21 Apr
2018

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (5)

Pas în doi (5)

 

îmi picură frunze sărate în livezi

pe umeri  lacrimile tale

din noapte

mă cheamă cucii la bal

să dansez cu femei albastre cu șal

să le susur suspine la urechi

femei cu părul șerpi și ochii verzi

 

ar trebui să învăț să te iubesc

din ce în ce mai puțin

azi mai puțin ca ieri

mâine și mai puțin

iar când vei bate la poarta

sufletului meu

vei fi uitare voi fi ger

 

fierul crucii mușcă adânc din noi

sângele ne luminează risipă peste morți

doi îngeri bețivani ne joacă la cărți

nu eu sunt de vină doar vântul

doar vântul aspru fierbinte din sud

te iubesc, mă auzi?

 

ar trebui să-mi reinventez vocaţia înfloririi

să-mi desfac petalele

cu uimirea dintâi

m-ai sărăcit de iluzii de vise

nu mă mai aștepta lângă prezentul meu verde

când doar posibilul mă vrea regină

şi brațele tale nu mai spun povești de iubire

din mărul primordial nu a mai rămas nimic

poate doar viermele și poetul din mine

veșnic îndrăgostit

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 21 aprilie, 2018

  

21 Apr
2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a II-a)

„ Să ne întâlnim pe căile onoarei

   şi fidelităţii faţă de Patria noastră.”

(Contraamiral Horia Măcellariu)

 

   Fiinţa poporului român fiinţează din fiinţa divină a Neamului dac, care are o anumită chemare, o aleasă alegere privind continuitatea puterii sale naţionalist-creştine.

   Nu scopul raţiunii trebuie să conducă Naţia spre tărâmul civilizaţiei, ci sensul spiritualităţii sale creştine care îi conferă demnitatea, onoarea şi autoritatea nemuririi.

   În comuniunea Naţiei noastre dacoromâne cu Dumnezeu, Părintele ei ceresc îi alege călăuze spirituale cu vibraţii religioase puternice, vizionare, răscolitoare prin jertfă, ce se întrupează tezaurului naţionalist-păstrător al destinului naţional în lume.

   „Valoarea reală a unui neam nu se măsoară prin comparaţie cu altele, ci numai în raport cu propria sa chemare, cu propriul său destin: o anumită misiune pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pe pământ.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishing, p. 32)

 

   Dreapta credinţă, sentimentul, entuziasmul, suferinţa, dăruirea, dreapta cumpănire, stările metafizice, arderile mistice, dragostea sunt proniatoare frământărilor şi consecinţelor sângeroase provocate de vrăjmaşii străini şi lăuntrici ce nesocotesc legea Creaţiei, în cadrul căreia Naţia dacoromână trebuie să-şi împlinească destinul, îndeplinind harul ei în istorie, dar şi ca armonie în cadrul celorlalte naţiuni.

   Numai o Elită ortodoxă cu o înaltă morală creştină, cu o competenţă superioară profesional, cu o instanţă a autorităţii sale jertfelnice poate redeştepta, poate înarma spiritual, poate apăra, poate aduce biruinţa conştiinţei naţionaliste a poporului românesc în lupta cu invazia iudeo-sionistă, de care ne avertiza pe la 1868, renumitul profesor universitar Desjardines: „Invazia iudeilor în ţara românească a luat proporţii aşa de mari, încât a înspăimântat populaţia acestei ţări, căci se vede invadată de o rasă bizară şi vrăjmaşe, care constitue o naţionalitate străină şi cu totul opusă intereselor ei.”(Arch. 3 p. 411, cf. Toma Petrescu în Ni se pierde Neamul-1940, Institutul de Arte Grafice „Cugetarea”, p. 8 )

   Continuarea Protocoalelor şi-a Directivelor:

Capitolul VII: <<…La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să-i facem pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale, iar dacă şi aceşti vecini s-ar gândi să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi printr-un război universal, al lumii întregi. Cea mai sigură cale spre izbânda în politică e secretul, tăinuirea acţiunilor: cuvântul diplomatului nu trebuie să se potrivească cu fapta lui. Va trebui să silim guvernele creştine să lucreze după planul nostru larg alcătuit, şi care e deja aproape de ţel.>>

 

   Pregătirea îndelungată privind toate aspectele celor două puteri care trebuiesc îndepărtate, nimicite: Biserica şi Monarhia, munca minuţioasă, obsedantă chiar, voinţa fără scrupule conduce la îndeplinirea cu prisosinţă a planului lor sionist.

   Iudeo-sioniştii conform preceptelor rabinice sunt în mijlocul tuturor frământărilor, în mijlocul tuturor nemulţumirilor, în mijlocul tuturor revoltelor, conflictelor, crizelor, conjuraţiilor, războaielor, dar nu pentru a le aplana, pentru a rezolva divergenţele, pentru a preîntâmpina consecinţele nefaste, ci pentru a le naşte, pentru a le întreţine belicos, beligerant, pentru marile premiere dramatice din care îşi trag mari foloase.    Aşa a fost cazul vecinilor asmuţiţi în contra noastră… Aşa a fost focul răscoalelor ţărăneşti de la 1907, care graţie crizei apărute în final de care s-a profitat pe mai multe planuri: economic şi politic prin acutizarea relaţiilor populaţie rurală-dinastie regală, sau poate chiar o invazie, două…, a fost pusă la cale şi întreţinută de arendaşii alogeni-urâtorii de ţărani.

   Read More »

21 Apr
2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici

Motto:

“Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/ – comment-37349).

 Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din pagina web „ContraAtac” scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea “statut de vulgarizator” şi nu de “mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a “originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care fostul director al Institutului Cultural Român şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 “ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: “decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original” , http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).

Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia privitoare la “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional a câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii “de la Păltiniş”, negată de Noica în cuvântul însoțitor la volumul Epistolar (București, 1987).   Excesiv mediatizată prin wikipedia românească si englezească, himerica școală păltinișană n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera marginalizatului Constantin Noica, pe seama căreia Liiceanu și Pleșu au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau culegerile lor de articole adunate între coperți de cărți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm ).

Read More »

20 Apr
2018

Vavila POPOVICI: Tallis Scholars

„Cu muzică iubirea se hrănește; Cântați-mi așa dar!” – Shakespeare

 

     Miercuri 11 aprilie, pe înserat, am plecat cu mașina, alergând printr-un spațiu cu decorul verde al copacilor sfios înfrunziți, cu soarele strălucitor și mare ce apunea glorios undeva pe partea stângă a drumului, sărind ca o minge, când într-o parte, când în alta a șoselei șerpuitoare. Câteva păsări somnolente zburau lin spre culcușurile, probabil nou zămislite. Ne grăbeam să ajungem la orele opt ale serii la Biserica Universității Duke (Duke University Chapel) din Durham, statul Carolina de Nord, unde urma să audiem un grup vocal. În drumul urcător spre Capelă meditam la importanța muzicii în viața noastră, ea fiind legată de universul nostru interior, atitudinea față de muzică fiind, în general, un indiciu al profilului moral al omului.

   Despre această Capelă am mai scris cu ocazia altor concerte ascultate. Poziționată în inima campusului vestic al universității, a fost construită între anii 1930 și 1935. Impresionanta Capelă măsoară 89 metri lungime, 19 metri lățime și 22 metri înălțime, plus înălțimea turnului – 30 centimetri). Este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil englezesc, arhitectură caracterizată de arcuri mari, bolți nervurate și contraforturi care permit crearea unor spații mari și deschise, nefiind întrerupte de coloane pentru susținere. Este construită din piatră vulcanică, cunoscută ca piatră albastră de Hillsborough, cu 17 nuanțe de la ruginiu la gri. Ferestrele bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice și cu aproape 900 figuri din Biblie. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă, și cea de a doua de dimensiuni mai mici, în 1996. Aici se țin slujbele liturgice în fiecare duminică, la care participă și corul universității.

   Intrăm, ni se înmânează programul concertului vocal intitulat „Tallis Scholars”.

   Reamintim Renașterea, perioada din istoria Europei cuprinsă în linii mari între sec. XIV-XVI, perioadă care a adus o răsturnare a concepțiilor culturale existente până atunci. În sec. XV a fost creată prima școală neerlandeză (olandeză) care a avut principii clare de compoziție: genurile liturgice (mise, motete) care au coexistat cu genurile laice (chanson). Genul preferat de compoziție era motetul care a devenit treptat un gen vocal-instrumental, și misa influențată de cântecul popular, cu scriitură polifonică; chanson-ul constituia un alt gen practicat, în care exista supremația vocii superioare, cuprindea o melodie liberă pe 2-3 voci, tematică literară, lirică, satirică sau dramatică. Datorită compozitorului francez al Renașterii – Josquin des Prés – muzica instrumentală s-a impus prin conexiunea cu cea a vocilor.

   Thomas Tallis a fost un compozitor englez de muzică sacră la curtea regelui Henric al VIII-lea, a reginei Maria I a Angliei și a reginei Elisabeta I. S-a născut în 1510 și a murit în 1585. A devenit celebru printr-o serie de Cantiones și un motet (compoziție muzicală religioasă, polifonică, în care fiecare voce își are melodia sa, uneori și text propriu) de 40 de voci, intitulat „N-am sperat în nimic altceva”, creând imagini tragice de o mare forță. A colaborat cu mai tânărul compozitor și organist al Renașterii, englezul William Byrd (1543-1623) care și-a căpătat reputația unuia dintre cei mai mari compozitori ai muzicii renascentiste, având abilitatea de a transforma muzica de atunci, în stilul său propriu. Tallis și Byrd au colaborat și împreună au creat o muzică expresivă, cântece sacre, lucrări pentru serviciul religios anglican, atât pe texte latine, cât și engleze.

   Apăruse, pe atunci, o legătură strânsă între muzică și creația dramaturgului și poetului englez, William Shakespeare (1564-1616) care, a pus ideile și aforismele sale referitoare la muzică în gura personajelor din dramele și comediile create, și uneori chiar în sonete. Exemplific Sonetul VIII:

„Când muzică asculți îți vine-a plânge? / Ceva frumos te poate dar mâhni? / De ce-o iubești, când inima ți-o frânge / Și-ți dă tristeți în loc de bucurii? / Vezi – sunetele astea minunate, / Ce se unesc în armonii cerești, / Te ceartă blând, că în singurătate, / Închisă-n tine, viața ți-o trăiești. / Să iei aminte: strunele-ți mărită / Suava voce într-un singur cânt, / La fel cum o familie unită / Rostogolește-n cor același drag cuvânt…”

   Read More »

20 Apr
2018

Vasilica GRIGORAȘ: Recuperându-mi copilăria

Recuperându-mi copilăria

Îmi doresc
să mă răcoresc
într-un râu
care şerpuieşte
printre plopi înalţi
pâlcuri stufoase
şi graţioase de răchită,
să alerg
cu părul zulufat
purtată de iureşului vântului,
să mă rostogolesc
în iarbă
printre petale
de flori dezghiocate,
să îmbrăţişez
trunchiurile copacilor
pline de inelele timpului
care-mi pot vorbi sincer
despre trecerea anilor,
să simt căldura
din rărunchii lor noduroşi,
liniştea lor
să-mi învăluie trupul
în şuvoaie de lumină,
să inspir
adânc aerul
presărat cu polen
şi să-mi pun vălul
misterului din
glasurile păsărelelor.

 

Redescoperind
copilul din mine
mă simt răzbită
de înalta şi continua
catapeteasmă a cerului
de armonia şi vibraţia
verde şi adâncă a pământului.

(Din vol. “O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

20 februarie, 2018

 

20 Apr
2018

Ruth OREN: 14 mai 1948 – O fotografie grăitoare

Fiecare fotografie are o poveste. O fotografie valorează cât 1.000 de cuvinte, aşa cum voi consemna aici. Fotografia, acest mediu creeat din lumină emanată de obiecte adevărate, ne fascinează, prin asemănarea cu realul, cu viaţa. Dar, pentru a reuşi să creezi o imagine grăitoare, că aceasta pe care o reproducem, trebuie să stăpâneşti meşteşugul, să fii prezent în momentul decisiv.

În această fotografie, ne aflăm vineri după amiază, 5 yiar, 14 mai 1948, în faţa Casei Dizengoff de pe bulevardul Rothchild din Tel Aviv, pe atunci Muzeul de Artă al oraşului. După multe zbuciumi, “Bătrânul”, David Ben Gurion se pregătea în acea după amiază, repede, repede, înainte de intrarea Shabatului, să declare că pe pământul poporului evreu, pământul numit Eretz Israel, se naşte Statul Israel. Cu o zi înainte, au fost trimise telegrame secrete, unor personalităţi de seamă din conducerea ţării, şi, de asemenea, unor fotografi. Erau invitaţi să participe la această Ceremonie.

Vestea despre un astfel de eveniment nu a fost păstrată în secret prea multă vreme. Entuziasmul creştea… Invitaţii au găsit taxiuri, au venit la timp, au onorat Ceremonia. Dar, au mai venit mulţi şi neinvitaţi, să fie prezenţi în preajma clădirii cu pricina. Desigur, printre aceştia erau şi mulţi fotografi de presă, prezenţi la Tel Aviv în acele zile tumultoase, pentru a raporta ziarelor, din ţară şi din toată lumea, ce se întâmplă. Printre  invitaţii oficiali să imortalizeze acel moment istoric, se afla şi Rudi Shimon Weissenstein. Mai erau prezenţi Sasha Alexander, Zoltan Kluger, Robert Capa şi alţii…

Rudi Shimon Weissenstein, născut în Cehia în 1910, un talentat fotograf, a emigrat în 1936, spre Eretz Israel. Avea la baza studii de fotografie la Academia de Arte Grafice din Viena. Ca şi alţi fotografi, care au emigrat în acei ani din Germania şi Europa Centrală, Rudi Shimon Weissenstein s-a aşezat la Tel Aviv. În primii ani în ţară a lucrat pentru Instituţiile Naţionale: Keren Kayemet le’Israel şi Keren Hayesod. A preferat, apoi, să lucreze independent. În 1940 a deschis un studio particular de fotografie, „Tzalmania Pri-Or”, pe strada Allenby 30, nu departe de mare, în fata Teatrului-Cinema-Opera Mugrabi, pe atunci „buricul„ Tel Avivului. De-a lungul anilor, a fotografiat în Israel momente din viaţa ţării, portrete remarcabile ale politicienilor şi ale personalităţilor cunoscute, din multe domenii de activitate. De asemenea, a surprins în imagini peisaje din sud şi din nord, creaţii de arhitectură din Tel Aviv şi, din toată ţara, realizând zeci de mii de imagini. S-a stins din viaţă în 1992.

Read More »

20 Apr
2018

Magdalena BRĂTESCU: Taina scrisului – Cum și de ce scriu?

Deși am studiat filologia și am citit un milion de cărți, am început să scriu de abia la jumătatea vieții. Un șoc emoțional mi-a descătușat forțe literare latente. Gestația a fost lungă. Timp de opt ani, mi-am așternut în taină gândurile și simțirile pe hârtie. Manuscrisul l-am trimis la Constanța, fostului meu coleg de facultate, talentatului scriitor și jurnalist, Alexandru Mihalcea. „E o carte, mi-a răspuns el. Mă voi ocupa de publicarea ei”.

Deși nu e redactat la persoana întâia, primul meu volum a fost, într-un fel, autobiografic. Așa cum li se întâmplă  majorității condeierilor bivalenți care trăiesc în Israel, dar scriu în românește. L-am intitulat „Lume” (2004). Era o defulare care m-a ajutat să mă împac cu mine însămi, să mă vindec de tristețea mânioasă a trăitorilor în durere și tăcute umilințe, să mă accept, să mă reinventez. Cartea am dăruit-o minunatului, înțeleptului, hăruitului jurnalist și traducător Anton Celaru căruia i-am cerut părerea. După ce a citit-o, el mi-a spus profetic „Vei scrie zece cărți”! Am râs ca de o glumă bună.

Dar iată că prezicerea e pe cale să se îndeplinească. La ora actuală, am încredințat editurii al optulea volum. Cred că romancierul e un soi de scamator. Se dă de trei ori peste cap și se transformă din adult în copil, din bătrân în tânăr, din femeie în bărbat, din sărac în bogat. Devine locuitorul altor țări, îmbrățișează alte cariere, se face mai bun, sau mai rău decât îi stă în caracter. În toate aceste ipostaze ale jocului său fascinant, există ceva nebănuit de cititor. Scriitorul este un om trist, nefericit, nemulțumit, iar cartea lui este dovada nestăpânitei sale nevoi de a comunica semenilor ceva din frământările, spaimele, dilemele și credințele lui. Poate și din experiențele și înțelepciunea sa de viață.

Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor. Trăiesc în paralel mai multe vieți, întind capcane, trag sfori, omor un personaj îndrăgit, părăsesc, sau să trădez. Virtual bineînțeles, căci arta e o convenție acceptată de creator și consumator. Fizic, fac febră și am dureri în piept. Ideile mi se nasc ca aprinderea unui flash. Dintr-o revoltă, o imagine care mă răscolește profund, sau dintr-o veche dorință nerealizată. Se spune că Gustave Flaubert a scris „Madame Bovary” după ce a citit într-un cotidian un fapt divers de câteva rânduri care relata sinuciderea unei femei.

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 4
Vizualizari : 35088

Ultimele Comentarii