Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU

19 Oct 2019 by m.gurza, Comments Off

Dragă cititorule,

Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării. Mai pe când ni se așază pe umeri ghiozdănelul, suntem etichetați cu un nume și prenume, substantive proprii pe care trebuie să le știm bine, pe dinafară. Apelativele dragi cu care ne dezmierda mama, des cad în derizoriu, sunt luate chiar de primii prieteni în derâdere și ne fac să ne rușinăm în fața colegilor. Ba, câteodată se caută motive de batjocoră și din numele de familie, pe care-l dobândim din tată-n fiu. Așa m-am identificat și eu cu Mnerie Dumitru. Deh!… Dumitru – nume de botez, data nașterii fiind mai aproape de sărbătoarea din calendarul ortodox român a Sfântului Dumitru. Dar Mnerie?… Mi-amintesc 3 momente mai semnificative:

  1. Comuna Șeitin, jud. Arad, anii 1961-1963. În casa bunicilor din partea mamei, într-o dimineață.

Bunica (Maica Mină):

– No,… prunci sculațî-vă!… Mai o țâră și traje d-amniaz.

– Nu ieșim de sub dună, că ni-i frică, (noi, 2 copii de 6-8 ani: eu, Mitică, venit în vacanță de la Vinga, jud. Arad, respectiv Bebe, verișorul meu de la Timișoara, dintotdeauna mai mic decât mine cu 2 ani…).

– Dă cine v-i frică?

– Dă ăla ce strâgă pă uliță (de pe stradă se auzea dintr-o căruță cu coviltir: „Vaaaaar, vând vaaaaaar!… vând vaaaaaar!”).

– No lasă că ăsta nu-i d-ăia care să vă baje-n sac… Ăstă-i un pădurean ce vinde var, apoi zise către bunicu (taica Fanu):

– Du-te, Fanule, până la uliță și vezi dă pădureanu’ cela ce strâgă, n-are cumva și niște tiatră-mnierie, că tare ni s-o mănit via.

– Bine Mină. Iaca mă duc.

După câteva minute Taica către Mama Mină:

– Mai are numa’ o țâră, într-un sac în șireglă.

– Și, cum o dă?

– Iaca, zâce că 3 kile p’o polovică dă cucuruz.

– Atunci du-te iute-n pod și ie-ntr-o videre cucuruz d-ăla mai bun, dân grămada dă lângă fundoaie.

– Mai întii mărg să-i zâc să m-aștepte și să pregătească tiatra,          ș-apoi mă sui în pod.

– No, biiiine, bine. Da’ numa’ iute!

După vreo 10 minute, eu, împreună cu Bebe, după ce ne-am asigurat că gălăgiosul „pădurean” a plecat mai departe cu căruța din fața casei, am sărit din pat și am fugit desculți în curte, curioși să vedem despre ce „tiatră mnierie” a fost vorba. Taica, numai ce intrase în curte ținând în mână banița/polovica aproape goală:

– No, ce-i cu voi?

– Arată-ne și nouă ce-ai cumpărat?

– Nu-i dă voi.

– Araaată-ne, te rugăăăăm!

Ne-a lăsat să observăm pe fundul polovicii, învelit într-un ziar vechi o minunăție de cristal vinețiu, mare cât pumnul și în rest mii de mărgeluțe de-un albastru ultramarin, scânteietor. S-a apropiat și Maica Mină:

– Curată tiatră! Faină! Și câtă-i dă vânătăăă!”

*

  1. Altădată, cam prin aceiași ani, tot în Șeitin, treceam – copil de unul singur – pe stradă. Dintr-o curte a ieșit o femeie, (o știam din iarnă de la colindat – Nană Dyulă). Observându-mă, luând o poziție de „tare ocoșă”… mi se adresează:

– Mă pruncule, tu d-al cui ești?

– Săru’ mâna, Nană Dyulă! Mi-s pruncu-ăl mai mic a lu Dascălu Mnerie

– No, nu mai spune… tu iești d-a-lu Mnieru? Bată-te să te bată!… Nu te-am mai cunoscut. Ce mare te-ai făcut! Da mumă-ta, Mnieroaica,… Drăghinuța, no, ce mai face?…

**

  1. Mult mai târziu, în anul 1981, am fost într-o excursie în județul Baia Mare, făcând parte dintr-un grup de tineri, destul de eterogen, toți absolvenți de învățământ superior dar de specializări foarte diferite și proveniți de prin toate județele țării. Înainte ei mă cam batjocoreau după numele de familie, spunând că la înregistrarea numelui meu în certificatul de naștere notarul a fost beat și mi-a „băut” un „i”. Astfel, numele ce-l purtam, în loc să fie „Minerie”, cum, după părerea lor era normal, era doar Mnerie

Ajunși la muzeul „Țării Oașului”, la vederea unor case foarte vechi, de față cu toți colegii, l-am întrebat pe ghid, însuși Directorul muzeului:

– Domnule Director, cum numiți pe-aici culoarea cu care sunt vopsite casele?

– No, p-aci tătă lumea știe. Tăte-s mnierii… Ca să nu să suie pă zîduri omizîle sau alte gângănii, să bagă-n zama dă var o soluție de tiatră mnierie, sau vânătă – cum i se mai zice – d-aia ce să dă și pă vița dă vie când îi mănită. No, dragă, u’ti-te ce mândră-i casa ceea: mnieru ca ceru’!

***

Rostul celor scrise nu este de a face o introducere la vreo cercetare genealogică ci reprezintă un rod de plăcută simțire și bucurie a vieții, pe care o am înregistrat-o alături de un mare Maestru al scrisului, poetul și jurnalistul desăvârșit Marin Beșcucă. Cunoașterea și apropierea este din destin, iar calea ne-a fost deschisă în rețeaua Facebook. Așa m-am trezit pomenind odată în corespondența purtată despre bănuiala mea asupra propriei origini, antrenându-mă mai mult pe preocuparea, predestinată parcă, de ALBASTRU, sub multiplele semnificații. Așa cred că s-a născut motivul MNIERU, un alt izvor de imaginație a Poetului, cu reflexe în excepționale versuri. Urmărind fascinat șirul acestora, trăiesc senzația spectatorului/cititorului așezat pe un scaun aflat chiar pe scena unde se joacă piesa, în mijlocul actorilor, dar asigurat de independență față de scenariu prin biletul de intrare pe care-l țin strâns în mână, gata să-l prezint oricând controlorului.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”. Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie” – sulfatul de     cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători.

În versurile Maestrului, MNIERU poate fi regăsit și în idealurile, puțin înțelese și pătrunse, ale Revoluției începute pe malurile Begăi, vise ucise de neputințele determinanților cățărați pe la putere. El, MNIERU, e și vinovat și neînțelegător, este și deschizător de drumuri și piedică rătăcită în calea nou încercată. MNIERU este și om și stare, este confident și oglinda strâmbă.

Am înțeles mai bine MNIERU creat de „Monstrul de pe DILIMANDJARO” după ce ne-am întâlnit și am petrecut câteva neuitate ore, chiar la Dorohoi, în Dumbrava Roșie 188, la poalele unui deal numit de poetul însuși DILIMANDJARO, pe motive bine argumentate.

Acum MNIERU este titlul unei frumoase cărți de versuri, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului, încă un prețios cadou oferit cititorului flămând de spirit viu, provocator, care se va bucura de o plăcută lectură având șansa de a descoperi frumosul artistic, laolaltă fiorul din fiord cu iubirea caldă-n Dumnezeu.

——————————

Prof. dr.ing. ec. Dumitru MNERIE

(Mnieru)

Din volumul MNIERU, semnat de Marin BEȘCUCĂ

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11515

Ultimele Comentarii