Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

28 Nov 2019 by m.gurza, Comments Off

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o       schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare:  „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi,     o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului,     apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele  de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?…   „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Copilul din mine n-a uitat nicio secundă, adultul de mă sunt azi, s-a complăcut în amestecul turmei, însă copilul din mine plânge și-acum, lectura m-a-ntors în sinele propriu      de-atunci… dar, „Darie”, oare-a uitat? Să fi uitat cu toții? Eh… „rotundul crucii nu mai aduce aminte,/ …/ da, s-a rămas rotundă durerea morții/ stindardul nu ne mai unește”.

Întreg volumul este încondeiat cu durerea celui care a deslușit evoluția evenimentelor cu ochiul sufletului, citeam dimpreună cu poetul versurile scrise într-un demult, apoi îl vedeam aplecat din nou asupra scrisului, aducând pe șevaletul colii „Acoladele”, adevărate incursiuni în realitatea actuală, încă nu e urmă de curcubeu în monden, paleta timpului e încă gri, în matematică totul pare simplu, însă ecuația timpului, repet, nu a reușit să o rezolve nimeni. Îmi șoptește, cumva abătut: „trei-simpla durerii încă n-am adus-o de formulă,/ nici n-o vreau!/ se cere calcul complicat,/ …/ dar de-am căuta-n formule de calcul?/ poate de plecam cu guvernul de-acolo/ aveam Guvern…”

Ce-am dorit oare, atunci, libertate? Avem, însă suntem mai fericiți? Glasul sângelui vărsat strigă din inima țărânei și acum. A meritat prețul? Arginții din desagă zornăie surd… „LIBERTATE!” s-a strigat Atunci, libertatea ne-o mai visăm și Acum, cătușele nu mai sunt de fier, acum avem de argint, „LIBERTATE !/ …s-a strigat atât de tare că cerul și-a trimis stelele să învețe/ …/ spiritul libertății/ se ziduise din durerea cu care se presăraseră morții…”, am adus gardienii să ne apere de noi înșine: „haideți lupilor, nu doar poftiți…”, răspunsul lor: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”, iar „evadații”, „cei ieșiți AFARĂ de printre noi, ne râd,/   râzându-ne celor de-acolo,/ că n-am știut să ne păzim merele de aur!”

N-am învățat prea multe, e clar, zoon politikon doar își face de cap după bunul plac, dacă s-ar mai întâmpla încă o dată fenomenul TIMIȘOARA, am repeta aceleași greșeli. Somnul n(r)ațiunii naște aceiași monștri, poate cu alte chipuri diforme, dar tot monștri. De aceea cu mult mai adânc șuvoiul lacrimei, dar „între timp au apărut marii manipulatori de imagini” care pot chiar demonstra că lacrima e zâmbet pe chipul țării!

TIMIȘOARA… oare doar amintire?!… se încearcă o dematerializare a nației române, zi de zi privim neputincioși cum se întâmplă… „chiar,/ or mai fi gloanțe ca se te pătrundă pe limba română?/ …/ unde ni-i visul?!” se-ntreabă și Poetul, mă-ntreb și eu… dar voi, VOI vă mai puneți întrebări?! Recitesc… MOMENTUL 0 e încă aici, sub semnul de-ntrebare, „toți am trecut, trecute-s toate…/ …/ spun morții,/ adormiți sub înviere,/ arși nu mai dau oale și ulcele…” eu, încă mă regăsesc în Atunci, nu mi-am visat „Acumul” așa, nu știu „Mâinele”… „care mâine?… pomenesc unii,/ aceiași care pomenesc de 13 familii ce orânduie lumea”. Cui pasă? „Noi muncim, noi nu gândim!”, aud încă-n urechi mineriada de tinichea de mai târziu. Voi, poate nu, dar mai sunt și cei care da, unii și muncesc, și gândesc, și-atunci, cum rămâne cu TIMIȘOARA?

Sunt una dintre aceia care, „cutreierând răstimpul”, de mână cu Poetul, „nu vreau numai răspunsuri”, dar sunt și împotriva acelora care „epistola durerii” și-o vor „neîncheiată/ …/ de ce?..”. și-atâtea întrebări așteaptă paloș de răspuns, spintece nodul ce n-am știut desface nici acum…      30 de ani, rămași de plâns, „toți ne-au adus topoare:/ haideți de cozi !/ …/ …ispita a deschis deșertul”, cât trist și-acum, e încă timp de lacrimă, cerul cernit, da, „cerul își pleacă singur capul,” pentru aceia care au ieșit în fața glonțului cu pieptul dezgolit să simtă suflul libertății: „TIMIȘOARA, PATRIA MEA DRAGĂ!” răzbate din răscruci de timp un strigăt, dar parcă e doar șoaptă, ecou aproape stins… „apoi am înțeles tăcerile care nu aveau de-a face cu revoluția,/ deci Revoluția a fost a acelora care s-au urcat cerului,” iar nouă ne-a rămas împământenită ideea și „chiar ni s-a părut că jugul nu mai strânge,/ ni s-a părut…”. An de an mai comemorăm câte ceva din ideea de apartenență la ceea ce a însemnat TIMIȘOARA, dar „MULTICULTURAL…/ ne asociem pe felii de câte patru vânturi…/ între timpuri țara a ajuns pe mâna buricului pământului”, asta am visat oare? Acoladele ridică munți      de-ntrebări, nu una! Însă timpul e surd, „timpul cere alte pofte”, visul doar „va să împrumute din fiecare candelă un chip/ Stâlp!”

Fiorul acela încă mă umblă, fiorul acela nu m-a părăsit niciodată, copilul din mine a rămas chircit la adăpost de glonț, în ascult, încă mai ciulește urechea… dar eu, unde să mă regăsesc în adult? Voi, unde?!

Poetul, din acolade, strigă: „…TIMIȘOARA!/ nu ești tu vinovată pentru ce n-a făcut țara…/ fezandat atât timp, Punctul 8 nu se știe ce gust,/ iar o altă Revoluție pare exclus…”.

Mda… se pare că am ajuns la punctul final, „Mircea” încă se preface că lucrează, „așadar toată lumea e bine, mulțumită/ REV., se rămâne o etapă petrecută…”, din când în când mai dăm cu piciorul în piatră, dar nu-i bai, e sânge doar dintr-o zgaibă, trece, nu mai putem băga „capul în spini”… trăim, „reducem totul în jocul de creion!”

Citesc… invit la o cupă de sare, apa s-a evaporat demult, nici măcar nu putem ciocni, nu celebrăm nicio sărbătoare, vreau doar să ne adunăm simțurile la masa tăcerii, cupa mai are și 30 de granule de pelin, rămâne doar memoria, închisă-n „Acolade”, de mojar… parol de Mărțișor!

—————————————

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ)

28 noiembrie 2019

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 18899

Ultimele Comentarii