25 Mar
2019

Adrian BOTEZ: Sfârșitul poeziei (poeme)

 

SFÂRŞITUL POEZIEI

 

Poetul e-un lepros – lepră-are Cartea

azi – buze nu mai vezi în Rugăciune…

Patima Armoniei s-a făcut tăciune

gloata nu vrea-Nviere – Crist : doar Moartea…

 

e-o lume de gunoi şi-un hău de zarve :

jungla-o străbat ţipete fără noimă

când picură din stele Zâna-Doină…

…nu mai există inimi : numai larve…

 

se vând credinţi – păduchi cu şa de aur… :

n-a mai rămas – sub Rouă – vreun coclaur…

…Poetu-ncearcă Lira să-şi înstrune :

 

scuipaţii îl acoperă de spume…

…la ce să mai trăieşti – când eşti lepros ?

ţâşnească Sângele Visării – luminos!

***

 

…PARIEM PE CAI MORŢI…

…pariem pe cai morţi :

 

viaţa e frumoasă – viaţa e

hidoasă – copilăria-i paradisul

vieţii – coplărie – iad al

vieţii : cu mii de ace de seringă – cu

sângerări şi lovituri

absurde – vinete de

furie – când îmi zdrobesc inima numai

pe jumătate şi numai

mie…

 

nu mai e-n grădină – cu

copilul – decât – „babysitter

Moartea – în vechi abisuri să-l

împingă – vechi abisuri pe

chip să-l

lingă…

 

…aud coarnele nevăzute ale

urii – crescând – turbat – vărsând

flăcări – din

auriculele şi din

ventriculele inimii – schimonosind

înafară – un chip scorburos

putregăios

gelatinos şi

greţos…

 

…pariem pe cai morţi…

 

…femeia pe care-o iubesc e

îngerul care valsează  – desfrânat şi

profund democratic – cu toţi

diavolii… – …diavoli pe care mie mi-e frică să-i

ucid – căci mi-aş zări – lângă

mine – în

pat – noapte de noapte

propriu-mi cadavru…

 

…ca generoasă răsplată a

îndreptăţitei mele

frici  – oamenii

scuipă – metodic şi

conştiincios – în

fiecare buzunar al hainelor mele – în

fiecare cută a sufletului

meu…

 

dumnezeu e bun şi

îndurător” – „dumnezeu se

distrează – sadic – numai

privindu-ne zvârcolul” – mânând peste

mâinile – peste picioarele – peste

abdomenul şi toracele meu – munţi – valuri

imense – înspumate de puroi – înspumate – da – de cât

gunoi a tot zbătut – propagandistic – pe sub

nasurile noastre – sub nume de

iubire”…

 

iubire”… – tăvălugurile

compresoarele – monstruoasele roţi cu

mii de lame – pentru

bărbierit proştii pe

creier – din zori şi

până-n zori…

 

…pariem pe cai morţi…mereu

şi numai pe

cai morţi…

 

…dar voi scăpa în

somn (îmi fac eu

curaj – de unul singur) – voi scăpa în

somn şi voi

visa tot ce nu mi-a fost dat să

trăiesc – voi visa – da – avid voi

visa – peşteri cu

şerpi-curtezani – încolăcindu-mă şi

sufocându-mă – peste măsură de

graţios… – …voi visa

diverse sortimente de

monstruoşi păianjeni – de

caracatiţe – care-mi fumează sângele

tot (dar TOT!) – degustându-l

picătură cu

picătură – hidos de

duios – cu tentaculele-ntinse – strună – peste

ne-fiinţa mea  – gata preparată – de la

cap pân’ la buric…

 

…nu mai am sânge în creier – deci

am scăpat de

iluzii pierdute…

 

…dacă vrem să scăpăm – totuşi – de

monştri – putem să ne sinucidem – nu-i aşa? : uite

se roagă de noi toate

frânghiile – atârnând de toate crăcile

copacilor… – …dar frânghiile se

rup – numai când ne

apropiem de copaci – se

scurtcircuitează toate otrăvurile – numai când

punem buza pe

supa morţii” – iar cuţitele şi

frazele de

rămas-bun – se taie – se-ntretaie

unele pe altele – uitând de

orice filantropie… – …şi curge

curge sânge de

piftie…

 

…da – mereu – pariem numai pe

cai morţi…

 

v-am avertizat – şi voi tot

continuaţi să

pariaţi pe

cai morţi… – …iar eu

vestitorul – mă tot iau după

voi – până-n gaura dintre

soare şi

lună… – …aş fi vrut să vă zic – acum – una

bună – dar mi-am amintit că

n-am creier – nici

gură n-am – în general – nu mai am

nimic din ce aveam : penuria a ajuns

mareşal…

 

…se lărgeşte – harnic – gaura

scobită de soartă – între soare şi

lună – dintre

nervii mei şi

mine – până când – urlând de

bucurie – voi da  – în sfârşit! – faţă cu

Izbăvitorul Neant…!

***

                                         

BLESTEM

 

blestemat să fii : toată

viaţa s-o petreci

singur – neînţeles de

nimeni – indiferent

tuturora

 

umbră a

umbrei

 

nici văzduhul nu se

clinteşte – când treci

tu – apelor li-e silă să te

oglindească

 

iar când păşeşti – iarba nu se

pleacă – ci te

străpunge – până în

piscul cerurilor

 

blestemat – în veci – să fii – bocitor al

Soarelui – cioclu al

Lunii

 

…o crizantemă albă a tresărit din

neant : sunt buzele

mele – înflorite de atâta

tăcere

***

 

LOVIT DE DORUL DEPĂRTĂRII

 

lovit de dorul depărtării

lovit de visul de corăbii

duhul mi-a-adus leacul uitării

straşnic vegheat – stau între săbii

 

serafii-păsări – spuma mării

veşnic fior – febra căutării

mă duc – pe cale neştiută

la rădăcina lumii – mută

 

fulger de val – sfânt călăuză

rostogoleşte-mă-n lumină

să-aud cântarea de ondină

 

care preschimbă lumea-n spuză…

…foşnesc oceanele sub noapte

fiinţa mea e-un foc de şoapte…

***

 

EŞTI SINGUR – EŞTI MORT – ŞI NIMENI NU-ŢI BATE LA UŞĂ

 

eşti singur – eşti mort – şi nimeni nu-ţi bate la uşă

sterp este Malul : beznele latră – în Zid e-o ţepuşă…

vântu-a-ngheţat – gâlgâie Apa Uitării

sumbre surori – umbre scâncesc depărtării

 

chircite şi galbene mâini domolesc aşternutul

în piaţa Satanei – Călugărul face pe mutul

totu-i jilàv – văzduhul camerei pute

vin la ospăţ mii de cranii – scheletele slute

 

la praznicul Lunii tocmai eu voi lipsi

în pocalul cu smoală-orice boli voi topi

sunt Mortul şi Viul – speriind umilita Cărare

 

spini pocăiţi – la mine – de-acum – n-au intrare-iertare…

…pe hotar – aştept cioclii desăvârşirii

trei cruci şi                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  o buhă – Cântar Hotărârii

***

 

VIAŢĂ-N VIS

 

viaţă-n vis

paradis

de gunoaie

cu dichis

 

viaţă-adevărată

masculină – transpirată

balerină – depravată

viaţă cu amici :

muşuroiul de furnici

 

viaţă-n vis

plozi am scris :

carte de bucate

bucăţi fără carte…

 

escaladăm pradă

munţi plus o şaradă

cavaleri de nea

fără vreme rea

 

…epopee

pe-o alee

cu copaci de-azur

îngeri rupţi în tur…

***

 

NEPUTINŢĂ PRINTANIERĂ

 

…de acum – ar părea că liliacul se

pregăteşte – se străduieşte – să arate a

liliac

 

deocamdată – însă – nu-i reuşeşte decât să

sugereze un

arac – în vârf cu o

coadă cufurită – de

drac…

***

 

CORRECTNESS POLITICAL

 

…şi cum îi vom zice – de acum încolo

ciorii ? – „pasăre de

culoare” ?

 

…nu – azi nu mai ai dreptul la opinii

personale : ai nevoie doar de un

copiator-xerox al

unei voci

impersonale – de imbecil

mondial…

 

totul e spus – totul e numit

acolo – cum se

cuvine (într-o lume de

hristoase

curviştine) : tu

numai să taci – sau să

fii papagal

***

 

DIN CEASLOVUL VIEŢII

 

supăra-m-aş – n-am pe cine

răul e înfipt în mine

ca măseaua-n alveolă

cântecelul în violă

 

litere descopăr alte

decât am visat în şoapte

mă descopăr şi pe mine

mort frumos – printre ruine…

 

scriu ceva – citesc pe dos

şi mă doare pân’ la os :

îi fur cina unui câine

să pot lătra pe oricine…

 

nu crâcni – că spargi o stea

nu-nverzi – laşi tufa grea

da – atâta-s de legate

toate – -n trista mea Cetate

 

nu dori – că se-mplineşte

când doritul drac rânjeşte

nu-i măsură – ci o pândă

să-mi dea cea mai grea osândă

 

dumnezeii-s plictisiţi

vor sânge şi răstigniţi :

doar spectacolu-i încântă

când te iei cu ei la trântă

 

nu te poţi lăsa de Carte

nici de tine – Dalba Moarte !

stihul e pe zidul meu :

suferă în capul tău…”

 

sau fii liric şi nebun

în al stelelor cătun :

vestea se va duce-n sat

că ai fost – dar ai uitat…

 

foaie verde şi-un tăciune

greu mi-a fost de urâciune

şi-acum şade lângă vatră

neagră – bătrână – uscată…

 

tare-i bine că-i frumos

tocmai de la brâu în jos…

lehamitea urlă-n vatră

şi-au dat duhul – vânt şi şatră…

 

…staulul s-a fost golit

ieslea-i doar frumosul mit

focul trage la măsea :

nu-i viaţă – ci-o iarnă grea…

***

 

CRIZĂ

 

vântu-acoperă

pământu’

luna-n extaze

şterge-orice fraze

 

iele-n jurământ

ape sub pământ

pun temei la cânt…

…vuietul de munţi

luminează frunţi

şi traduce punţi…

 

…doar un biet scripcar

n-are amânar :

când pogoară cofă

arde înc-o strofă

 

însuşi se pogoară

la zeii de sfoară

prin fântâni se scurge

şi izvoare mulge

în zorile murge…

 

…căpătate straie

se aprind văpaie…

***

 

PRESCURTARE DE EPOPEE

 

Cavalerul din

Piscul Muntelui – pe cal alb

pogoară – de la zei de

sfoară

 

pogoară domol – sol de

prinţi din

stol – ascultând

sfatul brazilor şi-al

molizilor – zeii

invalizilor

 

sfatu-i să coboare

pe drum de mioare

spre drumul câmpiei

Regat Ciocârliei…

 

…ajunge-n câmpie

fără bucurie : ceru-are

zăbrele – la fel : soare

stele…

 

pământul câmpiei

nu-i şi-al Păpădiei :

se-nalţă

se-ntunecă

de diavoli pe mânecă

oşti schimonosite

gânduri ponosite

mii – demoni şi neguri

mii – demoni şi friguri

mii – demoni-cârliguri…

 

Cavaler de Pisc – Albul Obelisc

Cavalerul-Munte  trage scut pe frunte

trage albă spadă

ca să fiarbă-n sfadă

cu demoni de pradă…

 

mii fărâme-i face

pe demoni de troace :

Sabia-Văpaie

demonii îi taie

la cozi şi la straie

cenuşă-i preschimbă

fără chip ori limbă…

 

hapsâne câmpii

cu demoni-copii -

îşi apără plozii

apără irozii :

 

demonii cenùşii

dracii vii ai uşii

îl vor tot sorbit

mlaştinii-i-nghiţit

pe Cavaler Alb

Cavaler de Pisc

Albul Obelisc…

 

…acum Prinţul ştie :

nu păşi câmpie !

…întoarnă-te-n Munte :

Cununa-ţi pe Frunte !

…în Munţi – unde-izvoarele

sfărâmă zăvoarele

…în Munţi – căci pâraiele

şi-au albit sfânt straiele :

flutură maramele

Zânele-Miresele…

…aşa-şi scriu dramele

zeii şi zeiesele :

luminează epopei

zeii grei şi rotofei

de pe fiecare stei…

***

 

CRIMINALI  CUCERNICI  AU VOMAT ALTARUL

 

criminali cucernici au vomat altarul

iar Tiranul veşnic nu mai e complice

s-a uscat agheasma – -icoane pitice

se chircesc cenùşii : stinsu-s-a tot jarul

 

e scrumit oceanul – nevăzut pământul

păsările orei nu mai au aripe

îmi tai beregata :  tot atâtea clipe

durează şi moartea – cât al vieţii-avântul

 

da – minciuna vieţii – spartele baloane

în cocoaşa morţii  – poltron s-a pitit

vântul sfânt – Neantul – îmi rupe creioane :

 

joaca – zăhărelul – toate s-au sfârşit…

…nu mai am aripe – mâna-mi se-nchirci :

niciodată – nimeni – din min’ n-a citi…

***

 

Read More »

24 Mar
2019

Monah IUSTIN T.: Unde ne găseşte Iubirea

Păi… Iubirea nu ne poate găsi decât în locul în care ne-am pierdut.

   Dar ne e frică să “ne lăsăm” pierduţi.
   Căci a spune “mă simt pierdut” înseamnă de fapt, a trimite pentru întâia oară coordonatele către El… A face loc iubirii lui Dumnezeu să ne găsească.
   A spune “nu ştiu cine sunt” ne “localizează” iarăşi pe harta Iubirii Lui. Paradoxal.
   A spune “nu-mi înţeleg viaţa” e un mod smerit de a chema asupra noastră o latitudine şi o longitudine. De nicăieri, ca fiul risipitor.
  Şi tot aşa până când nu vom iubi păcatul, ci însăşi “starea” ne a ne simţi pierduţi, şi “presimţirea” de a fi găsiţi de Iubirea lui Dumnezeu. Acea “stare” minunată a inimii la care vom vrea mereu să ne întoarcem… Nu să păcătuim, ci să ne simţim din nou “pierduţi” (cu păcate sau fără). Sunt două lucruri total diferite.
   S-ar putea să facem lucruri bune şi să nu fim prea păcătoşi. Ceea ce e bine. Ca premisă. Dar dacă nu gustăm din starea de a ne simţi “pierduţi”, s-ar putea să trecem pe alte poteci decât cele ale Fericirii.
   Bucuria unei noi înţelegeri!

P. Iustin

 

Unde ne găseşte Iubirea

 

Ce simplu să te găsească Iubirea.
Doar să te opreşti şi să fii
undeva.

Adică chiar
să te fi pierdut
într-un loc de unde să poţi să spui
sunt undeva.

Ba chiar
să cauţi un loc
să nu ştii unde te afli
ca să nu poţi fi decât precis
undeva.

Şi o!, să frămânţi bucuria
că Iubirea nu te-ar fi găsit niciodată
dacă nu te-ai fi lăsat pierdut
în acel loc unde eşti, pentru întâia oară, cu adevărat,
undeva.

 

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

24 martie 2019

 

24 Mar
2019

Dorel SCHOR: Sana Farah Bishara – frumusețe și adâncime în sculptură

O sculptura în bronz a unei păsări maiestoase străjuieşte un spaţiu privilegiat de la judecătoria din Ierusalim. Sculptura sugerează stabilitate, justeţe şi dreptate. Este opera sculptoriţei Sana Farah Bishara, pe care am cunoscut-o nu de mult, cu prilejul unei mari expoziţii din Tel Aviv la care erau expuse nu mai puţin de 700 de lucrări de arta plastică şi la care participau aproape tot atâţia creatori.

   Sana s-a născut în oraşul Nazareth şi a învăţat în Haifa la Academia de desen, apoi la Universitate, obţinând titlul în arte fine, sociologie şi apoi în muzeologie. A predat pictura şi arta ceramicii în şcoli şi în centre comunitare, a lucrat ca director din partea muzeului Iancu – Dada din Ein Hod la un proiect de educaţie prin artă în şcolili arabe. Este membră în Asociaţia pictorilor şi sculptorilor din Haifa şi din nord.

   Sculpturile Sanei Farah Bishara au nu numai frumuseţe şi adâncime, ele se evidenţiază prin graţia mişcării şi surprinzătorul echilibru între materie şi spaţiu. Din amestecul firesc dintre realism şi abstract rezultă o reprezentare figurativă a realităţii, unitatea dintre sensibil şi spiritual. Unele dintre lucrările ei sunt sculpturi modulare mobile, cu volumul multiplicat dar reductibil. Ele obţin o configurare nouă în funcţie de spaţiul dat, fapt ce presupune adesea montarea şi remontarea compoziţională în forme şi structuri.

    Constatăm cu surprindere şi satisfacţie adeziunea la o nouă viziune asupra artei contemporane în spaţiul public. Elementele de limbaj vizual specifice sculpturii se concretizează în forme tridimensionale, în spaţii utopice, virtuale. Aceasta permite un limbaj al semnelor pentru subiectele construite mental. Personajele au poziţii aleatorii, simple dar profunde. În esenţă, sculptura Sanei Farah Bishara face parte, ca atmosferă şi stil, din categoria neo-realismului contemporan.

   De menţionat că sculptura ei , pe merit apreciată, a fost răsplătită cu premiul artiştilor din asociaţie, precum şi cu prestigiosul premiu Herman Struck.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

23 martie 2019

22 Mar
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019

19 Mar
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

 „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor, dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifici şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

                                (DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în

   aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o

 religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Luna Martie-Mărţişorul, deschide ciclul vieţii, poarta Primăverii, fereastra creaţiei. Pe 15 Martie 1940 a urcat la ceruri şi marele filosof metafizico-mistic Nae Ionescu.

   „Moartea lui, consemna un alt mare filosof brăilean Vasile Băncilă, neaşteptată şi neverosimilă, (programată de discipolul criminal Carol al II-lea n.a.), pune încă o dată problema dacă noi, românii, avem îndeajuns parte de oameni excepţional de dotaţi pe care ni-i dăruieşte naţia noastră. El vine să se adauge la acea serie de bărbaţi ajunşi în plină putere de creaţie, dar dispăruţi înainte de a-şi fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau…”(Istoria logicei, p. V. cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Lumea Credinţei, Bucureşti-2018, p. 46)  

   Destinul Filosofului NAE IONESCU este asemănător cu cel al Filosofului ARTUR GABRIEL SILVESTRI: unul a avut tărâmul filosofiei creştine, celălalt meleagurile literare întru spiritualitatea religioasă. Amândoi au fost deschizători de drumuri. Amândoi au fost formatori de şcoală. Amândoi au fost naţionaliştii demnităţii.

Amândoi au fost geniali. Amândoi au fost purtători de Destin profetic românesc. Amândoi au plecat „forţat” înainte de vreme: unul la 50 de ani, celălalt la 55 de ani.

   „Filosofia-nu este un meşteşug, ci o chemare. Ea are fără îndoială o anumită tehnică, un aparat de lucru mai mult sau mai puţin determinat care se poate învăţa şi care trebuie învăţat. Dar partea de creaţiune personală-aceasta stă în afară de orice metode. Ea atârnă de bogăţia sufletească a fiecăruia dintre noi; de inspiraţia care se coboară de sus asupra noastră; de durerea chinuitoare cu care anumite probleme se pun şi-şi cer dezlegare; de puterea cu care în fiecare dintre noi se afirmă necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii-de a ne ridica, dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea noastră.” (Nae Ionescu, Funcţiunea epistemologică a iubirii, în Isvoare de filosofie, I, 1942)

   Viziunea Profetului constă în alegerea Căii şi Călăuzitorii pe care trebuie s-o,/ să-i urmeze în formarea, împlinirea, devenirea, vocaţia, definirea sa discipolul ales.

„Eseistica, de mare forţă intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se întemeiază pe o erudiţie ieşită din comun care însă nu-i o <<cunoaştere de carte rară>> ce conduce adeseori la sterilitate şi la studii de tematică minoră ci, fiind ştiinţa însuşită care lucrează la formula intelectuală, produce un gen de <<contribuţie>> cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii cu aspect tradiţional. Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor despre care abia mai recent a început să se ştie mai mult, înaintează pe o direcţie care altădată a fost ilustrată de <<autohtonismul profetic>> al lui Haşdeu şi N. Densuşianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel şi Petre Ţuţea. Ceea ce îi lipseşte încă lui Gh. C. Nistoroiu este <<bibliografia operei>>, adică opera manifestată prin titluri căci altfel, în constituţia întregului impresionant de clar, ea există şi se călăuzeşte după un ceas interior orânduit pe ciclurile lungi. Opera lui s-a alcătuit prin reflecţie şi <<scris secret>> şi cu rost de perfecţiune interioară, de un călugărism mirean, şi, întocmindu-se în penumbră precum în vremurile fanariote, păstrează ceva de inactualitate de privire superioară care aparţine <<modelului eminescian>>, unde <<ce e val ca valul trece>>. Însă, cu toate acestea, câteva culegeri de eseuri documentează prin forma finită imensul şantier ce se află îndărătul titlurilor prea puţine, iar între acestea <<Privirea sun Coroană>> este cea mai reprezentativă.” (Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”-post-faţa la vol. „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a <<noului jaf regal>>.” Page 1 of 5, http:// floareadarurilor.wordpress.com/carti-ce puteau-sa-nu-existe/un-breviar-de-autor…14.03.2007)

   Viziunea profetică a lui Artur Gabriel Silvestri care, mi-a netezit Calea sinelui pentru a urca spre Piscurile Profetismului pelasgo-dacoromân: Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907),  Nicolae Densuşianu (1846-1911), Mihail Eminescu (1850-1889), Constantin Noica (1909-1987), Paul Anghel (1931-1995), Petre Ţuţea (1902-1991) este copleşitoare şi cutremurătoare în acelaşi timp fiindcă te provoacă permanent la o întrecere de esenţă, de sens, de spirit, de înnoire mistică cu tine însuşi întru destinul filocalic şi sofianic al Neamului tău, al Înaintaşilor Aleşi.

   Atunci, în 14 Martie 2007, mărturisesc că nu întrezăream neobişnuitul creaţiei, taina mistică a iluminării pe care trebuia să o urmez, să o urc, spre înălţimi serafice.

   Astăzi, 14. Martie 2019, mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Profeţilor călăuzitori, am urcat, vorba prietenului meu, bibliofilul, omul de cultură Dumitru Ionescu-Bucureşti, spre Culmile montane ale Misticii ortodoxe a spiritualităţii creştine.

 

   Misiunea ontologică a Naţiunii pelasge, hărăzită de Dumnezeu în Vatra Daciei Mari, a fost de a  pune în brazda adâncă a Neamului ghinda sa nobilă de STEJAR.

   „Scăpat ca prin minune din spulberătorul vârtej al străinismului şi plămădit în ţărâna cea sfântă a străbunilor, sâmburele cel curat românesc n-ar fi întârziat o clipă d-a se înfige cu putere în brazdele mănosului nostru pământ, pentru ca din sânu-i să răsară mai falnic şi mai verde stejarul Românismului.”  (B. P. Haşdeu, IV. Publicistica politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă-Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 1425)

   Aşa, cum Pantocratorul HRISTOS susţine cosmosul în mâna Sa, aşa cum Atlanţii susţin pe umerii lor Ţara ideală, aşa cum creştinul ortodox poartă pe umerii Crucea destinului său, aşa cum Biserica poartă Destinul neamului ei, tot aşa ISTRUL, ţine axa cerului, marginile civilizaţiei pământului şi marginile culturii omenirii.

 

   „Olympul Iliadei este Olympul cel vechi de la Okeanos Potamos (Istru), unde era <<originea zeilor>>, la <<marginile pământului>>, ce nutrea multă lume… Aici, la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ni se prezintă leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti.” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova)

   Din grâul sacru al sufletelor Profeţilor încolţeşte, răsare şi înfrăţeşte în inimile curate ale Tinerilor discipoli pâinea dătătoare de viaţă a Naţionalismului creştin-ortodox, care trebuie să spulbere tendinţele străine, cosmopolite: „Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui elemnet străin.” (Mihai Eminescu, Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton, Cuvânt înainte de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p.27)

   Veşnicia unui Neam se măsoară cu măsura participării eternităţii sale la fiinţa pe care i-a hărăzit-o Atotcreatorul, întru slujire şi slăvire, întru trăirea sa religioasă. „Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti-2014, p. 11)

   Filosoful culturii, istoricul literar şi romancierul Paul Anghel, răsfăţatul lui Heidegger: - „Was ist die genialische Walach?, a aderat şi el la ROMÂNIA TAINICĂ, proiectând Enciclopedia performanţelor româneşti în secolul XX, punând Omul deasupra planului existenţial, hărăzit întru spiritualitate, ca o „fiinţa care crează”, adică o făptură „dăruită.” (Ilie Bădescu, Paul Anghel – <<Genialul valah>>-Cele opt lumi ale literaturii române.Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 14)

   Omul istoric descende din cel primordial, pelasg, dar pentru a trece din imanent în transcendent, conform chemării lui Hristos, ca urmare a Crucii sale, murire-nemurire, înspre mântuire, starea lui trebuie să fie o permanentă comuniune cu Mântuitorul prin mistica spiritualităţii creştin-ortodoxe.

 „Mistica creştină a scos omul de sub stăpânirea naturii destin, prin fiinţa supremă, care, creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reală, pentru depăşirea jocului vieţii şi al morţii, supranaturalul asigurându-i moştenirea suverană în natură, modelele invariante fiind obiectice-transcendente-nu raţional-obiective, gîndind platonic-paulinic, peste obiectivitatea ca punct de vedere general acceptat prin limitele formal-comode sau utile, coerenţa şi necontradicţia fiind tot formal-comode sau utile.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 26)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 19 martie 2019

16 Mar
2019

Monah IUSTIN T.: Fiecare parte cuprinde întregul Existenţei

Privim prispa casei. Pescuim în locul nostru ştiut, sub o salcie. Îngrijim ghiveciul de flori din fereastră. Stăm în colţul nostru de lectură. Mirosim seara. Ne uităm la pasărea care a poposit pe gard. Ce sentiment ne încearcă, venit parcă din largul tuturor lucrurilor…?
Simţim că ceea ce facem e deplin şi adevărat. Că facem întreg, că nu mai rămâne nimic nefăcut. Că locul şi timpul în care stăm e totul. Că aici e toată viaţa şi tot rostul, şi nu mai e nevoie de nimic. Că totul este aici. Şi ce adevăr fericit şi mai presus de minte este acesta, ce gând care ne conectează la tot ceea ce poate fi?
Este gândul că partea în care suntem cuprinde întregul Existenţei.
Aici, mintea cade în uimire! Căci nu mai operăm cu compasul raţiunii. Ci cu rosturile şi cu sensurile, cu “noemele” Creaţiei pe care le-a pus Dumnezeu în noi, de care vorbea Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin noime îmbrăţişăm toată Creaţia, o cuprindem, cu tot cu ascunsul ei, o înţelegem dintr-o dată, fără s-o descoasem. Ca o singură ghindă căzută în palmă. Nu e creier, nu e minte, ci sunt intuiţiile pe care le-a pus Dumnezeu în inima omului, în inima oricărui om, de când l-a făcut pe Adam cunună a Creaţiei. Pentru că noi ţinem în inima noastră sensurile tuturor plantelor, animalelor, peisajelor, munţilor şi stelelor. Noi ştim de ce sunt, cum sunt, unde sunt şi care este rostul lor unele între altele. Fără noi, nimeni n-ar m-ai înţelege nimic din acest parc măreţ al Creaţiei. Toate dezlegările ghicitorilor sunt în noi. Pentru că noi suntem – spun Părinţii Bisericii – microcosmos, sunt partea care conţine întregul cosmos. Suntem înrudiţi cu toate şi le înţelegem pe toate. Tot ce e în afară de noi, se regăseşte cumva, în taine şi rosturi, în noi.
De aceea noi suntem ascunzătorii tuturor sensurilor din Creaţie. Şi cuprinzătorii Creaţiei. Adică, dacă am spune altfel, toată existenţa se ascunde în noi, ca sensuri.
Ce poate să însemne această încorporare minunată a întregului în fiecare părticică a lui, la fel cum omul este ascuns în ADN-ul fiecărei celule a lui? Căci am învăţat odată la limba română de acele figuri de stil numite metonimie (metonymia = „înlocuirea unui nume cu altul”) şi sinecdocă (synekdoche = „cuprindere la un loc”), cu care exprimam pluralul prin singular, întregul prin parte, partea prin întreg etc. Frunza îngălbenită a poeţilor ce era metafora tuturor frunzelor îngălbenite de pe pământ; buciumul din Scrisoarea III care întrupa glasul tuturor buciumurilor armatei lui Mircea cel Bătrân; fulgul de nea care cade în palma noastră în numele tuturor fulgilor şi al tuturor iernilor trăite vreodată… La vremea aceea, n-am prea ştiut la ce sunt bune metonimia şi sinecdoca, altfel decât ca artificii ale poeţilor şi scriitorilor. Dar apoi viaţa, iată, ni le readuce în forme minunate, în acele intuiţii puse de Dumnezeu în noi. Prin care simţim că acel colţ al nostru preferat din lume – cu care am dezvoltat o relaţie aparte – conţine tot ce e şi tot ce poate fi pe lume! Că în el, cu lucrurile şi obiectele pe care le conţine, poate vieţui totul. Să-i zicem acestei cuprinderi totalizatoare de viaţă – atoatevieţuire. Avem sentimentul atoatevieţuirii acelui colţ de lume.
Căci ce bucurie mai mare să simţi că fiecare părticică din lume cuprinde şi ascunde toată lumea? Că existenţa întreagă, în plinătatea şi pluralitatea ei, nu lipseşte din nicio singularitate în parte? De aici acea stranie înrudire cu totul când auzim o pasăre cântând la geamul nostru, acea presimţire că toată existenţa s-a adunat la geamul nostru. De aici acel sentiment răscumpărător al totalităţii când ne afundăm în fotoliul nostru de lectură, care conţine toate lumile care pot fi. De aici acea stare că totul s-a săvârşit când am aşezat ghiveciul cu flori la locul lui. De aici freamătul interior că cei doi pomi din faţa geamului nostru, teiul şi castanul, ascund toată viaţa din lume. Că toate furnicile, toţi melcii, toate rândunelele se ascund aici. Sau că banca de lângă fântână e locul unde şade toată viaţa din lume, unde toată existenţa vine să bea apă. Sau că poarta de la care se privesc vacile venind de la păscut e locul unde se adună toată Creaţia. Sau că goblenul pe care l-am cusut are ţesute între ochiurile lui fărâmiturile întregii lumi. Toate sunt, de fapt, ferestre ale existenţei. Ferestre decupate din lumea de aici, în care se ascunde, însă, toată existenţa, cu tot ceea ce ar mai fi rămas pe margini, în afara ramelor. Ceea ce e minunat e că fiecare e o fereastră a existenţei atoatevieţuitoare, o totalitate încarnată pe de-a-ntregul în degetul cel mai mic al ei.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, cum vor fi persoanele, microcosmosurile din Creaţie? Căci fiecare om pe care se întâmplă să-l iubim, sau să ne fie drag, ascunde o nesfârşire de posibilităţi şi de sensuri ale existenţei. Şi dacă îl vedem stând pe o bancă, aşteptând toamna, atunci postura lui ascunde toate înţelesurile Creaţiei sub chipul toamnei. Ne străfulgeră această convergere de sensuri în poziţia şi locul lui pe lume, şi nu contează că e doar un om din toţi oamenii care locuiesc pe Pământ. El e unul din toţi, şi, mai presus decât atât, una din toţi, şi în el recunoaştem – prin ochii lui Dumnezeu – ceva din toţi ceilalţi şi din rosturile tuturor oamenilor şi lucrurilor pe care le-a adus Dumnezeu pe lume. Şi dacă ne iubeşte, ne simţim iubiţi de toată lumea şi existenţa care încape în el. Şi dacă moare, ne doare toată lumea şi viaţa pe care am simţit-o în el. Dar dincolo de durere, moartea lui, ca floare cu stamine ce-şi împrăştie polenul, umple lumea întreagă de sensurile şi rosturile ascunse ale existenţei lui, acum parcă explicite. Pesemne că numai aşa moartea celui iubit depăşeşte tragedia, câtă vreme el (ea) îşi împrăştie sensurile în lume, care nu pot fi decât ale întregului vieţii şi existenţei din care provine. Şi care nu poate fi altminteri decât bună şi adevărată, ca Dumnezeu Însuşi. De aici se naşte o altfel de rugăciune.
Şi, la capătul tuturor acestor exerciţii, ce putem înţelege? Miza acestor noime merge neînchipuit mai departe de satisfacţia estetică. Miza este presimţirea înrudirii noastre, în colţul nostru de lume, cu toată existenţa, cu lucrurile şi fiinţele ei. Presimţirea că acea bucată de lume cuprinde lumea întreagă şi, cumva, ascunde lumea întreagă cu sensurile ei. Şi ce nu cuprinde între „ramele” ei, ascunde, adică lasă să se înţeleagă. Deci iarăşi cuprinde. Că nimic şi nimeni nu e lăsat fără legătură cu nimic şi nimeni – în afară de voia omului de a se rupe de întreg –, şi că Dumnezeu vrea să ne dăruiască fericirea de a fi şi parte şi întreg în Creaţie. Fericirea de a nu ne simţi rupţi şi izolaţi de nimic, şi de a nu izola nimic de fiinţa noastră. Bucuria de a fi recunoscători că suntem una cu toate şi toate sunt una cu noi. Căci aşa a vrut Dumnezeu, din dragoste, să închidă toată Creaţia în unime, „ca toţi să fie una… şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21), ca, în cele din urmă, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28).
Să mulţumim că fiecare parte ascunde şi cuprinde întregul existenţei! Că trăim în ferestre atoatevieţuitoare ale lumii. Că nu suntem ai nimicului, şi ai nimănui. Dar şi pentru simplul motiv că frumoasele păsări din poză, cu nume atât de colorate – piţigoiul codat şi sfredeluşul –, ne aparţin nouă la fel cum noi le aparţinem lor, ca şi cum am fi una şi aceeaşi Existenţă.
Post uşor şi viaţă în bucuria Întregului!

Monah Iustin T., 16 martie 2019

16 Mar
2019

Vasilica GRIGORAȘ: EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!”- Mahatma Gandhi

 

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.

Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.

Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!

Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.

La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.

Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.

Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

15 martie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 20142

Ultimele Comentarii