Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP

23 Apr 2019 by m.gurza, Comments Off

Ioan POPOIU: Ioan, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.

Ioan, cum te percepi ca poet? Ce spui  tu despre tine? Cine este Ioan Pop?

            Ioan POP: E plăcut și măgulitor să fii numit astfel, la capătul vieții, după ce ți-ai ars toate candelele și nu prea mai ai ce oferi.

      E multă mizerie în viața unui poet, dacă, desigur, își face o profesiune de credință din această retorică. Arta poetică se construiește pe mai multe paliere, și, la fiecare nivel, se comportă diferit, vede în altă lumină sau orbește complet, dar lucrurile și subiectul contemplației rămân aceleași.

      Eu m-am hrănit din complexe, neajunsuri și infirmități, nu din orgoliul celui ce participă la o mare competiție. Poetul Ioan Pop nu diferă prea mult de omul cu același nume. Dacă nu sunt poet, atunci nu mai însemn nimic… Nu știu câtă valoare are ceea ce scriu…, nu m-a preocupat niciodată, cu adevărat, să aflu pe unde stau, și nici nu cred că e sănătos pentru spirit. Altminteri, n-am fost niciodată mulțumit de mine. Nici acum nu sunt…

      N-am avut niciodată un statut onorabil în viața socială, întrucât nu m-am putut adapta niciunui sistem. Am fost un paria, deși am făcut eforturi lamentabile, până la ridicol, să-mi fac un „rost”… Mi-am pierdut vremea… Lumea asta nu e de mine, dar mi-a luat ceva timp să aflu… Nu e vorba de resemnare, dar am obosit să mai cred în mine sau în alții…

      M-am născut cu o umbră sufletească…și am trăit ca o rană, mereu sângerândă…

      Iubirea este aceea, care m-a ținut în viață, și arta. Toți cei ce m-au iubit, vremelnic desigur, au făcut grozăvia să-mi salveze suflarea… Tot lor le datorez și opera mea, singura ispravă compatibilă cu ideea de om, întrucât, dintr-un moment anume, n-am făcut decât să mă înstrăinez, să-mi uit sorgintea…nu mai voiam să fiu cu mine, mă disprețuiam… În consecință, m-am revărsat în alții, întrucât moartea nu e niciodată o soluție, decât din vreo perspectivă religioasă. E teribilă starea morții!…

      Și acum trăiesc în și prin alții…

      Firește că în această ipostază pierzi definitiv lucrurile de sub control, întrucât oamenii sunt extrem de orgolioși…dar nu mai aveam ce pierde. Deja credeam că pierdusem tot… Pierderea, însă, s-a dovedit, în cele din urmă, un mare câștig. Da, mi-am câștigat dreptul la nesimțire și m-am apucat de scris… în sfârșit, scriam în libertate deplină și fără mustrare.

      Păcatul, însă, e că, odată cu anii și cu încercările prin care am trecut, peste lecturile din tinerețe a început să se aștearnă uitarea. Recitesc, furibund, tot ce am nevoie pentru a-mi păstra rudenia cu autorii în umbra cărora am crescut…păgubit, însă, de extazul cu care le savuram, altădată, gândurile. S-a instalat o iarnă a spiritului peste ideile unor filosofi, bunăoară, dar mi-a fost dor de ei, tare dor!…

      Dar hotarele poeziei sunt nemărginite, primejdioase și extrem de abrupte, pe alocuri… Încerc să compensez uitarea cu explorarea zonelor interzise, însă păstrez rădăcinile și esențele moștenite, cu sfințenie.

      Imensa libertate pe care o oferă poezia izvorăște, paradoxal, din neghiobia că poeții nu sunt luați în serios.

      Ar mai fi multe de spus, iubiții mei, dar toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit.

      Îți mulțumesc, Ioan! Mi-a făcut bine spovada.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familie, părinți, sat natal!

Ce ne poți spune?

            Ioan POP: Ramurile sorgintei mele sunt cât se poate de modeste, fără strălucirea vocației în ceva sau din ceva… Îmi sunt destul de confuze, șterse și metaforice datele despre bunicii mei, bunăoară, care s-au stins înainte ca eu să văd lumina zilei. Doar pe văduvele lor le-am văzut în viață, dar nici despre ele nu-mi amintesc mare lucru. Din istorisirile părinților și mătușilor mele, știu că amândoi bunicii fuseseră veterani de război, decorați, ulterior, și infirmi, cu însemnele și demnitățile  Austro-Ungariei. Și tatăl meu a fost veteran de război, dar a luptat în armata română… Înzestrat cu sechele și amarnic răsplătit cu câteva iugăre de pământ, a găsit luciditatea, puterea, dragostea și voința de viață. A fost un om extrem de puternic, un Hercul, din toate punctele de vedere.

             Întâia lui soție i-a născut trei fete, după care a murit, din câte știu eu, secerată de cancer. Mama mea i-a dăruit, mai întâi, un băiat…în al doilea an, o fată…în al treilea, în sfârșit, m-am născut eu…dar nu eram un Hercul…

            Rădăcinile ne sunt rămase undeva prin Munții Bârgăului, unde se trăia din respirația cailor și vitelor pentru lapte.

            Doar din vocea tatălui meu pot țese, pragmatic oarecum, drama acelor ani de trudă și de migrații…

            Toți bărbații din casa tatălui meu au fugit în Țara Românească, unde au învățat meșteșugul tâmplăriei și să se bată pe front. Dumitru, tatăl meu, nu avea decât paisprezece ani, mezin fiind și el, ca și mine.

            Locul în care m-am născut acum se numește Livezile, dar atunci se numea Iad…căci era un sat săsesc, nu departe de Tureac, satul natal al părinților mei. Dar nu împlinisem nici doi ani când ne-am mutat, cu chirie, în Aldrof, Unirea de astăzi, tot o localitate săsească, de la periferia orașului Bistrița.

            Nu prea mai știu ce să numesc „natal”, dar aici am copilărit, unde și scriu… Mi-e drag locul acesta, dar mi-e străin cumva, din cauza „umbrei” despre care v-am vorbit, ca răspuns la prima întrebare.

            Înainte de a fugi eu însumi în străinătate, îmi spuneam:

„Pe pământ, eu oriunde sunt acasă sau străin.” Dar n-am putut scrie decât aici.

 

Ioan POPOIU: Există o magie a locului natal?

            Ioan POP: Doar puritatea sufletească, sfânta ei naivitate și „scăldătoarea” iubirii mai repară stricăciunile rațiunii și isteria devenirii în vânzoleala socială.

            Eu trăiesc foarte intens rămășițele „materiei” din care mi-am construit primele imagini despre viață, univers și Divinitate, dar mi-am pierdut puritatea și o bună parte din emoțiile constructive.

            Ce să spun?… Mi-aș dori să mai fiu copil, dar nu atât de naiv!… În mod sigur, însă, nu m-aș fi bucurat de vreo fericire, dacă m-ar fi înzestrat Dumnezeu, prin născare, cu luciditatea unui om matur și bine informat. Căutăm să fim, tot restul vieții, fericiți, dar prima noastră grijă este să nu mai fim copii. Nu ne place să fim proști, nici dependenți de cei mai înțelepți decât putem fi noi. Vrem ca ei sau mai mult chiar… Astfel, magia dispare cu fiecare efort, cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare uitare…

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei? Este copilăria un izvor veșnic viu?!

            Ioan POP: Mulți oameni numesc „un paradis” anii copilăriei, indiferent de locul unde i-au trăit și mai presus de orice rai închipuit. Am avut ocazia să vorbesc despre lucruri sumbre cu oameni ajunși la maturitate deplină și am fost uimit de emoția cu care își aminteau viața din orfelinate sau din maghernițele în care au copilărit. Copiii se adaptează, aparent, oricărui destin, oricăror neajunsuri sau traume cu ușurință, am zice, dar nu este deloc așa. Ei au supraviețuit, nu au viețuit cu adevărat, iar izvoarele care i-au adăpat au fost amare, otrăvite…

            Eu, din fericire, deși părinții mei erau oameni săraci, mi-am trăit „paradisul” respirând libertatea, imensitatea pădurilor, fiorul râului în care mă scăldam și iubirea părinților. Îmi doream multe lucruri, pe care nici la maturitate n-am reușit să le dobândesc, dar am avut o copilărie frumoasă, în comparație cu mulți alții…

            M-am născut, însă, cu acea „umbră”, despre care am amintit deunăzi, ceva nedorit, straniu și nelămurit… Nu m-a lăsat să mă bucur, cu adevărat, de nimic, dar m-a ocrotit, oarecum, mi-a ajutat să-mi păstrez o oarecare luciditate…nici acum nu mă bucur… În copilărie, dispărea deseori această umbră, dar știam că revine, o așteptam cu un fel de teamă…și venea… da, și acum vine… Aș numi-o tristețe, doar pentru că seamănă cu acele stări denumite astfel, dar se înrudește prin alianță cu ele, nu moștenesc împreună… I-am văzut funinginea și în ochii altora, dar, tot dintr-o formă de lașitate, nu m-am apropiat niciodată de cei ce-mi seamănă. Știm cu toții ceva…și ne îndepărtăm, ne ocolim… Nu pot spune mai mult despre asta, dar se pare că nu suntem compatibili.

            Vezi tu, Ioan, cum oamenii construiesc cetăți, metropole, țări, rețele, imperii, dar nu sunt făcuți să trăiască împreună decât în conflict, într-o permanentă încăierare? Când nu se bat cu alții, se bat între ei, chiar dacă viețuiesc într-un „paradis”, cum este percepută copilăria.

            Copiii sunt părinții de mai târziu și bătrânii mai de pe urmă. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar nu este.

            Într-unul dintre ultimele mele poeme scrise spuneam:

„Până să se deprindă cu folosul minciunii, au trăit sentimente polare.”

            Da, lumea noastră este clădită pe minciună, pe o grimasă, cu titlul de toleranță sau compasiune, iar lucrul acesta nu poate fi schimbat din interior, chiar dacă este ultima soluție. Omul nu vrea să se schimbe, ci să transforme orice, însă în alții, în exterior, în rest, nu în el însuși…

            Paradoxal, „umbra” aceasta, rana asta de smoală, cu care m-am născut, m-a ajutat să înțeleg aceste lucruri progresiv, dar de la început.

            Nu, copilăria nu este un paradis, nici un izvor veșnic de lumini și seve curate, dar putea fi…

            Nu putem spune că ne iubim copiii dacă nu refacem  temeliile lumii, schimbând ceva, mai întâi, în „paradisul copilăriei”…

Ioan POPOIU: Ai avut în copilărie o imagine a Universului?

            Ioan POP: Mi-am construit multe imagini și crezuri despre Univers în copilărie, întrucât percepția mea despre un Întreg absolut a căpătat contur mai clar doar la maturitate.

            Când îmi doream vreo jucărie, iar părinții nu mi-o puteau oferi, încercam s-o construiesc singur. Unele îmi păreau mai izbutite decât cele din magazin, dar acum mă îndoiesc… Așa am făcut și cu universul, cu mările, cu zborul și cu tot ce nu puteam avea.

            Până să merg la școală, unde am învățat anumite noțiuni despre spațiu, timp și materie, îmi improvizasem eu o idee despre tot și toate, câte le puteam vedea sau imagina. Profesorii, însă, mi-au desființat firava percepție cu dovezi, hărți, schițe, calcule și elipse… Tare m-au umilit!…

            Înainte, priveam cerul ca pe ceva viu, mai viu decât orice ființare, dar restrâns, mărginit și accesibil. Socotelile în ani lumină, proporții și proiecții incomensurabile, toate m-au dus cu gândul la zădărnicie. A revenit „umbra” cu și mai multă intensitate, întrucât mi-am dat seama de micime și de efemer. Chiar așa, cât poate un om cunoaște și explora, chiar dacă ar trăi mii de ani?… Bine este să fii copil când afli asta…altfel prăbușirea ar fi fatală, ți-ar îngheța capul în întrebări inutile sau în uitări debile!…

             O să vi se pară ciudat ce spun, dar diferența dintre lumină și întuneric mi-a redat încrederea în capacitatea mea de a reconstrui o viziune despre Univers, alta, diferită, ocultă oarecum și mai puțin firească.

            E mult de atunci, dar îmi amintesc ziua când am închis ochii și căutam lumina soarelui. Am găsit poziția astrului cu precizie, după toate încercările și unghiurile din care priveam. Da, îl înfruntam pe Goliat, îl dibuiam peste tot, nu mă mai copleșea, și nici micimea sau efemeritatea nu mai erau un obstacol.

            Am experimentat același lucru și noaptea, cu stelele sau cu luna. Fixam, îndelung, cu ochii deschiși, câte o stea și îi vorbeam, îi dădeam un nume și o chemam mai aproape. Apoi închideam ochii și o vedeam mișcându-se, mărindu-se, curgând sau micindu-se până la dispariție. Oboseam, de la o vreme, și renunțam, dar s-a întâmplat, de câteva ori, să-mi apară în somn imensă, limpede, roșie, verde, albastră sau mov. O studiam în vis și-mi părea că-și descoperă tainele. Aveam „telescopul” meu, aveam șansa nesperată de a explora Universul!

            Le-am sugerat unor prieteni să facă la fel, dar râdeau de mine și mă priveau ca pe un ciudat. A revenit „umbra” și mi-a fost teribil de rușine! Nu mi-am mai trădat niciodată „secretul” de atunci, dar revelația s-a produs, iar eu știam să fac  „miracole”…

            Devenisem mistic, deși nu acceptam existența Divinității.

            Devenisem ocult, deși credeam, cu tărie, în cultură…

Iată cum am crescut, cum am trăit, închizând și deschizând pleoapele, chiar și atunci când îmi doream să văd în sufletele oamenilor!

            Și oamenii sunt tot un fel de astre… dacă-i fixezi mult sau chiar și numai cu intensitatea unei clipe, îți rămân…ți se arată în vis și se descoperă.

            Tot așa e și cu Dumnezeu, cu îngerii…doar că e nevoie să-ți meșterești singur jucăriile, „Telescopul”…

Ioan POPOIU: Ce căutăm noi în această lume?! Care este statutul nostru de oameni?

            Ioan POP: Eu văd lucrurile diferit, în ce privește condiția umană, rostul și, totodată, zădărnicia unor aspecte legate de viața telurică… e multă zgură de înlăturat!…

            Pământul, în opinia mea, este o școală, o pepinieră…destul de rudimentară și austeră, în comparație cu alte dimensiuni ale Creației Divine, dar specială, unică. Desigur, zestrea științifică, antropologică, în speță, stă la baza oricărui răspuns posibil, legat de origini și devenire, evoluție sau dinamică a vieții materiale, întrucât miracolul stă tocmai în dualitatea trup-spirit, materie și inteligență. Consider că este total eronat dacă încerci să studiezi separat aceste esențe, aceste plămădeli, dar ar putea duce undeva și scindarea lor, măcar teoretic. Așa cum nu poți percepe sau concepe inteligența fără spirit, nu poți face abstracție de faptul că omul e și materie, adică trup.

            Pietrele, bunăoară, nu sunt inteligente, dar ar putea fi, dacă își pune Cineva în minte și grozăvia asta. Cunoașterea nu va avea niciodată sfârșit, dar nici viața, altminteri n-ar mai avea cine să cunoască. Iar omul, dacă nu este desăvârșit, înseamnă că încă se mai lucrează la el. Da, este extrem de limitat în ce privește adevărata inteligență, cea superioară chiar și îngerilor. Cu toate acestea, unicitatea lui îl face mai valoros decât tot Universul material și decât toate cuptoarele facerii de stele la un loc. Scânteia asta de dumnezeire, care este Adam, nu poate fi ignorată, nici anulată definitiv.

            Tot ce facem, însă, se depozitează în oase, se moștenește prin născare, ne pocește sorgintea și, în final, ne transformăm în erori, devenim leșuri divine. Murim din prostie, dar inteligenți, întrucât spiritul își părăsește gazda și bântuie, rătăcește ca ochii pe un tavan fals, ca gândurile prin gratiile unei penitențe autoimpuse, care dau doar iluzia libertății și vieții.

            Moartea nu este obligatorie pentru un om cu adevărat spiritual, dar școala trebuie urmată până la cea din urmă treaptă, dacă este cu putință.

            Trăim pentru că a vrut Dumnezeu, dar noi am ales să mergem la școală, adică să ne logodim cu materia, cu argila, să învățăm să fim dumnezei. Cei vrednici chiar vor stăpâni și crea, vor putea face pietrele inteligente și iarba să vorbească.

            În lumea aceasta, în pepiniera devenirii noastre, creștem precum copacii sau iarba, dar rădăcinile sunt în Cer, în Esența Divină, în Marele Necunoscut.

            Am uitat rădăcinile, tocmai pentru că nu se văd, dar nici copacii firești nu văd de unde le vine seva, nu văd negii legilor ce-i fac să stea în picioare.

Ioan POPOIU: Prima experiență religioasă când ai avut-o?

            Ioan POP: Cu adevărat, după ce am traversat adolescența și am văzut, clandestin, filmul „Iisus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, interpretat admirabil și, se pare, irepetabil.

            Capodopera aceasta m-a îndemnat să studiez, la modul cel mai serios, Biblia, după care, aproape zece ani, n-am prea putut citi altă carte. Tot ce studiasem înainte s-a prăbușit și m-a făcut furibund, chiar disprețuitor. Involuntar, mi-am pierdut toată încrederea în gânditorii dinainte studiați. Greu…dar slavă Domnului că mi-am revenit!… Altminteri, singurul lucru pe care-l mai făceam cu plăcere, dintre cele laice, desigur, era să scriu poezie și răvașe de amor pentru fetele pe care le iubeam, tot împotriva voinței mele.

            Încă din clasele primare mă fascinau filosofii, în special cei greci, dar n-am studiat nimic sistematic. Lecturile mele erau haotice și nefiresc de volatile. Mi-am format greu o cultură oarecare, întrucât aveam o memorie mai mult afectivă, spectrală. Imediat, orice informație era dizolvată în oniric, în „umbra” care m-a urmărit toată viața. Trăiam complexe de nedescris, întrucât nu mă puteam concentra pe ce-mi spuneau învățătorii că-i de folos și musai potrivit cu ce trebuie să-mi placă.

            Divinitatea, însă, lucra, oarecum, în subconștientul meu, dar încă nu aveam sentimente autentice pentru Ea. Nu-L puteam iubi pe Dumnezeu, dar nici nu-L puneam la îndoială, nu îndrăzneam să contrazic nimic din ce-mi parvenea cu titlul de „Așa vorbește Domnul!”

            Acum știu că rareori grăia El, fie la amvon, fie în Scripturile Sfinte. Oamenii nu știu ce fac atunci când le vine să vorbească în numele lui Dumnezeu Însuși, dar ce știu ei să facă bine, cu adevărat?

            Până să înțeleg că există o rațiune în Hristos, am fost, ca foarte mulți oameni, sclavul unor concepte false. Să fii credul, n-are nimic a face cu credința…

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

            Ioan POP: Atracția pentru cărți am simțit-o înainte de a învăța să scriu și să citesc. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, dar unele lucruri îmi păreau tare misterioase! Cele mai ciudate erau cărțile, întrucât folosul lor era cu totul străin de înțelegerea mea. Nu puteam pricepe cum, prin ce miracol oamenii mari izbuteau să vorbească mai frumos când deschideau o carte. Târziu mi-am dat seama că altcineva vorbea acolo, nu ei.

            Desigur, în școală am descoperit misterul cărților, dar nu mi-a plăcut, din câte îmi amintesc, graba și seriozitatea cu care trebuia să înțeleg semnele, să asociez o literă cu un sunet sau o cifră cu o sumedenie de lucruri de care mă puteam sluji și fără să-mi fie rușine.

            Primul lucru pe care l-am învățat la școală a fost că nu sunt bun de nimic, dar i-am supraviețuit și, în cele din urmă, chiar am iubit cărțile. A fost ceva predestinat, în ce mă privește. Nimic nu mi-am dorit mai mult decât să fiu poet sau scriitor pur și simplu. Îmi părea cel mai înălțător lucru. Și acum cred la fel…dar am îndoieli în ce privește percepția altora despre asta…

Ioan POPOIU: Experiența școlii a fost una dezirabilă?

            Ioan POP: Școala, indiferent de forma ei de organizare, este absolut necesară. Nu mi-a plăcut, desigur, îndoctrinarea, spiritul debil și falsitatea profesorilor din acea vreme, dar când a fost școala, cu adevărat, demnă de numele ce-l poartă?

            Rolul școlii, dintotdeauna, a fost să te facă să iubești cărțile și înțelepciunea. Din păcate, însă, pentru cei mai mulți dintre dascăli, școala nu mai este decât un loc de muncă, o lehamite veșnică și o sursă inepuizabilă de stres, nu o pasiune.

            Grădina lui Epicur a devenit un câmp de bătaie, o baricadă împotriva a nimic și a toate…

            Dacă nu te naști cu o anumită vocație, cu o pasiune imensă pentru ceva, viața însăși va deveni doar un loc de muncă…

            Păsările își învață puii să zboare, dar, într-un complex de găini, zborul nu slujește la nimic…

            Se pot schimba multe lucruri și vindeca o sumedenie de metehne în școli, despre care nici n-am amintit, însă totul atârnă de stăpânire…dacă ea nu vrea, nu se face, dar se află în treabă și prin complexele de porci. Așa  a fost mereu…

Ioan POPOIU: Pentru ce citim cărțile? Ne învață ele cu adevărat?

            Ioan POP: O inteligență, fie ea genială, dacă nu este cultivată, prin comparație, cu alte valori și, prin osmoză cu alte culturi, se comportă ca o eroare, ca o energie scăpată de sub control, întrucât orgoliul se naște înaintea talentului.

            Foarte rare sunt cazurile în care geniul se risipește pașnic, fără să tragă după sine măcar o față de masă, dacă nu-și permite o deflagrație mondială sau vreo molimă religioasă… Desigur, cărțile nu sunt pentru idioți, dar un om inteligent nu poate face abstracție de ele, fără consecințe grave, și nu se poate face altfel util. Inteligența trăiește, permanent, un dezechilibru interior, o neliniște, o dezordine cumplită, dar este capabilă să pună în ordine orice altceva cu ajutorul cărților, cu puțină cultură…

            Marile culturi, se știe, au hrănit imperii și tot ele le-au distrus în final, dar nu geniile au stăpânit lumea, ci aceia care le-au iubit.

             Tot cărțile sunt acelea care stochează aceste energii, aceste inteligențe și în „Universul Neștiut.”

            Dacă „la început a fost Cuvântul”, iar El avea nevoie de intimitate și odihnă, doar Cartea mai putea să-L încapă sau să-L ardă…

            Dumnezeu este o Bibliotecă Imensă!!!…

 Ioan POPOIU: Cum percepi azi anii de liceu?

            Ioan POP: N-au prea fost luminoși pentru mine acei ani, întrucât am avut serioase probleme de adaptare și aprehensiuni. Venisem din mediul rural, unde totul se făcea la un anumit nivel și cu suplinitori, bucuroși și ei de tandrețea zilelor de pe „lotul școlar.”

            Liceul m-a întâmpinat cu practici agricole, de atelier și multe alte exigențe pragmatice, străine cu totul de ce puteam eu înțelege prin școală.

            Nevoia, care nu este un miracol, m-a exilat în „câmpul muncii” unde, pentru a doua oară în viață, am învățat că nu sunt bun de nimic.

            Treapta a doua de liceu am „săvârșit-o” la „seral”, umilit și năucit de tot ce n-a fost să fie, de firea mea înceată și bolnăvicioasă și de viața însăși, care devenise doar un loc de muncă.

            Până să dezertez, m-am hrănit cu iluzia că voi fi cândva    un mare poet și cu pasiunea boemă a spiritului autodidact. Trăiam între hotarul disprețului absolut și iubirea pentru femei, care nu mai conteneau să-mi pară, a doua zi, și mai frumoase!…

            Nici femeia, nici școala nu mi s-au dat pe deplin, dar le-am iubit de departe, cu mare pasiune, întrucât, în acea vreme, erau singurele frumuseți pe care aveam să le pierd cu adevărat și pentru totdeauna…

Ioan POPOIU: Ce înclinații aveai în liceu?

            Ioan POP: Străluceam, oarecum, nu foarte tare, la literatură, istorie, filosofie, fizică, dar cu cea din urmă mă întâlneam doar în zona teoretică, abstractă. Eram prea visător pentru științele exacte. Și acum trăiesc acest complex.

            În liceu nu se mai făcea muzică decât la școlile de profil, dar tare mult am iubit muzica, poate mai mult, la începuturi, ca literatura.

Ioan POPOIU: Cum erai ca licean?

            Ioan POP: Visător, posomorât, aiurit, mediocru și enervant câteodată, pentru că, deși nu lipseam de la ore, eram, totuși, absent.

            La „seral”, bunăoară, numai carte nu se făcea, dar îmi amintesc discuțiile cu profesorii, mai cu seamă istorisirile celor de filosofie, literatură sau istorie. Îndrăzneam să le pun întrebări ciudate… Le sunt recunoscător, căci îmi răspundeau cu pasiune. De fapt, așa cred că ar fi mai sănătoasă relația dintre elev și profesor… Dar nu se va face niciodată o școală după gustul meu, niciodată…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe memorabile?

            Ioan POP: Da, dar triste… N-o să le uit niciodată, dar am cunoscut câțiva profesori care puteau ajunge dascăli desăvârșiți, capabili să predea în orice epocă, fostă sau viitoare. Erau și ei umiliți de sistem, temători și resemnați.

            Adevăr înseamnă descoperirea lucrurilor, nu ascunderea lor… Dascălii noștri mințeau sau, în cel mai fericit caz, tăceau conspirativ, tăinuiau, dar nu erau fericiți… nici acum nu sunt…

Ioan POPOIU: Ai absolvit liceul, ce a urmat?

            Ioan POP: Aveam tot ce trebuia pentru a nu-mi mai dori să fac nimic din ce se impunea.

            Aș fi vrut să studiez filosofie, mă atrăgea teribil discursul unor gânditori și ideea de a mă număra printre ei.

            Imediat după eșec, am fost înregimentat într-o unitate militară din Moldova, unde mi-am întărit convingerea că prostia se înmulțește prin diviziune…

            În tot melegarul acela am descoperit o comoară de neprețuit: „harta libertății și arta abandonului”…așa îmi câștigasem „lașitatea supremă, libertatea ultimă, curajul, răzmerița tuturor fricilor”…adică ce alții decorează, „neghiobia” de a muri pentru idealuri, nu pentru ce poți, totuși, obține.

            N-am dezertat, cum plănuisem, dar am abandonat chiar și ideea studiilor superioare. După ce mi-au dat drumul la vatră, am demisionat, am rupt orice legătură cu sistemul și am fugit în străinătate. Nu-mi păsa ce se întâmplă, îmi disprețuiam viața… Acolo am fost și mai dezamăgit. A fost un coșmar, o poveste umilitoare… nu face subiectul acum…

Ioan POPOIU: Te-a pasionat să urmezi o facultate?

            Ioan POP: Într-o vreme, nimic nu-mi doream mai mult. Era o mare cinste, pe-atunci, să urmezi o facultate. Absolvenții își scriau profesiile pe ușile apartamentelor, se crea o clasă socială, o pătură din păr de animal vanitos.

            Eu n-am depășit nivelul plebei, dar recunosc, tare mi-ar fi plăcut și mie titlul…măcar de inginer…

Ioan POPOIU: Cât de grei au fost acești ani? Ce s-a întâmplat cu tine?

            Ioan POP: Dat fiind faptul că n-am mai revenit niciodată în viața socială și, fără a folosi nume sau acte false, am reușit să mă fac nevăzut, nu pot spune că mi-a fost ușor, dar nici foarte greu. Miracolul este că mi-am păstrat libertatea pe toate planurile, fără a face mari compromisuri. Da, sunt liber și să mint, dacă vreau, dar la ce mi-ar sluji?…

            Aveam măcar iluzia integrității, dar undeva, în detalii, trăiam o permanentă mustrare.

            Învățasem diverse meșteșuguri, lucram cu ziua sau însoțeam foamea și umilința până la rudele cele mai îndepărtate. E mai greu, zău, în detenție, chiar dacă nu-ți lipsesc hrana și țigările. Și de această dată am fost mai fericit decât alții.

            Am trăit și eu, însă, momente de disperare și de groază, chiar dacă nu mă urmărea nimeni și nu stăteam nimănui împotrivă. Sentimentul de nesiguranță, spiritul clandestin și inutilitatea actului meu creator mi-au șubrezit demnitatea și încrederea în sinele-ecou, în originea lui… De la o vreme, vocea lui nu mai era limpede și nu-mi mai părea îndreptățit.

            Resemnarea este ca morfina…nu mai simți durerea și nici nu-ți mai pasă. Doar Dumnezeu îți mai poartă de grijă în acele momente, dar eu aveam mari îndoieli…nu-L mai puteam crede.

            Am multe proiecte legate de scris. Printre ele este și un roman biografic, dar nu promit că o să ajung să-l scriu…

            Uimirea mi-e tot atât de mare ca și dezamăgirea…

            Unii oameni dau vina pe Dumnezeu, alții nu mai au nimic de dat.

            Darurile mele se decolorează în soare… Pe cine ar interesa, totuși, povestea mea?

Ioan POPOIU: Au fost încercări, dileme, căutări?

            Ioan POP: Tocmai aceste lucruri definesc viața oricărui om. Ideea este să te așezi undeva, să-ți înfigi sentimentele în pământ, în oameni, în tot ce poate deveni al tău și să crești, să trăiești odată!…

            Eu n-am putut face asta, dar am încercat. Martor mi-e Dumnezeu. Ceva nu e în regulă cu mine, dar nici locul acesta nu-mi pare curat, și nu este…

            Am traversat perioade în care îmi doream să fiu orice altceva decât îmi părea mie că sunt. Acum îmi doresc să fiu ca atunci, dar nu mai este cu putință.

            Nimic nu este mai de preț decât libertatea și puritatea sufletească, întrucât de altceva nici că avem nevoie.

            Dacă ceva pune un zid între noi și Dumnezeu, acela este simțul proprietății.

            Să nu ai nimic înseamnă totul, întrucât ce lași în urmă sunt umbre, iar ce ai înainte tot umbre vor deveni.

            Lumina nu există decât în mișcare, cel puțin în această dimensiune…

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

            Ioan POP: Odată cu puterea de a naște, tu însuți, ceva, de a rodi sau crea.

            În cazul spiritului, întrucât la el presupun că se referă întrebarea, maturitatea începe să se închege, în opinia mea, abia după vârsta de patruzeci de ani. E cam greu să aștepți atâta vreme să fii luat în serios, dar bine este să-ți cultivi răbdarea, dacă te temi de ridicol…

            Desigur, în cazuri cu totul speciale, maturitatea poate „surveni” chiar și în adolescență, dar este o traumă, o povară… nu o binecuvântare. Celor ce li se întâmplă, cu siguranță, n-o să le placă… Cine vrea să fie nefericit?

            Din păcate sau din fericire, unii nu ajung la maturitate nicicând… Aici nu mai este nimic de spus.

Ioan POPOIU: Ce este literatura?

            Ioan POP: O scriere pe cord, un gest divin, un reflex… Literaturii nici nu-i bănuim utilitatea, dar nici rugăciunea n-o întrece…nici spovada. Nu orice scriere e literatură, dar cea despre care îmi place mie să vorbesc se practică în toate dimensiunile Creației Divine…chiar și în Infern. Literatura este un instinct al spiritului, o zestre genetică a „suflării de viață”. Dacă poți să-ți ții respirația, poți și să nu scrii…

            Chiar și ridurile sunt slove, spun ceva, nu sunt doar niște răni acolo… La început a fost Gândul, urmat de Cuvânt, apoi scrisul sub toate formele întrupării, facerii și comunicării…

Cine poate susține contrariul?

Ioan POPOIU: Formează ea un univers de sine stătător?

            Ioan POP: Printre altele, literatura este istoria sentimentelor, dar poate și anticipa, proiecta idei în spațiu și timp… Există o cultură profetică autentică. N-o să vorbesc acum despre ea, dar sunt destui oameni care știu bine la ce mă refer…

            Nu știu ce este mai greu, să-ți imaginezi literatura fără Univers sau Universul fără literatură?

            Literatura nu are un univers al ei, așa cum sângele nu poate fi util decât în trup. Există, desigur, un spațiu de stocare, o memorie a ceea ce n-a fost posibil, dar orice e cu putință, la un moment dat, dacă este suficientă voință și Inteligență.

            Se poate imagina un univers al literaturii, negreșit, dar nu departe de chiliile cu chirie ale resemnării. Subiectul este extrem de complex… rămâne în memoria celor ce nu sunt cu putință astăzi…

Ioan POPOIU: Și poezia?

            Ioan POP: Literatura, dacă vreți, este parfumul vieții, iar poezia esența ei… E multă trudă să scoți esența din ceva… Nici morții nu-i este ușor să ne scoată sufletele din trup, decât dacă devine violentă, nedreaptă… Condensarea, însă, are un timp al ei…nu e bine să mărești flacăra, întrucât focul nu înseamnă numai lumină, ci și căldură. Răbdare, parfum și maturitate!…

Ioan POPOIU: Când te-ai gândit prima dată că vrei să fii poet?

            Ioan POP: Nu știu dacă a fost un gând. Gândurile se pot uita, alunga sau nesocoti… Viața are mai multe oferte…

            Vezi, Ioan, mereu trebuie să aduc în discuție acea „umbră” despre care am vorbit mai întâi…

            Într-una dintre primele zile de școală, învățătoarea ne-a pus să ascultăm „Balada” lui Ciprian Porumbescu, apoi ne-a recitat poezii din Eminescu și Coșbuc, preferații ei. Tot pe atunci, mă îndrăgostisem  de o colegă de clasă. „Umbra” a crescut enorm în acele zile, până la sufocare. Până să învăț eu să-i scriu fetei o poezie de dragoste, ar fi fost mai utilă o ciocolată… Ceilalți băieți, mai bine informați, mi-au răpit orice speranță.

            Scena s-a tot repetat, de la un an la altul, de la o „Baladă” la alta, până s-a născut primul poem. Aveam doar zece ani.

Ioan POPOIU: Ioan, de când scrii poezie?

            Ioan POP: Cu adevărat, înainte de vârsta de zece ani, dar mental, nu-mi știam scrie prima poezie, învățam greu…iar rima, fără de care nici învățătoarea nu concepea  poezia, era ca o sârmă ghimpată, ca un „zid al plângerii”…

            Am supraestimat interesul oamenilor pentru poezie, pentru poeți. Foarte curând mi-am dat seama că nu contează atât de mult, și că sunt departe de valorile cultivate, cu adevărat, în societatea umană, dar n-am putut trăi altfel. M-am îndepărtat prea mult, am mers prea departe, pentru a mă întoarce… Altminteri, ce altă cale să fi ales?

Ioan POPOIU: Cum a fost începutul vieții de poet?!

            Ioan POP: Te naști cu slăbiciunea asta, este parte din tine încă de la început, dar nu ești conștient… Eu, cel puțin, nu eram.

            Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…

            Artele vizuale, bunăoară, au o școală pentru asta, un statut bine definit. Orice altă practică sau meserie are nevoie de o anumită instrucție, este cultivată, adică, și ocrotită prin lege. Oamenii cu dizabilități au o instituție a lor, o școală specială… și este foarte bun lucrul acesta.

            Faptul că poezia nu are nimic din toate aceste favoruri și demnități, dovedește contrariul a ce credeam eu despre „regina artelor”.

            Viața de poet este atât de eterică, de spectrală, încât nici măcar nu poate fi interzisă! Chiar și atunci când este, totuși, sancționată, nu face subiectul nici măcar al unui proces verbal, întrucât nu este socotită ca profesie… Este mai ciudată decât vrăjitoria…

            Aș fi nedrept, totuși, dacă n-aș saluta efortul penitenciarelor de a-i găzdui, pe durată nedeterminată, pe acești huligani celești. Viața poetului nu are început al zilelor și nici sfârșit al lor, pentru că nu contează…

Ioan POPOIU: Când se confruntă poetul cu necunoscutul?

            Ioan POP: Dacă alege trasee marcate și nu rupe comunicarea cu părerile autorizate, nu riscă decât ridicolul…

            Întâlnirea  cu necunoscutul este sau poate deveni fatală.

Da, sunt locuri din care nu te mai poți întoarce…oricum, nu în realitate… Versanții pe care îndrăznești dispar în neguri și reapar, teoretic, în același loc, dar irepetabil în timp… Sunt zone în care Spațiul nu coincide cu Timpul, nu se împacă deloc cu ce trebuia să fie. În consecință, dispare noțiunea de concret. Te percepi cumva înaintea istoriei, după sau înafara ei. Astfel, cuvintele nu mai încheagă, mesajul nu mai are suport logic, ci devine emoție pură, se multiplică și se dispersează…  Dacă apuci, scrii ce vezi, cauți să lași repere în urma ta și semne… Efortul este inutil, întrucât nimeni nu te urmează, cu adevărat, nimeni, nici măcar ecoul… Tu însuți n-ai mai repeta experiența, dacă ai avea această șansă… Nu-ți mai rămâne decât „ mai departe”, „ mai sus” sau „la naiba cu toate!”

            Pe Dumnezeu Îl poți cunoaște cu adevărat, întrucât este Neschimbător și Repetabil. În rest, n-ai niciun reper.

            Poetul, dacă este, desigur, angajat în propria-i ascensiune și cunoaștere, se confruntă cu necunoscutul tot timpul, ori de câte ori scrie, dar nu apucă totdeauna să lase repere sau semne. Toate lucrurile poartă amprenta Divinității și toate inteligențele sunt făcute după chipul și asemănarea Ei, dar nu coincid.

Ioan POPOIU: Ioan, ești perceput azi drept un mare poet, o revelație în poezia contemporană! Cum a început drumul acesta spre marea poezie?

            Ioan POP: Nu cred c-a fost întrutotul alegerea mea, întrucât, pentru mine, poezia n-a fost doar o pasiune, ci patimă grea, obsesie… Gândeam în versuri, la un moment dat, așa cum Cioran medita în limba franceză. Cred că, clinic vorbind, este o formă de nebunie sau infirmitate mai curând, nu un har… În momentele de luciditate telurică, îmi doream să fiu altfel, adică normal, adaptabil. Îmi doream o viață simplă, firească…

            N-am reușit niciodată să scap de mine, dar interpretam destul de bine rolul celui ce aș fi vrut să fiu. În adâncul sufletului, nu aveam nimic împotriva a ceea ce mi-a fost dat să fiu, dar nu puteam adapta enormitatea umbrei ce-mi era în lumina vieții sociale. E aproape imposibilă logodna între două reproșuri, dar mi s-a întâmplat și asta.

            Faptul că sunt perceput ca un mare poet mă fericește, îmi dă dreptul să cred că n-am trăit degeaba, deși văd bine că nu sunt dorit. Ori eu, dacă ei nu mă vor, nici eu nu-i vreau. Unii spun că ce scriu eu nici măcar nu-i poezie, ci proză, eseu, niște gânduri acolo, orice altceva…

            Da, „drumul spre marea poezie” a început și începe cu a călca peste capetele lemnoase ale formelor fără fond, ale platitudinii și snobismului tradițional.

            Nu numai că am păstrat instrumentele clasice ale discursului poetic, ci cânt cu ele o muzică nouă, cred eu, mult mai complexă, mai amplă și mai prolifică…

            Oare nu eu am spus că „lipsa armoniei ucide, și că „orice sună fals e gafă, minciună”? Totuși, sunt acuzat de impietăți și tendințe oculte… E ridicol!

            După principiul: „Niciun proroc nu va fi prețuit în patria lui, în casa lui și printre ai săi” mi-a fost îmbrobodit și mie destinul.

            Cândva, la întrebarea „Cui crezi că a dăruit Dumnezeu Țara Canaanului, Țara promisă, lui Moise sau poporului lui Israel?”, am răspuns: „Nici unuia, nici altuia, ci lui Avraam.”

            „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.”

            Exodul trece prin pustiu. Și în poezie oazelor le este dăruită setea.

Ioan POPOIU: Unde ai publicat inițial? Cum au ajuns poeziile tale la cititori?

            Ioan POP: Am încercat să public și în reviste de prestigiu, prin ziare mai de soi, dar n-am primit răspuns răvașelor mele. Astfel, poemele din tinerețe, și nu numai, au apucat calea ziarelor locale, unde am întâlnit orgolii la fel de mari, ca în orice revistă sau ziar cu pretenții. Cel mai sonor dintre ele este „Răsunetul” sau „Ecoul” de altădată. Prin „Mesagerul” mai rar cu poemele, dar și-au găsit loc și câteva eseuri, în răstimpuri. Au mai fost și alte ziare care m-au găzduit, cum ar fi „Bistrițeanul”, „Bistrița News”… toate locale.

            Când se face de lehamite, plouă până putrezesc speranțele… n-am mai publicat decât grație rețelelor de socializare, respectiv „Facebook”, căci altfel n-am știut să mă fac auzit. Cum spuneam: „e multă mizerie în viața unui poet”

            De acolo, trecând pe aici, pe-aiurea și până la „o revelație în poezia contemporană”, mi-a recitat umilința pe toate străzile, pe scene improvizate, ca niște baricade pliante, patetic și convulsiv.

            Fidel principiului că „ce este să fie valoare iese până la urmă la suprafață”, am scris, am studiat și experimentat diverse forme de exprimare și supraviețuire.

            Am ajuns doar acolo de unde se pleacă în curând… indiferent unde.

Ioan POPOIU: Când a apărut primul tău volum?

Ioan POP: În anul 2015, în octombrie, ziua 15…

Ioan POPOIU: Cum a fost primit de public?

            Ioan POP: Festinul lansării a fost extrem de emoționant. Am primit multă căldură și nenumărate aprecieri. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Ulterior, însă, am vândut puține cărți. Au urmat multe schimbări în viața mea, unele contrar așteptărilor mele, nefericite, sumbre.

Ioan POPOIU: De ce acest titlu „Imagini din Levant”?

            Ioan POP: Este titlul unui poem „de frontieră”, să zic așa, întrucât cel care i-a urmat, „Învierea Aidei”, avea să deschidă o altă pagină, un alt capitol în arta mea poetică, un nou stil, o altă abordare a formei, dar și a conținutului, texturii și cromaticii. A intervenit, în mod firesc sau mai puțin firesc, o schimbare a vocii…„bariera sonică”, maturitatea despre care am vorbit deja.

Ioan POPOIU: Poezia ta are o tonalitate aparte, care îl copleșește pe cititor! Cum explici aceasta?

            Ioan POP: Acesta este și motivul, presupun, pentru care unii oameni se țin departe de poemele mele, păstrând rezerve chiar și față de omul Ioan Pop. Sincer, nu înțeleg pe deplin ce se întâmplă cu ei, dar cu mine știu ce se petrece când scriu.

            Cu doar câțiva ani în urmă, mă ridicam de la masa de scris, dimineața de cele mai multe ori, cu o forță de nedescris. Mă stăpânea o energie bizară, cu stări scăpate de sub control. Părea a-mi fi bine, că evoluez firesc, și chiar aveam momente de fericire, sentimente puternice, imense…nimic nu mă putea descumpăni.

            Acum nu mai este așa. Am devenit extrem de vulnerabil și nerăbdător. Omul este limitat, însă, dacă dă semne de străluciri și voințe bizare, este foarte probabil ca entitățile responsabile cu echilibrul și cumpătarea să nu-și mai anunțe vizitele sau să refuze să plece. Aici intrăm într-o zonă foarte sensibilă. Anumite lucruri nu le pot descrie, întrucât n-au corespondent în lumea materială. Doar prin poezie, prin metaforă reușesc să redau, uneori fidel, imagini din cea spirituală, reconstruind  cu ochii și mâinile cititorului ce se prăbușește în mine. Cumva, cei ce-mi trec iureșul ajung în partea cealaltă, unde se întâlnesc cu ei înșiși, întrucât povestea e mai mult a lor decât a mea. Autorul dispare, odată ce-ai plătit prețul și rămâi singur…cu Dumnezeu…

Ioan POPOIU: Care este Ars Poetica lui Ioan Pop?

            Ioan POP: Iată un lucru mai important decât mine: Poezia!

            Nu numai că nu însemn nimic fără arta mea poetică, dar, spre deosebire de alții, poate, e și singura cale prin care pot ajunge la Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu este Arta mea Poetică…și femeia, pe care tot El mi-a dat-o. Fără aceste repere, n-aș fi avut unde să merg. Aș fi prins, probabil, rădăcini ca un copac în pustiu.

Ioan POPOIU: A urmat al doilea volum, „Prapurii civilizației occidentale și viitorul României”. Te rog să comentezi care este mesajul cărții.

            Ioan POP: Nu știu ce destin va avea această carte. Desigur, nu acela pe care îl întrevedeam eu, dar cred încă în ea, cred în măreția și binecuvântarea pe care li le-am dat la plecare, la despărțirea de mine. De atunci, n-am mai revenit asupra ei. Mi-e teamă s-o recitesc. În principiu, mesajul se leagă de destin, fatalitate, predestinare sau blestem. Pornește de la destinul României, al sorgintei românești, și se ramifică, se împarte, ca un fluviu, în mai multe brațe, vaporând în cascade sau dispărând subteran, reapărând…nu înfruntându-și, ci urmându-și calea spre devenire firesc, revărsându-se, în final, tot în izvoare. „Am ajuns, iubito!…eu în pod, cuvinte arse, iar tu, gene mari întoarse…”

            Nu este doar un mesaj, ci mai multe, care se întrepătrund, se amestecă, se separă meticulos în toate formele și aspectele vieții ale spiritului uman: religie, știință, eros, maternitate, ură, ignoranță, iubire și moarte, toate într-o singură carte, într-un singur poem, fără început și fără sfârșit…un univers al curgerii și înghețării în timp.

Ioan POPOIU: Este vorba despre o introspecție lucidă, amară, nemiloasă, am rezumat din prefață. Cum comentezi?

            Ioan POP: Da, unul dintre brațe, o ramificație a fluviului, sunt eu, cel care le separă și le adună pe toate. Nu este doar cazul meu, ci al oricărui poet sau artist, al oricărui gânditor sau savant. Principalul cobai este însuși autorul. Eu sunt acolo, legat organic de toate vărsările, căderile, de toate strălucirile și umbrele devenirii. Mă asemăn uimitor de mult cu istoria neamului meu. Mi-am urmat cursul și, cel puțin din perspectiva artei mele poetice, eu sunt România. Viitorul meu, viitorul nostru atârnă de tot ce se întâmplă în Europa, indiferent de ziduri sau cortine de fier. Nu avem alt destin. De aici și titlul cărții, numele ei: „Prapurii civilizației occidentale și viitorul României”.

            Cineva spunea că nimeni nu mărturisește până la capăt. Dacă este adevărat, dispariția speciei umane e doar o chestiune de timp, iar, din perspectiva divină, o necesitate istorică Universală.

            Ți se poate întâmpla să trăiești în minciună, dacă tot se cultivă ea cu atâta grijă, dar moartea este o treabă serioasă, n-are nimic fals în ea! Nimeni nu moare pe scenă, dar se poate întâmpla și grozăvia asta. Dacă nu există un moment al adevărului, atunci nici Dumnezeu nu există, nu pentru tine… Adevărul despre Dumnezeu începe cu adevărul despre tine însuți. Oare nu ești făcut după Chipul și Asemănarea Lui?

            Cu cât I te asemeni mai mult, cu atât îți este mai îndepărtată moartea, mutilarea spiritului sau amputarea lui.

            Dacă un om poate prelungi viața altui om, fie chiar și cu o proteză, veșnicia nu mai este o chestiune abstractă. Ne înrudim cu șansa întoarcerii în timp, acolo unde se repară greșeli, putem da viață visurilor sau să-i ajutăm luminii să ne ajungă din urmă. Orice devine posibil în această carte a mea, chiar și Adevărul.

Ioan POPOIU: Care este salvarea, în Sine, Logos, Frumusețe?

            Ioan POP: Toate leacurile sunt amare. Atunci când amărăciunile încep să ți se pară dulci, vindecarea e aproape.

            Apostolul Pavel, într-una dintre epistolele sale, spunea: „Toți greșim în multe feluri, dar, dacă cineva  nu greșește în vorbirea lui, acela este un om desăvârșit, întrucât își poate ține în frâu tot trupul”.

            Am cugetat mult la această spusă a lui, mulți ani. Fie că descoperi un adevăr, fie o boală incurabilă, închizi plaga la loc și te îndepărtezi instinctiv. Așa am procedat și eu atunci, dintr-un fel de teamă, dar, știind locul unde am lăsat comoara, tot împotriva voinței mele, m-am întors și i-am dat dreptate. M-am îmbolnăvit cu acest crez și tot restul vieții am căutat să scap de minciună. N-am reușit pe deplin, dar nici n-am mai avut pace cu mine însumi, până în ziua de astăzi.

            Sine, Logos, Frumusețe…„mi-e cu neputință să le separ”, îmi tot spuneam eu, în încercarea, poate, de a-mi justifica egoismul și obsesia pentru ce-mi putea aduce desfătare.

            De pildă, n-am crezut că o să pot disprețui o femeie frumoasă, dar, în foarte scurt timp, am reușit. Ceva s-a prăbușit în mine, întrucât, realmente, o disprețuiam pe biata femeie. Îmi crea repulsie chiar și numele ei. M-am ținut departe de ea, o ocoleam, întrucât nu-mi făcea bine deloc, dar nu i-am spus niciodată cât de mult o uram, și nici nu i-am arătat-o în vreun fel. Acum nu mai e frumoasă…dar nici urâțenia pe de-a-ntregul nu i s-a șters. Ne mai întâlnim, câteodată, și stăm de vorbă. Într-o zi, mi-a mărturisit că, în tinerețe, își făcuse o mare pasiune pentru mine.

            Prin mărturisirea cu gura poți ucide sau da viață, poți vindeca sau răni. Eu am tăcut, dar nu sunt sigur c-am făcut tocmai bine. Și mustrarea este un leac, o amărăciune…

            Sine, Logos, Frumusețe…nici acum nu le pot separa, dar există o ordine a priorităților care poate fi schimbată.

Ioan POPOIU: Un poem uluitor al tău începe așa: „Adam și-a tăiat mâna stângă cu dreapta, a amestecat sângele său cu lacrimile Evei, apoi a scris deasupra, într-un pântec de piatră: „Aici odihnește Poezia”! Te rog să comentezi acest poem fără egal!

            Ioan POP: Poemul acesta s-a născut din necesitatea unui răspuns, ca „un cuvânt înainte”, înaintea unui grupaj de poeme cu care aveam să particip la crearea unei antologii. Toți cei invitați trebuia să răspundă la întrebarea: „Ce este poezia? Sau ce înseamnă ea pentru tine ca poet?”

            Ei bine, imaginează-ți, Ioan, că, după ce-ai răspuns, oarecum, la întrebarea „Cine este Dumnezeu?”, va trebui să răspunzi și la „Ce este Dumnezeu?”!

            Mi-a fost foarte grea ziua aceea, întrucât nu răspunsul era problema, ci formularea lui, închegarea, tălmăcirea ideilor într-un limbaj relativ coerent și pe măsura provocării. Nu-mi puteam dezamăgi confrații. Astfel, după o lungă meditație și în acord cu toate reperele instanței interioare, am hotărât că, unei întrebări despre poezie, cel mai potrivit este să răspunzi tot cu o poezie sau, mă rog, cu ceva asemănător.

            Dacă vrei să spui ceva despre Dunăre, bunăoară, trebuie să te duci la izvoare mai întâi. Părea că-mi dictează cineva răspunsul, întocmai cu sentimentul că eu însumi îl auzeam pentru prima dată. N-am făcut decât să urmez cursul evenimentelor, grația, căderea în dizgrație și, în final, consecința morții.

            Da, moartea a fost provocată, mai întâi, nefiresc, ca apoi să devină parte din noi, să o invocăm, să o naștem chiar, să o creștem ca pe ceva de care avem neapărată nevoie. Ura este dumnezeul morții, așa cum iubirea este Hristosul vieții.

            Negreșit, poezia nu este de sorginte pământească, ci o zestre, o povară cu care am fost izgoniți din Eden, o amintire de Acolo. Nejustificat, poate, dar ne mândrim cu aura ei…purcedem în zdrențe, dar n-am da-o în schimbul niciunei alte valori pământești, niciunei demnități sau sfințenii. În realitate, nimeni nu ia poezia în serios, nimeni nu-și plătește slugile cu metafore, dar unde se nasc orgolii mai mari și polemici mai „sângeroase” decât în lumea poeților? Astăzi, poate, doar în cinematografie, deși tare mă îndoiesc…

            Înțelepciunea are și ea zeița ei, Sofia, și vânătoarea are… Știe cineva vreo zeiță a poeziei, vreun altar sau mansardă să-i poarte numele, s-o slujească sau s-o slăvească? Poezia e prea vie și, totodată, neverosimilă pentru astfel de religiuni, mofturi sau ritualuri. Totuși, nicio doctrină filosofică sau religioasă nu-i neagă apartenența celestă, întrucât le cuprinde pe toate, le definește sau le anulează.

Ioan POPOIU: În același poem, întrebi: Ce este poezia? Și asistăm uimiți la o rescriere, parcă, a începutului Scripturii, în lumina poeziei! Te rog să comentezi!

            Ioan POP: Bine ai spus, „în lumina poeziei”, întrucât poezia luminează diferit, unic și desăvârșit, dacă este cu adevărat poezie.

            Orice lucru, dacă-l privești din unghiuri diferite, își schimbă, parcă, înfățișarea, chiar dacă este o sferă goală și transparentă. Astfel, un alt poet înseamnă un alt punct de vedere, o altă voce, o altă limbă, o altă viziune și, poate, un alt crez. Lucrurile, însă, se schimbă dramatic atunci când intervine distanța în raport cu profunzimile și intensitatea actului contemplativ. Însuși Moise a apelat la metaforă și la revelație mistică în încercarea de a-și descrie viziunile și a le proiecta în timp sau reproiecta. Pentru Moise,  Adam era trecutul, iar Iisus viitorul. Pentru mine, toate vin din trecut, însă chiar e nevoie de toate datele, unghiurile și profunzimile pentru o proiecție mai clară, într-un viitor mai puțin dispus, mai greu de convins, mai informat și, în consecință, mai sceptic. Dacă intri în armonie, dacă reușești conectarea cu Absolutul, concertul tău va fi ascultat.

            Pentru mai multă lumină, pentru un spectacol grandios, fie arzi toată energia, fie mărești întunericul. Da, Biserica procedează în consecință, prin conservare și pentru a salva ce se mai poate salva. La un moment dat, însă, trebuie să separi lumina de întuneric.

            Cu cât este întunericul mai profund, mai dens, cu atât ne pare lumina mai puternică. Dar ar putea fi o iluzie. Astfel, încetez să mai folosesc întunericul pentru a demonstra forța luminii. Reduc distanțele în spațiu și timp, pentru că „legile poeziei” permit și acest lucru. Nicio altă disciplină n-a ajuns mai departe, deși n-a explorat suficient hotarele necunoscutului, întrucât, cel puțin pentru mine, toate-mi par că vin din trecut, chiar și fragmente din viitor.

            Mă întorc înspre public, separ definitiv lumina de întuneric și spun: „Ar putea fi o iluzie. Dar priviți ce poate să facă o iluzie!”

            Astfel, am închis ochii, cum procedam eu cu stele în copilărie, m-am întors cu fața spre Cer și i-am văzut pe Adam, pe Eva și pe întâii lor născuți întocmai cum i-am descris în poem. Doar ordinea nașterii celor doi am perceput-o diferit… Miracolul este că publicul vede întocmai ce văd eu. Dacă părăsesc scena, nu vor sesiza asta, pentru că nu contează. Important este spectacolul, armonia și curgerea lui, chiar după ce nimeni nu le mai arată, nimeni nu le mai vorbește și nimeni nu le mai cântă… Aceasta este adevărata lumină, acesta este rolul poeziei: să dezgroape ce-a îngropat Adam în cenușa uitării.

            Poemul acesta a izvorât din același loc din care a izvorât Întâia Carte a lui Moise.

            Tot un peisaj oniric descriau și profeții Vechiului Testament când vorbeau despre vremurile lui Mesia. Ei nu aveau să-și vadă cuvintele întrupate, dar noi le putem vedea, le putem confrunta cu realități concrete, putem chiar să le îngropăm în cenușa uitării.

Ioan POPOIU: Un alt poem începe și mai spectaculos. „În ce lume trăim și iubim!…o lume în care și cerul e fals, ipocrit și zgârcit…iarmaroc de lingăi, histrioni și bastarzi”…și se termină astfel: „nu mai râde, Satan!…e biserică, drace, aici…nu e han!…” Te rog să comentezi, Ioan, nu cred că s-a mai scris în poezia noastră așa ceva! O spun admirativ!

            Ioan POP: Tristețea eșecului, în ceea ce percep oamenii ca fiind „Biserica lui Hristos”, nu este numai a mea, ci a multor oameni lucizi. Partea cu mustrarea aș lăsa-o altuia, căci nu-mi face bine defel. Dar nu poți vorbi despre adevăr și onestitate, făcând abstracție de mizeria poleită a ipocriziei.

            Nu iubirea, nici credința sau compasiunea ridică temple, biserici ori catedrale de piatră, fier sau argilă arsă, ci egoismul, nevoia istorică, isterică și idioată de grandios, neputința și ignoranța.

            La expoziția de fotografie a unui tânăr extrem de talentat, cu câțiva ani în urmă, am văzut un sugar abandonat pe treptele unei zidiri gotice, o imagine care mi-a rămas în minte și după ce-am uitat numele artistului. Am mai văzut și alte asemenea ipostaze smulse din realitate, niște poezii nescrise. Da, am „materiale” și proiecte pentru cel puțin două vieți Adamice…

            Nu-mi amintesc titlul lucrării, dar întrebarea era asurzitoare, în toată liniștea galeriei de artă: „Zidirea sau pruncul e Templul lui Hristos?”

            N-o să-mi pierd vremea, câtă mi-a mai rămas, mustrându-i doar pe oameni, întrucât nu e numai vina lor…

            În hanul cu pricina, în intimitatea a ceea ce la final numesc biserică, stau de vorbă cu Satan, admir decolteul hangiței, al desfătării, ascult muzică și trăiesc nostalgii… Gândul îmi este la sugarul de pe treptele templului, dar nu pomenesc nimic despre el, ci încerc să-l descos pe dracuʼ, să-l dezvelesc de întuneric, să-l aduc în lumina mărturisirii… Diavolul îmi citește gândurile, știe că mă roade mustrarea, știe că pruncul e tot afară pe scări, în răceala lumii și nepăsării, știe și râde… Doar noi ne vorbim acolo, întrucât ceilalți credeau de la început că sunt într-o biserică, deși nu e decât o magherniță rece, un han al degradării.

            Credeam că pot șterge rânjetul Satanei, numind și eu hanul biserică, dar n-a încetat să râdă decât atunci când am înțeles amândoi că adevăratul templu a murit pe scări, pe „treptele devenirii în Hristos.”

            „…nu mai râde, Satan!…”

            Nu-i așa, Ioan, că nu sunt doar eu cel ce-l aude?

Ioan POPOIU: Ioan, care este viitorul poezie? Dar al omului în acest univers ostil, necunoscut? În încheiere, îți mulțumesc mult, Ioan, pentru acest interviu incitant așteptat de cititorii tăi.

            Ioan POP: Poezia, cea care definește spiritul uman și-l hrănește, nu are un univers al ei, ca astfel să ne poată supraviețui. Poezia Celestă, însă, cea pe care o scriu îngerii, desigur, e plină cu isprăvi pământești.

            Nu sorgintea umană va dispărea, ci conspirația împotriva ei, fie că este celestă, fie că este pământească.

            Iisus spunea…El spunea, nu eu: „O împărăție dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui”.

            Speranțele și fiestele noastre sunt zadarnice, dacă templul moare pe scări în râsul slinos al Satanei cu care deja se pare că ne-am deprins.

            Iar noi suntem dezbinați, Ioan, până în măduva oaselor, până în cele mai intime profunzimi. Lumea, așa cum o vedem astăzi, e foarte puțin probabil să mai existe vreodată. Va mai dura, însă, multă vreme, întrucât și sfârșitul are un timp al lui, dreptul la a dovedi că este un adevărat sfârșit, mai mult chiar decât o profeție.

            Musai să închei și eu interviul, altminteri nimeni nu-i va vedea sfârșitul. Deja cred că pe mulți i-am pierdut.

            Îți mulțumesc și eu, Ioan, din toată inima!

            Repet, mi-a făcut bine spovada, foarte mult bine!

—————————–

A consemnat,

Ioan POPOIU

22 aprilie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 9459

Ultimele Comentarii