12 May
2019

Monah IUSTIN T.: Dacă albinele au dreptate…

Iată ce are de oferit o livadă de meri în floare. De la Putna sau din altă parte.

Dacă nişte albine aşezate pe nişte flori de măr au dreptate, înseamnă că există un soi de fericiri cu care nu ne putem lupta…

Dacă albinele au dreptate, înseamnă că nefericirile vieţii noastre, foarte drepte şi legitime, nu se pot lupta cu frumuseţea şi graţia tăcută a lumii.

Şi dacă-i aşa, înseamnă că, Dumnezeu a ascuns sensurile vieţii dincolo de suferinţă şi dezamăgiri, în lumea cea fără de drame a albinelor şi a florilor de măr.

Un răspuns gratuit de frumuseţe, cum numai Dumnezeu putea gândi.

Gânduri de albină!

P. Iustin

***

Dacă albinele au dreptate…

Poate noi avem dreptate
că trebuie să îmbătrânim
şi să murim.
Că trebuie să ne păzim anii
şi dorinţele
de molii, de rugină şi de furi.

Sau poate albinele
care în singura lor copilărie
depun gânduri de mere
pe minţi albe de flori
fructe din viitor
care n-au mai fost vreodată.

Şi-atunci ce răspuns
dau albinele
ce gânduri la acele zile
de spini şi mărăcini…?

Poate acela
că Dumnezeu a lăsat
că şi mărăcinii fac flori
şi e destul un gând de albină
ca din floarea de mărăcin
să iasă
un fruct care n-a mai fost.

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

12 mai 2019

12 May
2019

Adrian BOTEZ: Vremuri tulburi (poeme)

 

 

VREMURI TULBURI

 

aş vrea să fiu ce n-am mai fost – o viaţă prizărită

puhoi – maşinile-mi gătesc o bravă meningită

îmi vreau izvoarele-napoi – iar munţi să ardă cerul

zeu al pădurii-aş vrea să fiu – ochii-mi topească fierul

 

cu răcnet speriat-am nopţi – când zilele muriră

stele ciumate tot cădeau – regii nu mai respiră

asfalt – cu limba – mestec azi : cuvinte expiară

au fost – cândva – o Carte – Bolţi : Cânturi se sufocară…

 

…nu mai jucaţi lumea la cărţi – căci zeii pierd într-una

şi-odat’ cu ei – în fund de-ogrăzi – ne seacă şi Fântâna…

sub scoarţă de copaci intrai – s-ascund comoara sfântă

 

dar derbedeii de prin cer – lacomi – mă iau la trântă…

…nu mai cresc frunze şi nici flori – în lumea prăduită

bântuie – pe colnic şi-n nori – crima – la braţ cu-ispita…

***

 

ŞI CE DACĂ TE LEGENI – LUNTRE ?

 

şi ce dacă te legeni – luntre ?

nu duci în pântecu-ţi iubirea

nu-mparţi în două fericirea…

…da – pentru tine se bat cutre…

 

ce jalnică e primăvara !

în stele-mi simt crescând povara…

nu voi mai trece peste ape :

mâna-mi în foc o las să-mi scape…

 

ia-mă de piept : te-ucid  – nu-i zvonul :

creez Justificări şi Tronul…

hai – dă-mi prilejul să simt sânge

 

şi-afar’ de propriul meu laringe…

…m-a smuls – crima – din gris-ul laş :

copilu-i mort – eu – brav ocnaş…

 

…salvai motiv demenţei vieţii :

sunt zeu – nu doar amant jegos al pieţii…

***

JIGODII TRAG ÎN DINŢI MORMANUL DE CADAVRE

 

jigodii trag în dinţi mormanul de cadavre

(…neînhumarea – constelaţii de palavre…)

să ştim – cu toţii – soarta ce ne-aşteaptă

câinii coboară – către noi – o treaptă…

 

cu javre dimpreună – ne-ndestulăm măcelul

tare ne place – totuşi – să răstignim tot Mielul :

nevinovatul sânge fierbe-odat’ cu borşul

vampiri şi zombies  – varnici  – ne potopiră coşul…

 

e tevatură mare – -ncurcăm până şi maţe

căci victima şi gâdea – criţă – torente-mping la raţe…

Ospăţ al Dulcei Crime păli sub lampadar

 

nu vine nimeni – nimeni – să pună vreun hotar…

…gurile-nsângerate – prin ere – devin găuri

iar Suflete Borâte  – se prăbuşesc în hăuri…

***

          

 

MĂ COC  SUB SORI ŞI LUNI NECUNOSCUTE

mă coc  sub sori şi luni necunoscute

spre ţărmuri noi nechează vechea-mi luntre

popoare mii au dispărut în timp :

zeii s-au strâns – şi-s singuri în Olimp…

 

păsări şi îngeri se-amestecă-ntre frunze

fără de rut şi fără de lehuze

iar fericirea-ncape-ntr-o alună :

o-nhaţ – pe loc – şi-o răstignesc pe strună

 

nu sunt străin – doar singur şi melodic

moartea mi-am omorât-o-n mod parodic

să fii comod – tu – zeul dizident

 

să-ţi crească flori în palmă – nu trident…

…ucisu-mi-am prietenii cu Armonie :

deci pot să port – pe ramuri – orice pălărie !

***

 

EROISM PRESCURTAT

 

asteroizi

hemoroizi

şi-o caldă melodie

 

un obelisc

un munte-n pisc:

coroana mi-e chelie

 

suntem Matrozi

suntem Zăvozi

pe-oceanele uimirii

 

osândă-n ceas

dar n-are glas

în faţa strălucirii

 

e-un epilog

e-un decalog

schimbarea mea şi-a firii

 

un pisălog

bun teolog

uită Arta Citirii

 

rege la poli

ucide-şi soli

dar îşi cunună Mirii

 

telefonaţi

la Şapte Fraţi

că a murit Scripcarul

 

sfânt untdelemn

pe fier şi lemn :

s-a înnoit tot Varul

 

craii din rai

gâdil’ c-un pai

această melopee

 

cântă – Aed

cântă – să cred

perechea mea că-i zee

 

erou Stejar

cu spada Jar

a spart orice moschee :

 

Crist e în noi

lumini – puhoi

uşile – toate – -au cheie

 

sânge – scuipat

le-am îngropat

în Veşnica Nedeie

 

râvne – parfum

viaţa-i un fum

dar pentru noi – e-Alee…

***

 

OAMENI  BUNI

 

nu mai căutaţi – degeaba – „oameni buni” – în lume

căci ei există : în intenţii – vise – -n glume…

de fapt – cu toţii suntem „oameni buni

când nu gândim că – după „week end” – vine…luni

 

Read More »

10 May
2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Un eveniment național ASCIOR pentru bucuriile omului

Un eveniment național, deschiderea primei ARII ASCIOR, ARIA Bucureștilor duminică 19 Mai 2019, ora 13, la restaurantul Casa Mara, București, președintă a ARIEI Bucureștilor este poeta Ioana Raluca Trandafir! Președinte ASCIOR sector 1- poet Ilie Marinescu, sector 2- scriitor profesor Marga Apostoiu, sector 3- poet Ileana Puscasu, sector 4- scriitor teolog dr. Antoniu Pastin, sector 5- poet ec. Gabriela Șerban Doca, sector 6- scriitor prof. Carmen Brojboiu, ASCIOR Buftea-Ilfov- poet, editor Caprar Florin, organizatorul evenimentului. Picturile pentru roll-up-uri au fost realizate de distinsa doamnă pictor iconar Mihaela Bibi. Vor concerta artiști de excepție: Manea Agheana (folk), Marilena Mantu (Jazz), Camelia Florescu (muzică ușoară). Vă mulțumesc din suflet tuturor pentru sprijinul minunat dat fenomenului ASCIOR, pentru interesul pe care-l acordați dezvoltării Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR!

Deschiderea Ariilor (regiunilor) ASCIOR este o necesitate a coordonării și bunei funcționări a filialelor ASCIOR din zonă, cuprind de la 4 la 8 filiale și sunt menite a comasa activitățile filialelor pentru diverse activități. Nu este nici ușor dar nici corect să se coordoneze activitățile zonelor București, Basarabia, Bucovina, Oltenia, Crișana, Maramureș, sau din alte părți, de la Buzău… Cei din zonă își pot coordona mult mai ușor și mai aplicat nevoilor activitățile culturale și sociale necesare. Mai mult, președinții de Arie ASCIOR (probabil 13 sau 14), sunt și mesagerii la nivelul Consiliului de Administrație a realizărilor și problemelor din Aria respectivă cu titlul de vicepreședinți ai asociației.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să dezvoltăm cu bine asociația și să contribuim la creșterea responsabilității identitare românești prin creșterea gradului de cultură și civilizație creștină!

ASCIOR pentru bucuriile omului.

Îi rugăm pe toți simpatizanții și membrii ASCIOR să distribuie evenimentul!

——————————-

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

9 mai 2019

10 May
2019

Eleonora SCHIPOR: De ziua Înțelegerii și Victoriei în Ucraina

Anual în ajunul zilei Victoriei comemorăm pe participanții războiului, pe toți cei ce au avut de suferit în vremea deportărilor staliniste, sau au fost împușcați la Fântâna Albă.

            Cu ani în urmă le invitam la școală pe participantele la cel de-al doilea război mondial, foste profesoare la școala din Cupca, Elizaveta Bogdaniuc și Zinaida Poleanscaia, pe urmă cu elevii noștri le vizitam acasă. Cu trei-patru ani în urmă ambele fiind în etate, au trecut în lumea celor drepți. Acum le pomenim la cimitirul din sat. Aici își doarme somnul de veci  Zinaida Poleanscaia. Elizaveta Bogdaniuc își doarme somnul de veci în cimitirul din satul Pătrăuții de Jos.

            Anul acesta un grup de elevi de la CIE Cupca, cu buchete de flori și lumânări, am fost la cimitirul local, unde am păstrat un moment de reculegere, am depus flori, am vorbit despre cele două foste profesoare.

            Fiica ei Tatiana Poleanscaia, tot fostă profesoară, a venit la cimitir cu o măsuță mică pe care a pus o fotografie de a mamei sale, medaliile sale, diplome. De asemenea a dat de pomană pentru sufletul mamei sale.

            Pe urmă am aprins lumânări și am rostit rugăciuni  pentru sufletele celor răposați la capelița ce se află nu departe de biserica locală.

            La pregătirea acestor comemorări  și-au adus aportul membri comitetului școlăresc în frunte cu președinta lui Marta Belici, cât și membri cercului de tineri muzeografi.

            Asemenea măsuri educă la elevi simțul responsabilității, îi fac să nu uite pe cei  care s-au jertfit pentru noi, îi fac să simtă că memoria rămâne mereu vie.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

10 mai  2019

9 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)

Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI

 

Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.

Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.

Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.

Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).

Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.

Acest impuls intern n-ar fi fost posibil fără suportul reprezentat de Imperiu, redevenit după 450, singura putere politică şi principalul focar de civilizaţie la Dunărea mijlocie şi de jos. Refacerea aşezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificaţiilor şi altor cetăţi de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulaţia monetară şi cea umană, legăturile între creştinismul nordic şi cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creştinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înfiinţarea altora în Scythia Minor (Dobrogea), reorganizarea bisericească a Illyricumului, prin înfiinţarea, în 535, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, dependentă de Roma, sub oblăduirea căreia se aflau comunităţile din nordul Dunării, statuarea, în 545, a poziţiei privilegiate a patriarhiei de Constantinopol în Imperiul creştin.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

9 mai 2019

3 May
2019

Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…

Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi?

Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu…”.

Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte. Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer.

Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece…

Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri…

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei… necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Şi aşa, când acest dialog se naşte în inima noastră, atunci cădem în uimirea libertăţii noastre ca fiinţă. Atunci înţelegem cu adevărat cuvântul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Căci Dumnezeu n-a pretins niciodată să-L iubim mai mult pe El, ci n-a vrut să ne închidem într-o iubire particulară – de fraţi, soţii, copii etc. – ratând iubirea cea fără limite de fraţi şi surori ai Cerului, de copii liberi ai lui Dumnezeu. N-a vrut niciodată să ne iubim mama doar ca mamă, ci ca pe una din fiicele lui Dumnezeu care ne-a fost rânduită să ne fie mamă. Asta lasă loc unei libertăţi extraordinare în mamă, făcând-o să descopere şi pe ea, în fiii şi fiicele ei, fraţi şi surori mai mici în Dumnezeu, copiii ai Cerului care i s-au dat în grijă. Şi nu ştirbeşte cu nimic afecţiunea maternă, ci o înveleşte într-o iubire mai mare decât ea şi mai presus de trup, de soră mai mare în Creaţie.

            Şi orice neînţelegeri ar fi între un tată şi fiica lui, sau între o mamă şi fiul ei, acea tensiune există numai în lumea cea mică a cutiuţei rudeniei noastre. Căci ca fraţi şi surori sub Cer, liberi de toţi şi aparţinând tuturor cu totul şi nimănui exclusiv, nu avem mize între noi, nu avem concurenţe, şi nu avem drame. Dar putem avea, în particular, nepotriviri şi conflicte de idei, ca mamă, tată şi copii, ca soţi şi soţii, ca fraţi şi surori. Numai că acestea vor fi întotdeauna suspendate – dacă le lăsăm – în lumea de fiinţe libere ale Duhului care suntem, ne-sângele nimănui, gata să nu ceară nimic celuilalt şi gata să nu revendice nimic din celălalt.

            Acum şi aici, în acest plan al existenţei care a existat mereu în răstimpul rudeniei şi legăturilor de sânge, există rezerve nesfârşite de iertare, iubire şi înţelegere. Aici orice tată şi orice fiu se pot împăca, pentru că se lasă să aparţină Duhului ca ne-tată şi ne-fiu, aşa i-a făcut Dumnezeu mai întâi. Aici orice soţ se poate împăca cu soţia lui, câtă vreme renunţă la „dreptul” de Read More »

2 May
2019

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian Botez

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în  fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ(p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

 ——————————-

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii