Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995

20 May 2019 by m.gurza, Comments Off

„Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”

(NICOLAE IORGA)

 

„Oamenii politici trebuie să fie adversari, iar nu canibali!”

(IULIU MANIU)

 

 

 

   Personalitatea şi persoana Profesorului Ioan Scurtu s-a concretizat ca un eminent specialist al Istoriei României veacului al XX-lea, prin prodigioasa cercetare, prin încununata vocaţie didactică, prin prestigiul ştiinţific naţional şi internaţional, prin misiunea spirituală pusă în slujba Neamului şi a culturii, prin demnitatea morală care-i conferă identitatea de ROMÂN, în arealul străbun şi divin al Dacilor nemuritori.

   Fiu al Dochiei din judeţul Neamţ, a fost înnobilat cu vocaţia de PROFESOR de prestigiu, îndeplinind cu onoare funcţiile încredinţate: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei din România, director general al Arhivelor naţionale, diplomat al istoriei şi Arhivisticii româneşti la congrese şi conferinţe internaţionale, conducător de doctorate (45), autor a 35 de cărţi, peste 65 coautor, 43 coordonator şi coautor, peste 300 de studii în limbile română şi străine, peste 300 lucrări de licenţă, peste 100 lucrări ştiinţifico-metodice gradul I, peste 50 lucrări de masterat, coordonator al volumului 8, al Tratatului de Istoria României, editat de Academia din România, consilier prezidenţial, director general-adjunct al Institutului Revoluţiei Române, prorector al Universităţii „Spiru Haret”, decan al Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică a aceleiaşi Universităţi „Spiru Haret”, iar ca membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este vrednic urmaş al înaintaşilor: Haşdeu, Onciul, Sacerdoţeanu, Iorga, Gh. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Almaş ş.a.

   „Un fapt este incontestabil şi se impune să-l subliniez cu toată convingerea: veacul al XX-lea din istoria românilor şi-a aflat în Profesorul Ioan Scurtu pe unul dintre cei mai prodigioşi interpreţi, iar epoca 1918-1940 – pe cel mai de seamă <<cronicar>> al ei.” (Gheorghe Buzatu, Muzeul Vrancei, Omagiu Istoricului Ioan Scurtu. Ed. D.M. Press, Focşani-2000)

   Subscriindu-se cerinţei nepartinice a istoricului de autoritate ştiinţifică, Ioan Scurtu îşi aşează eroul lucrării sale monografice, exact în locul pe care acesta l-a ocupat în arena politico-socială a momentului trăirii sale istorice, adică: în lumina propriilor fapte, în lumina propriilor înfăptuiri, în lumina urcării şi coborâşului realităţii vieţii sale.

   Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

   După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

   P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

   Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

   Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană).  „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

   Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

 

   „Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

   Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R.  În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii,  sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

   Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

   ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori:  BASARABIA  la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

   Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.”

   (Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

 

   Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

   Ofiţerii şi soldaţii constituiţi în Sfatul Militar Român au atins efectivul de peste        50 000 de militari români, sub şefia generalului Ion Boeriu, comandantul tuturor românilor. Ironia sorţii s-a împlinit: pe cazarma „Franz Ferdinand” a ministerului de război austriac flutura drapelul românesc al Comitetului Naţional Român.

   Un fapt similar s-a petrecut şi în Ceholovacia, unde s-a format Legiunea română alcătuită din 1000 de militari care au impus ordinea în Praga.

„În fapt, românii îndeplineau un adevărat rol european, contribuind efectiv la afirmarea principiului naţionalităţilor.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 20)

   Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) înfiinţat la Budapesta în 31 Octombrie 1918, avea 6 reprezentanţi P.N.R. şi 6 ai P.S.D., care şi-au fixat sediul în casa lui Ştefan Cicio Pop din Arad, de unde s-a coordonat întregul program strategic de eliberare a Ardealului.

   De la Viena, Maniu a organizat efectivele militare româneşti pe care le-a trimis în Ardeal, constituindu-se în Gărzile Naţionale care au preluat puterea din mâinile asupritorilor maghiari. Guvernul maghiar a încercat o conciliere cu C.N.R.C-ul. Maniu a venit special de la Viena. Trăznetul lui Maniu a căzut ca un fulger în capul lui Iaszi Oszkar, care buimac întreba: „În definitiv ce vor românii?”, „Teljes elszaydas!” – Despărţirea totală! a tunat Maniu. (Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Bucureşti-1943, p. 23)

 

   La 15 Noiembrie 1918, C.N.C.R-ul a hotărât convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi alegerea delegaţilor. Reprezentând toate categoriile profesionale şi toate straturile sociale, cei 1228 de deputaţi s-au întrunit pe 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia sub preşedenţia Adunării Naţionale a lui Gheorghe Pop de Băseşti. Cuvântul solemn l-a rostit Vasile Goldiş: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” („Românul”, Arad, din 3 Decembrie 1918)

   Rezoluţia Actului Marii Uniri susţinută de Iuliu Maniu P.N.R. şi Iosif Jumanca P.S.D. a ales Marele Sfat Naţional din 150 de membri, s-a instituit Consiliul Dirigent în frunte cu Maniu, având responsabilitatea asigurării administraţiei Ardealului până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României. La 8 Ianuarie 1919, la Mediaş Adunarea Naţională a Saşilor a hotărât şi ea aderarea la Actul Unirii Ardealului cu România.

   Peste euforia generală aşternută a căzut grindina armistiţiului de la Belgrad din 13 Noiembrie 1918, semnat de Antantă cu Ungaria, care propunea linia de demarcaţie de-a lugul Mureşului. Maghiarii descendenţii de drept ai hunilor lui Attila au şi trecut la represalii, la crime, la arestări în teritoriul rămas sub stăpânirea guvernului maghiar.

   La 28 Februarie 1919, Consiliul Suprem Aliat şi-a revizuit rezoluţia armistiţiului fixând linia de demarcaţie pe calea ferată Satu Mare – Oradea – Arad, dar guvernul bolşevic maghiar a sfidat acea impunere atacând trupele române din preajma Munţilor Apuseni la 15 Aprilie. Replica Armatei Române a stabilit pe Tisa linia frontului. Armata maghiară a dezlănţuit un nou atac asupra românilor în 19 Iulie. Riposta română s-a încheiat însă la 4 August 1919 cu ocuparea Budapestei.

 

   Iuliu Maniu a avut convorbiri cu regele, cu Ionel Brătianu, cu alţi lideri politici. La propunerea liderului liberal de a fuziona cu partidul său,  ardeleanul Maniu a refuzat.

   La 9 August 1919, Conferinţa Naţională l-a validat pe Iuliu Maniu în funcţia de preşedinte al P.N.R.  S-a constituit un Bloc parlamentar şi Iuliu Maniu a fost propus de regele Ferdinand să formeze guvernul, dar acesta a refuzat, pledând pentru vicepreşedintele P.N.R. Alexandru Vaida-Voevod, care a semnat Tratatul de pace cu Austria şi pe cel al minorităţilor la 9 Decembrie 1919. În timp ce premierul român se afla în străinătate, monarhul ţării în graba de a ajuta ţara, l-a demis  în martie 1920.

   Liderul ardelean a avut următoarea concepţie cu privire la statutul minorităţilor care, să nu contravină: a) Existenţei şi integrităţii teritoriale a statului; b) Dăinuirea perpetuă a neamului şi în acest scop să nu stânjenească închegarea sufletească şi naţională a corpului statului naţional; c) Să nu corupă spiritul genuin naţional, tradiţia, gândirea şi aspiraţia naţională şi elementele constitutive ale însuşirilor specifice ale poporului alcătuitor de stat, adică acele izvoare de bogăţii sufleteşti şi morale, care singure dau drept de existenţă unei naţiuni.”  (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 32)

   Dorind să creeze un minister al Ardealului, Maniu s-a întâlnit cu Brătianu, cerându-i sprijinul în această privinţă, dar şi cu rugămintea de a dizolva organizaţiile liberale din Transilvania. Tratativele au durat două luni şi cum era firesc au eşuat. Acuzele reciproce n-au lipsit nici ele şi nici observaţia lui Pamfil Şeicaru: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problemă personală şi anume: situaţia pe care ar avea-o el în cadrul noului partid. Putea să conteste lui Ionel Brătianu dreptul de a fi şeful partidului fuzionat? Putea să se resemneze de a avea o situaţie de prim secund, chiar investit cu puteri în tot ce privea organizarea partidului în judeţele Transilvane? Sub aparenţa de totală modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grijă, un imens orgoliu; iată de ce fuziunea a fost de la început condamnată.” (Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Madrid-1963, p. 319)

   În 19 Ianuarie 1922, Ionel Brătianu a fost însărcinat să formeze guvernul şi să colaboreze cu partidul lui Maniu. Maniu nu numai că n-a fost de acord, dar s-a înfuriat pe premier, acuzându-l printr-o telegramă trimisă regelui că „alegerile din martie 1922, pentru Adunarea Naţională Constituantă, s-au tranformat într-o ruşine naţională şi într-un scandal european.” (Iuliu Maniu, Testamentul moral politic, Ed. Gândirea românească, Bucureşti-1991, p. 61)

   Apoi, a refuzat ostentativ participarea la botezul moştenitorului, precum şi la încoronarea lui Ferdinand la Alba Iulia din 15 Octombrie 1922. Timpul cât a durat mandatul lui Brătianu (1922-1926), Maniu s-a aflat pe baricada opoziţiei contestându-l şi acuzându-l permanent, împotriva noii Constituţii din 26 Martie 1923, dar şi a tuturor proiectelor de lege adoptatea de Constituţie, pentru ca ulterior să o accepte de facto şi de iure, când a ajuns la guvernare în anul 1928.

   „Înzestrat cu un real talent politic, Iuliu Maniu a aplicat cu măiestrie tactica luptei de hărţuire, combinând atacurile directe cu învăluirea şi părăsirea terenului de luptă. În momentele critice pleca la Bădăcin, afrimând că avea <<ceva probleme>> cu viţa de vie, care necesita o îngrijire imediată. I se spunea <<sfinxul de la Bădăcin>>, tocmai pentru extraordinara capacitate de a nu-şi dezvălui sentimentele şi opiniile politice.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 37)

 

   În faţa tacticii şi strategiei „sfinxului” s-a oprit nedumerit până şi perversul politician Constantin Argetoianu: „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, doi, trei… Se mijeau zorile. Atunci d-l Maniu, calm, de parcă ar fi fost o şedinţă de 10 minute, încheia spunând: <<Mâine vom discuta în continuare>>. Luni de zile mai târziu, înţelesesem că până nu se ajungea la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea d-lui Maniu era tocmai formula acceptată.” (Ion Totu, Figuri reprezentative: Iuliu Maniu, ed. II-a, Bucureşti-1946, p. 9-10)

   Obişnuit cu stilul „sfinxului”, Argetoianu solicitat să alcătuiască alături de el un Bloc al opoziţiei a recurs la o metodă inedită. A luat o foaie albă, a semnat-o jos şi i-a oferit-o spre a pune orice condiţii. Surpriza a fost totală şi a durat doar 3 zile, nu 3 săptămâni cum se preconiza. Privitor la criza dinastică creată de amorurile principelui Carol cu amanta sa Elena Wolff Lupescu, în schimbul renunţării la tron, atitudinea lui Maniu a fost şi pentru şi contra. Pregătirea pentru guvernare a fost zadarnică fiindcă promisiunea regelui s-a înfăptuit altfel, prin numirea lui Averescu. La această lovitură s-a adăugat şi plecarea din partid a lui Ioan Lupaş şi Vasile Goldiş.

   La 27 Iulie 1927 a murit regele şi a intrat în funcţiune Regenţa, care l-a nemulţumit pe Maniu, orientându-l spre susţinerea veniri la tron a odraslei fugare, Carol.

   În 24 Noiembrie 1927, a murit şi Ionel Brătianu. Maniu a răsuflat uşurat. Preşedenţia guvernului i-a revenit însă lui Vintilă Brătianu. Maniu s-a înfuriat peste măsură, coalizând opoziţia spre răsturnarea guvernului liberal. Adunarea de la Alba Iulia cu cei peste 100 000 de mii de participanţi au votat Rezoluţia prin care au somat Regenţa să demită guvernul, menţinând totodată şi posibilitatea aducerii lui Carol, condiţionată: despărţirea de amantă, refacerea căsătoriei cu Elena şi respectarea Constituţiei. Vintilă Brătianu şi-a dat demisia, iar Regenţa i-a încredinţat lui Maniu formarea guvernului la 8 Noiembrie 1928. Alegerile s-au desfăşurat în 12 Decembrie 1928, în urma cărora ţărăniştii au câştigat 77, 76 % din electorat. Prima măsură a premierului Maniu a fost demisia în alb a tuturor deputaţilor şi senatorilor ţărănişti.

   S-a dorit o nouă eră: stabilizare monetară, sistem de exploatare nou a regiilor autonome, pentru terenurile arabile obţinute prin legile de împropietărire o liberă circulaţie, îmbunătăţirea regimului investiţiilor străine, prin deviza „porţilor deschise”.

   S-a realizat: scăderea producţiei, creşterea datoriei externe, agravarea situaţiei economice, amploarea mişcărilor sociale, culminând cu greva minerilor de la Lupeni, reprimată sângeros, demisia lui Constantin Stere, amnistie politică, reforma armatei, acceptarea ideii restauraţiei, încoronarea lui Carol al II-lea.

   Carol a venit în ţară ilegal, cu paşaport fals înainte ca Maniu să se hotărască. Faptul că-i jurase credinţă fiului său, l-a determinat pe premier să negocieze noaptea cu tatăl. În Consiliul de Miniştri din 7 Iunie 1930, s-a anulat actul renunţării din 4 Ianuarie 1926 şi s-a acceptat proclamarea noului rege Carol. Maniu şi-a dat demisia.

   Bilanţul guvernării lui Maniu l-a făcut reputatul teolog, scriitor, poet Nichifor Crainic: „Trei ani de Regenţă au fost trei ani de haos în capul statului. Iuliu Maniu, împins la cârmă de forţele populare, ar fi putut face orice în România, dar n-a ştiut ce să facă. Crescut în binecuvântata opoziţie ardeleană faţă de unguri şi în opoziţia de zece ani din ţară, bărbatul de stat în care se pusese atâta nădejde se dovedea un nihilist incapabil să respire într-o iniţiativă creatoare. Ca preşedinte de Consiliu n-a fost decât o poză. Dar în acel moment [iunie 1930] a avut un mare merit: a stat pasiv în faţa evenimentelor de frica permanentă a răspunderii.”  (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 214)

   Carol a II-lea şi-a dorit impunerea în stat a primatului monarhiei şi i-a încredinţat mandatul lui Maniu pe 14 Iunie 1930. Pe 12 August 1930 a sosit şi Duduia lui Carol. Maniu a alergat la rege s-o alunge. Regele l-a trimis la plimbare. Maniu şi-a înaintat demisia. Carol al II-lea l-a refuzat. Pamfil Şeicaru consemnează reacţia premierului ca fiind: „insuficientă şi echivocă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitate de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fi fost arestată, sub acuzaţia că a intrat în ţară cu un paşaport fals? Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930, el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate.” (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 171)

   Venirea Elenei Lupescu a constituit de fapt noua eră a camarilei regale, care a impus politica ocultă în cadrul monarhiei române, căreia i-a pregătit sfârşitul.

   Iuliu Maniu şi-a prezentat din nou demisia. Carol i-a acceptat-o şi l-a împuternicit pe Gheorghe Gh. Mironescu ca premier. O altă caracterizare a guvernării ardeleanului unit a făcut-o marele profesor Nae Ionescu, cel care a susţinut vehement restauraţia şi cel care a fost apoi răpus de ea: „Guvernarea d-lui Maniu trebuia să fie un început de regim. <<Noul curs>> pe care toată ţara îl dorea şi pentru care atâta se înhămaseră la carul d-lui Maniu. Şi în loc de noul curs, am avut o guvernare care s-a târât de pe o zi pe alta, izbită la fiecare cotitură de drum, ameninţând la fiecare pas să sucombe sub o nouă dificultate.” („Cuvântul” din 19 iulie 1930)

   Toată vina, remarca filosoful, îi aparţinea în exclusivitate „sfinxului” prăbuşit ca „o ocnă de ambiţii neputincioase, o pungă care distilează venin, amorţind, paralizând, dezagregând totul în juru-i – singura formă sub care poate stăpâni.” (idem., p. 172)

   „Viitorul” – cotidianul liberalilor capitalişti îşi răspândea şi el vâlvătaia „elogioasă” a roşilor latifundiari, asupra lui Maniu: „Sub guvernarea d-sale personală s-au întâmplat cele mai mari fraude şi abuzuri. Sub guvernarea sa personală s-a anarhizat administraţia ţării prin direcţii regionale şi s-a dezorganizat economia naţională […] D-sa face politică prin mijloacele şi cu scopurile de acum două decenii: iezuită în formă şi negativă în fond.” („Viitorul” din 29 Iulie 1932)

   A urmat guvernarea fatalistă a profesorului Iorga, 18 Aprilie 1931- 31 Mai 1932.

   Un Om prea mare în domeniul ştiinţei şi culturii. Un om prea mic în domeniul politic.

   De la „O ţară în care nu te poţi compromite”, articol fulminat în aria creativă a ajuns la: O ţară pe care a compromis-o prin partitura sa politică: „Viaţa lui e un şir întreg de contraste şi contradicţii. Consecvenţa în păreri şi atitudini e ceva străin de firea d-sale… El dărâmă ca să construiască şi construieşte ca să aibă ce dărâma. Foarte impresionabil şi impulsiv, el este omul care nu cunoaşte măsura; admiră fără rezerve, loveşte fără cruţare, se agită fără calcul. Cu îndrăzneală şi cu o impetuozitate care uimeşte lumea, el atacă fără menajamente oameni şi instituţii.”

   (Sterie Diamandi, Galeria Oamenilor Politici. Ed. Gesa-1991, p. 178-179)

   În mandatul său de profesor-premier de un an de zile, tagma lui de învăţători şi profesori n-au fost plătiţi o jumătate de an, tolerând folosirea banilor destinaţi plăţii salariilor la finanţarea unor bănci deja prăbuşite. Cuvântul lui de mângâiere, al unui Profesor-Părinte a fost: Sfertodocţilor! Duceţi-vă şi cântaţi la nunţi! Cultivaţi grădini de zarzavat! Apoi ca să-şi confere autoritatea politică a adăugat: Eu nu sunt eu!

   În cadrul P.N.Ţ.-ului s-a mai comis o fisură: plecarea lui Grigore Iunian, fapt atât de aşteptat de rege, care s-a perfectat în ţesătura intrigilor politice. Maniu declanşează lupta împotriva camarilei regale: „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală […] în ţara aceasta se poate critica oricine, poţi să înjuri pe Dumnezeu, dar anumite persoane sau anumite nume nu pot fi amintite, nici criticate… Spuneţi dv., cum se poate aceasta că cenzura consecventă şterge cuvintele camarila, Wieder. Cine este Wieder în ţara aceasta? Cine este în ţara aceasta d-l Lupescu şi familia lui? Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?” („Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 56, 13 martie 1935, p. 1637)

Muncitorii au declanşat greva de la Griviţa din anul 1933, guvernul Vaida a reprimat-o, „iezuitul” a lăsat preşedenţia lui Mihalache, iar în 1935, Vaida a părăsit P.N.Ţ.-ul.

   La 21 Noiembrie 1937, Maniu reia şefia P.N.Ţ.- ului. „Primul act politic important al lui Iuliu Maniu, după realegerea sa în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost stabilirea unor contacte directe cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Ioan Scurtu, p. 86)

   Se pare că a fost singurul act cu adevărat îndrăzneţ din partea „sfinxului”.

   La sfârşitul anului 1937, regele a mai reuşit o victorie: desprinderea lui Armand Călinescu şi a unei grupări din P.N.Ţ.  Goga a fost admis, apoi Goga a fost demis. Carol al II-lea a instituit dictatura regală la 10 Februarie 1938, instituţionalizată prin Constituţia din 27 Februarie 1938. La 30 Martie acelaşi an, prin decret regal Carol al II-lea a dizolvat toate partidele. Prima măsură, represivă a regelui s-a îndreptat împotriva Gărzii de Fier, arestându-i Liderul şi o parte din fruntaşii Mişcării. Procesul a fost o înscenare şi o mişelească răzbunare, care s-a soldat cu uciderea ocultă a celor 14 căpetenii naţionaliste în noaptea Sfântului Apostol Andrei 30 Noiembrie 1938. Maniu a fost şocat, cerând regelui asasin „pedepsirea guvernului asasin.”  (Zaharia Boilă, Memorii, p. 329)

   Politica internă şi cea externă a regelui dictator a fost o FATALITATE pentru ţară.

   În faţa victoriilor germane, Carol al II-lea a imprimat dictaturii sale o faţă totalitară. A transformat Frontul Renaşterii Naţionale în partid unic, realizând şi o conciliere cu Garda de Fier, numai că fosta Mişcare creştin-naţionalistă fiind decapitată la 21-22 Septembrie 1939, Noua Mişcare simistă era condusă abuziv de un individ parvenit, fără scupule, fără coloană vertebrală, fără conştiinţă, fără Patrie, fără Dumnezeu.

   Ultimatumul sovietic din 26/ 27 iunie 1940, a dus la ocuparea fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Poporul a fost aproape singurul care s-a revoltat. A urmat guvernul Gigurtu care, sub trăznetul Dictatului de la Viena s-au încercat negocierile de la Turnu Severin din 16 August 1940. Pentru noi, tratativele au eşuat, nu şi pentru Ungaria susţinută de Germania şi Italia care ne-au luat Nord-Estul Ardealului, fără nici un foc de armă tras. În aceste împrejurări dramatice de nemulţumire generală a poporului, a armatei a partidelor apare generalul Ion Antonescu în postura de Salvator. L-a convins pe rege să-l instituie Conducător al Statului, apoi i-a cerut demisia suveranului dictator care a distruţ ţara prin tot ce a făcut. La 6 Septembrie Carol II a abdicat şi i-a urmat fiul său, un tânăr necopt, nepriceput, nedespărţit de tutela maicii sale şi a camarilei grecoaicei, girat însă de generalul Antonescu, care din nefericire s-a aliat fiara sângeroasă de Horia Sima, predispus la violenţe, la fără de legi, la acapararea puterii depline. Singura orientare politică a guvernului Antonescu-Sima era cea către Axa: Germania-Italia-Japonia care promiteau sprijin pentru recuperarea Provinciilor smulse din Trupul Ţării. Acordul la Pactul Tripartid a fost semnat la 23 noiembrie 1940.

   La 22 iunie 1941, Regatul Român a intrat în războiul împotriva U.R.S.S.-ului, de partea Germaniei, eliberând Provinciile cedate prin ultimatum, consecinţă nefastă a guvernării dictaturii regale dezastruoase, a corupţiei politico-monarhice, a dezagregării politice, a absolutismului Camarilei Lupeascăi Wolff-Wieder şi a afacerilor veroase şi amoroase ale regelui-playboi Carol al II-lea.

  Dezastrul de la Stalingrad a întors soarta războiului în defavoarea noastră. Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu au cerut mareşalului Antonescu retragerea armatei de pe front la 12 August 1942. Răspunsul mareşalului a fost un rechizitoriu adus ţărăniştilor şi liberalilor de peste 100 de pagini: „Vă reamintesc, d-le Brătianu, că împreună cu dl Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic în presă, în întruniri, în parlament, de <<incapacitate>>, <<tâlhării>> şi <<furturi de urne în alegeri>>, demostraţii ridicole, cu plata şi pe socoteala statului… Cum îndrăzniţi dv. şi d-l Maniu să mă acuzaţi pe mine pentru faptul că am reuşit să reîntregesc în doi ani ceea ce aţi sfărâmat dv. în cei 20 de ani şi să mă condamnaţi că nu am obţinut asigurări că se vor reconstitui ceea ce aţi mutilat atât de groaznic?” (Gheorghe Buzatu, Istorie interzisă. Mărturii şi documente cenzurate despre mareşalii României: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Ion Antonescu, Craiova, Editura Scrisul Doljean, 1990, p. 144-163)

   Anul 1943 l-a apropiat pe Maniu de consfătuirile de la Palat şi de Partidul Comunist prin care întrezărea o fructuoasă colaborare din două motive: unul internaţional „care ne va obliga să alcătuim un front unitar democratic, întins până la extrema stângă”, şi altul intern, pentru ca „reformele sociale ce le vom realiza să se facă cu colaborarea Partidului Comunist – şi nu în afara acestuia – pentru a tăia astfel orice posibilitate de noi agitaţiuni radicale.” (23 August 1944. Documente, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică , 1984, p. 535-536)

   Cu voinţa Mareşalului Antonescu, cu acordul regelui, a lui George Brătianu şi al lui Maniu, prinţul Barbu Ştirbey a fost împuternicit să negocieze cu Aliaţii la Cairo, condiţiile armistiţiului. Nenorocirea a constat în faptul că deşi Uniunea Sovietică s-a pronunţat pentru Armistiţiu, Anglia în care Maniu avea cea mai mare încredere cerea capitularea necondiţionată, adică cedarea integrală a ţării.

   Când Armata Roşie şi-a mutat teatrul de război în teritoriul nostru pe Prut, la 26 Martie 1944, Mareşalul s-a întâlnit cu Maniu la Snagov, discutând că dacă condiţiile puse de el sovieticilor le acceptă, îi va preda administrarea ţării, sprijinindu-l militar.

   Prin natura sa echivocă şi strategia de rac, liderul ţărănist a tergiversat propunerea. La procesul Mareşalului, „sfinxul de la Bădăcin”, s-a explicat: „cu ocaziunea convorbirii ce am avut într-o noapte cu I. Antonescu la Snagov la începutul lunii aprilie 1944, când am discutat condiţiunile de armistiţiu ce le primisem, I. Antonescu mi-ar fi spus că dacă le găsesc aceste condiţiuni acceptabile sau dacă dl. Dinu Brătianu găseşte aceste condiţiuni acceptabile să preluăm puterea şi să semnăm armistiţiul şi I. Antonescu să ne dea tot concursul militar, răspund că dacă aş răspunde că nu s-a făcut această propunere nu ar fi exact, iar dacă aş răspunde că mi s-a făcut şi nu am primit, aş avea neplăceri politice.” (Ioan Dan, „Procesul” mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Ed. Tempus-1993, p. 198)

   Atunci când Ţara putea fi salvată, când se putea încheia un Armistiţiu onorabil pentru ţară, armată şi pentru Conducătorul Statului, Maniu cu şovăiala-i caracteristică care în atare situaţie echivalează cu dezertarea şi trădarea faţă de Neam şi Ţară, a preferat colaborarea cu comuniştii, organizând lovitura de stat de la 23 August 1944, în acord cu Camarila regală patronată de principesa mamă Elena şi de nechibzuitul rege, curtezan, ce călca cu mândrie pe urmele tatălui său, şi ca să nu fie mai prejos de crimele tatălui său, a consimţit la trădarea Conducătorului Statului şi a Comandantului Armatei Române  în timp ce acesta era angajat în lupta pe viaţă şi pe moarte cu duşmanul cotropitor, deschizând larg porţile barbarilor sovietici şi oferindu-le Ţara, Armata, Mareşalul, Poporul, Avuţia naţională materială şi spirituală şi pe cei mai bravi Fii ai ei, sute de mii pe care i-a azvârlit în temniţe şi lagăre, sacrificându-i.

   La 22 August 1944, Mareşalul a ordonat armatei sale retragerea pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, unde se putea rezista şi se putea accepta Armistiţiul propus de el, mai ales că U.R.S.S.-ul promitea o zonă neutră unde  Armata Roşie nu va intra, plus cel, Ministerul de Externe a primit telegrama de la Stockholm, în care sovieticii acceptau Armistiţiul propus de Antonescu. Telegrama care putea schimba tot cursul acelui moment istoric, favorabil nouă, a fost reţinută de directorul cifrului M.E., care l-a informat pe Maniu, iar acesta pe rege. Maniu, care în graba lui molcomă de a nu rezolva esenţa problemei, era totuşi de acord ca Armistiţiul să fie semnat de autorul lui şi l-a trimis pe Mihalache să discute în acest sens cu Mareşalul, seara pe 22 August la Snagov, care i-a confirmat lui Mihalache acordul său deplin.

   Tot în dimineaţa lui 23 August, Conducătorul Statului s-a întâlnit la Snagov cu Gheorghe Brătianu, căruia i-a confirmat acceptarea de a semna Armistiţiul, cerându-i totodată şi o „scrisoare de garanţie”, „semnată de Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu, prin care aceştia să-şi asume şi ei răspunderea pentru încheierea armistiţiului.” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 111)

   În atare situaţie, deşi Maniu avea confirmarea lui Antonescu prin Mihalache şi mai ales reconfirmarea acordului sovieticilor prin telegrama trimisă, faptul că l-ar fi angajat în acea mare răspundere a garantării Armistiţiului alături de Mareşal, l-a determinat să-l arunce în braţele putinciosului rege în trădare, ca să-l poată aresta?!

   A avut totuşi o sclipire de demnitate în ceasul al 13-lea, ardelenesc, prin reflectarea Adevărului, când soţia generalului Pantazi, aruncat şi el în procesul urzit de comunişti, denumit cel al „marii trădări naţionale”, cerându-i ajutorul, să afirme cuvintele rămase memorabile: „Doamnă, procesul mareşalului este procesul neamului românesc. Nu se poate face nimic. După condamnarea mareşalului, va urma procesul meu, apoi al tuturor românilor. Eu nu am nici o putere.” (Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Ed. Constant, Sibiu-1992, p. 227)

   În 8 Februarie 1941, „sfinxul de la Bădăcin” şi-a scris testamentul legiferat notarial, lăsând surorii sale, sora Cecilia-Cornelia Maniu, uzufructul averii sale, iar casele, edificiile, întreaga moşie, imobilele intrau în custodia călugăriţelor greco-catolice franciscane a Veneratului Capitlu episcopesc greco-catolic-Oradea.

 

   Ajutând trădarea alături de rege, ajungi la rândul tău un veritabil TRĂDĂTOR!

 

   Prin acel Act al Trădării, prin complotul alături de regele trădător şi de Camarila uzurpatoare, Maniu şi colegii săi au semnat condamnarea la moarte a partidelor zise democratice, a monarhiei, a ţării, a armatei, a conducătorului ei, dar şi pe a sa, care l-a vizitat în temniţa de la Sighet. Înainte de a pleca spre groapa comună, 5/6 Februarie 1953, şi-a spus ultimul cuvânt pământesc: „Iartă-mi păcatele, Doamne!”

   Dumnezeu să-l ierte!

   Conştient că Istoria este fiinţa Naţiei, iar Biserica, persoana Neamului, istoricul se înrolează epocii sale, serviind în Regimentul faptelor, prelinse şi odrăslite din adevăr.

   Istoricul Ioan Scurtu personalizează şi transfigurează trecutul, omagiindu-l pe scena prezentului şi a viitorului prin misiunea şi vocaţia propriei sale fiinţe-persoane-personalităţi.

   Întregul tezaur cultural-ştiinţific al Istoricului Ioan Scurtu, întregeşte Patrimoniul Spiritualităţii Naţionale.

 

   The American Biographical Institute USA and ist Board of International Research – i-a conferit istoricului Ioan Scurtu cinstirea de <<Om al anului>> pentru anii: 1995, 1996, 1998, 1999, dar domnia sa rămâne în continuare pentru Neamul dacoromân: OMUL VEACULUI!

   Ioan Scurtu este Lungul istoric al dragii noastre naţiunii : Vivat, Crescat, Floreat!

 

   Cu aleasă preţuire teolog şi istoric- discipol,

                                                 Gheorghe Constantin Nistoroiu.    

 

 

   * Fond de carte – Colecția Ioan Scurtu- Biblioteca Brusturi Neamț

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 21857

Ultimele Comentarii