28 Oct
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI

„Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi;

   Taie aerul cu zboruri mici şi frînte rîndunele;

   Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele

   Pică şi treptat se umflă gîrla turmelor de oi.”

                                  (ION PILLAT)

   Octombrie şi-a gătit Caleaşca princiară, pornindu-şi solia sa angelică, dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de ţărm, dincolo de mare, dincolo de deal, dincolo de munte, dincolo de soare, dincolo de vânt, dincolo de codru, dincolo de ţară, dincolo de cântare, dincolo de nostalgie, dincolo de stele, dincolo de legendă, dincolo de Sydney, înspre Oradea, marea Cetate a Bihariei Voievodului martir Menumorut.

   Buna vestire, aleargă, se bucură, tresaltă, vălurindu-mi inima într-un mănunchi de grădină pe sub care s-au strâns dumitriţele albe ca la o vecernie de Toamnă în Mănăstirea voievodală Putna a sfântului Ştefan cel Mare, unde Lumina lină, se pogoară cu mantia PRIETENIEI sale cereşti sub acoperământul căreia mă cuprinde într-o caldă îmbrăţişare, întâlnirea istorică, de suflet, de Rug aprins, de romanţă, de poezie cu poetul şi scriitorul GEORGE ROCA.

   Providenţa a ţesut mai de mult cu borangicul vrerii şi luminii Sale, broderia de aur a prieteniei noastre, urmând ca la plinirea vremii, peste timp şi spaţiu să ne contopim în azurul unei întâlniri serafice, a unor zori binecuvântaţi ai lui OCTOMBRIE – 17- 2019.

   Glasul buciumului care a pregătit această întâlnire sublimă a sunat prin viersul dulce al Vestalei lirice, MARIANA GURZA – Timişoara, emina noastră dragă şi prin trâmbiţa unui alt PRIETEN ales, colonelul (r) dr, CONSTANTIN MOŞINCAT, în Cetatea sa de la ORADEA, cu prilejul invitaţiei la sărbătoarea CENTENARULUI 1919 – 11 Octombrie – 2019, cinstită în sânul cald, familial al Cercului Militar Oradea.

   Frunzele arămii ale lui Octombrie cad într-o melancolie cernută a azurului, precum zborul rătăcit al Păsărelelor gingaşe, zburdalnice. Sus, stau de veghe şi ard permanent Luceferii în Candela lor mare, albastră. Nucul din poartă tremură cu braţele sale de monah centenar, podidindu-şi lacrimile în frunzele sale de borangic.

Toamna pentru iubitorii de Frumos, pentru Oamenii – Copii ai Creaţiei harice, lumina nu mai vine de sus, ci se pogoară din splendoarea de Păun a Codrului Împărat. Pentru Prieteni însă, lumina se prelinge din Icoana sufletului lor aprins de Iubire. Parcă de aici, din Sânul cald al PRIETENIEI cereşti, răsare şi PATRIA lor dragă.

   În inima mea înflăcărată de VALAH creştin ortodox mi-a pătruns o sublimă cântare, cu un refren celest, repetându-se ca într-o RAPSODIE a lui Ciprian Porumbescu sau ca într-un purpuriu AZUR de ROMANŢĂ, unde tainele PRIETENIEI sacre, se risipesc în Iubire, dăruind doldora  împrejururi FRUMUSEŢEA întru podoaba ei serafică.

   Vântul cu o adiere mirabilă îmi deschide larg poarta, pe care intră, Doamna mea, MARIA NUŞA NICOLETA cu vestea cea bună: Domnul Colonel Moşincat te invită la Centenarul Oradei, unde va fi prezent şi prietenul tău drag George Roca. Mergem? Când? Dimineaţă! La drum…

   Joi-17 Octombrie 2019, părăsim hotelul, păşind în cadenţă amândoi, cu bucurie, cu emoţie prin Cetatea Bihariei în braţele ei calde, apretate, primitoare.Purcedem prin centrul Capitalei dătătoare de cultură. Oraşul fascinează la fiecare pas. Clădiri impunătoare, gotice, frumoase, străzi curate, oameni cu priviri şi mers domol. Vrem să-l salutăm pe Mihai Vitezul dar  îl găsim pe soclu pe regele Ferdinand, care-şi lasă privirea în pământ în Piaţa Unirii.

   Facem câteva poze, până la venirea colonelului Moşincat, care bucuros ne ia în primire la pas în drumul grăbit spre întâlnirea marei surprize pregătite…, adică îmbrăţişarea cu GEORGE ROCA. Numai că, eu vorbisem cu MAGISTRU la telefon pe 16 Octombrie, Miercuri pe la ora 12,00, în drum spre Gară, în drum spre Oradea, în drum spre el.

     Read More »

25 Oct
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti

(“Iată Omul”, Iisus în arta muzeului din Israel)

Iubirea cere exerciţii. Ca s-o înţelegi, ca să meditezi la natura ei. Cere întrebări fertile, care-i răscolesc ascunsurile şi posibilităţile neexplorate. Şi iată o dimensiune a ei demnă de cercetare: încrederea iubirii. Dacă am formula ca întrebare, ar fi cam aşa. Putem să nu ne-ncredem în cei pe care-i iubim? Poate fi iubirea neîncrezătoare? Sau are voie să fie neîncrezătoare…?
Adevărurile adevărate, adevărurile frumoase, dumnezeieşti sunt paradoxale. Ele pun în cui mintea noastră. Par că opun două categorii, două realităţi ireconciliabile. Dar exact asta e frumos: Universul însuşi e făcut în antiteze aparent ireconciliabile. De pildă, iată, Domnul nostru Iisus Hristos e şi om şi Dumnezeu. Paradoxul acesta n-o să-l putem împăca niciodată cu mintea noastră raţională. Maica Domnului e şi maică şi fecioară. Un alt adevăr antinomic cu care raţiunea umană n-o să se concilieze niciodată. Dar în faptul că n-o să se concilieze niciodată – tocmai în asta – stă veşnicia acestor adevăruri. Stă eternitatea, imuabilitatea şi desăvârşirea lor.
Şi iată, să propunem un alt adevăr cu care logica noastră umană nu se poate concilia în veci: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti.
Hmm… Şi cum vine asta? Nu sună oare ca acele triste iertări pe jumătate: „Să ierţi, dar să nu uiţi…”?
Nicidecum, pentru că în acest adevăr minunat încap două planuri de existenţă. Pentru că noi încă trăim în trup, încă vom muri, încă n-am ajuns în Împărăţia Cerurilor. Acolo va cădea cuvântul „să nu te-crezi”. Acolo va rămâne numai „să-l iubeşti”. Dar pentru că n-am ajuns încă acolo, adoptăm acest sanitar şi igienic: „să nu te-ncrezi”. Însă, în acelaşi timp, pentru că spaţiul nostru temporal este înţepat de veşnicie deseori – adică am spune că Împărăţia deja trage cu ochiul în timpul nostru – îl adoptăm pe „să-l iubeşti”, care este, cumva,  din viitorul acelui „dintotdeauna”. Un paradox frumos şi minunat. În cele din urmă, şi ideile morale şi rezonabile pot să fie frumoase. Dar au mortalitate în ele, au o vlăguire. Însă ideile paradoxale lărgesc mintea noastră la nesfârşit. Fiindcă au parfum de veşnicie.
Şi totuşi… cum adică? Să nu te-ncrezi. Atunci de ce să mai iubeşti? La asta se poate ante-răspunde numai într-un mod supra-raţional, cu exemplul Bunului nostru Mântuitor. Mântuitorul păşea pe pământ şi iubea oamenii. Dar, spune Evanghelia, „Iisus nu Se încredea în ei (…) căci El însuşi cunoştea ce era în om”.  (Ioan 2, 24-25). Domnul, pentru că era nu numai Bun, ci şi Înţelept, ştia că în oameni se ascunde potenţialitatea răstignirii lui Dumnezeu. De aceea înţelegea aluatul lor de coruptibilitate, schimbabilitate şi raţiune slabă. Dar îi iubea în pofida acestor failibilităţi, mai presus de ele, de dragul a ceea ce erau oamenii în lumina Lui: creaţiile Lui, lucrurile mâinilor Lui. Chipul Lui. Chiar şi cu o raţiune atrasă de iad şi cu posibilitatea actualizării lui, Dumnezeu era pregătit să-i iubească. Or asta e o contradicţie „revoltătoare”. Revoltător de… frumoasă. Şi dumnezeiască. Pentru că miroase a felul în care gândeşte şi se poartă Dumnezeu.
Dar putem să vrem să nu gândim ca Dumnezeu? Desigur că putem. Dar ştiţi ce se-ntâmplă atunci. Negăm de fapt dualitatea noastră, care este şi a lui Dumnezeu. Iisus este şi om şi Dumnezeu, şi gândeşte şi ca om şi ca Dumnezeu. Când noi alegem să gândim doar ca oameni, ca şi cum n-am avea nicio treabă cu dumnezeirea, şi nici cu veşnicia, gândul nostru se sfârşeşte undeva, în gol, duce la faliment. Şi tocmai pentru că Dumnezeu ştie că suntem cu un picior pe pământ şi cu un picior (deja) în Veşnicie, ne dă astfel de adevăruri pentru noi. „Să nu te-ncrezi în om” sună a ceva foarte pământesc, şi suspicios, şi, pe alocuri – chiar paranoic. Dacă rămâne de unul singur, da, poate să fie. Dar atunci vine cealaltă faţă a adevărului, care e din Cer: „…dar să-l iubeşti”. Şi asta curăţă, vindecă, desăvârşeşte orice coruptibilitate a primului adevăr, a celui aparent lumesc. E uimitor cum Dumnezeu poate să adauge o „coadă” la un gând slab şi falit al nostru şi să-l transforme într-un gând dumnezeiesc. Cel mai clar şi cotidian exemplu este: „sunt păcătos…”. Gând corect, raţional, dar care, lăsat singur, duce uşor-uşor la împietrire sau deznădejde. Dar Dumnezeu vine şi zice aşa: „Ţine gândul acesta. Nu-l arunca de la tine. Însă adaugă la el pe acesta: <Dar Eu te iubesc>”. Şi e minunat aşa. Pentru că niciunul nu poate subzista de unul singur. Iubirea lui Dumnezeu nu există în eter. Ea cade peste o natură umană concretă, failibilă şi mai totdeauna păcătoasă, peste o persoană concretă. Iar eu nu pot fi păcătos în eter. Eu sunt păcătos în faţa lui Dumnezeu, faţă de iubirea Lui. Căci dacă n-ar fi iubirea Lui să mă ţină, ca o plasă, nu m-ar opri nimic ca din păcatul meu să mă arunc în braţele neantului. Formulat antinomic, ca un adevăr paradoxal, ar suna aşa: „Sunt păcătos, dar iubirea Lui mă prinde”.
Dar oare acesta e un gând pentru lumea de azi? Să nu te-ncrezi în om şi să-l iubeşti în acelaşi timp? În logica omenească – nu. Dar în logica dumnezeiască – e singurul viabil. Adică un gând care puterea de a salva lumea, şi pe tine, şi, potenţial, pe celălalt. Şi dacă e să-l aplicăm, el capătă cele mai neaşteptate frumuseţi cognitive, ca nişte răsfrângeri al unei Raţiuni orbitoare în nenumărate vieţi concrete.
De pildă, cum să nu mă-ncred în prieteni? Nu asta e fundaţia prieteniei – încrederea? Cum să nu mă-ncred în colegi, în partenerii de afaceri – nu aşa se construiesc relaţiile sociale? Cum să nu mă-ncred în soţie, în soţ, în copii – nu aşa se construieşte familia? Răspunsul este da şi nu. Nimic, dar absolut nimic în lume, nu se construieşte  – adevărat şi după voia lui Dumnezeu – pe o încredere omenească. Nici măcar lucrurile care ni se par cele mai curate şi frumoase. Încrederea omenească este doar liantul provizoriu care face ca lucrurile să funcţioneze până mâine. Sau până poimâine. Sau până la proba contrarie. Ceea ce funcţionează cu adevărat este încrederea în Dumnezeu şi iubirea oamenilor dinăuntrul acestei încrederi, dar neîncrederea în oameni per se. Rezerva aceea de neîncredere definitivă în oameni şi în posibilităţile lor – deşi poate părea paranoică – este portiţa care lasă, tocmai ea, lumina orbitoare şi desăvârşită a încrederii nelimitate în Dumnezeu şi în posibilităţile lui nesfârşite de lucru cu oamenii. Ceea ce e cu totul altceva.
Şi revenind, să nu avem încredere în cei dragi ai noştri? Fiindcă aici e întrebarea care doare. Omul nu poate trăi în suspiciune, fiindcă asta ar fi toxicitatea zilnică a vieţii lui. Aici am cădea în domeniul mult mai vulgar, mult mai pe înţelesul nostru, al geloziei. Dar nu e vorba despre asta. Deloc. Ci de ceva mult mai curat, mai sănătos, mai igienic – atât pentru relaţia noastră cu semenii, cât şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci ştie Dumnezeu, iubitorul de oameni, că dacă vrem să avem încredere în oameni „până la capăt”, de fapt, se-ntâmplă altceva cu noi: avem încredere în oameni mai mult decât în Dumnezeu, sau altfel spus, ajungem la punctul cel mai delicat: îi iubim pe oameni mai mult ca pe Dumnezeu. Adică din încredere (omenească), ajungem, în cele din urmă să trădăm porunca Lui cea mai frumoasă şi cea mai dintâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Am putea completa şi: „din toată încrederea ta…”. Iar pe om să-l iubeşti din această încredere în Dumnezeu. Nu din încrederea în om însuşi. E o diferenţă aproape insesizabilă, dar care, pe plan duhovnicesc, face separaţia între cer şi pământ.
Eu ştiu că sunt păcătos şi că în sufletul meu se ascund posibilităţi nesfârşite şi neştiute de coruptibilitate. Ştiu că într-un mediu corupt, slab, plin de tentaţii, sunt înclinat să fiu tras către ele – chiar dacă nu-mi doresc asta. Fie că am o dependenţă, sunt alcoolic, narcoman, infidel faţă de familie sau orice altceva. Iar butonul meu de Reset, centura mea de siguranţă, este tocmai neîncrederea mea în mine însumi. Dar deşi sunt neîncrezător în mine însumi, sunt încrezător în puterea şi harul lui Dumnezeu ascunse în fiinţa mea, care sunt, într-un fel, adevărata fiinţă a mea. Şi deşi sunt neîncrezător în mine însumi, mă iubesc în acelaşi timp pe mine însumi ca făptură a lui Dumnezeu, adică nu narcisistic, ci pentru ceea ce vede Dumnezeu în mine.
Şi aşa faţă de orice alt om, chiar drag mie. Mă rog pentru el să fie bun în fiecare zi, să fie drept, să nu cadă în ispită. Dar încrederea mea nu este a i-o da lui – ciudat, nu-i aşa? –, pentru că asta în sine este păcat. Încrederea mea este a i-o da Domnului pentru el, pentru a veghea peste El. Şi pentru că am încredere în Domnul, şi nu în el, îl iubesc pe el pentru Domnul, şi nu pentru el. Pe cât de ciudat sună, pe atât de teribil de frumos şi dumnezeiesc este. Şi orice eventuală cădere a lui, orice posibilă suferinţă a lui care mă va atinge şi pe mine, nu-mi va zgudui lumea din temelii, căci ştiam că diavolul exploatează posibilităţile căzute din fiinţa lui. Îl voi iubi în egală măsură, cu iubirea cea dintâi, vindecătoare şi compătimitoare. Vom lua ziua de la capăt, sau viaţa de la capăt, pentru că aşa cum posibilităţile de cădere sunt nesfârşite, aşa şi harurile lui Dumnezeu sunt necuantificabile. Îl voi iubi la fel, tot din Domnul, fără să mă-ncred în el. Până când mă voi reîntâlni cu el / cu ea în Împărăţia Cerurilor, îl voi iubi / o voi iubi ca persoana preferată a Domnului, ca pe prietenul privilegiat al Lui, dar omeneşte nu mă voi încrede în el. Pot chiar să păstrez o distanţă, o rezervă sănătoasă faţă de el, dacă e nevoie. Fie că voi trăi mai departe cu el, fie că mă voi separa de el, voi continua să-l iubesc ca şi când Împărăţia îl aşteaptă şi-i gata să ierte toate. Şi fericit sunt dacă şi eu sunt gata să-i iert toate. Dar asta nu-nseamnă că mă voi încrede în el, ca om, pentru că numai Domnul e bun şi desăvârşit. Asta-nseamnă o dulce şi compătimitoare prietenie cu semenii dragi-greşelnici ai noştri, greşelnici împreună cu noi, până la vindecarea finală a Domnului în cer, când nici un om nu va mai putea fi corupt de rău, niciodată. Şi dacă păstrez această neîncredere duhovnicească în cei dragi, neîncredere congenitală mie însumi, parcă deodată pot să-i iubesc mai din plin, mai fără teamă, mai din largul iubirii lui Dumnezeu care nu se “sminteşte” de nimic.
O iubire neîncrezătoare. O neîncredere iubitoare. Un ochi care vede, îmbrăţişează şi nu se vatămă. Pesemne că aşa trebuie să fie. Pentru că lumea e grâu amestecat cu neghină.
E atât de deplasat gândul, că se pretează numai la o comparaţie deplasată, dostoievskiană aproape. Să zicem că un procuror, inteligent, cerebral, ştie să trebuie să bage acuzatul în puşcărie. Poate chiar cu pedeapsă mare. Dar în acelaşi timp îl iubeşte. Ştie că puşcăria, într-un anume fel, îi va face bine. Îl iubeşte şi-l îmbrăţişează înainte să plece să-şi execute pedeapsa, şi-l vizitează în puşcărie, chiar dacă n-are încredere în el. Şi ştie că nişte gânduri ascunse l-ar putea îndemna pe acuzat la răzbunare. Dar în timp ce vorbeşte cu el, cerebral, reflexiv şi cu o fină observaţie – îl iubeşte. Cu durere, dar cu simpatie şi dragoste. De parcă ar fi Dumnezeu Însuşi în momentul acela. Şi cine ştie…? Poate Domnul Însuşi se uită aşa la noi, ca la iubiţii Lui puşcăriaşi. Cu o… neîncredere plină de dragoste. O, oare e ceva mai frumos şi mai minunat?
Aşa că să-L rugăm pe Dumnezeu această ciudăţenie: să nu se-ncreadă în noi! Căci de altfel ştim sigur că ne va iubi. Iar noi să nu ne-ncredem în oameni, şi, la fel, să nu ne-ncredem în noi înşine. Şi ne rămâne altceva, paradoxal şi dumnezeiesc. O neîncredere iubitoare, o neîncredere plină de iubire în oameni. Care este adevărata iubire după Dumnezeu, fără riscuri, fără temeri ascunse, o iubire care nu se mai “sminteşte”. O iubire graţioasă care vede neghinele şi grâul, în fiecare clipă, până la secerişul lor. Dar care lasă neghinele acolo, pentru grâul care va rodi la nesfârşit, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ierodiacon Iustin T., 25 octombrie 2019

19 Oct
2019

Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU

Dragă cititorule,

Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării. Mai pe când ni se așază pe umeri ghiozdănelul, suntem etichetați cu un nume și prenume, substantive proprii pe care trebuie să le știm bine, pe dinafară. Apelativele dragi cu care ne dezmierda mama, des cad în derizoriu, sunt luate chiar de primii prieteni în derâdere și ne fac să ne rușinăm în fața colegilor. Ba, câteodată se caută motive de batjocoră și din numele de familie, pe care-l dobândim din tată-n fiu. Așa m-am identificat și eu cu Mnerie Dumitru. Deh!… Dumitru – nume de botez, data nașterii fiind mai aproape de sărbătoarea din calendarul ortodox român a Sfântului Dumitru. Dar Mnerie?… Mi-amintesc 3 momente mai semnificative:

  1. Comuna Șeitin, jud. Arad, anii 1961-1963. În casa bunicilor din partea mamei, într-o dimineață.

Bunica (Maica Mină):

– No,… prunci sculațî-vă!… Mai o țâră și traje d-amniaz.

– Nu ieșim de sub dună, că ni-i frică, (noi, 2 copii de 6-8 ani: eu, Mitică, venit în vacanță de la Vinga, jud. Arad, respectiv Bebe, verișorul meu de la Timișoara, dintotdeauna mai mic decât mine cu 2 ani…).

– Dă cine v-i frică?

– Dă ăla ce strâgă pă uliță (de pe stradă se auzea dintr-o căruță cu coviltir: „Vaaaaar, vând vaaaaaar!… vând vaaaaaar!”).

– No lasă că ăsta nu-i d-ăia care să vă baje-n sac… Ăstă-i un pădurean ce vinde var, apoi zise către bunicu (taica Fanu):

– Du-te, Fanule, până la uliță și vezi dă pădureanu’ cela ce strâgă, n-are cumva și niște tiatră-mnierie, că tare ni s-o mănit via.

– Bine Mină. Iaca mă duc.

După câteva minute Taica către Mama Mină:

– Mai are numa’ o țâră, într-un sac în șireglă.

– Și, cum o dă?

– Iaca, zâce că 3 kile p’o polovică dă cucuruz.

– Atunci du-te iute-n pod și ie-ntr-o videre cucuruz d-ăla mai bun, dân grămada dă lângă fundoaie.

– Mai întii mărg să-i zâc să m-aștepte și să pregătească tiatra,          ș-apoi mă sui în pod.

– No, biiiine, bine. Da’ numa’ iute!

După vreo 10 minute, eu, împreună cu Bebe, după ce ne-am asigurat că gălăgiosul „pădurean” a plecat mai departe cu căruța din fața casei, am sărit din pat și am fugit desculți în curte, curioși să vedem despre ce „tiatră mnierie” a fost vorba. Taica, numai ce intrase în curte ținând în mână banița/polovica aproape goală:

– No, ce-i cu voi?

– Arată-ne și nouă ce-ai cumpărat?

– Nu-i dă voi.

– Araaată-ne, te rugăăăăm!

Ne-a lăsat să observăm pe fundul polovicii, învelit într-un ziar vechi o minunăție de cristal vinețiu, mare cât pumnul și în rest mii de mărgeluțe de-un albastru ultramarin, scânteietor. S-a apropiat și Maica Mină:

– Curată tiatră! Faină! Și câtă-i dă vânătăăă!”

*

  1. Altădată, cam prin aceiași ani, tot în Șeitin, treceam – copil de unul singur – pe stradă. Dintr-o curte a ieșit o femeie, (o știam din iarnă de la colindat – Nană Dyulă). Observându-mă, luând o poziție de „tare ocoșă”… mi se adresează:

– Mă pruncule, tu d-al cui ești?

– Săru’ mâna, Nană Dyulă! Mi-s pruncu-ăl mai mic a lu Dascălu Mnerie

– No, nu mai spune… tu iești d-a-lu Mnieru? Bată-te să te bată!… Nu te-am mai cunoscut. Ce mare te-ai făcut! Da mumă-ta, Mnieroaica,… Drăghinuța, no, ce mai face?…

**

  1. Mult mai târziu, în anul 1981, am fost într-o excursie în județul Baia Mare, făcând parte dintr-un grup de tineri, destul de eterogen, toți absolvenți de învățământ superior dar de specializări foarte diferite și proveniți de prin toate județele țării. Înainte ei mă cam batjocoreau după numele de familie, spunând că la înregistrarea numelui meu în certificatul de naștere notarul a fost beat și mi-a „băut” un „i”. Astfel, numele ce-l purtam, în loc să fie „Minerie”, cum, după părerea lor era normal, era doar Mnerie

Ajunși la muzeul „Țării Oașului”, la vederea unor case foarte vechi, de față cu toți colegii, l-am întrebat pe ghid, însuși Directorul muzeului:

– Domnule Director, cum numiți pe-aici culoarea cu care sunt vopsite casele?

– No, p-aci tătă lumea știe. Tăte-s mnierii… Ca să nu să suie pă zîduri omizîle sau alte gângănii, să bagă-n zama dă var o soluție de tiatră mnierie, sau vânătă – cum i se mai zice – d-aia ce să dă și pă vița dă vie când îi mănită. No, dragă, u’ti-te ce mândră-i casa ceea: mnieru ca ceru’!

***

Rostul celor scrise nu este de a face o introducere la vreo cercetare genealogică ci reprezintă un rod de plăcută simțire și bucurie a vieții, pe care o am înregistrat-o alături de un mare Maestru al scrisului, poetul și jurnalistul desăvârșit Marin Beșcucă. Cunoașterea și apropierea este din destin, iar calea ne-a fost deschisă în rețeaua Facebook. Așa m-am trezit pomenind odată în corespondența purtată despre bănuiala mea asupra propriei origini, antrenându-mă mai mult pe preocuparea, predestinată parcă, de ALBASTRU, sub multiplele semnificații. Așa cred că s-a născut motivul MNIERU, un alt izvor de imaginație a Poetului, cu reflexe în excepționale versuri. Urmărind fascinat șirul acestora, trăiesc senzația spectatorului/cititorului așezat pe un scaun aflat chiar pe scena unde se joacă piesa, în mijlocul actorilor, dar asigurat de independență față de scenariu prin biletul de intrare pe care-l țin strâns în mână, gata să-l prezint oricând controlorului.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”. Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Read More »

19 Oct
2019

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene

Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem  sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.

Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce   mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…

De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!

Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite,  explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…

Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima  de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.

Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!

Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru    mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!

Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!

Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt,     ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?

Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!

E și autoironie și tristețe aici, bidivii imaginarului bat câmpii realului, totul pare relativ și parcă nu mai putem desluși granițele dintre adevăr și minciună, nu totul poate fi demonstrat științific, oare orice izvor s-ar visa Dunăre?/ pasul mic pentru om și mare pentru umanitate/ a văzut de pe Lună doar Marele Zid,/ dar dacă i s-ar fi năzărind ?

Refugiul în libertate poetul îl simte doar prin poem, de acolo și acel îndemn: nu poezi, poetește!… Lumina,/ mă urmărește!?/ …altfel cum MONSTRUL DE PE DILIMANDJARO?/ altfel cum atâtea Acolade, Mnierule,/ când TIMIȘOARA, patria ta dragă, mi   s-a dat în Șoaptă/ și mi s-au șoptit acolo atâtea lacrimi că le văd chipul pe cer/ la fiecare în parte… și iarăși un salt în istorii ne lipește tâmpla de realitate, versul împarte lecții uitate sau niciodată învățate, acestea sunt prețiozitățile cuprinse în acest volum inedit (un exemplu de astfel de lecție, nu de filozofie, ci de viață, de democrație), jurnalistul din poet scormonește din vârful peniței în crusta de ceață a unei societăți care încă n-a știut zări soarele din spatele vălurilor înnegurate ale vremilor: n-au înțeles nimic acești oameni din izvodul manist ce se intrase întru totdeauna de sânge Seniorului: DEMOCRAȚIA!/ n-au înțeles ce-nseamnă INTRĂM CU CAPUL ÎN SPINI! Ne batem cu pumnii în piept pentru valori, ce-ar fi să plecăm de la cea primordială pentru fiecare din noi, nu ca individ, ci ca identitate națională, am înțeles că frumusețea unui popor/ stă în limba lui…/ …/ dar cum să uiți că limba o deprinzi de la mama,/ ea este cea care vorbește cu tine și când te are în placentă.

Poetul e patriot – cum altfel? – și și Profesorul său de Prețiozități este, altminteri nu s-ar fi punte-n simțire: …zâmbesc, Mnierule, zâmbetul meu să-mi poarte vie scânteia,/ Mama mea mi-ar simți temperatura corpului ei,/ nu e loc de confuzie aici!/ în Marele Plan arhitectura are legi neștiute din școală,/ cine să reprezinte un dat în trei ortogonale?

Le vei găsi în carte, cititorule, dar le vei găsi și în tine acele valori, începând cu limba și mama de la care ți s-a venit darul vorbirii, cordonul ombilical ți se taie, dar ți se rămâne mereu    semnu-n buric, mărturie că totul s-a fost și nu este utopie… MAMA!… este o geometrie primară…/ Mnierule, vreau să mă-ntorc în copil! Atât de limpede spusa… doar în copil vezi lumea cu ochiul acela curat, neîntinat. După copil, vine adultul și mânjește retina cu negura păcatului. Pa, inocență! Tăcerea pare că e cel mai bun remediu, nu poți riposta, în copil ți-ai putea, dar nu mai ești. Și uite-așa, vezi stele cu colţurile-nfipte/ în tăcere, nopțile își au și ele farmecul pervertit, până și prietenii: atâtea umbre mi se scoboară de descântec…!/ tu taci,/ la gândul că dinspre un prieten/ este prea multă tăcere…

Tăcerea este consimțire, dar și conștientizare, însă vine și acel prieten care ascultă, ascultătorul percepe răspunsurile pe care tăcerea le strigă din mut și parcă tot universul s-a devenit abstract,/ şi tac o tăcere de moarte și-n momentul acela percepi că trupul ți-este atât de aproape de ea, în timp ce spiritul nu o teme, până și-n dincolo poemul ar răzbate din spirit, chiar o și spune poetul, până şi mormântul m-ar vrea poezie,/ şi încă din răsărit până-n amurg! Viu sau mort, poetul e poet, sigiliul cernelii îi garantează o altfel de eternitate, nu aceea pe care o râvnește creștinul de rând (aceea e la îndemâna oricărui muritor).

Încă reflectez asupra celor spuse și aproape că-mi vine să-mi înghit cugetările, amintindu-mi că același dar al cuvântului poate să și ucidă, Alex Ștefănescu aproape că reușise, un inconștient superficial care a frugat două fraze la întâmplare dintr-un conținut de peste 300 de pagini.

De unde am dedus asta? Ei bine, acest critic notoriu cred că nu a citit din romanul autorului („Iubire din ruga durerii”) mai mult decât redă în fragmentul citat:

„Dragostea acestei nopţi se scurse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. Un somn greu tăia peste fiinţele lor, şi un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi mai repede şi plecă spre primele proceduri.” (Marin Beşcucă).”

Îndrăgostiţii se află într-o cameră de hotel de la Băile Herculane. Mă bucur că femeia şi nu bărbatul este aceea care renunţă „la muritul clipelor sub apoteoza timpului” şi se duce la „primele proceduri”. Reiese de aici că tot noi, bărbaţii, suntem mai romantici şi după o noapte de dragoste întârziem dimineaţa în pat.(„Spartacus” – Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, Humanitas, 2009).

De precizat că acțiunea se petrece la Govora Băi și nu la Herculane, particularitate explicitată în nenumărate momente ale romanului. Acest fragment a fost ales din întâmplare, relevând de fapt, mai apoi, superficialitatea analizei, iar ironia răutăcioasă care transpiră din cele citate te poate conduce la valoarea criticii literare a acestuia, complet neprofesională, am putea deduce de aici că bărbatul în sine este o brută și că nu este capabil de sentimente sau atitudini de care numai femeia ar fi demnă, mă-ntreb atunci, urmărind această logică, care ar putea fi caracterul acestui critic și ce am putea avea de învățat de la un insensibil plin de emfază? Poetul exprimă undeva, în text, o astfel de percepție, mult mai elegant: otrava se ieșea desculță din metaforă/ și se-ascundea-n tăcerile din amforă…

Dar hai să lăsăm asta (am făcut doar o paranteză feminină)… întorcându-ne la frumosul din noi, se pare că toate au un punct de plecare, o obârșie, ca și omul de altfel, care mai mereu s-ar întoarce către leagănul care i-a dăruit prima vocabulă, primii pași, prima bucurie și prima tristețe. Suntem pelerini prin viață… fiecare dintre noi, măcar o dată, s-a rupt de undeva, de ceva, iar acele rupturi, de-a lungul anilor își caută ac și ață să poată cârpi amintirile ce te cheamă cu gândul acolo. Nostalgic și poetul o face: și m-am întors la bătrânul meu oraș,/ atât de bătrân, că Cetatea încă vorbește românește !/ eu pare că vorbesc tot mai puțin din moment ce atât de puțini vin să citească un radical acid dintr-o metaforă/ potcovită de un diftong… în buză de hiat!

Însă atunci când îți întorci pașii sufletului într-acolo, constați că nimic nu mai este la fel, amintirile par strâmbe, e o percepție pe care numai timpul petrecut în departe ți-o poate da, tocmai de aceea e firesc să mai încurci lucrurile Profesore, dar n-am uitat un moment bietul om în care-mi învârt Poemul…/ dar se pare că totul se raportează infinit, așa că, Profesore/ timpul meu are portjarteul împăienjenit de timpul mortuar,/ iar drumul cel presărat cu flori      s-a-nchis… ușile pe care le știai fără lacăt îți sunt acum zăvorâte, aproapele uită: oamenii!/ doar că nu mi-au cerut viză Schengen să le calc instituțiile…este un risc asumat întoarcerea, vezi continua schimbare, societatea mereu se adaptează la câte ceva, nimeni nu se întreabă dacă e bine sau rău: TOT ÎNAINTEEEEE!… răsună copitele turmei, iar gustul e din ce în ce mai amar… nu gândesc, scriu !/ DEPOZITUL DE LIBERTATE/ are pornite toate camerele de luat vederi,/ iar noi am fost obișnuiți… știți… de îndată !/ LIBER !/ și Schengen? – același amar, și acru, și acid, radicalul acela pe care nimeni nu-l mai poate extrage metaforei – așa de liberi câinii, că noaptea latră la stele/ până ies în bătătură să mă bucur de Lună…  Și dacă nu ați înțeles ironia, nu-i nimic, mai sunt exemple: …Țara e liberă !/…/ pe bănci de lemn și scunda tavernă e acum din plastic,/ berea e-n peturi, dar omul tot sticlă o vede… cât strigăt aici!… hazul de necaz continuă, cui să spui? Fiecare-și măsoară pătrățelul cu ce are, poetul însă are alte unități de măsură, el măsoară cu pasul versului totul, ia: pasul mi-i și ferm, și-n pas cu pas, și-n passo doble…/ simt cum sleiesc la un poem mai lung, dar ce liber      Poemul – iar necazul din haz parcă nu mai are același zâmbet, nu-i așa? – sunt liber la suspin !/ unghiile-mi cresc proporțional cu inflația… direct sau invers?… mă-ntreb, dar nu cred că are prea multă importanță, zgârie la fel a neputință și iarăși, și iarăși… și iarăși      ne-ntoarcem în povestea vorbei ori de câte ori avem câte-un of, ne căutăm, uneori ne mai și găsim (Slavă Domnului!) interlocutor după placul inimii.

…Mnierule!/ mi te-ai venit dintr-o acută nevoie de corespondență…/ eram pe ceva cai cu Domnul Trandafir, apoi am urcat peste toate caratele spre Magister, și l-am adus MAGISTER !/ și ție ți-a plăcut această Prețiozitate pe care părea să o aștepți,/ apoi mi te-ai lăsat să tai miezul nopții în Lumina din care am/ deprins drumul pe Calea Lui…/ binecuvântează-ne TU, Doamne! Și câtă bucurie aici, suflet lângă suflet se așează, gând cu gând se cuprinde și ni se dezvăluie ca o Bună Vestire: eu sunt,/ Marin !/ acum venind de mână cu Mnieru,/ Profesorul meu de Prețiozități, să invadăm TIMIȘOARA,/ Patria lui dragă!

Ah, uitasem să vă spun ceva: numele lui, cel real, este Dumitru Mnerie, etimologic vorbind vine de la piatra vânătă, „medicamentul” cunoscut încă din antichitate al atâtor culturi vegetale, „doctorul” absolut al viței de vie, protectoarea pomilor, dar aici s-a vrut mai în alint, mai aproape de dulcele grai popular, și s-a-nțelenit în vers cu rădăcină bănățeană: Mnieru. Poetul îl cheamă cu drag, strigându-i: Mnierule!/ du culoarea ta din „tiatra mnerie” peste zloată,/ să punem rodul de rod în vița românească,/ hai să coborâm din rugă Lumina/ …/ Profesorul meu de Prețiozități, Mnierule!/ coboare-ți domnule cerul mai jos o octavă,/ trimit un curcubeu pe secantă.

Și Mnieru s-a alăturat strigătului întru prietenie, veți găsi în poeme frânturi de dialog strecurate abil, poetul pleacă de la idei împărtășite și de interlocutor și le dezvoltă în stilul său caracteristic, inimitabil. Treptat-treptat, veți observa cum poemele capătă din ce în ce mai mult contur de manifest în versuri. Dacă la început tendința este către explicativ, pe parcurs veți observa schimbări de macaz, vă puteți extrage de aici și o bună doză de patriotism pe care să o sorbiți la nevoie și e pentru toate gusturile! Versurile acestea au darul de a te face să vrei să ieși în stradă și să miști ceva, nu de puține ori ne găsim aproape într-o tabletă de cronică de jurnal și parcă e mai la îndemână decât clasicul poem, este incitant chiar: umple-ne cu zăpadă, scoate sufletul apelor din matcă, dă vijelia, târăște-ne-n piața publică și lasă piatra să cadă…

Se tot așteaptă o schimbare, ceva care să descuie spiritele întru acțiune, poemele acestea nu sunt statice, conțin mesaje directe, citez de printre rânduri: dar timpul vrea alți oameni, iar o astfel de revoluție acum chiar trebuie Revoluție… Bastilia trebuie dărâmată din idee, niciun vuiet din timp nu se poate rămâne în surd! Chemarea este acolo, așteaptă un răspuns, verbul este incandescent, tu te vei vedea cum înspumi timpul tău, iar scânteia poftei tale de a scoate Prețiozități din laboratoarele voastre ar căpăta și o/ valență de metaforă măcar pe ultimul strat de electroni…/ „tiatra mnerie” va putea să-și scoată diamantul ivelii!

Read More »

17 Oct
2019

Marin BEȘCUCĂ: Orologiu pentru Gabriela

 

OROLOGIU PENTRU GABRIELA

 

…cât departe pare timpul
în care ne-o gândim pe Gabriela…
ne stăruim să păstrăm geometria clipei neatinsă,
marginile desenului cu care i ne configurăm chipu-i,
este Lumina ceea…
din biserica lui Elidor,
când ne țineau lumânările împreunării
din Poala lui DUMNEZEU,
părea parte de scânteie
venită să adauge aur
în aura care urma să ne definească UNULne,
totul era atât de condensat,
keopsian aș putea spune!
unde misterul încă nu este întrutotul relevant,
cine om fiind să vorbescă nisipurile pustiei bob cu bob!?
așa ochii ei,
care se dădeau primenire
liturghiei din semnele căreia zideam Calea,
Gabriela!
armonia zidurilor dădea poezia
pe care ne mișcam privindu-i pasul
din laterala Mneriului,
și el vrăjit!
să nu piardă nimic
din surprinderea la care ne eram cu toții martor și parte,
iar când Elidor foșnea de-a dreptul
neliniștile Luminii căzute ca o orbire
care să ne facă să nu uităm ziua…
Duminica Domnului, din 18 a lui august, 2019!
totul se înrâurea din chipul ei alcătuind primenitul miresii,
și toate se adunau într-un joc de creion,
dincolo de versul care doar pe buze ni se scălda,
pastelul împletea sticlirile
când Nașa punea cununa lui Mărțișor,
și câtă poezie momentul ce se-mprumuta altui moment,
altui moment,
altoi din timp peste timp…
azi gândul nostru împreunat i-am dezlipit din depărtare
Ceasul venirii pe lume
și pare că timpul tot s-a adunat în clipă,
Gabriela vine-acum din Orologiu,
pumn de patru să ne fie gândul…

 

 

17 de octombrie

La mulți ani, Gabriela Victoria MNERIE !

…știi tu ce gust are lacrima?
iată ce frământ și cât frământ, că de stai în cotul privirii,
sigur pinealul sare la bătaie…
el știe cel mai bine cum se subîmpart treburile și lucrările
cu memoria,
chiar de ne-am rezuma la apă,
dar nu vreau rezumare!
stă în firea omului să scarpine timpul și trecerile,
în căutarea de adevăruri…
știi tu ce gust are lacrima?
părea că și DILIMANDJARO îmi pune întrebarea,
mai ales că el era jupuit de cosițele-i lan de porumb
iar combinele nu iertau nimic în sarabanda lor…
era o luptă dincoace de George,
iar întrebarea retorică a așteptului duce spre…
și George nu mai vine…!
timpul știe acest aștept pe de rost,
dar în lectura autorului,
totul are un mistic aparte… 666 ori 777, ori 888, ori
când bat clopotele, de ce bat, și de ce lacrima are și sare…
dar în sare sfârâie memoria!
gustul lacrimei păstrează numele celui care care
ți-a provocat-o, păstrează-i chip…
iar prelinsul, deși mereu același, are osebirea
între durere și bucurie…
plâng de bucurie!
tăciunii durerii s-au băgat sub pleoapă, de rușine!
ei mă copleșiseră atâta vreme,
iar când îndoiala prindea și asemănare,
numaidecât lacrima!
ea, chiar ea, venea să-mi scalde ascunsurile sufletului,
iar sufletul,
de ce să vă ascund?
mereu a fost în tagma cumsecade,
mdeh!
cum să spun…
cum să spun!?
biet om am descoperit faliile separate ale eului:
păcătosul, nebunul, și poetul…
Poetul era decisiv în marile momente ale oniricului,
dar acum eram călare pe Vis!
trebuia să aștept deszăpezirea marilor încleștări…
curg sloiuri!
pleoapa,
așa, de-al dracului,
să-mi vadă schima colțului de gură,
însă azi, pe seară, după ce dădusem ochiul cu Elidor,
am intrat cu capul în spinii amurgului,
dând de Marius Cel Vlăsceanu!
care mă prezenta peste cărțile mele,
Magister și Monstrul de pe DILIMANDJARO…
da, știți voi ce gust lacrima?
lacrima era erupția eului luat prin surprindere!
clipa nici că băgase de seamă
și păcătosul din mine înghiți gălușca…
nimeni nu-mi răspundea, chiar Marius părea ușor surprins…
lăsam lucrurile să curgă prin filozofia care încă se păstra destul de departe de timpurile în care lucrurile se răsturnau
în fundul de ochi să pară normale…
firesc,
întrebarea izbea în nervul stomacului:
știți voi ce gust are lacrima?
nu știu de ce,
dar spiritul nu avea tehnica fiziologică proprie
asupra metabolismului de poem,
Poem eu la urma urmei,
numai că trezisem spiritele lui Victor să întoarcem țara cu fundul în sus,
dar probabil om din tradiția familiei românești,
s-a dat în spate, privindu-mă duplicitar cumva…
mai ales că acum era combat la Masa Cavalerilor pe Ciolan
lângă moțul urbei ce-mi va intra într-un lung metraj pe pamflet;
dintr-un colț de autostradă, cuibărit în ascuns!
„MNIERU-Profesorul meu de Prețiozități”
mustea deznădejdea timpului de a ne fi obligat
la un răstorn de situație,
și întârzia indecent de glacial momentul prielnic…
încă nu se lăsase ceața,
dar nu te poți aștepta la schimbări majore în lumea
războaielor meteorologice,
chiar de Poetul din mine mă înțeapă subt înghit
că viscolul tot de la ruși…
așadar, întrebarea cade de mic dejun:
știți voi ce gust are lacrima?
da!
câțiva anticorpi la capăt de ștafetă,
Marius Vlăsceanu!
și zarurile erau aruncate,
acum lăsând să vedem distanța precisă a acoladei noastre
dinspre Buzău…
a, că uitam,
am bătut în poarta Ieșilor și celor șapte le-am spus pe șleau:
-„Țicăul” meu este pe Dumbrava Roșie, la 188!
Magister poate depune mărturie și-atâția prieteni știu de ce…

—————————-

Marta-Polixenia, Mărțișor și Marin,
BEȘCUCĂ

17 octombrie 2019

 

Revista Cuvânt și iubire

17 Oct
2019

Adrian BOTEZ: Zboruri și chemări (stihuri)


ZBORURI ȘI CHEMĂRI

 

e toamnă – păsările zboară sus – pe ceruri :

cu glasuri depărtate – tot ne cheamă

în lumea lor – de dincolo de geruri

…dar cerul  – de atâta sânge – a-nceput să geamă…

 

chemări – chemări – o – mistice chemări

spre ce ne îmbiați – spre ce cărări ?

copacii-au ruginit de-atâta așteptare

a ruginit și sufletu-mi – de-atâta întrebare…

 

Păsări-Argonauți – oare-ați aflat

acolo sus – Lâna de Aur și Lumină ?

ori vreți s-aveți – în noi – tovarăși – doar – de drum și vină?

 

singure vă simțiți ?– sau vreți a ne da sfat ?

…s-a-ntunecat – în zare – zborul enigmatic :

mă lasă mai sărac – mai trist – mai fără de jăratic…

***

 

BĂTRÂNE PRĂPĂDITE ȘI UMILE – FRUNZE

 

bătrâne prăpădite și umile

frunze-și întorc pe dos paltonul cenușiu

se zgribulesc sub Vânt – călău sașiu :

da – știu că nu mai au nici nopți – nici zile…

 

toată filosofia lumii e-n cuvântul „toamnă” :

acum și doar acum – curva din ea e …“doamnă

și-i răstignită – viril – pe largi melancolii

e timpul smead – când morții s-amestecă-ntre vii…

 

cenuși se scurg din ace de ceasornic

iar peste noapte – peste moarte – treacă-se Copac Dornic :

leapădă-se de Foi-Raze – toate umile – dar de-AICI și-ACUM

 

pentru Visul Cărților-Văpăi – de peste Drum…

…cine te-a mințit – din cei cu Mantie ori cu Tiară

că va fi – iarăși – Nouă Primăvară ?…

 

…dacă-ntrebai Moșneag Celestul – ți-ar fi spus

că-acum e – către Bezne – ULTIMUL APUS…!

***

 

 

ÎNCEPUT DE ELEGIE

 

suspin – și eu – pe unde

m-apucă

suspinul

 

nu – nu : suspină la

Temelia Lumii – numai la

Temelia lumii

 

dar – unde-i

Temelia Lumii ?

 

…cad bucăți de

mortar – amestecate cu

păsări : mă uit în

jos – să văd cât de

jos – până unde

jos – cad : poate că acolo să fie

Temelia Lumii…

 

…o lacrimă îmi cade pe

mână – din

cer : probabil că

Temelia Lumii e-n

mâna mea – și e-n cer :

 

prea tac toate – uitându-și de

sine – după acest început de

elegie…

 

pun mâna – streașină – la

ochi : da – cu adevărat – din

sufletul meu – se vede

Temelia Lumii : ce-o să

fie – dacă Dumnezeu își va

plânge tot

Focul – adunat de-o

vecie – și încă de vreo trei sferturi de

moșie…?

***

 

SUB PLOAIA CUMPLITĂ – CAD NUCI DIN COPACI

 

sub ploaia cumplită – cad nuci din copaci

plesnind – cum grenade – pe nocturnal asfalt…

oar’ cine-o scăpa ? – ce război ne tot faci

Dumnezeule-ascuns sub aburu-nalt ?

 

e noapte – simt schije sub pleoape de vis

simt sânge curgând : orice viață-i mormânt…

mă strecor – pe sub slove – ce-o viață am scris :

nu găsesc mântuire : doar țevi fulgerânde – în orice Cuvânt…

 

sinistru sclipesc țevi de arme – spre mine :

execuția-n zori : din bine-n mai bine…

…norul de ceață n-are nituri – să țină :

 

mă răsfir – din tulpină de moarte în altă tulpină…

…degeaba amușină  – isteric și crâncen – Câinii Urgiei :

m-am pierdut în desișul de umbre : țin loc Temeliei…

***

 

OIȘTEA ȘI HULUBELE

 

oiștea și hulubele – trei lemne

de cosmica dialectică demne :

a uni și-a despărți – totdeodată :

sinteză-infernală – spre Formă sculptată-ndreptată !

 

de pe Pământ – se reflectă-n Carele de pe Cer

flirtând cu Arheii Divini :  o – Doamne – cât fler !

Carul Mic – Carul Mare și – Gospodarul :

…precum pe pământ – și în cer – trudește tot Harul !

 

…s-a făcut noapte – stelele filosofează

Țăranu-a-nchis Șoprul : doar geometrizează

scurte flăcări îi ies – foșnind – dintre palme – Lună și Soare

 

Cer și Pământ : învăpăiate și surâzătoare…

…de ce nu cărați – totul – în Șoprul Arheilor ?

ați mai sșăbi – pe Pământ și în Cer – Viscolul Derbedeilor !

***

 

S-A DUS ÎN PIAȚĂ

 

s-a dus în piață – după

gloanțe de

mitralieră

 

când se întoarce

acasă – pune mâna pe

satâr și pe

sateliții-rachete atomice – și-i

activează – preț de-o

macro-tocăniță – de-o

Read More »

17 Oct
2019

Adrian BOTEZ: Din nou, despre anti-românii României

Când sunt înjunghiat din față, nu mă supăr : e vina mea, că doar știam, dintotdeauna, că dușmanul, din jurul meu, nu-mi poate deveni, peste noapte, prieten…și, deci, trebuia să fiu cu ochii-n patru, jur-prejur…

Dar când mă înjunghie prietenul, fratele, nu e vina mea – ci e dovada mișeliei lui…și, dacă aș fi evreu, l-aș plăti, pe junghietor, cu aceeași monedă…dacă nu cu una chiar și mai mare !

…Li-e comod domnilor ziariști să afirme că, în municipiul Roman, au acționat „hoții”, la statuia lui Ștefan cel Mare – la baza căreia este scris, pe o bandă lată (de piatră albă), cu litere negre și enorme, Adevărul : „MAGNUS STEPHANUS SANCTUS DEFENSOR EUROPAE” – asimilând fenomenul din municipiul Roman, cu cel al statuii lui Ștefan cel Mare, de la Suceava..

Dar, vă rog, nu vindeți castraveți grădinarului : eu trec, în fiecare an, dacă nu, chiar, de câteva ori pe an, prin Roman, ca să ajung acasă, la Gura Humorului. De câte ori vedeam statuia lui Ștefan cel Mare, la ieșirea de pe variantă, îmi creștea inima, de bucurie și mândrie – și-l felicitam, în șoaptă, pe primarul urbei : „PATRIOT Gospodar ! – și ce frumos a sintetizat totul, adică rolul lui Ștefan cel Mare, în Europa Evului Mediu – și, implicit, al tuturor voievozilor noștri sfinți :   da-da, așa și numai așa se cuvine – << MAGNUS STEPHANUS SANCTUS  – DEFENSOR EUROPAE>> ”.

…Când colo, acum trei ani, îmi sare inima din loc, la ieșirea de pe variantă : banda de piatră FUSESE SPARTĂ CU CIOCANUL!!! (se vedeau urmele loviturilor precise, date cu o bucurie dementă, CU CIOCANUL, în literele glorioasei benzi de piatră…) – …iar nu degradată, de „intemperii”, eventual… Se vedeau urmele loviturilor, brutal de precise, rupturi perfect decise, calculate, brutal triumfătoare – și, în niciun caz, nu aveam de-a face cu eroziunea, lentă și vagă, îndelung persistentă, dar informă îngălată,, a…”intemperiilor” !

Și…nimic nu-mi putea da rațiunea unor hoți, care fură fragmente dintr-un discurs peste veacuri…dintr-un elogiu-epitaf, peste veacuri – adus unicului PRINCIPE EUROPEAN CARE NU ȘI-A TRĂDAT, NICIO CLIPĂ, MISIUNEA CRUCIATĂ…!!!

…Nu există astfel de „hoți”…nu rentează autenticilor hoți „subtilizarea”, cu ciocanul…deloc „subtil”, a unui segment dintr-o bandă de piatră glorios-comemorativă…!!! Mai mare daraua, decât ocaua : cine-și riscă libertatea, pentru un căpețel de piatră seacă: piatră-piatră,  dar mustind de semne și semnificații patriotice

Cine-i atât de nebun, încât să fure, din piața mare (fie și noaptea!), dovada eroismului Neamului Daco-Valah…dacă nu cumva nebunul este politician, sau a fost instigat de politicieni, trădători ai țării căreia îi mănâncă, și Hoțul, și Politicianul – PÂINEA!!!

…Anul următor, am văzut-o, din nou, strălucind mândră, precum marmura –  cu, iarăși, Adevărul : „MAGNUS STEPHANUS SANCTUS DEFENSOR EUROPAE. Mi-a venit inima la loc…mi-am umflat, iarăși, pieptul, de ușurare a sufletului și de mare mândrie, că-s, și eu, ia, acolo, un…”ghibirdic de român”…

…Când colo, în vara acestui an (2019), am, din nou, o surpriză de cele negre : „degradarea” (???) statuii Sfântului Ștefan cel Mare, de data asta, NU atinsese TOATĂ banda de piatră ! Ci doar finalul textului, de pe ea, adică, esența esenței Sacrei Misiuni de Piatră :  „…DEFENSOR EUROPAE”

…Lasă-te de gogoși, domnule ziarist, atins de fatala boală a lui “correctness political” : nici “intemperiile” și nici “hoții” nu se prea pricep la…POLITICA ANTI-ROMÂNEASCĂ ! De ce să se mânie (atât de brutal și precis, cu forme cum cele ale unui decupaj, atent și meticulos), “intemperiile” și “hoții” – EXACT pe segmentul care-i stă în gât Uniunii Europene : „…DEFENSOR EUROPAE”…?!

Din care UE face parte, cum de nu, și…”atât de democrata Ungarie”! – să nu uităm că, în jurul municipiului Roman, precum și în municipiul Roman, sunt grupuri mari de ceangăi năuci, care, nici până azi, nu l-au citit – d-apoi de înțeles! – PE PROPRIUL LOR SAVANT, de optimă bună-credință : DUMITRU MĂRTINAȘ, autorul lucrării “Originea ceangăilor din Moldova”, în care acesta demonstrează, pe baze strict științifice, că, la origine, majoritatea ceangăilor sunt români ardeleni, fugiți, de răul maghiarilor (în primul rând, persecuția turbată, față de niște…înstrăinați, IREVERSIBIL ȘI UIMITOR DE DECIS, de maghiarime – și impozitele aberante!), prin trecătorile Carpaților, în nordul și sudul Moldovei, precum și în Țara Bârsei-Brașov, dar și pe Valea Prahovei, în Țara Românească…!!!

Numele lor (“csongos”) înseamnă ”pocit(“rătăcit-străin-înstrăinat”, zice lingvistul Anton Coșa… – …“hoinar” – zice lingvistul maghiar Sándor N. Szilágyi,  “corcit”- zice lingvistul ungur Bernát Munkácsi – și-ai lor, și-ai noștri, recunosc diferențierea, radicală, încăpățânată  și definitivă, a ceangăilor – de maghiarime !), pentru că refuzaseră să învețe, “ca lumea”, în Ardeal, “limba sfântă”…maghiara! Și o poceau…zdravăn.

Ciudate sunt, precum vedeți și singuri (din cele semnalate de mine), cel puțin două lucruri :

1-Domnii liberali germani (care ne poartă sâmbetele și ne vor colonie nemțească, de când ni l-au proptit pe KLAUS WERNER JOHANNIS, ca Președinte de țară…!) scriu, pe Internet, cum că lingvistul-savant DUMITRU MĂRTINAȘ, prin afirmația lui de non-apartenență a ceangăilor, la maghiarime, ar fi…”ERETIC-SECTANT” și…„AMATOR CEAUȘIST” ! : „Descendența maghiară a ceangăilor este un fapt recunoscut ca atare, acceptat și“bifat”, inclusiv de istoriografia/etnografia româneasca (Cantemir, Iorga, Eliade) – cu excepția câtorva scrieri de tip sectant, ale unor amatori, puși în slujba regimului Ceaușescu (de ex., învățătorul-preot Dumitru Mărtinaș, 1985)” – cf. Hans Hedrich, politolog, 19. 10. 2017, în Neuer Weg.

2N-am auzit de „HOȚI” (nici în România, nici aiurea), care să decupeze (!!!), o bandă de piatră, cu inscripție (glorioasă, pentru GLORIA VEȘNICĂ”!), în mod…POLITIC!!! Pe vandalul-criminal anti-român (poate ceangău, cu conștiință maghiarizată, dar poate că și ROMÂN FĂRĂ DE NICIO CONȘTIINȚĂ…cel mult, cu aceea a banului UE…!!!), care s-a ocupat cu acest act (atât de drag UE!) al „DECUPAJULUI DE INSCRIPȚII (VIZÂND GLORIA NEAMULUI DACO-VALAH!) PE PIETRE” (preluând, pare-se, funcțiile deteriorative ale ploii, zloatei, ninsorii…ce mai, UN SUBSTITUT IDEAL, AL FORȚELOR COSMICO-NATURALE!) l-a preocupat, EXCLUSIV, să spargă-aneantizeze…SELECTIV (spărtura este artistic executată…și extrem de rapid realizată…! – …nu barbar și șovăielnic, precum lucrarea, înceată și vagă, a ploilor ori zăpezilor…!!!) : doar finalul inscripției, sugerat sculptorului român de către înseși afirmațiile papalo-vaticaneze (Papa SIXT al IV-lea  : 9 August 1471-12 August 1484[1]) : „…DEFENSOR EUROPAE”

Nu le convine iudeo-masonilor vest-europeni ca o colonie de-a lor, est-europeană, să le amintească datoriile de onoare și sânge, pe care le au, față de…”ESTUL EUROPEAN…COMUNIST…”!!!

*

…În gară, la Gura Humorului, stânga-sus, deasupra Casei de bilete, se află următoarea INSCRIPȚIE (pusă la ordinele-„ordonanțele” domnului Primar, Ursăciuc Marius Ioan…se zice că și la Câmpulung Moldovenesc este proptită, tot în gară, tot deasupra Casei de bilete, o inscripție identică… : dar nu și la Gara Burdujeni, din Suceava, care-i așa de mare, că n-are vreme de uitat, la inscripții, decât cine știe ce pierde-vară! :

   În toamna anului 1941, au fost deportați din Bucovina 91.845 de evrei, din ordinul lui Ion Antonescu.

Ca urmare a politicii antisemite a regimului de la București, 3.000 de evrei din Gura Humorului și din împrejurimi, bărbați, femei și copii, au fost trimiși forțat din această gară, în zilele de 10 și 11 octombrie 1941, în Transnistria.

Mulți dintre ei au murit acolo executați, din cauza epidemiilor,de frig sau de foame.

Fie ca memoria acestei tragedii să rămână vie ca un avertisment pentru generațiile viitoare.

 

            Federația Comunităților Evreiești din România_Cultul mozaic

        Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”.

                                                                                                                                Octombrie 2016

Știu bine că, de-aș pune, sub semnul întrebării, existența „UNICULUI holocaust din lume” : cel evreiesc (…dar, mă-ntreb, și eu, ca prostul : cum și cât s-or fi simțit de bine, oare, cetățenii, mari și…sugari, din Hiroshima și Nagasaki, puși, pe 6 și 9 August 1945, la frigare și supuși (urmașii urmașilor lor !) la radiații fatale, pentru încă vreo câteva sute de ani… – la ordinul expres al  Președintelui Harry Truman – „de profesie…evreu”… ?! – …pentru că, de ei, nu prea se vorbește…doar așa, în doi peri, răutăcios și cinic : „Și-au făcut-o cu mâna lor…!” – …da-da, micii căcăcioși japonezi, de prin creșe ori grădinițe, tocmai prăjitura asta și-o așteptau, la ceasul 8 și un sfert dimineața…ce deliciu luminiscento-iradiant!… – …dar milioanele de oameni (și sutele de popoare !!!), despre care Vechiul Testament afirmă, cu glorioasă mândrie, precum că evreii le-au stârpit „până și pruncii din leagănele”…ne-evreilor…adică, ai popoarelor, din zona „promisă poporului lui Israel, de către Dumnezeu-Iehova, Dumnezeul URII, MÂNIEI ȘI-AL RĂZBUNĂRII”, CU DREPT DE BĂȘTINAȘI… – …dar sutele de milioane de piei-roșii (din America de Nord, din America Centrală, dar și din America de Sud… – …incașii, aztecii, mayașii etc. au fost, exterminați de urmașii celor din caravelele lui Columb… – cf. Calea Speranței, de Simon Wiesenthal…dar negrii din Africa…dar aborigenii Australiei, lichidați într-o atmosferă de discreție…uimitoare…???!!!) – da, de-aș săvârși o astfel de eretică paralelă, aș da de dracul : aș fi, imediat, „cât ai zice pește” –  linșat de Comunitatea Evreiască, prin brațul ei de oțel („stalinico-giugașvilic”…!) și prin cățeii (javrele) așa-zis românești, de prin ministerele noastre…toți jucând tananika, după cum le cântă…khazarii…

Așa că eu vă povestesc altceva – și, anume, cum bunicii mei bucovineni, precum și TOȚI vecinii lor-săteni bucovineni (de la Valea Seacă și până în creierii munților/obcinelor Bucovinei de Sud!!!), din Bucovina de Sud și de Nord (…Bucovina de Nord, eliberată, în 1940, de Armata Română), au ascuns, în pivnițele lor, zeci de mii de evrei, și le-au păstrat bijuteriile și averile. Iar Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 7
Vizualizari : 14464

Ultimele Comentarii