Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

5 Nov 2019 by m.gurza, Comments Off

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Ciobanul din Miorița își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor. Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul testamentul. Cine mai poate zice de cioban că e pesimist?

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei în trei categorii, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

  1. verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc
  2. ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează
  3. rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul era suficient un singur topor, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. E regula cu repetarea cifrei trei în aceeași zi, ca în teatrul din Grecia antică – inspirat, după cum știm, din ritualurile misterioase ale tracilor.

Variantele din primele două categorii nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că el nu a fost ucis. Deci, după ce ne-a spus ce avea de spus, el pleacă cu oile mai departe și ne lasă cu gurile căscate. Ca și în basme, el încalecă pe o șa și ne-a spus povestea așa. Din a treia categorie fac parte variante, în care omorul este la indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi la fel de vechi, este evidentă. Moartea simbolică și reînvierea are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul este fără îndoială un erou mitologic sacrificat și care a biruit moartea. El este unul din mulții eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor și din diferite culturi străvechi. Strămoșii noștri l-au identificat pe Isus cu ciobanul din Miorița și astfel mesajul umanist al creștinismului nu li s-a părut ceva contrar culturii lor, ci l-au acceptat de bună voie și nesiliți de nimeni .

Un alt lucru care a trecut neobservat este acela că așa-numita alegorie a morții și nunții cosmice a ciobanului este compusă de fapt din două alegorii diferite. Ciobanul vorbește de o moarte simbolică, la fel cum vorbește apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19) sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viață (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul de inițiere a lui în tainele mitologiei precreștine: îndepărtarea de bunurile lumești, etapă prin care trec și unii creștini. Nunta cosmică a ciobanului e alegoria despre ultima etapă de inițiere a lui, la nivelul cel mai înalt. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o fată ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (o divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanți. Ambele sunt apariția (hierofania) unor divinități din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri, Faust al lui Goethe și mulți alții. Am explicat aceste alegorii și multe alte aspecte pe larg, în Miorița – Izvorul nemuririi.

Un alt cuvânt cheie ce apare în sute de variante, dar nu și în varianta lui Alecsandri și care ne poate deruta, este lege. Acest cuvânt a dus la o interpretare juridică a Mioriței, cum că ciobanul ar fi judecat și condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept. În toate dicționarele explicative, acest cuvânt are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are sensul de nomos din limba greacă: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Același sens e atestat și în limbile scandinave vechi. Spusele celor doi nu au fost luate în seamă.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? E știut că nici cel mai puternic câine nu poate face față la doi adversari. Câinele aici nu are menirea să-l apere, ci e vorba de altceva. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase, cum e mioara năzdrăvană, vorbesc despre animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter-egoul său, la fel cum Virgiliu e alter-egoul lui Dante sau Mefisto e alter-egoul lui Faust și al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Miorița nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Miorița e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie înălțătoare? Ciobanul din Miorița nu este o persoană concretă, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice din Miorița cu acțiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Miorița nu prezintă o crimă, ce s-ar fi petrecut cândva prin Carpați, ci un ritual de inițiere în tainele universului și ale psihicului uman, așa cum le înțelegeau ciobanii arhaici și care se repeta în fiecare an, la anumite zile sfinte și la anumite ceasuri din zi.

La o lectură neatentă, Miorița dă impresia că ar fi o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, într-un spațiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic sunt metafore pentru ceea ce se petrece în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași virtuozitate derutantă ca și la Petrarca, la Eminescu sau alți mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracțiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, asemănătoare cu cele din Miorița.

Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea și armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriței îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița poate fi înțeleasă ca un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se minuna de măreția naturii. Am arătat în carte că Miorița poate fi înțeleasă și ca un ghid spiritual de înălțare în cele mai înalte sfere ale poeziei și ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura atenției pe care o acordăm versurilor și după puterea cugetului. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracțiuni luminoase, poezie sublimă și o pune alături de Luceafărul lui Eminescu.

Strămoșii ne-au lăsat moștenire o vastă literatură orală, în versuri și în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi astăzi, prea îngâlviți cu cultură modernă și ahtiați după bunuri materiale, lăsăm să se aștearnă praful pe moștenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Miorița. Petru Ursache scria despre cum receptăm noi Miorița: „Merităm lecția. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenția, civilizat și discret, asupra propriului tezaur cultural și artistic.”

Avem datoria să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o traducătorii și cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Avem o datorie morală față de strămoșii care au creat-o și ne-au lăsat-o nouă și lumii întregi. E o datorie față de civilizație, să împărtășim tuturor bogăția culturală a străbunilor noștri, așa cum împărțim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt mai cu seamă Luceafărul lui Eminescu și Miorița. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile morale și culturale românești.

Mioriţa poate fi la fel de importantă și actuală pentru cultura universală ca și alte mari creații ale românilor. Miorița este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Transhumanța ciobanilor noștri a răspândit Miorița pe întreg teritoriul unde locuiau români. Miorița a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară și stabilă în timp, până chiar și în afara hotarelor țării. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm? Lăsăm Miorița pe seama școlilor, a profesorilor și a elevilor, să o ducă mai departe, ca un mesaj umanist al străbunilor noștri către toți cei ce o citesc în original sau în traduceri.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

Noiembrie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11515

Ultimele Comentarii