9 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)

Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI

 

Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.

Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.

Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.

Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).

Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.

Acest impuls intern n-ar fi fost posibil fără suportul reprezentat de Imperiu, redevenit după 450, singura putere politică şi principalul focar de civilizaţie la Dunărea mijlocie şi de jos. Refacerea aşezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificaţiilor şi altor cetăţi de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulaţia monetară şi cea umană, legăturile între creştinismul nordic şi cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creştinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înfiinţarea altora în Scythia Minor (Dobrogea), reorganizarea bisericească a Illyricumului, prin înfiinţarea, în 535, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, dependentă de Roma, sub oblăduirea căreia se aflau comunităţile din nordul Dunării, statuarea, în 545, a poziţiei privilegiate a patriarhiei de Constantinopol în Imperiul creştin.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

9 mai 2019

3 May
2019

Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…

Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi?

Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu…”.

Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte. Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer.

Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece…

Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri…

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei… necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Şi aşa, când acest dialog se naşte în inima noastră, atunci cădem în uimirea libertăţii noastre ca fiinţă. Atunci înţelegem cu adevărat cuvântul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Căci Dumnezeu n-a pretins niciodată să-L iubim mai mult pe El, ci n-a vrut să ne închidem într-o iubire particulară – de fraţi, soţii, copii etc. – ratând iubirea cea fără limite de fraţi şi surori ai Cerului, de copii liberi ai lui Dumnezeu. N-a vrut niciodată să ne iubim mama doar ca mamă, ci ca pe una din fiicele lui Dumnezeu care ne-a fost rânduită să ne fie mamă. Asta lasă loc unei libertăţi extraordinare în mamă, făcând-o să descopere şi pe ea, în fiii şi fiicele ei, fraţi şi surori mai mici în Dumnezeu, copiii ai Cerului care i s-au dat în grijă. Şi nu ştirbeşte cu nimic afecţiunea maternă, ci o înveleşte într-o iubire mai mare decât ea şi mai presus de trup, de soră mai mare în Creaţie.

            Şi orice neînţelegeri ar fi între un tată şi fiica lui, sau între o mamă şi fiul ei, acea tensiune există numai în lumea cea mică a cutiuţei rudeniei noastre. Căci ca fraţi şi surori sub Cer, liberi de toţi şi aparţinând tuturor cu totul şi nimănui exclusiv, nu avem mize între noi, nu avem concurenţe, şi nu avem drame. Dar putem avea, în particular, nepotriviri şi conflicte de idei, ca mamă, tată şi copii, ca soţi şi soţii, ca fraţi şi surori. Numai că acestea vor fi întotdeauna suspendate – dacă le lăsăm – în lumea de fiinţe libere ale Duhului care suntem, ne-sângele nimănui, gata să nu ceară nimic celuilalt şi gata să nu revendice nimic din celălalt.

            Acum şi aici, în acest plan al existenţei care a existat mereu în răstimpul rudeniei şi legăturilor de sânge, există rezerve nesfârşite de iertare, iubire şi înţelegere. Aici orice tată şi orice fiu se pot împăca, pentru că se lasă să aparţină Duhului ca ne-tată şi ne-fiu, aşa i-a făcut Dumnezeu mai întâi. Aici orice soţ se poate împăca cu soţia lui, câtă vreme renunţă la „dreptul” de Read More »

2 May
2019

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian Botez

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în  fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ(p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

 ——————————-

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

2 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIII)

Teologi şi cărturari din Scythia Minor

 

 Alături de episcopii prezentaţi mai sus, în Scythia Minor şi-au desfăşurat activitatea şi alţi cărturari şi teologi, care, prin operele lor, şi-au adus o contribuţie substanţială la îmbogăţirea tezaurului creştin patristic. Vom aminti pe cei mai însemnaţi dintre ei. Ioan Cassian era de „neam scit”, cf. biografului său Ghenadie din Marsilia. Vasile Pârvan a descoperit două inscripţii în pădurea Şeremetului (Casian,  jud. Constanţa), care făceau referire la „Casieni”, locuri considerate drept patria sa. Ioan Casian s-a născut pe la 360, în Scythia Minor, a primit o educaţie aleasă, probabil în oraşele din Pontul Euxin. Ulterior, a intrat de tânăr într-o mănăstire din Scythia, însă, doritor să cunoască Locurile Sfinte, a plecat, în jurul lui 380, însoţit de un prieten Gherman în Palestina. Aici a intrat într-o mănăstire din apropierea Betleemului. După cinci ani în această mănăstire, el a petrecut mai mulţi ani în comunităţile ascetice din Egipt, unde a cunoscut mulţi părinţi  sfinţi. În jurul lui 400, el a ajuns la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon de arhiepiscopul Ioan Hrisostomul, în preajma căruia a rămas până la al doilea exil al acestuia (404). El a plecat apoi la Roma, unde avea să apere cauza Sf. Ioan, solicitând papei Inocenţiu I să intervină în ajutorul sfântului, trimis a doua oară în exil. Mâhnit adânc de sfârşitul tragic al Sf. Ioan Gură de Aur (m. în 407), Ioan Casian a rămas la Roma, unde a fost hirotonit preot. Către 415, el s-a îndreptat spre Galia, ajungând la Marsilia-aici el a întemeiat două mânăstiri şi a redactat primele reguli monastice din Apus. Aici el s-a sfârşit către anul 435, fiind venerat ca sfânt, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 29 februarie. Ca teolog, el a combătut nestorianismul, dar şi învăţătura lui Augustin din Tagaste despre supremaţia harului şi predestinare. Opera lui teologică cuprinde trei lucrări însemnate. Mai întâi, Despre aşezămintele mânăstireşti de obşte şi despre remediile contra celor opt păcate capitale în 12 cărţi, referitoare la reguli şi remedii. Apoi, Convorbiri cu părinţi sfinţi, în 24 de cărţi, capodopera sa, în care tratează despre lupta monahilor pentru desăvârşire spirituală. Cea de-a treia lucrare, Despre încarnarea Domnului, în 7 cărţi, are drept conţinut combaterea nestorianismului. Sf. Ioan Casian este un exponent însemnat al literaturii patristice din secolul al V-lea. Prin opera sa, el reprezintă o punte între cele două părţi ale creştinătăţii, Apus şi Răsărit, prin regulile vieţii monahale şi prin hristologia sa.

Un alt cărturar şi teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful şi prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind „de neam scit, dar de maniere întru totul romane”. Dionisie însuşi, în prefaţa unei traduceri, scria că Sciţia este patria sa, iar într-o altă prefaţă îşi arăta recunoştinţa pentru binefacerile unui episcop Petru în copilăria sa. Dionisie  Născut în jurul lui 470, el a intrat de tânăr într-o mânăstire din Scythia, şi curând ajunge în Orient şi Constantinopol. În 496, a fost chemat la Roma, vieţuind o vreme în mânăstirea Sfânta Anastasia. Aflat la Roma, el a fost hirotonit preot, a lucrat în cancelaria papală, a tradus din greceşte, a predicat şi a instruit pe alţii. Spre sfârşit, el s-a retras într-o mânăstire din Calabria, unde se retrăsese şi prietenul său Cassiodor. Dionisie s-a stins în 545. În ceea ce priveşte opera sa, aceasta este alcătuită din traduceri ale unor lucrări teologice, aghiografice şi canonice. Să menţionăm dintre lucrările teologice, Despre crearea omului, a Sf. Grigorie de Nyssa, iar dintre cele aghiografice, amintim Viaţa Sf. Pahomie. El a tradus apoi Canoanele „apostolice” ale primelor patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale. A  întocmit o „colecţie de decretale” a unui număr de opt papi. Lui Dionisie i se atribuie o culegere de texte patristice din lucrările marilor părinţi bisericeşti Atanasie de Alexandria, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Ciprian de Cartagina, Ambrozie de Milano ş. a. El avea cunoştinţe bogate de calendaristică şi calcul pascal, fiind cel care a fixat cronologia erei creştine, adică numărarea anilor de la întruparea lui Iisus Hristos, dar a comis o eroare de patru –cinci. În concluzie, Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, dogmatist, canonist, traducător, ca şi un cărturar cu orizont larg.

Dintre „călugării sciţi”, implicaţi în controversele teologice din secolul al VI-lea, amintim pe Leonţiu de Bizanţ, Ioan Maxenţiu, Petru Diaconul ş. a. În secolele V-VI, în  Scythia Minor, s-a constituit o adevărată reţea episcopală, ceea ce nu putea decât să impulsioneze creştinismul. Episcopia Scythia Minor, sub aspect canonic, depindea de Patriarhia de Constantinopol, iar episcopii tomitani aveau drept de jurisdicţie (control) asupra creştinilor din stânga (nordul) Dunării, episcopia fiind înzestrată cu un apartat bisericesc numeros. Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, în Scythia Minor, era atestată viaţa monastică, în mediul acesta s-au afirmat o serie de personalităţi: Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguu (470-527), Leonţiu Monahul (†543), Ioan Maxenţiu (sec. VI). Monahii din Scythia Minor erau elemente incomode pentru autorităţile ecleziastice şi civile, prin rigorismul lor dogmatic, ei au sfidat puterea episcopilor. Astfel, ei au susţinut formula teophasită: unul din Sfânta Treime s-a întrupat pentru noi „fără a fi antiortodoxă, nu era totuşi ireproşabil niceeană şi chalcedoniană” (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică „doctrina neochalcedoniană”. Acţiunea „călugărilor sciţi” a reprezentat o importantă contribuţie a creştinătăţii din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în faţa celei greceşti orientale.

Progresele evanghelizării, organizarea ecleziastică şi amploarea vieţii creştine în Scythia Minor au avut drept urmare construirea de biserici numeroase, în secolele V-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei, erau şase biserici, la Histria, cinci, la Callatis, Bizone, Tropaeum Traiani, şase, iar alte biserici la Ulmetum, Zaldapa, Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum, Aegysssus, Salsovia, Halmyris. Provincia episcopală Scythia a rămas profund ataşată valorilor ortodoxe: sărbătorile sfinţilor, cultul martirilor, cinstirea relicvelor, ritul funerar răspândit acum era inhumaţia. Ca în toată lumea mediteraneană, epigrafia funerară a Scythiei Minor era un bun exemplu de continuitate a limbajelor culturale şi de integrare a formulelor vechi în concepte noi. Dincolo de dogmă, practici şi simboluri, gândirea creştină păstrează o importantă zestre de idei şi credinţe de origini şi vechimi diferite, gândirea religioasă a românilor o dovedeşte. Cele mai multe inscripţii din Scythia Minor sunt în limba greacă, puţine în latină (10%), iar răspândirea creştinismului s-a făcut în greacă şi latină. Dar, în Scythia Minor, secolele V-VI marchează o nouă etapă în latinizarea limbajului religios a populaţiei din Scythia Minor (Dobrogea). Contrar celor spuse de Vasile Pârvan, Scythia-Dobrogea este unul dintre nucleele genezei vocabularului creştin de origine latină  în limba română. În inscripţii, întâlnim unele vocabule latine creştine: Dumnezeu, Fiu, sânt, cruce ş. a. (vezi mai jos). Afirmarea puternică a creştinismului în Scythia Minor, în secolele V-VI, a constituit suportul continuităţii etnice şi religioase din perioada întunecată, ce avea să înceapă în secolul al VII-lea.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

2 mai 2019

2 May
2019

Dorel SCHOR: Tuvia Beeri – surprinzătoare efecte picturale

Arta lui Tuvia Beeri pare greu de catalogat. Majoritatea tablourilor lui sunt de mici dimensiuni, dar fără a putea fi numite miniaturi.

Tehnica folosită este aquatint rezultând gravuri de excepţie, stilul este uneori abstract, alteori futuristic şi nu odată realist figurativ.

Atitudinea compoziţională, linia şi culoarea, de factură academică, redau volume şi proporţii neobişnuite. La fel şi dozarea diferenţiatăa zonelor de umbră şi lumină. Gama cromatică este restrânsă, dar efectul tonifiant al petelor de culoare este definitorie.

   Observăm la acest artist, ajuns la frumoasa vârstă de nouăzeci de ani, aceaşi mare fineţe a observaţiei, eleganţă şi rafinament, folosirea inteligentă a culorii pentru a obţine un plus de expresivitate şi surprinzătoare efecte picturale.

   Tuvia Beeri s-a nascut în Cehia , dar nu avea nici 20 de ani când a ajuns în Israel. A studiat cu Marcel Iancu şi cu Yacov Wexler, apoi la Paris, la vestita Ecole de Beaux Arts şi la Ierusalim la Academia Bezalel. S-a remarcat în timp pentru stilul său deosebit, pentru  sutele de lucrări reproduse în zeci de publicaţii din toată lumea, pentru diversitatea operei realizate ca gravor, ilustrator şi pictor. Este bine reprezentat la Muzeul Israel din Ierusalim şi Muzeul de Artă din Tel Aviv şi în numeroase muzee din lume.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

1 mai 2019

1 May
2019

Nicolae BUSUIOC: În orizontul rigorii dar și al sensibilității

A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să aduni frânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.

Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.

O primă investigaţie este cea asupra volumului „Căutând după mere”, în fapt o „căutare” a fericirii omului care se soldează cu eşecul căutării sau mai curând al necăutării cunoaşterii de sine, după care vom întâlni diverse scrieri ale căror autori sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Vasilica Grigoraş dispune de mijloacele identificării elementelor „de bază” ale cărţilor comentate, între care amintim: „Universul tainic între Dumnezeu şi umbră”, „Un pod binecuvântat între antipozi”, „Valeriu Lupu – cu paşii destinului”, „Urma Soarelui în lumina anotimpurilor Anei Urma”, „Valea poete – între ironie şi luciditate”.

Cum se ştie, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre anumite genuri literare sau spre cărţile care-i oferă posibilitatea informării şi documentării într-un domeniu sau altul. Cartea Vasilicăi Grigoraş face parte mai mult din această zonă a lecturilor de ordin profesional. Criticul trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într-o etică impusă de scrisul autentic, dar ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. În cazul de faţă luciditatea, într-un melanj firesc cu sensibilitatea, cu care construieşte discursul critic îi este de mare ajutor autoarei acestui volum pentru ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.

Referinţele pe care le are deja Vasilica Grigoraş o confirmă nu numai ca poetă, eseistă, publicistă, monograf, ci şi ca un impunător critic literar. Aici reţinem nume cunoscute precum Teodor Pracsiu, George Anca, Petrea Iosub, Mircea Regneală, Ioan Miclău, Dan Plăeşu, Cezarina Adamescu, Victor Cilincă, Mariana Gurza, Tudor Cicu… Autoare a peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, Vasilica Grigoraş îşi leagă numele de viaţa cultural-literară vasluiană şi nu numai, de lumea filtrată coerent şi armonios chiar în condiţiile negării conştiente a neplăcutului înconjurător, ale refuzului asumat în spatele cuvintelor din cărţi şi chiar din Seninul din inima cărţilor la care se adaugă automat şi sufletul lor. Da, cărţile care nu sunt altceva decât oglinda timpului, un timp al memoriei şi al cunoaşterii umane.

——————————

Nicolae BUSUIOC

Iași

1 mai 2019

30 Apr
2019

Adrian BOTEZ: „Moartea-i o chestie de bucătărie”


MOARTEA-I O CHESTIE DE BUCĂTĂRIE

 

moartea-i o chestie de bucătărie

unii petrec – alţii – cumva – învie :

e doar intimitatea noastră nepătată

când strigă – pune-ţi – peste răni uscate – vată

 

moartea-i o chestie de bucătărie

o primadonă întrebare cu chelie :

hai – scoate luna din fântână

scoate – din zodiac – o săptămână

 

…o lume tristă – vinovată şi zurlie

flămândă – însetată – cafenie

dulăi astrali o muşcă de…fundiţă

 

talciocul blestemat – cu mama – criţă…

…dar fondul e discret şi e steril

ne descurcăm în toate : avem stil…!

***

 

ARĂTAREA

 

nu se-nchină – nu boceşte

cu stelele nu vorbeşte

a venit de prin vecini :

cinci copaci la zece câini

vârcolaci de cei mai grei

şi un cer întreg de zei…

 

arătare – arătare

luna – câte raze are ?

câţi spini şi nenorocire

trebuie la răstignire ?

 

…arătarea a tăcut

chipurile m-au durut

parcă le-aş fi fost cusut

ochii toţi i-aş fi pierdut

 

…sub brădet – la mânăstire

ucis-am prima-amintire…

 

…din icoană – arătarea

cheamă Voievozi şi Marea :

nu se-nchină – nu boceşte :

sângerează româneşte…

***

 

M-AM RĂSPÂNDIT ŞI NU POT SĂ M-ADUN

 

m-am răspândit şi nu pot să m-adun

bufniţe şi dureri mă tot rostogolesc

e un maidan de zile fără-ajun

goale sunt toate-n jur – pe mine mă golesc

 

câinii nu latră – soare nu răsare

nu iese nicio stea de călăuză

e infernală – dar degeaba – vreo mişcare

deşert : continuă stare de lăuză

 

nu mai sunt oameni – un năboi de umbre

târăsc spre râpă ultimele forme

porunci de undeva au răguşit mai sumbre :

 

demoni să se fardeze-n păsări uniforme…

…acoperit de-un mal fără de groapă

nu mai aştept nici glas – nici foc – nici apă…

***

 

TOT NĂPÂRLESC DE ROST ŞI SĂRBĂTOARE

 

tot năpârlesc de rost şi sărbătoare

potriva mea-i o cioară cârtitoare

nu-mi mai vorbiţi : sunt râu – de toţi uitat

m-am zdrenţuit – fiind de toţi purtat

 

nu mă îngădui pe lângă vreo casă

strigoi de zi – cu zilele în plasă

oriunde – pentru mine-i închisoare

osânda-i – pretutindeni – tot mai mare

 

licheaua-amiezii-nţepenite m-a pârlit

drept prânz – tot şerpi am înghiţit

strigă – pe deal – un cal tăiat în două

 

să-i dau tainul cel din urmă : rouă…

…e greu să nu fii – când corbi te recunosc

mai greu : să-ţi fii călău – puţind a mosc…

***

 

DESCÂNTEC PENTRU PRIMIREA MORŢII

 

liră fără lir

carne în potir

sânge amurgit

cal nepotcovit

 

spurcat – siluit

la drum am pornit

cu vinile vechi

atârnând urechi…

 

mi-au sărit în cale

numai plâns şi jale

iar albine – roi

fac semn înapoi…

 

…drum nepotrivit

zeu-i otrăvit

cioare s-au prăsit

pe dealul sfinţit

 

inorog ucis

înecat în scris :

slovele vuiesc

rostu-l ascuţesc

 

dar nu-l primenesc…

slove blestemate

tăceri nestemate

zugrăveli tărcate…

 

carte-nsângerată

mamă fără fată

carte osândită :

nici rouă  – nici pită…

 

un dărab de rău

s-a făcut dulău

şi latră la mal

nu vrea om ori cal

 

scoate – om – din sân

florile de Crin

colţii să-i tocească

moartea s-o primească…

 

iar calul pornească :

murg împărătesc !

lebede plutesc pe undă

oamenii să nu se-ascundă

 

şi Carte citească

o Carte Domnească

nu se mai pricească

şi să se trezească

 

pe celălalt mal :

cântă val de val…

lumini şi făclii

slove arzurìi…

***

 

S-A CAM GOLIT LUMEA DE DINCOLO

 

…s-a cam golit lumea de

dincolo – că au venit mulţi – de-acolo – în

lumea de-aici – să-mi ţină mie – de

urât

 

îi simt – pe unii – atingându-mi – sfioşi

pieptul – alţii  – mai

curajoşi – îmi pipăie mâinile şi

picioarele – ba câteodată

se vorbesc – ei înde ei – şi-mi

suflă – drept în obraz : miroase

a mâncare de praz…

 

sunt  – toţi – nevăzuţi – încă – dar tare

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 21857

Ultimele Comentarii