor. Dar moştenirea antică (precreştină) era prea puternică pentru a fi uşor eliminată. Prezenţa în limba română a termenilor „priveghea”, „priveghere”, priveghi”, proveniţi din latinul pervigilare („a veghea toată noaptea”) şi a „comânda” („a da de pomană”), „comând” („pomană”) provenite din lat. commendare (a încredinţa) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării.

Într-un ţinut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ şi bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea şi noua credinţă a fost puţin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice convieţuirii păgâno-creştine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul „zănatic”-dianaticus, adorator al Dianei, „drac” ş.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra „zănaticilor” (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creştinismului, cum susţinea Panaitescu. În sfârşit, originea cuvântului „păgân”, adică necreştin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credinţă din secolul V şi desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii „pagus” şi „paganus” a generat termenul „păgân”, adică „necredincios”, necreştin. După încetarea ordinii politice şi militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunării- în secolul al IV-lea, şi creştinismul, dar şi păgânismul aveau partizani la oraş şi la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii ataşaţi de vechile credinţe necreştine. Concluzie: acest termen  „păgân” (necreştin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalenţa făcută de credincioşii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes („neamuri”),  „adoratori ai vechilor divinităţi”, şi barbarii păgâni (necreştini) pătrunşi pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goţi, huni). Prin urmare, în spaţiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus şi christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea şi creştinarea au devenit elemente de individualizare etnică şi spirituală (religioasă) faţă de „Barbaria” (lumea barbară) şi păgânism.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

14 martie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 3
Vizualizari : 19180

Ultimele Comentarii