Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale

14 Jul 2020 by m.gurza, Comments Off

Motto:

Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).

La trei ani după ieșirea filozofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră “maeştrii” ai Scolii trăiriste  pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Serban” în vol.; Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28; a se vedea și Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București,  Editura Curtea veche, 2018). Inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszlo) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizecidemii de deținuți politici. Se pare că “urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo-Baci (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un “cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.

Despre “gnoseologia” filozofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească prin suprimarea dreptului de semnătură si prin interzicerea operei filozofice înlăturată din bibliotecile publice -, iată ce scria Pavel Apostol  în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: “Inăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca…scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. “Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).

In anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filozofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceiași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).

Termenii folositi de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filozofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou, „cumințit” prin teroarea represaliilor care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, in oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. „Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele „exploatatoare”, observase Marin Nițescu în volumul său publicat post-mortem (Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.375). Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii si cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla masse imense de oameni.

Refugiul literaților în codru, observa Ernest Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o  „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”,  notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristăhttps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. In timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filozofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani” el continuă să facă literatură si cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure  de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l’était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).

Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Intr-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă” alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Si lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El viseză să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente” (Mircea Eliade, 1952, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) si filozoful Mircea Vulcănescu (/Petre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor.

Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filozof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care Faust risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfața la vol.: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filozoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta…Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938, vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, There is no perfection in this transitory world, https://isabelavs2.wordpress.com/there-is-no-perfection/).

După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, “die Sorge”)  în sufletul lui Faust (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). In originala sa interpretare inițiatorul Scolii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în “cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat într-o a doua instanță într-un “element de potențare a puterilor lui Faust”.

Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresioanat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul “Titu Maiorescu” de la Universitatea din București. De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

Pornind de la premiza că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică  poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii,  apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de încheghare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Scolii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al știinției), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă dar și în creșterea  ariei de răspândire a modelor “spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/).

In viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)

Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: “Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. ” (în traducerea lui Blaga; “Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta. “.

Nae Ionescu ajunsese si el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : “pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie”.

Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de  subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, transferat în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.

La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute (“Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sînt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.

Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb,  Ion Iordan  operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: ‘Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți’(“Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).

In dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar,  vizând  trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, “răposat”.

Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de comunistul progresist Ion Iordan, de ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul “răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.

Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut)  că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului  ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât poate el să priceapă. “Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.

Iosif Nădejde traduce confuz; “ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: “Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai  consemnează  că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire (“Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).

Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: “Ce duhul vremilor la voi se chiamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care politicienii ar putea folosi doar ceva maxime morale cu efect în fața publicului ocazional. Pentru ei, din tomuri vechi s-ar mai putea eventual extrage subiecte istorice pentru teatrele de marionete organizate prin bâlciuri.

Pentru Goethe, atare categorie o reprezintă cititorii “progresiști” care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. “Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! ” (“o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite -bune,/ Menite a fi spuse de păpuși. “, trad. Lucian Blaga).

Din nefericire, Weissglas (/Ion Iordan) se cam poticnește la urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția “Biblioteca pentru toți”, 1957).  După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglidire a sluțeniei chipului cititorului, atât de slut că-ți vine s-o iei la goană, acest traducător comunist face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată cărților prăfuite de vreme. Pentru el, nu oglindirea urâțeniei cititorului incult produce tendința de a fugi din fața imaginii reflectate de o pocitanie, ci chiar tomurile vechi, disprețuite de (comuniștii) progresiști.

Să nu uităm că atât Lucian Blaga cât și Weissglas (/Ion Iordan) îl traduseseră pe Faust la vremea când erau arse de securisto-comuniști biblioteci de mare valoare. La conacul de la Florica a fost arsă biblioteca și manuscrisele istoricului academician George Brătianu (1898 -1953), iar în centrul Bucureștiului, în Cișmigiu a fost incendiată faimoasa bibliotecă a avocatului Istrate Micescu (1881-1951, Aiud), ambii uciși în temnițele politice comuniste. De altfel, perioada cripto-comunistă de după 1990 a debutat si ea cu incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a „Fiundațiilor Regale”).

Simpatiile lui Ion Iordan (dar nu și ale lui Goethe !) se îndreptau hotărât spre tabăra celor care nu privesc cu ochi buni valorile spirituale moștenite din vechime. De aceea versurile lui Im. Weissglas în care este redată părerea sa personală (contrastând cu a lui Goethe) pe cât se îndepărtează de sensul originalului, pe atât devin mai vioaie: “Si-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/  Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.

Părerea lui Goethe a fost redată fidel doar de traducătorul filozof Lucian Blaga. Citind Faust în original, Nae Ionescu a ințeles fără dificultate unde bat versurile goetheene. Inițiatorul Scolii trăiriste, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) scrisese încă din 1921 că ideile “luate de-a gata” nu pot fi folosite. El a formulat atunci cu alte cuvinte exact opinia lui Goethe după care moștenirea spirituală a omenirii rămâne o carte cu șapte peceți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/).

Dar să revenim la “grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește “să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Si să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; “Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, “cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică- Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).

Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el,  cu precizarea că i-ar fi “accesibilă”  nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul înțelegerii omenești (“Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie! -trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).

După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și  gata fiind să străbată eterul “Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga :  “Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile “pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga;  “Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).

Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului (“Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar desnădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) acea care îi potențează mai apoi  forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.

În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor (“E timpul, în sfărșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; “Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).

Eroul poemului este, în esența sa, așa cum a fost descris de la bun început: omul care vrea să ia pământului cele mai înalte bucurii și de pe fimament cele mai frumoase stele. Fiind schimbător prin însăși natura sa, întâi Faust este descurajat, pentru ca apoi iar să se ridice printr-o nouă potențare a avântului său spiritual. Nae Ionescu subliniază faptul că atunci când Faust vrea să ia fiola cu otravă el nu se comportă ca un înfrânt. Pentru că tocmai în acele clipe Faust vorbește de demnitatea omului, considerând moartea ca o trecere în alt plan de realitate la care ar ajunge dacă ar bea otrava. Si întrucât nimic nu poate fi întrebuințat dacă nu este cunoscut, chiar și pentru a se folosi de moarte, Faust trebuie să o cunoască. Să știe că nu este sfârșitul, că este o altă lume unde există posibilități de activitate pură. “Murire și nemurire sînt destine legate împreună – scria Octavian Vuia. Dar nemurirea nu se poate câștiga, ci este un dar dumnezeiesc”, mai observa el (vezi Octavian Vuia, Întoarcerea lui Zamolxe, Ed. Jurnalul Literar, 2000, p. 84). Or, acesta este tocmai aspectul fundamental al problemei. Iar dacă Nae Ionescu nu l-a menționat, a fost pentru a nu deschide o nouă discuție, a nu părăsi domeniul marcat de el prin polii cunoașterii și acțiunii.

Vorbind despre cunoașterea îngerească spre a interpreta momentul în care Faust se înalță pe sine spunând că prin magie a putut privi în oglindă adevărul absolut și că a fost ajuns o clipă pe treapta cea mai de sus din ierarhia ce domnește în stihiile cetelor îngerești, Nae Ionescu s-a oprit foarte puțin la descrierea desnădejdii care-l face pe Faust să se gândească în treacăt și la posibilitatea pe care ar fi avut-o să risipească bunurile părintești în loc să asude în laboratorul său cu puținul moștenit (“Weit besser haett ich doch mein weniges verprasst,/Als mit dem wenigen belastet hier zu schwitzen!”; “Mai bine-agoniseala s-o fi risipit,/ Decât cu ea în cârcă să asud aci! -trad. Lucian Blaga).

Preocupat de țelul cel mai înalt al unei vieți omenești, de cea mai importantă problemă a omului, aceea de a-și găsi în registru religios  echilibrul personal, profesorul de metafizică a preferat să vorbească la acel curs ținut în toamna și iarna anului 1926 de neodihna atât de caracteristică omului în general, de pendularea lui Faust între ideal și material, între dorința lui de a cunoaște și simpla dorință de a-și trăi viața ca un om lipsit de idealuri înalte. În treacăt Nae Ionescu a amintit și de metafizica greacă, fără a-l invoca pe filosoful eleat care spunea că “același lucru este a gândi și a fi”, dar accentuând asupra ideii filosofice grecești după care Zeul cunoaște în același moment în care crează, pentru a ajunge către finalul interpretării sale la acea idee care leagă cunoașterea de trăire prin trecerea dincolo de cunoaștere, în domeniul creării.

Virgil Ierunca scria prin anii şaizeci că Emil Cioran îi vorbise două ceasuri de profesorul de metafizică ce făcuse faima universităţii bucureştene în perioada interbelică. Poate nu numai filozofia lui Nae Ionescu, dar şi cele aflate în cursul acelei întrevederi l-a făcut apoi să scrie că “în istoria spiritualităţii neamului nostru, Nae Ionescu va figura ca una din realizările lui cele mai împlinite” (Virgil Ierunca).

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților ei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Key words: #istoria filozofiei #filozofie românească #Lucian Blaga  # Nae Ionescu, inițiatorul Scolii trăiriste # Mircea Eliade  #Emil Cioran  # Faust de Goethe #Heidegger #Noica #Hegel.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 27903

Ultimele Comentarii