Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)

15 Jun 2020 by m.gurza, Comments Off

Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

    Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: “Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am “clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

   Dar oare, așa să fie…?

   O, oare ia Dumnezeu “mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste “un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

   Să cercetăm bine această “știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim “teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este “teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt “teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

   Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la “mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

   O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

   Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină “familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de “necunoscuți” ai Lui.

   Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără “copii”, fără “nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca “fii” ai cuiva, ca “frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

   Și unde e măreția Tainei…?

   Măreția e în faptul că bunicul meu devine “neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie “neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia “mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea “obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

   Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul “meu”, dacă asta îl face mai mult “familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: “Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de “cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un “nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un “necunoscut” al lui Dumnezeu, fără “rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și “bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

   Exact pentru oamenii “deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: “Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat “mamă” și “tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta “singurătate” a lumii ca plină de “familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând “memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: “Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei “pierduti” ai noștri, ca “găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i “exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca “necunoscuți” ai Lui…

   Închei cu o poveste plină de har a unei bătrâne cu mințile “pierdute”. În cartea “Nesfintii sfinți”, a arhimandritului rus Tihon, se povestește de o bătrână membră a Partidului Comunist rus, care spre sfârșitul vieții își pierduse complet memoria… Nu o mai recunoștea nici pe nepoata ei, care statea cu ea in casă și o îngrijea de ani de zile. Bătrâna comunistă fusese membră fidelă a Partidului, și nu calcase la Biserica toată viața. Dar – și aici marea pronie – avea o inima cinstită, avea constiinta muncii, nu furase niciodata de la popor, era, cum s-ar zice, o “tovărășă conștiincioasa”. Și așa, în amnezia ei, a pus-o pe nepoata ei – pe care o socotea o străină- să-l cheme in casa lor pe părintele Tihon (pe care nu-l cunoștea), ca să facă la el o spovedanie generală. Și când parintele Tihon a venit, bătrâna, care uitase deja ce zisese ieri, ca și cum i-ar fi devenit “familiar” în Duhul, i-a zis: “Părinte Tihon, de când te asteptam, de ce ai întârziat atâta…?” Și pe loc, ea, bătrâna comunistă, care nu-și mai recunoștea nici nepoata, i-a mărturisit parintelui Tihon, cu o memorie de cristal, toate pacatele vieții ei, din copilărie și până atunci! Și, cu sufletul ușurat, eliberată și de “memoria” tuturor greșelilor vieții ei, a murit la cateva zile dupa aceea. Și s-a dus să-L întîlnească pe Dumnezeu ca un copil nascut din nou, uitând cine e “mama” și cine e “tata”, descoperindu-l în toate pe El. Cunoscuta “tovărășa” a membrilor de Partid, care-și pierduse “mințile”, a devenit necunoscuta tuturor și “familiara” lui Dumnezeu și a tuturor oamenilor de pe lume… Și a mea, celui care vă povestesc această întâmplare!

   O, ce minunată e “memoria” lui Dumnezeu!… Cum le dă El șansa bunicilor noștri, vocația de a deveni “necunoscuții” lumii întregi de sub Cer! Ei află dinainte ceea ce vom ști și noi… Căci și noi în Împărăție vom deveni “familiarii” lui Dumnezeu mai presus de orice. Și amintirile noastre, memoriile noastre că am fost fiii cuiva sau frații sau soții cuiva le vom privi ca pe niște “exerciții” frumoase, de taină, prin care ne-am obișnuit, zi de zi, să aparținem și să ne dăm cu toții… Lui!

   Lui. Memoriei noastre, a tuturor…

   Fă-ne, Doamne, “familiarii” Tăi!

   Pr. Iustin T.

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 27368

Ultimele Comentarii