Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)

16 May 2019 by m.gurza, Comments Off

Arhiepiscopia de Justiniana Prima

 Domnia împăratului Justinian (527-565) a fost o perioadă de relativă pace religioasă la Dunăre şi în Pont. În acest context, a avut loc o reorganizare bisericească a prefecturii Illyricum, prin care a urmărit ca pe locul satului său natal, Tauresium, să fie ridicat un oraş, numit Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înfiinţeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraş, unde a fost stabilită reşedinţa prefecturii Illyricum. Anterior, reşedinţa se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niş-Serbia). Deducem că noul oraş era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce priveşte jurisdicţia noii arhiepiscopii, aşa cum rezultă din însuşi textul novelei, aceasta se întindea asupra episcopiilor din provinciile Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Inferior. În schimb, provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Aceste provincii erau locuite de o populaţie romană sau romanizată. Subliniem că jurisdicţia acesteia se extindea şi asupra unor regiuni şi cetăţi din nordul Dunării, după cum rezultă din textul novelei, în care se spunea că frontierele Imperiului s-au întins şi în nord: „locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării cercetează acum oraşele noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăşi sub stăpânirea noastră”. Şi istoricul bizantin Procopius din Caesareea, în De Aedificiis, scrie că Justinian a ridicat „o mulţime de cetăţi” în stânga Dunării, aspect confirmat şi de investigaţia arheologiocă. Extinderea puterii bizantine pe malul stâng a dus şi la extinderea jurisdicţiei bisericeşti a arhiepiscopiei Justiniana Prima. Trebuie să precizăm  că jurisdicţia canonică a titularului acesteia presupunea hirotonia de mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, controlul întregii vieţi şi administraţii bisericeşti în aria sa de competenţă. Acelaşi arhiepiscop judeca orice abatere de la disciplina şi rânduiala bisericească. Noua arhiepiscopie era autocefală, dar păstra legăturile dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol, iar, pe de altă parte, istoricii catolici (precum Zeiller) susţin că de fapt aceasta n-a fost decât un vicariat al papei.

În ceea ce priveşte titularii, primul arhiepiscop de Justiniana Prima a fost Catelian (latin), iar dintre urmaşii săi cunoaştem pe Benenatus, tot latin, implicat în 553 în discuţiile asupra condamnării celor „trei capitole”.  La sfârşitul secolului al VI-lea, cunoaştem numele unui arhiepiscop Ioan, căruia îi sunt adresate câteva scrisori de către Grigorie cel Mare, papa Romei (590-604), din anii 592 şi 594. În aceeaşi perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria acelaşi papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima şi ale mitropoliilor şi episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desfiinţează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine însă să mai stăruim asupra arhiepiscopiei sus menţionate, pentru a vedea legăturile ei cu teritoriile din nordul Dunării. Aşa cum am arătat, Justinian a refăcut o bună parte a fortificaţiilor de pe linia Dunării şi din interiorul Dobrogei. Este vorba despre capete de pod mai vechi de pe malul stâng: Litterata, Dierna, Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne ş. a. Refacerea fortificaţiilor, descoperirile bizantine din secolul al VI-lea, precum monede şi ceramică, denotă faptul că populaţia daco-romană din aşezările urbane şi rurale se afla în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiţii, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-şi extindă jurisdicţia asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele oraşe riverane Dunării au fost probabil reşedinţe episcopale sau ale unor episcopi periodeuţi.

Construirea de biserici în oraşele dunărene a dus la reactivarea şi îmbogăţirea vieţii religioase pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creştinare, a conservat comunităţile existente şi valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creştinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturaţi de slavi şi avari, aduşi de aceştia în nordul Dunării. Aceşti prizonieri şi-au păstrat credinţa, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceştia, un rol l-au jucat şi cei refugiaţi în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinţei oficiale, ereticii şi schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, aşadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiţii favorabile pentru consolidarea comunităţilor existente şi creştinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar aceşti factori n-au acţionat cu aceeaşi intensitate şi durată în întregul interval de timp şi pe ansamblul teritoriului nord-dunărean.

Atmosfera favorabilă răspândirii creştinismului la nordul Dunării de Jos este dovedită de numărul mare de obiecte creştine sau cu semne creştine descoperite în provinciile istorice româneşti. În fosta provincie Dacia, obiecte creştine s-au aflat mai ales în aşezări de pe limes-ul Dunării: Sucidava (Celei, jud. Olt), o biserică din secolul al VI-lea şi un preot Luconochos-aici s-a aflat un număr mare de materiale creştine. În perioada aceasta, Sucidava era cel mai important centru creştin, probabil episcopie, din nordul Dunării, dependentă de episcopia de Oescus, aflată pe malul drept al Dunării, supusă arhiepiscopiei Justiniana Prima. Oraşul era şi punct militar, comercial, nod de legătură între creştinii de pe cele două maluri ale Dunării, focar creştin în sudul Daciei. La Drobeta (Turnu Severin, jud. Mehedinţi), localitate aflată pe limes, descoperirile creştine sunt puţine-o bazilică-apoi la Dierna (Orşova, jud. Mehedinţi), obiecte creştine, la Lederata (Palanca-Serbia), o biserică şi obiecte. Dar numărul mic de localităţi de pe limes explică puţinele obiecte creştine aflate, ceea ce a influenţat comunităţile din zona Dunării. S-au aflat materiale creştine şi mai la nord de Dunăre, la Romula (Reşca, jud. Olt). În vestul Daciei, s-au aflat materiale creştine la Lipova şi Pecica (jud. Arad), Periam (jud. Timiş), iar în Transilvania, obiecte creştine s-au descoperit la Porolissum, Potaissa, Apulum, Ulpia Traiana, Dej ş.a.

În nord-vestul Daciei, bastion al păgânismului, materiale creştine din secolele V-VI lipsesc cu desăvârşire. La sud şi est de Carpaţi creşte numărul materialelor creştine, în aceste secole, ceea ce probează aici un adevărat misionarism creştin de factură internă, fapt ce a impulsionat răspândirea creştinismului. În Muntenia, s-au aflat obiecte creştine în judeţele Ialomiţa şi Prahova, la Dulceanca (jud. Teleorman), Bucureşti-Străuleşti, Cândeşti (jud. Buzău), Băleni (jud. Dâmboviţa), Budureasca (jud. Prahova). În Moldova, în secolele V-VI, obiectele aflate indică creştinarea unei mari părţi a populaţiei din această zonă- menţionăm următoarele aşezări: Traian (jud. Bacău), Davideni (jud. Neamţ), Botoşana (jud. Suceava), Ruginoasa (jud. Iaşi), Cândeşti (jud. Vrancea), Fălciu şi Dodeşti (jud. Vaslui), Onceşti (jud. Bacău), Cucorăni (jud. Botoşani).

Concluzie: istoria creştinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidenţiază că prezenţa obiectelor creştine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuităţii populaţiei daco-romane, singura creştină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare şi creştinare, pe de o parte, şi persistenţa unor comunităţi creştine, după impactul hunic, pe de altă parte.

Acest fenomen al trecerii de la păgânism la creştinism, desfăşurat mai intens din a doua jumătate a secolului al V-lea (după 454), este cu atât mai evident în spaţiul extra-carpatic, unde majoritatea vestigiilor creştine sunt locale. Atenuarea şi înlocuirea multora dintre vechile credinţe de către creştinism în teritoriile din nordul Dunării, trebuie să fi fost facilitată de faptul că, după cucerirea romană (106), universul religios al locuitorilor Daciei nu mai era un sistem închegat, ci un ansamblu de mentalităţi, rituri, cutume, obiceiuri, adică „fragmente” ale sacrului. A contribuit la aceasta şi apropierea de lumea romană şi însuşirea valorilor ei.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

16 mai 2019

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 13805

Ultimele Comentarii