13 Jun
2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a IX-a)

   „Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri;

   Gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.”

(Avocat nemţean Ion Herghelegiu)

   În Biserică, în istorie Neamul este izvorul puterii religioase, al energiilor creatoare, care graţie jertfei şi iubirii sale întru Părintele ceresc, Dumnezeu îi alege Profeţii şi Elitele spirituale, astfel ca prin istorie să păşească spre mersul lui firesc, spre menirea Naţiei înspre transcendent, înspre mântuire. Misia Profetului constă în conjugarea vocaţiei sale creştine cu harul Duhului Sfânt întru realizarea sintezei misticii ortodoxe fundamentale în cadrul naţionalismului Neamului său.

    Profetul întrupează în fiinţa şi persoana sa Icoana lui Hristos, regenerând Chipul Domnului în naţie. Profetului îi revine rolul divin de născător spiritual al naţiei, la rândul lui, Fiul născut de aceeaşi naţiune, pentru a o îndruma, îndrepta, transforma, reînnoi, după modelul Învăţătorului său Hristos: „Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitate de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (…) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (…) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.” (Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1978)

   Profetul este cel ales şi pus să vegheze necontenit la trezvia conştiinţei care menţine trează, demnă şi permanent identitatea românească prin naţionalism, spiritualitate, cultură şi religiozitate creştină.

   Chiar dacă sub Semnele vremurilor istorice se conturează reflexele crizelor spiritual-religioase cu conotaţii psiho-sociale dramatice, Profetul este desemnat de Sus să rămână Stâlpul şi Temelia Generaţiei sale, pentru ca Elita Spirituală Creştin-Ortodoxă, care ţâşneşte, alege să se călăuzească după îndemnul lui şi după pilda Profetului absolut-Mântuitorul nostru Iisus Hristos, găsindu-şi astfel reperele naţionaliste seculare, cu nădejde, credinţă, elan, eroism, jertfire, demnitate, nepanicându-se:   Ne întreabă alt Profet al Neamului Mircea Eliade în articolul său, Românismul şi complexele de inferioritate:  „Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta este umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă.”

   Profetul ne arată continuu Calea Providenţei, pregătind generaţia sa şi altele pentru reînnoirile spirituale, întemeind în conlucrare cu Iisus Hristos-Viaţa adevărată, pentru viaţa evanghelică a Neamului, astfel încât cu fiecare pas al vieţii creştine poporul se apropie tot mai mult de lumea nouă a Dumnezeului-Om: „Sunt 18 secoli şi jumătate, ne spune un alt mare Profet al nostru Nicolae Bălcescu, de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta pincipiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţia naturei spirituale a omului şi esenţia naturei divine, El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

   După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 1)

   Profetul veghează şi conduce segmentul de românitate care trebuie să se asume valorilor tradiţionale creştine prin care se cerne naţionalismul intelectualităţii dacoromâne pentru a realiza epoca de creativitate maximă: mistică, isihastă, filocalică, sofianică, profetică.

   Mihail Eminescu, ca de fapt toţi profeţii Neamului nostru, a înţeles că doar seva Tradiţiei creştine conduce la închegarea ortodoxiei ca model de viaţă, ca atitudine de eroism şi mistică.

   Geniul creator al poporului întrupat în harul Duhului Sfânt dă Alesului, viziunea profetică, perspectiva spirituală de a purta în fiinţa sa destinele neamului său dacoromân.

   Prin erudiţia sa covârşitoare, prin rafinamentul intelectualului genial, prin sinteza esenţială, prin pătrunderea profunzimii sale teologice, Eminescu îşi asumă dimensiunea sa profetică.

   În Rugăciunea unui Dac-Profetul are prin dimensiunea filosofico-mistică o cunoaştere apofatică demnă de cinstirea marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

   Rugăciunea unui Dac este o genială Odă a Creaţiei, un erudit Poem filosofic şi un admirabil Psalm de adorare adus Celui Care toate sunt în Hristos, prin Hristos, întru Hristos.

   „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cîntec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”   

   Mihail Eminescu conjugă credinţa cu gândirea, voinţa cu iubirea dând convergenţă tuturor acţiunilor sale spre a împărtăşi celor chemaţi gradul de spiritualitate pentru a fi Aleşi, pentru a deveni Elite creştine naţionalist-ortodoxe.

   Mihail Eminescu s-a aflat permanent în natura lucrurilor spirituale, lucrând cu abnegaţie, cu destulă rigurozitate, cu un dinamism de erou, la prelucrarea structurii fireşti a omului întru devenirea sa religioasă, întru menirea chipului său hristic, ţinându-l treaz, aprinzându-l şi pregătindu-l parcă pentru aşteptarea serafică eshatologică.

   Pentru Profetul nostru Vatra Strămoşească se asumă ca o diversitate a cunoaşterii în variate domenii fundamentele: etnologie, mitologie, politologie, artă, folclor, filosofie, morală, istorie, ştiinţă, teologie, arhitectură, poezie, mistică, isihasm, cosmologie, umor etc.

  Read More »

13 Jun
2018

Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” -  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ -   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa…

Read More »

13 Jun
2018

Dorina OMOTA: Un tei în amurg…și Eminescu

Un tei în amurg…și Eminescu

 

Eminescu este dorul,
lnfinitul, remuşcarea,
Un amurg de tei în floare,
Peste ziua care moare.

 

Este geniul, este zarea,
Preaplinul şi disperarea.
Plansul plopilor nostalgic,
Şi-al iubirii țipăt jalnic.

 

Stea lucind peste izvoare
Într-o noapte care doare.
Eminescu-i poezia,
Absolutul şi trăirea.

 

În emoţii dulci de vorbe,
Floare albă scrisă-n slove,
Patima şi nemurirea
Este visul, e iubirea.

—————————–

Dorina OMOTA

25.06.2014

Din volumul ,,Dincolo de tăcere”

 

13 Jun
2018

Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (2-3)

EPOPEE ÎMPOTRIVA UITĂRII

… da, învățăturile lui Corneliu COPOSU !
Păi cum altfel am putea percepe spusele unui om care își trage seva dintr-o familie de români transilvăneni care numără nouă protopopi în familie, dinspre partea mamei și șase dinspre tată, crescut într-o casă pe ai cărei pereți luminau chipurile unor mari voievozi români, ca să nu mai vorbim de cei peste unsprezece ani petrecuți sub privirile, respirația și cugetul unui om al cărui nume, pronunțându-l, sigur trezești emoția întregii istorii românești:
IULIU MANIU !
Dar timpurile venite peste noi, nu prea vor să semene de loc imagini dorite și proslăvite de marele bărbat. Într-o toamnă în care am fi putut avea o cale mai facilă spre întâmpinarea iernii, care de prea mulți ani ne bagă în sperieți, ne vedem nevoiți să contemplăm niște vremuri ale negăsirii, în care rolul de călăuză și l-a asumat întâmplarea și încă fără rezerve. Aerul de mistic malformează experimentele, iar socialul nu simte privirea de îngăduință cu care DUMNEZEU se presară peste zbaterile tot mai puerile și tot mai sterpe, de care suntem în stare.
Mă rog, poate atâta putem !
Cum să zici altceva când copii de-ai noștri au ieșit în
stradă luptând contra învățăturii, iar frica de a nu pieri precum alții sub furia minerilor, i-a terminat pe potențații vremii să accepte să accepte lenea ca rang al viitorului, cum ? De acolo, din mormânturile cerești, Corneliu COPOSU se face a nu accepta soarta căzută asupra nației noastre precum plumbul în poezia bacoviană.
… ” suntem un popor miraculos care comparat cu alte popoare supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie, noi însă am rezistat și vom rezista și în viitor, pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta, de aceea încrederea și intuiția poporului roman mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și ne vom intra în normalitate”
Așadar, suntem în 14 de octombrie și este ora 20,30 când m-am așezat să scriu aceste pagini. Suntem foarte aproape de doi ani de când intram în casa Bătrânului și tot aproape la doi ani de la etern regretata sa dispariție, N-am putut lipi nimic în ULTIMUL INTERVIU, deși, atâtea s-au întâmplat și asta în primul rând se datorește lui nea Ducu Iovu care nu s-a lăsat până ce nu m-a convins că aceea trebuie să rămână neatinsă, chiar dacă evenimentele ulterioare au creat atâtea și atâtea … ”mai bine scrii o alta, dar asta las-o așa, e păcat să- adaugi un altceva, las-o așa !”
Și așa am lăsat-o, dar nu puteam să tac față de problemele care au lovit încercarea mea de a o da Luminii, nu puteam, și așa a apărut acest ADAGIO, mai ales că ruptura nu contenea, și-mi dădeam seama că toată lumea lovește cu izbituri nesimțitoare tentativa de a oferi românilor spusele Btrânului.
Întâmplarea face ca să scriu tot la Govora, Govora intrând în metabolismul scrierilor mele ca unda ce mă leagă de vrerea lui DUMNEZEU. Iar dacă aș repeta și acum despre cum simt șuvoiul empatic al Simfoniei Dunării și al balsamului florilor de tei, nu-mi pot permite să scap din ADAGIO alte două repere: Slatina, cu al cărei spirit de apartenență la lumea bună îmi place să mă confund, primul, iar al doilea, Govora Băi, ca Lumina prin care DUMNEZEU mi s-a dăruit mie și mă îndeamnă să-i urmez Calea …
Emoția mă gâtuia !
Strânsesem mâinile lui Virgil Popescu de să ne rupem oasele palmei. Aproape că nu-mi venea să mă despart de acest om, pe care tot DUMNEZEU mi-l scosese în cale. Am urcat în mașină fără să-mi iau ochii de la acest om care nu voia să plece, rămânând în ușă spre a-mi însoți plecarea. Ne-am mai privit o dată, apoi l-am văzut dispărând după ușile impunătoare. Am închis ochii pentru a ascunde înșiroirea de lacrimi. Pleoapele-mi ardeau și glasul îmi tremura a suspin.
În sfârșit, ULTIMUL INTERVIU întrase la tipar !
De acum puteam să mor, nimeni și pentru nimic în lume nu-l mai putea opri să ajungă la sufletele românilor.
Imagini de vis mi se succedau prin retina arsă și ea sub fierberea lacrimilor acolo sechestrate.
…”sigur că am un mesaj pe care-l adresez chiar cu riscul de a nu fi recepționat cu căldura și cu sinceritatea cu care îl adresez: rog locuitorii județului și pe tele-ascultătorii postului dumneavoastră, ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai prezentul malefic, ci viitorul României, viitorul copiilor și al nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drumul care va duce la normalizare și la o bunăstare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calității poporului roman”

-va urma-

Partea a III-a

… am deschis ochii, lăsându-mă orbit de soarele ce parcă înțelegea și el profunzimea momentului. Mihai, șoferul, îmi respecta starea și doar mă privea din când în când, se știa și el participant de acum la marea încercare, și cât timp trecuse de la acea zi de 18 octombrie 1995, cât timp …
Fulgerător mi se șerpuiau clipe prin fața ochilor amintind de această luptă cu refuzul de a se da linie verde ieșitului la lumină. Mă revedeam în convoiul acela neterminabil și resimțeam privirea aceea a lui Valentin pe al cărui umăr apăsa sicriul purtând greutatea veacului pe care ne pregăteam să-l debordăm. El, Valentin, avusese menirea ca, într-un moment dumnezeit, să aibă sclipirea aceea de mândrie prin care să înțeleagă cât de mult ar însemna o întâlnire cu Bătrânul pentru oamenii Oltului. Nu ne gândeam mai departe, nu, dar voiam să-l aducem în ceea ce țara percepuse ca orașul roșu, județul roșu. El, Valentin Argeșanu, îmi apărea acum în imagine sub dârzenia cu care se luptase atâția ani cu oamenii care-n multe împrejurări îl primiseră cu ură și cu răutate. El, Valentin Argeșeanu, era, pentru mine, acel om providențial fără de care ULTIMUL INTERVIU nu s-ar fi produs, fără de care, românul n-ar fi avut ocazia să analizeze cum secolul douăzeci nu l-a îngenuncheat pe Corneliu COPOSU nici măcar în pragul morții. Luciditatea și discernământul, claritatea și coerența discursului aveau darul să arate țării și nației, cum marii bărbați ne sunt dați de DUMNEZEU, iar noi nu-i putem percepe ca atare, decât când DUMNEZEU ni-I ia întru Slava Sa, dar și întru slava nației pe care au slujit-o !
Când îi telefonasem lui Virgi Popescu, încă nu avusesem totul gata exclusive pentru tipar. În ceea ce privește negocierea propriu-zisă, aveam o anume reticență pentru că în mintea mea lucrurile mari nu trebuie să facă loc târguielii, iar ULTIMUL INTERVIU nu trebuia nici pe departe să conducă spre așa ceva, chiar dacă în istoria sa de doi ani, aproape, trecuse prin atâtea, încât nici măcar mie nu-mi venea să-mi cred că mai este posibil să-l duc spre sufletul de român.
Trebuia să pregătesc matrițele din calc și, uimit, m-am izbit de refuzul Mirelei care practic dădea cu piciorul unei munci pe care numai ea știa cum o făcusem. Rămas
încremenit cu receptorul în mână, nu-mi dădeam seama că lucrurile așa au și ele o ursită, și că, nu mă pot lăsa învins de micimea care la tot pasul îmi ieșea în față.
În fine, Mirela reprezenta din acel moment un capitol încheiat definitive. Și câte mai aveam de făcut treceau acum în disponibilitățile sufletești ale lui Carmen. Eram în biroul lui Leonid Moisiu și ne uitam cu toții, unul la altul, dar înțelegeam din privirile lor cum nu există loc de pas înapoi. Și primarul Gheorghe Păunescu și viceprimarii Tița și Albu ne îngăduiau să mergem pe această cale, parcă vroind cu orice preț să arate că ULTIMUL INTERVIU a fost dat să fie al Slatinei, dar că și ei, puterea Slatinei, își înțeleg rolul de a ajuta la a-l da țării întregi. Nici măcar intimitatea corecturii unor lucrări de concurs ocupare post nu s-a opus lucrului nostru și calculatorul scotea pagină după pagină, sub ochii lui Leonid Moisiu, și sub mânuirea lui Carmen, pe care tot DUMNEZEU mi-o adusese întâmpinare. A trebuit să treacă destul timp până ce să terminăm și nici măcar un miting de protest al sindicatelor nu ne-a putut împiedica să ajungem la Craiova. Și, uite-așa, Craiova avea să se insinueze între elementele de raportare a făptuirilor mele scriitoricești.
La fel Virgil Popescu !
Mihai, l-am întrebat, la un moment dat pe șoferul ce-mi
Respectase cu sfințenie tăcerea, realizezi că ai devenit o parte în tot ceea ce însemnează apariția acestei cărți ?
”Cum să nu, îmi răspundea cu tremur în glas, am citit și din Lumina nelumescului, iar acum abia aștept să o citesc și pe aceasta. Poate că este prea mult pentru mine să mă consider parte a făptuirilor dumneavoastră, dar dacă ați zis-o, accept cu plăcere și cu mărinimie.” Și se pierdu în controlul mersului fără să mai scoată un cuvânt.
Priveam către el și-l vedeam pe Gheorghe Edu, șeful lui, și omul care-mi devenise parte de metabolism printr-o prietenie nedisimulată, dezinteresată și curată ca seninul unei dimineți înnorate. El, Gheorghe Edu, susținuse cel mai mult să nu mă dau înapoi. El mă ajutase să trec peste refuzul lui Valentin de a-mi accepta adeziunea de intrare cu drepturi depline în partidul țărăniștilor. Motivul refuzului? Culmea, fusesem cândva student la Ștefan Gheorghiu și asta atârna prea mult în dauna intereselor partidului !
”Și eu am fost comunist douăzeci de ani și nu trebuie să fim refractari față de oamenii care vor să vină la noi – îmi sunau în timpane vorbele lui Mircea Ciumara – noi vrem să ținem oamenii lângă noi, să nu condamnăm omul, ci faptele lui ”
Poate că meritam așa ceva, poate, și ca să fiu cinstit până la capăt, pe undeva, prin apropierea parlamentarelor, când scandalul listelor era peste tot în toi, îi zisesem deputatului că m-aș încumeta să fac pasul și poate că aș fi adunat, prin ceea ce am făcut, destulă zestre, dar răspunsul lui m-a biciuit aspru și tăios:
”… știu ce ai făcut și nu te contrazic, dar locul tău e după 2000 încolo !”
Poate și meritam această biciuială, mai ales că deja mă alungaseră din televiziune, iar rana era destul de adâncă pentru a se refuza vindecată. Mă rog. Priveam trecătorii
din mașină, venindu-mi să le strig cum doar în câteva zile aveau să ia cunoștință cu ULTIMUL INTERVIU. Îmi venea să le țip asta și bucuria de a fi reușit nu avea margini. Însă chinurile nu se puteau opri aici, mai ales că trebuia să simt și mai acut fierbințeala emoției.
Seara , mă sună Virgil Popescu și-mi cere să ma aduc niște calcuri pentru copertă, băieții vroind să o tragă pe coală normală de tipar și să mai aduc vreo opt, nouă matrițe. Sun la Carmen și o rog să înțeleagă. Dar această fată avea să se arate trup și suflet legată de încercările mele, mai ales că, la postul local de televiziune, fusese tot tipul sincer alături de mine. Vine și, într-o oră, avem tul la mapă ! Neșansa dă mâna cu ghinionul și n-am mașină. Aștept pe niște holuri ale puterii, iar când deja nu mă mai așteptam la mare lucru, apare un alt om providențial pentru mine: Zoltan Erdei care nici nu stă la discuție: ”imediat vei avea mașină la dispoziție !… chiar dacă PDSR-ist, nu mă pot opune ieșirii la lumină a învățăturilor lui COPOSU ! Te duci la Vivi și ea-ți dă mașină. Folosește-o cât îți trebuie și mai ales cu folos !”
Acesta este Zoltan Erdei, omul care prin prestațiile sale sportive a dat tot atâta prestanță Slatinei cât și marii agenți economici. În treacăt fie spus, îmi povestea despre farmecul unei întâlniri pe un aeroport European cu regina și principesa. Zoltan Erdei, un om care din vulcanu arenei sportive a înțeles că omul are nevoie de om în tot ceea ce înseamnă existența sa.
Plec la Craiova, însă sufletul meu mi-era zbuciumat și zdrobit deopotrivă de comportamentul editorului care calcă în picioare cuvântul meu de onoare și nu vine în întâmpinare cu suma de bani pe care trebuia să o duc lui nea Virgil Popescu. Ba mai mult … dar nu, nu merită. DUMNEZEU mi-a dat puterea să înțeleg și să iert.
Și am iertat, dar totul se oprește aici !
Mai știu că am văzut primele fascicole tipărite și-mi tremura inima, îmi tremura sufletul. Mai erau câteva zile până a avea în mână cartea.
”Am să încerc, îmi șiroia-n urechi glasul lui nea Virgil, ca luni, când veți veni pe aici, să vă dau exemplarul de probă, să-l luați cu dumneavoastră la Govora ”

~ va urma ~

————————————–

Marin BEȘCUCĂ

12 iunie, 2018

12 Jun
2018

Adrian BOTEZ: În genunchi să veniți

ÎN GENUNCHI SĂ VENIŢI

 

                                            la Mărăşeşti

 

orgìi – parfumuri de tei princiare

lărgesc arhitrave în templele lumii

dar câte-elixire de sânge – barbare

pământul eroic le dăruie Mumii…

 

pământul eroic filtrează-şi eroii

şi-i trece prin regnuri – şi-i trece prin magme

încât teii sacri să-nşire – sintagme

ce-au fost temelia şi oastea nevoii

 

în genunchi să veniţi – pe sub bolţi de miresme

sărutaţi roua florii Hristoşilor ţării

sărutaţi sacre răni – catapetesme…

 

…în genunchi! – de la Porţi – pân’ la negura Mării…

…da – e pământ de extaze şi sânge :

înger sfios – în cântare de vis – flautu-şi frânge…

***

 

MEMORIE DACO-VALAHĂ

   

                la Mărăşeşti

 

pământ de sfinţi şi de martiri

de voievozi cu patrafiri

spre ceruri  – toţi – sprijoană SCARA

…câmpul de luptă – câmp de miri:

i-a distilat  – blând – vara!

 

ei n-au murit cuminecaţi

dar fapta-i liturghie !

iar aştrii noştri – morţii fraţi

desculţi curaţi să fie!

 

au fost ţărani cu vatra-n sân

ţărani smulşi vara de la fân…

ţăranul – fulgerând brăzdarul de la plug

aprinde-n ceruri ruguri după Rug…

ţăranii de la corn de plug

de coasa Morţii ei nu fug :

zvârliţi în iad – l-au pârjolit

tot calendaru-au înnoit…!

 

pline de fulger – lungi tranşee

vin după noi – Tainică Cheie :

ei vin furtuni – vin ca să facă

o Patrie DACO-VALAHĂ!

cu rane de piron ei scriu

pe Hristul nostru – Cald şi Viu

toţi răstigniţii noşt’i s-au strâns :

rugaţi-vă – nu-i timp de plâns…

luptaţi cu draci – pe câmpu-ncins!

 

striviţi cu roată şi tăiaţi

sunt crăişorii – sfinţi puşcaţi:

din sânge de martiri zbucneşte

Soarele Nou – pe româneşte !

 

…dar de nu ţineţi minte harul

şi nu schimbaţi nici calendarul

blestem v-aşteaptă şi urgie

când JUDECATA  va să fie!

***

     

…ŞI NOI PE VOI  – SECAŢI PRIBEGI – VĂ VOM SCHIMBA LA FIRI

 

să nu veniţi la geamul meu – să nu-mi huhurezaţi

căci eu – prin geam – văd Neamul meu – de veşnic acuzaţi!

aduşi de vânt” şi criminali – toţi vor să mă convingă

în mine bezne să primesc – şi Iuda să învingă…!

 

nu-nu – satanici avocaţi – cu mine nu vă merge:

voievozii mei – ne-nduplecaţi – e drept – v-au luat la verge

dar asta când pe regii voştri (bandiţi tiptili – de-afară!)

îi tot prindeau cu gheara-n glii şi pliscul în cămară

 

da – suntem – măre! – vinovaţi – că n-am lăsat pământuri

şi nu uităm – şi nu bocim: ne vom sălta din strâmturi :

da – Basarabi şi Muşatini n-au miluit jigòdii

 

ci-au strâns pământul împrejur – au hotărât şi zodii…

…da – adunat-am  oşti  de zori – din sfinţi şi din martiri

şi noi pe voi  – secaţi pribegi – vă vom schimba la firi!

***

 

REŢETĂ PENTRU MÂNTUITORUL HRISTOS

 

întâi – oamenii să vrea – convinşi – a fi zei :

apoi abia separi os -  de carne – miezul – de coajă !

nu poţi – la toţi – să le pui  – în fund – roşu-ardei…

…unul tândăleşte-n tindă – altul se scarpină de vrajă…

 

va fi bine – dar nu acum – ci cândva – …cândva…

când omul va renunţa – definitiv – la cinemà

şi ochii lui – şi barba – i se vor aprinde şi vor scânteià…

va fi bine – dar nu aici şi acum – ci peste Drum…

 

ia-le oamenilor ciocanul şi dalta din mână

să sculpteze doar cu privirile-n lumină şi-n lună

ia-le ceas – ia-le umbrelă – ia-le jucării toate

 

să se simtă-ntre stele – eroi – din Ultima Cetate

…e mult de lucru – Criste – şi trebuie răbdare

cu-aşa o fiară tâmpă – uitucă şi oarbă din născare…

***

 

CUMPĂNĂ

 

s-a făcut verde-n fereşti şi pe măguri

mângâie vântu-orice rană din neguri

e verde şi-n stele – e verde şi-n lună…

…a venit şi-a plecat – din priviri – Vestea Bună…

 

un Neam ostenit de minciuni şi de rele

nu-şi mai priveşte nici semen – nici stele :

fiecare-şi adună şi-şi stivuie scârna  – hârciog

fiecare-ţi rânjeşte din guri de bârlog…

 

Read More »

12 Jun
2018

Maria Ioana: Doar gândul

Doar gândul

 

Privesc în zare cum lumina
Cuprinde orizontul-n depărtare,
Iar raze calde de la soare
Vestesc o nouă zi senină .

 

Sunt singură și gându-mi zboară
La tine parcă ar vrea să-ți spună,
Cât dor am strâns și din mâhnire
Îmi pare ca și florile suspină .

 

Doar vântul a-început s-adie
Foșnesc și frunzele pe ram,
Plecat- îmi ești și cine știe
De-ai să te-ntorci..speranță n-am!

 

Vor trece zilele încet ,pe rând
Dar amintirile cu noi,
Vor reveni mereu în gând
Cu acele clipe petrecute-n doi.

 

Dar cine oare le va șterge
Din gândul meu, din gândul tău?
Când fără voie lăcrimând vor plânge
Doar ochii noștri cu păreri de rău.

 

Destinul a vrut să ne unească
Dar soarta totuși ne desparte,
Căci nu e om să nu greșească
Când viata-i poată pașii-n altă parte…

————————————–

(Sufletul Pereche) Maria Ioana

12 iunie 2018

 

 

12 Jun
2018

Ioan Nicolae MUȘAT: Eminescul din cer

Eminescul din cer

                                                Pentru Eminescu

 

 

 

Suntem Eminescu doar cât putem fiecare,
Cât soare am strâns din poporul român,
Cât ne scânteie în suflet a teiului floare,
Câte vise din noi pe pământ mai rămân.

 

 

 

Suntem Eminescu cât ne-nțelegem trecutul
Duios, în Carpați înflorind în prezent,
Cât în iureșul lumii frăgezim absolutul
Torcându-l în zbor îndrăzneț și fluent.

 

 

 

Nu vedeți cum lumea a căzut din cuvinte
Și soarele nostru umplut e de negi?
Unde-i dragul din om și dorul fierbinte,
Unde-s nuferii galbeni ce dau fir să-nțelegi?

 

 

 

Suntem Eminescu doar cât lumea ne doare,
Cât flori de lumină măcinăm din obscur,
Cât nedreptățile-n jur ne sunt cugetare
Când pocalele lumii ne adapă-n mercur.

 

 

 

Suntem Eminescu doar cât putem fiecare
S-alegem veșnicia din cele ce pier,
Să lucrăm România cea triumfătoare,
Fiți siguri, ne-ajută Eminescul din cer!

—————————————

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

12 iunie, 2018

 

*Imagine: Pictură de Sabin Bălașa – Luceafărul Eminescu

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 39259

Ultimele Comentarii