Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

28 Sep 2019 by m.gurza, Comments Off

Iubito (glossă m.)

 

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparoși
Într-un crepuscul roșu la apus
În serile cu macii somnoroși.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrunți rana rușinii
În brațe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii copți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoroși,
N-am să te iubesc când plâng arinii.

 

cu mâinile împreunate

 

învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
așteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreștice spun
numai Dumnezeul meu știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porțile pământului

 

De când mă tot cauți

 

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită și goală.

Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

 

Dezamăgire

 

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.

 

La umbra pleoapelor

 

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Doamne, la ce-mi zboară mintea,
trupul vrea să se odihnească cuminte
când începe toamna fără explicații
și aș putea protesta pentru timpul pierdut
fără rezultate care să-mi toarne mulțumire
în inima femeilor scăpate printre degetele
înserării din orgolii.

 

când sosește primăvara

 

sunt plecat în alt anotimp
mă urmărește o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu știe să-mi spună
când sosește primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri și florile așteaptă
diminețile cu soarele-n ochi

am primit scrisori ca pe vremuri
pe care nu le-am deschis
mi-a fost frică de schimbări neprevăzute

de mâine începe drumul
tu mă vei aștepta la fântâna de la răscruce
cu ciutura plină de dor
în față drumurile anotimpurilor
pline de primejdii
care ne vor împreună

 

lumina ia locul întunericului

 

un butoi de pulbere se varsă-n abis
o sprânceană stufoasă de sub care ochiul fuge

un arbore de cafea peste care se ridică aburi fierbinți
dimineața cu trei izvoare când botează un râu

apoi ursitelor li se cere sprijinul
s-ajungă-n mare

soarele cum un capac de aramă
se ridică din ape și râde cu raze

lumina ia locul întunericului
pământul răsuflă din toți plămânii ușurat

viile se țin de mâini peste dealuri
și joacă hora bătrână

 

Fără amintiri

 

când amintirile se vor șterge
va fi noapte și prea târziu

nu vor mai rămâne nici urme
totul va fi aruncat în uitare

alte amintiri nu se vor mai ivi
în lumea obscură nu voi mai fi eu

va fi în același trup un altul
cum întunericul ziua-n amiază

memoria va fi o scorbură
în care nicio pasăre nu-și face cuib

nu știu dacă va intra cineva să rămână
în afară de umezeală și putregai

în vreme va interveni moartea
o mică amintire va fugi la ceilalți

deșertăciunea și pustiul își vor da mâna
pentru ca nimeni să nu se nască

decât din cuvânt și lumină
așa cum o fac toți oamenii

 

Unde freamătul e dulce

 

Degetele ei subțiri și lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să aștepte vindecarea.

Cântecul se naște atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înfloriți
lăsați să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
și caută cu ochii înnoptați
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare și oftează.

Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
și noi atât de nepăsători
am prețui la timp miracolul ei.

 

Pe scări de vânt

 

Cuvântul se naște și-n inima pietrei,
guri fermecate îl rostesc pe rând,
ochii privesc prin întuneric semnele lăsate
cu o sete de agheazmă divină.

Carnea fragedă se răzbună în trup.

Noaptea capătă o tăcere de pământ,
e un începurt de întuneric al pierzaniei
care ne poartă de mână spre moarte,

totul trece și nu mai vine.

În gânduri se așteaptă înțelesuri nedescifrate
lumina care nu se lasă oprită.

Pe scări de vânt în ploi cu soare
lumea își pune încrederea la încercare,
dar în fiecare se coc dorințe neîmplinite,
treptele pe care urcă se apropie de cer.

Convingerile capătă zilnic aripi
înfloresc de bucurie plantele rare,
nimeni nu se îndoiește de frumusețe și o cultivă.

În preajma statuilor din parcuri
păsările și fluturii își fac jocul prin aer.

————————————

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu, 27.09.2019

 

 

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 10001

Ultimele Comentarii