Vavila POPOVICI: Despre vanitate

29 Oct 2019 by m.gurza, Comments Off

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calitățidacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Voi reda câteva din sfaturile sale. Eclesiastul începe cu cuvintele: „Totul este vanitate! Ce folos are un om din toată munca lui aspră la care trudește din greu sub soare?“. Cuvântul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate și de permanență. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omenești.

   Apoi amintește ciclurile naturale în continuă repetare. Generații de oamenii după generații apar și dispar, soarele continuă să răsară și să apună, vânturile se rotesc la nesfârșit, iar râurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată. După o adâncă reflecție asupra acestor lucruri, înțeleptul rege face observația: „Toate lucrurile sunt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întâmplat se va [mai] întâmpla și ce s-a făcut se va [mai] face, și astfel nu există nimic nou sub soare“.

   Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea și complexitatea acestor cicluri sunt de așa natură încât un om și-ar putea consuma prea bine întreaga viață, fără să le poată înțelege pe deplin și în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunțime. Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sunt confruntați oamenii imperfecți. Astfel putem să ne dăm și noi seama cât poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată, și să compare apoi lucrul acesta cu scurtimea propriei sale vieți. Celui lipsit de înțelepciune divină, caracterul temporar al existenței sale precum și incapacitatea de a-și permanentiza existența îi trezesc un sentiment de inutilitate și îl determină adeseori să caute în zadar ceva deosebit, ceva nou, dar numai pentru a constata, în ultimă analiză, că este  „aceeași veche poveste“. Faptul acesta este și el obositor. Însă, cunoașterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi și bani în încercarea de a ne găsi împlinirea și fericirea prin satisfacerea simțurilor. Dorința de lucruri și de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulțumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul pleacă unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoștință nici înțelepciune“, căci cei morți „nu mai sunt conștienți de nimic”.

   Regele Solomon într-o anumită măsură s-a bucurat de experiența unei existențe luxoase. El spune: „Nu mi-am oprit inima de la nici un fel de bucurie, căci inima mi se bucura de toată munca mea aspră și aceasta îmi era partea pentru toată munca mea aspră“.

   Cu privire la aflarea adevăratei împlinire și a fericirii autentice, el mărturisește: „Iar eu, da, chiar eu, m-am îndreptat spre toate lucrările mele pe care le făcuseră înseși mâinile mele și spre munca aspră pentru care am lucrat din greu ca s-o înfăptuiesc, și iată că totul era vanitate și alergare după vânt și că nu exista nimic de folos sub soare“.

   Despre oamenii care iubesc bogăția și celebritatea, Eclesiastului spune: „Cel care nu iubește [altceva] decât argintul nu se va sătura de argint și nici cel care iubește bogăția, nu se va sătura de venituri. Și aceasta este vanitate.

   Vorbește despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sunt hotărâți să se îmbogățească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [și] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, și [totuși] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogății: Și pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune? Și aceasta este vanitate, și este o preocupare aducătoare de nenorocire“.

   În căutarea de bogății, mult prea adesea oamenii sacrifică relații umane atât dinăuntrul cât și dinafara familiei. Cât de vrednic de milă este nenorocitul care în goana lui după bunuri materiale se izolează, devenind singuratic! El își închipuie că e avantajos să nu ai familie sau prieteni, întrucât asemenea relații ar pretinde cheltuieli financiare. Cineva care înclină să gândească în felul acesta se poate să se întrebe: „Pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cât sunt de întinse proprietățile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogății.“ Conștient de lucrul acesta Solomon scrie: „Este mai bine doi decât unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarășul său. Dar ce va fi cu cel care cade când nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Și o frânghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două]“. Din aceste cuvinte se desprinde o importantă învățătură: Relațiile umane sînt de o mai mare valoare decât bunurile. A-i veni în ajutor unuia dintre semenii noștri este mult mai de preț decât aurul, decât argintul și decât orice alt obiect neînsuflețit.

   Cartea Eclesiastului recunoaște deschis că omenirea a suferit multă apăsare: „Și eu însumi m-am întors să văd actele de apăsare care se fac sub soare, și iată lacrimile celor apăsați, dar ei n-aveau nici un mângâietor; iar puterea se afla de partea apăsătorilor lor, așa că ei n-aveau nici un mângâietor“. Când cei apăsați caută să scape de cei ce se bucură de putere, adeseori biruie nedreptatea. Solomon face următoarea observație: „Și am văzut apoi sub soare locul dreptului acolo unde era răutate cât și locul justiției acolo unde era răutate“.

Și o declarație inspirată: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipsește nu poate fi pus la număr“. Căci oricâte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strâmbe“ ale conduitei umane.

   „Cel care respectă porunca nu va cunoaște nici o nenorocire, și inima înțeleaptă va cunoaște și timpul și judecata. Căci există un timp și o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belșug asupra lor. Căci nu există nimeni care să știe ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“.

   În timp ce există multă apăsare, nedreptate și multe alte aspecte rele ale vieții omenești de astăzi, cel înțelept nu permite ca acestea să–i diminueze bucuria pe care i-o dau lucrurile pe care le posedă, chiar dacă acestea pot fi neînsemnate.

   Și mult mai multe pot fi aflate în Cartea Ecleziastului…

   „Hainele scumpe duc la nașterea și creșterea vanității… Cu cât îți îngădui mai mult această dorință, cu atât ea va crește. Noi avem deja destulă vanitate în natura noastră, dar astfel îngăduind-o, ea va crește de sute de ori. Opriți-vă! Luați ca țintă să fiți plăcuți, doar lui Dumnezeu, și aceste ornamente vor dispărea.”, spunea teologul și predicatorul evanghelic englez John Wesley (1703-1791).

   Dar să vorbim și despre Vanitatea din zilele noastre. Astăzi, ca și în alte timpuri, femeile și bărbații și-au scos în evidență, prin machiaj sau îmbrăcăminte aspectul exterior. Persoanele narcisiste au fost și sunt preocupate doar de ele însele, capacitatea lor de relaționare fiind adesea scăzută sau exagerată în exterior, dar în interiorul sufletului toți acei oameni sunt goi, au parte de așa numitul – vid interior.

Vorbele și gesturile lor sunt țintite spre obținerea profitului personal. Spre deosebire de aceștia, sunt și oameni care fac gesturi dezinteresate”, pornite din inimă, pentru a ajuta pe celălalt. Ei au bunătatea sufletului care îi împinge, de multe ori,  la sacrificiu, pentru a alina dureri, a-i face pe cei din apropiere să nu sufere. Își sacrifică de multe ori visele, idealurile și dorințele pentru binele altcuiva.

   Ne este cunoscută și nevoia de admirație, acest sentiment de stimă, încântare și apreciere față de ceva sau cineva, sentiment în afara urii sau a disprețului, un sentiment normal, în afara vanității fiindcă are un suport material și spiritual, se bazează pe fapte sau atitudini. Admirația exagerată poate înfrâna elanul celui care a provocat admirația, așa că, totul în viață trebuie făcut cu măsură, pentru a ne menaja pe noi dar și pe ceilalți. Și totuși mulți oameni merită să fie admirați, merită a fi un exemplu pentru alții, în scopul mobilizării lor, a scoaterii din inerția instalată. Așa se produce schimbarea. Și schimbările se produc nu numai în cei care sunt admirați, crescându-le curajul și puterea de a merge mai departe, ci și în admiratori care dobândesc etaloane în viața lor. Admirația este și ea o problemă de educație.

   Astăzi avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: Nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor, în imediatul timp sau într-un timp mai îndelungat. Aceasta nu înseamnă a fi vizionar, ci înseamnă a fi potlogar! (scuzată a-mi fi expresia!).

   Lipsește logica gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție, să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Versatilul conducător al unui partidului speră să reconstruiască stânga în jurul lui, din vanitate și nicidecum în folosul țării. Apoi, poziția oscilantă a altor partide este și ea lipsită de logică și de suflu tineresc dornic de schimbare. Este merituos și în interes național de sprijini partid PNL care a avut cândva un rol excepțional în definirea intereselor țării, și care în momentul de față a strâns oameni merituoși și de încredere în componența sa, pentru a încerca să repare multele și gravele greșeli ale guvernului demis. Componența guvernului pare să fie foarte potrivită, iar miniștri propuși ar trebui încurajați și nu defăimați, înainte de a le vedea strădania și rezultatele.

   Și ajung la cuvintele lui J. J. Rousseau – „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”, eu aș spune că, totuși, fiecare învăț poate avea și dezvăț!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

29 octombrie  2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11515

Ultimele Comentarii