11 Nov
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…

               I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

            II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

            III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

          IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”
Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

            V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: “fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

          VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Suntem ca nişte copii mici care s-au împătimit de acadele şi nu mai sunt în stare să guste mâncare adevărată. Idei adevărate, gândire adevărată. Nu mai avem complexitatea minţii, refuzăm să facem efortul să gândim în mod articulat şi complex, aşa cum ne-a înzestrat Dumnezeu. Nu ne asumăm niciodată consecinţele alegerilor noastre, nu ne asumăm nicio părticică din răul pe care îl facem acestui popor tocmai prin alegerile noastre individuale: împingerea căsătoriei spre mijlocul vieţii, concubinajul între timp, avortul copiilor „neplanificaţi”, emigrarea fără întoarcere, a noastră şi a copiilor etc. etc. Ne răzvrătim mereu, ne dezvinovăţim pe noi înşine şi-i arătăm mereu cu degetul pe politicieni: „Uite ce-au făcut din ţara asta”. Dar niciodată nu vedem bârna din ochiul nostru. Avem o cultură a îndreptăţirii de sine şi a învinovăţirii celorlalţi. Să medităm bine. Nu fur eu mai mult ţara făcând un avort, sau justificând sau îndemnând pe cineva la asta? Nu lipsesc eu ţara de un om – de mine însumi – prin emigraţie, oricât de rezonabile mi-ar fi motivele?
Să începem să gândim cu adevărat. Să gândim bine. Să gândim teologic. Fiindcă toate legile nevăzute ale funcţionării societăţii încep cu noi. Toate relele pe care le vedem la vârf încep de la alegerile noastre individuale, de atâtea ori în logica „emancipării”, a traiului bun, a egoismului. Responsabilitatea cade întâi pe noi. Poate credeam că teologia n-are legătură nici cu viaţa, nici cu politica. Ba se pare că e chiar la rădăcina lor. Trec anii, se nasc alte generaţii şi… tot nu ne pocăim. Şi nu e vorba să batem mătănii aiurea, fără să ne schimbăm mintea. Căci, de fapt, miza e să îngenunchem logica noastră trufaşă. Noi avem o gândire politică „nepocăită”. Nu ne asumăm răul personal care contribuie la răul general. Şi prin asta rămânem mereu orbi la sursa răului şi a neschimbării lucrurilor în România: alegerile noastre însele, politice sau nepolitice. Negreşit, nici candidaţii cu idei conservatoare, mai aproape de spirit, nu sunt nişte oameni fără de păcat. Or fi având şi ei destule imperfecţiuni şi neajunsuri. Dar, în momentul de faţă, ei reprezintă singura posibilitate reală de schimbare a felului în care gândeşte România. Nu neapărat după modelul Poloniei sau al Ungariei, ţări cu politici profund familiale, naţionale etc. Ci după modelul nostru. Iar dacă credem că acei candidaţi care astăzi însumează 5-10% „şi-aşa n-au nicio şansă…”, gândim într-un mod fatalist, care ne va dicta obligatoriu viitorul. Ei n-au nicio şansă pentru că noi nu le dăm nicio şansă. Pentru că suntem un popor aplecat spre satisfacţii imediate, cârtitor şi mereu îndreptăţit de sine. Suntem şi chipul lui Dumnezeu, în acelaşi timp. Dar nu vom înţelege asta până nu ne vom asuma partea căzută a personalităţii noastre. Nu vom înţelege ce se-ntâmplă cu noi până când nu ne vom „pocăi” de păcatul idolatrizării „traiului mai bun”, al „emancipării” cu orice preţ, care a decimat o treime din populaţia post-decembristă României prin avorturi, şi aproape un sfert din cea rămasă prin emigraţie… Nu vom face nicio schimbare, până nu vom înnoi mintea noastră, şi nu vom asculta şi alte idei, ale spiritului sau măcar înrudite cu el, din care poate să renască România de mâine.
Iar pe plan personal – ce teribil gând…! Greu de acceptat, dar minunat şi eliberator în Duh: Să nu mai judecăm politicienii momentului! Să observăm, să fim activi, desigur, dar să nu mai judecăm. Căci în judecata noastră, Domnul se va întoarce către noi cu judecata Lui, frumoasă şi teribilă totodată, la care nu vom putea face faţă!… Dacă-i judecăm pe politicieni, nu-i vom schimba niciodată. Ba vom avea parte de aceiaşi. Fiindcă judecându-i, ne scăpăm din vedere pe noi, şi din aluatul nostru „nejudecat” se vor „fabrica” viitori politicieni. Culmea, nu-i aşa? E un cerc vicios perpetuu. Dar dacă începem să ne judecăm pe noi, atunci ceva… oricât de mic, o fărâmă de îndreptare se va ivi în viaţa noastră. Şi poate, prin legile neştiute ale funcţionării unui popor, cândva, din acele vieţi auto-reflectate şi auto-judecate, unele vor ajunge la cârma vieţilor noastre… Ce minunat ar fi, nu?
Aşa să ne-ajute Dumnezeu.

Ierodiacon Iustin T., 11 noiembrie 2019


11 Nov
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

„A fi român în ţara ungurească era o crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări, clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

 

   Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

   Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

   Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

   Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

 

   Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

   În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

   Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

   A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

      A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

 În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ,  atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

      V L A D  Ţ E P E Ş

 

   … Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

   Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

   Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ  a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

   Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

 

   Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

 

   Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

   Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ,   Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534,  Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568,  Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis  et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane,  Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan,  Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz,  L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius  Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

 Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/  Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

   Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad,  descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

    Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea.

 „Am cercetat aproximativ 55 de hectare din cele aproape 90. Şi, în urma măsurătorilor, am descoperit rezultate care ne sperie: un palat uriaş, cu lungimea de 100 de metri şi lăţimea de 40 de metri. Vrem să continuăm săpăturile şi, pe cât posibil, vrem să facem această cetate să fie măreaţă, la fel cum a fost în urmă cu peste 3.000 de ani. Pentru că trebuie precizat faptul că, la vremea respectivă, cetatea de la Sântana era o capitală a Europei”, a mai declarat profesorul Florin Gogâltan.

    Boia Lucian cel mai bine ar fi să rămână doar în postura de comisar al propagandei şovinismului şi iredentismului huno-ungro-maghiar pentru care are chemare, se pare.

   Vorba unui cercetător valah contemporan, huno-ungro-maghiarii au şase calităţi definitorii: minciuna-orgoliul-laşitatea-teroarea-trădarea-crima.

   Lozinca lor îmbibată în sânge de valah: „Nincs Kegyelem!” – „Fără îndurare!”

   Şansa maghiarilor iredentiști din România stă în laşitatea şi trădarea politicienilor români.

    Comunitatea maghiară normală, vecinul și prietenul de o viață a românului, a înțeles de mult că este respectată atunci când nu se aduc în discuție adevăruri dureroase încă pentru toți românii și, în special, pentru ardeleni.

    De la ADEVARUL istoric care se asumă ADEVĂRULUI DIVIN nimeni, niciodată nu poate aduce ” vreo înnoire” sau ”ajustare ” după interesele momentului !

 

   Cetăţene Lucian n-aţi reușit să ajungeți prin ambiția făcută publică, din păcate, nici sare, nici piper şi nici măcar Boia.

 ————————————

       Gheorghe Constantin Nistoroiu –

CAVALER de CLIO

11 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Toamna bucovineană la grădinița din Cupca

             Frumoasă, așteptată, darnică, harnică, cu flori, plante, fructe, legume, cu poezii, cântece, dansuri – iată așa a poposit toamna la instituția preșcolară de la CIE Cupca.

            Cele trei grupe: mică, mijlocie și mare îndrumate de educatoare, ajutate de dădace, susținute de părinți, au pregătit un frumos program artistic cu tematica toamnei.

            În toate grupele au fost amenajate expoziții care reprezentau personaje din povești, viețuitoarele pădurilor, natura în pădure, satul în toiul toamnei, bogățiile anotimpului împlinirilor etc.

            Decorurile în toate grupele au fost amenajate cu copaci cu frunze multicolore, cu coronițe, legume și fructe.

            Poezii, cântece și dansuri în costumașe special pregătite au răsunat în acompania unor melodii clasice și moderne.

            Zâna Toamnei frumos gătită a dansat și a recitat cu copiii din toate cele trei grupe.

          Directoarea CIE Cupca, d-na Maria Lazurca a mulțumit din numele direcției Complexului tuturor celor prezenți: lucrătoare a grădiniței, părinți, bunici, invitați.

            Le dorim tuturor succese și numai bine.

————————————–

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

5 Nov
2019

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Read More »

4 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Întâlnirea cu oamenii de vază ai satului

Anume aceasta a fost tematica principală a recentului festival al satului Cupca.

          După renovare, după multe probleme ce au trebuit rezovate, iată clubul din satul Cupca și-a reluat acivitatea.

          Festivalul ce a avut loc la începutul lunii noiembrie, anul curent, este o dovadă că activitatea literar-artistică a acestui frumos sat bucovinean are perspectivă.

          Sătenii și oaspeții, invitații, dar și toți ceilalți au revenit cu plăcere la clubul sătec pentru a admira măiestria și talentul celor vârstnici, dar și a tineretului și copiilor din localitate.

          Cu un scurt cuvânt de salut s-a adresat către toți cei prezenți primarul satului, dl Aurel Alerguș.

           În sala mare a clubului, frumos amenajată, a fost pregătită o expoziție de cărți ale oamenilor, care pe parcursul vieții, fie că au scris despre Cupca, fie că sunt originari din acest sat bucovinean, de pe Valea Siretului.

           La pregătirea ei și-a adus contribuția bibliotecara șefă a bibliotecii sătești, Elizaveta Nistor.

          Astfel cei prezenți au putut admira, dar și auzi din gura subsemnatei, care nu numnai că este foarte vorbăreață, dar i-a revenit, ca întotdeauna de astfel, și rolul de prezentatoare a măsurii în cauză, multe lucruri frumoase despre cei care proslăvesc satul.

          În primul rând cele două monografii, „Cupca, un sat din Bucovina”, prima avându-i ca autori pe regretații deja Petre Ciobanu, Vasile Slanina și Reveca Prelipceanu. Toți trei au trăit și activat în România. Despre cea de a doua parte a monografiei cu același titlu a vorbit chiar autorul ei, fostul director al școlilor din Cupca, profesorul de matematică, Domețian Cucuruz, care actualmente are 85 de ani. Domnia sa a vorbit pe scurt despre toate capitolele încluse în monografia ce a văzut lumina tiparului, anul trecut și a fost prezentată în ziarele și revistele noastre.

          Despre celelalte cărți cum sunt ale doctorului în istorie Constantin Ungureanu, aflat cu traiul la Chișinău, cele al timișorenei Mariana Gurza, poeta creștină, care este mereu cu gândul la baștina sa dragă, ale regretațiloir Vasile Plăvan, Margalina Morar, ale foștilor profesori și elevi ai școlilor din Cupca, ale mele proprii, dedicate școlii și bisericii, am vorbit pe scurt chiar eu personal. Unele din aceste cărți fiind expuse în sală. De asemenea am mențonat faptul că despre satul Cupca și oamenii lui, despre evenimentele din sfera învățământului, culturii, sportului, religiei, tradițiilor, obiceiurilor, evenimentelor actuale, în permanență sunt publicate materiale în ziarele noastre românești și ucrainene, apar publicațiile onlain atât în revista  „Logos și Agape” de la Timișoara editată de inimoasa doamnă Mariana Gurza, cât și Bucpress, Euromedia, blogul Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni ș.a.

           Cea de a doua invitată a festivalului, meșterița populară Felicia Ungureanu, mama istoricului Constantin Ungureanu, care pe parcursul vieții a practicat o îndeletnicire mai rar întâlnită – pictura pe sticlă,  din modestie, și stare de sănătate n-a dorit să vorbească, am povestit eu despre viața și ocupația ei. Despre această femeie talentată nu odată am scris și la ziar. De la ea au luat intereviuri jurnaliști din România, Moldova, Ucraina.

Ambilor invitați artiștii amatori ai satului le-au dedicat melodii și versuri despre meleagul natal.

          Partea a doua  a Festivalului  i-a adus în scenă pe copiii, tinerii, vârstnicii talentați.

          Astfel, grupele vocale ale celor două școli din Cupca, grupele de dansatori ale CIE Cupca N2, conduse de profesoarele Maria Bogdaniuc și Iana Malițcaia, solistele, declamatorii, instrumentiștii au încântat publicul prin măiestria lor.

           Cu câteva cântece populare s-a prezentat în fața numerosului public, Marta Belici, Diplomanta tradiționalului concurs „Steluța bucovineană” din acest an. La unele cântece a fost însoțită de colegele ei de clasă, cu dansurile pregătite sub îndrumarea  dirigintei lor de clasă, profesoarei Lucica Dușceac. Elena Bicer și Anastasia Pavliuc, colegele de clasă ale Martei, au recitat frumoase versuri despre Bucovina.

          Studentele Mirabela Plevan și Cristuna Bogdanic au venit în fața publicului cu frumoase cântece de estradă.

           Profesoara Iana Malițcaia a interpretat acapella un cântec liric despre mamă în limba ucraineană. Invitat din alt sat  Roman Grițenco a venit și el cu două cântece de estradă ucrainene.

           Publicul prezent a rămas încântat de evoluarea orchestrei de instrumente populare „Sirețel” condusă de Constantin Alerguș, care a cântat cu vocea-i frumoasă, câteva cântece populare românești. El a încheiat partea artistică a Festivalului cu Imnul românilor din întreaga lume „Cântă cucu-n Bucovina”.

           Juriul din care a făcut parte Roman Naghirnâi, directorul căminului cultural raional Hliboca, dar și câteva bibliotecare din satele învecinate, au dat o apreciere înaltă atât primei părți, cât și celei de a doua, tuturor numerelor, menționând buna pregătire și desfășurare a Festivalului satului. Toți au menționat și costumația autentică, portul românesc, care se pare că la Cupca s-a păstrat întru-n mod deosebit.

            Pentru buna pregătire și desfășurarea cu succes a Festivalului, aducem sincere mulțumiri primarului satului d-lui Aurel Alerguș, lucrătorilor culturali, care au depus mari eforturi, Constantin Alerguș și Elizaveta Nistor, profesorilor școlari de la cele două școli din Cupca, Invitaților ce au onorat seara cu prezența lor, celor doi directori ai CIE Cupca Maria Lazurca și Constantin Bogdaniuc, soliștilor, instrumentiștilor, declamatorilor, dansatorilor, doamnelor ce ne-au serviut cu sarmale și alte bunătăți făcute de mâinile lor harnice, printre care se numără soția directorului clubului din Cupca, Dorina Alerguș. Tuturor celor care au contribuit direct sau indirect la buna desfășurare a acestei importante măsuri culturale le mulțumim din suflet. Succese și numai bine.

———————————-

Eleonora Schipor,

profesoară, prezentatoarea programului artistic

4 Nov
2019

Al. Florin ŢENE: Eugen Ionescu părintele teatrului absurdului – 110 ani de la naștere

Făcând o statistică sumară am constatat că persoanele născute în lunile octombrie, noiembrie și decembrie au înclinații spre literatură, artă și domeniul frumosului, printre aceștia sunt, în literatura română: Eugen Ionescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Labiș, iar la ruși Dostoievski. Sunt doar câteva exemple.S-ar putea ca anotimpul toamnei, frisonul nostalgiei, culorile anotimpului, temperatura zilelor să influențeze asupra psihicului și temperamentul noului născut.
Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, judeţul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România. Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a avut de-a lungul vieţii nenumărate funcţii publice, fiind în 1909, pentru câteva luni, subprefect al judeţului Olt. În anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puţin de 2 ani, familia se mută la Paris, unde tatăl şi-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina şi Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la numai 18 luni.

Perioada petrecută în România a fost un adevărat exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o ţară în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat, în permanenţă, de dorinţa de a fugi cât mai departe de România

În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Şocul ruperii de Franţa şi de „paradisul în care a copilărit“, aşa cum a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei, avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. După zeci de ani, într-o discuţie cu fiica lui, Marie-France, avea să dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la Bucureşti: „Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“. Au fost de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franţa, la Paris, ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, se va stabili definitiv, din 1942, în Franţa, ţara pe care a iubit-o şi în care s-a simţit pe deplin împlinit.

1916, anul în care România intră în Primul Război Mondial, alături de Antantă (Franţa, Anglia şi Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), tatăl se reîntoarce la Bucureşti şi se înrolează în armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse şi pe micuţii Eugen şi Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relaţiile dintre copilul Eugen şi mama lui deveneau foarte strânse, creându-se o dependenţă care va face despărţirea din 1922 şi mai greu de suportat. Într-un text scris cu câteva luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“, acesta îi mulţumeşte mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el: „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.

 

În aceste condiţii, Eugen şi Marilina sunt nevoiţi să se întoarcă la Bucureşti, unde vor locui cu tatăl lor şi cu cea de-adoua soţie a acestuia, Lola, care avea, conform scriitorului, să le facă viaţa un coşmar. Este nevoit să înveţe limba română, pe care nu o vorbea deloc, şi este înscris la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, unde se adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare notele obţinute. Reuşeşte să promoveze clasa a V-a, anul şcolar 1925-1926 cu nota 6,63. Esenţială pentru a cunoaşte starea emoţională a adolescentului este media obţinută la purtare, 6, ceea ce dovedeşte că tânărul Eugen Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.

În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg: „Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“.
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în viaţa scriitorului. Sora lui, Marilina, părăseşte casa tatălui, gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală, Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei, să părăsească Franţa şi să se stabilească la Bucureşti, unde se angajează ca funcţionar la o bancă. Cele două trăiesc în sărăcie, deşi tatăl scriitorului are o situaţie materială foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl, fiul pleacă de acasă şi se duce şi el să locuiască cu mama lui. Conflictele de la şcoală cu profesorii se agravează, iar în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava“ şi va fi nevoit să susţină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. Pesimismul şi nesiguranţa zilei de mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil, dimineaţa înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simţeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte?“, se întreba retoric Ionescu, într-un jurnal recuperat şi publicat în revista „Caiete critice“ în 2009.

În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro Littéraire“, scriitorul avea să consemneze episoadele vieţii sale din perioada liceului, într-un stil demn de inventatorul teatrului absurdului, mulţumindu-le celor care i-au făcut rău: „Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse“. ;

Relaţia cu tatăl său, despre care nu face niciun fel de menţiune în testamentul spiritual, a fost una extrem de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent susţinător al puterii politice, indiferent de orientările ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul la „Rinocerii“, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii de la evenimentele nefericite din viaţa dramaturgului. Orice conversaţie purtată cu tatăl său se termina cu ceartă.

În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent“ (editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-şi amintească de ultima discuţie cu tatăl său, ce a avut loc în 1937: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“. Tatăl avea să moară în 1948. Academicianul Eugen Simion afirmă, într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista „Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe: „Ionescu nu se simte bine nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian): relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N. Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934 în ziarul „Vremea“.

Anul 1928 va consemna şi debutul literar al lui Eugen Ionescu, prin publicarea unor poezii în revista „Bilete de papagal“ a lui Tudor Arghezi, în care semnează constant până în 1931. După susţinerea Bacalaureatului, se înscrie la Litere, secţia Franceză, a Universităţii din Bucureşti, unde în 1933 îşi ia licenţa. În 1934 publică celebrul volum de eseuri critice „Nu!“,premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitaţi“.  În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, o tânără absolventă a Facultăţii de Filosofie, pe care o cunoscuse în urmă cu cinci ani. Rodica avea să fie, pe parcursul celor 58 de ani de convieţuire, un sprijin pentru scriitor. Marie-France Ionescu povesteşte, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii“: „Mama l-a susţinut pe tata în tot ceea ce a făcut. A crezut permanent în opera lui. După ce piesa lui «Cântăreaţa cheală» a fost făcută praf de criticii francezi, mama a insistat să scrie mai departe, să nu renunţe“. În jurnalul ţinut pe durata doctoratului de la Paris, Eugen Ionescu face o remarcabilă descriere a relaţiei sale cu femeia care i-a fost soţie timp de 58 de ani: „Când mă gândesc că şi Rodica îmbătrâneşte, odată cu mine, că timpul fuge şi pentru ea, tristeţea mea se însuteşte. Sunt grav răspunzător de timpul, de viaţa pe care o pierde şi ea, alături de mine. Îşi dă toată viaţa pentru a mă apăra, pentru a mă organiza, pe mine cel ce cade, pe mine care sunt haos“.

Lucrează pentru o vreme ca profesor de franceză la Cernavodă şi Curtea de Argeş, iar apoi se angajează în Ministerul Educaţiei, la departamentul de relaţii internaţionale. În 1938 obţine o bursă la Paris şi pleacă în capitala Franţei cu intenţia de a-şi definitiva teza de doctorat, intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză,“ pe care, însă, nu o va susţine niciodată. De la Paris publică în revista „Viaţa Românească“ un jurnal. Obsesia bătrâneţii şi a morţii devine din ce în ce mai apăsătoare, la aceste nelinişti se adaugă şi situaţia politică europeană, pacea fiind pusă sub ameninţare de Germania hitleristă: „Întors de la ţară, revin într-un Paris plin de aşteptare şi febră. Presentimentul războiului. Agonia Europei? Elitele presimt moartea. Mă-ntorc în Bucureşti, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată, de-o intolerabilă meschinărie. Ştiam, ştiam întotdeauna că realitatea esenţială este aceea a ultimului prezent, aceea a sfârşitului. O ştiam fără să o ştiu. Acum trăiesc lucrul acesta. În vasul acesta al lumii care se scufundă trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală şi groaza celorlalţi. Nu ştiu dacă să plâng pentru mine mai întâi sau pentru lume? Se sfârşeşte, poate, tot: cultură, civilizaţie, umanism“. Cum devine Ionescu definitiv Ionesco

 

Pe fondul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionescu este nevoit, aşa cum a prevăzut, să se întoarcă la Bucureşti, unde va lucra ca profesor la Liceul „Sfântul Sava“. Bucureştiul îl deprimă, dorul de Franţa fiind greu de suportat, aşa cum scrie în 1939 în „Viaţa Românească“: „O nevoie nestăpânită de a fugi m-a chinuit de când mă cunosc; oraşul în care stau, de care sunt înlănţuit, mi s-a părut cel mai urât, cel mai searbăd din toate…“.

În 1942 reuşeşte să plece definitiv din România în Franţa, fiind ajutat de un prieten, angajat în Ministerul de Externe, să fie numit într-un post diplomatic. Mai precis, este numit ataşat cultural al Guvernului României pe lângă regimul de la Vichy, o autoritate marionetă a Berlinului, care administra partea de sud a Franţei. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe, o promova în privinţa intelectualilor români pe care dorea să-i apropie, oferindu-le şansa să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe germanofili în Germania sau pe francofili în Franţa.

Activitatea politică în funcţia de ataşat cultural la Vichy era minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. În 1944, după eliberarea Parisului de sub stăpânirea hitleristă, îşi pierde postul. Este rechemat în ţară, însă refuză şi se stabileşte definitiv la Paris, unde va trăi până la moartea sa, la 28 martie 1994, la 85 de ani. Primii ani de după război au fost foarte grei pentru Eugen şi Rodica Ionescu, scriitorul fiind nevoit să lucreze inclusiv ca salahor la o fabrică de vopseluri, iar soţia sa să vândă unele din bijuteriile familiei. Nu renunţă la scris, dar de acum o face doar în franceză, limba în care va cunoaşte consacrarea mondială. În 1950, piesa „Cântăreaţa cheală“ scrisă de Ionescu şi jucată la Paris va reprezenta începutul unei cariere prodigioase, piesele sale „Lecţia“, „Rinocerii“, „Regele moare“, „Scaunele“ sau „Ucigaş fără simbrie“ fiind montate pe marile scene ale lumii.Practic, după ruperea definitivă de România, începe marea operă universală a scriitorului şi transformarea definitivă a lui Eugen Ionescu în Eugène Ionesco.
Finalul relaţiei dintre Eugen Ionescu şi România avea să fie unul demn de viitoarele piese ale dramaturgului. Ionescu va fi condamnat în 1946 la ani grei de detenţie pentru un text publicat în revista „Viaţa Românească“, în care critica, într-un stil pamfletar, instituţiile statului român. Ironia constă în faptul că relele scoase în evidenţă de Ionescu erau cele ale perioadei interbelice, lucru evidenţiat de scriitoarea Marta Petreu, autoarea cărţii „Ionescu în ţara tatălui“:  „Textul este pamfletar pentru că Ionescu dă drumul resentimentelor sale faţă de România interbelică, naţionalistă şi xenofob-antisemită. O atenţie aparte este acordată «ofiţerimii burgheze», considerată de scriitor drept  «produsul cel mai josnic al spiritului mitocan şi burghez românesc»“. Astfel, în mod absurd, Ionescu este implicat într-un scandal între Armată şi ziarul „Dreptatea“, care publică, în numărul din 16 martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“, corp de armată format din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutaţi de Armata Bolşevică şi transformaţi într-o adevărată forţă de propagandă comunistă în România. „Un oarecare Eugen Ionescu…“
Read More »

4 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Locuri minunate, ce merită vizitate

De multe ori am fost prin aceste locuri, dar de fiecare dată doresc și pot să le vizitez, și se pare că dorința aceasta va dăinui mereu în sufletul meu.

          Chiar la începutul acestei mini-vacanțe de toamnă, un mare grup de pedagogi ai raionului Hliboca, și anume locțiitori pentru lucrul educativ și pedagog-organizatorii s-au deplasat pentru o zi în România.

          Primul popas l-am făcut la frumoasa mănăstire Putna. Repet a câta oară, locul cel mai drag pentru mine pe pământ. Mănăstirea, muzeul acesteia, biserica nouă cu moaștele sfinților Putneni, Iacob Putneanul, Arsenie Putneanul, Sila, Natan și Paisie, magazinul bisericesc, unde de fiecare dată fie pentru sine, fie pentru alții procurăm câte ceva, slujbele plătite, lumânările aprinse, aghiasma,  anafura, mirul, iconițele, toate procurate pentru sănătate și mântuirea sufletului, locurile acestea pitorești, în orice anotimp al anului, îți produc o impresie deosebită, o impresie și o aură de parcă te-ai afla prima oară aici.

          Cu plăcere le-am tradus ucrainenilor din grup, câte ceva despre mănăstire și vestitul ei ctitor Ștefan cel Mare și Sfânt.

           Ne-a oprit puțin și la Chilia lul Daniil Sihastrul, care merită și este se pare vizitată, ca și mănăstirea Putna, de toți doritorii.

          Din lipsă de timp nu ne-am oprit la noua mănăstire de la Marginea, deși se merita acest lucru, făcând un scurt popas la mănăstirea Sucevița, oprindu-ne pentru câteva minute la vârful Palma, pentru poze, era o zi caldă și frumoasă, așa cum e de fapt această toamnă de poveste. Am coborât pe la o altă perlă mănăstirească din zona Sucevei – Moldovița. Ceva mai mult am poposit la Voroneț. Cele trei mănăstiri cu pereții pictați la exterior, produc tuturor turiștilor o impresie de neuitat.

           Am trecut doar prin Gura Humorului, unde se află bustul scriitoarei ucrainene Olga Kobâleanska, mergând în drum spre Suceava, unde am reușit să vizităm doar parțial orașul, (se lăsa înserarea) pentru a poposi și la un magazin universal, știut lucru într-o călătorie trebuie de toate.

          Sincere mulțumiri aducem d-nului Ruslan Șciur, metodistul secției raionale de învățământ, pentru lucrul educativ în școli, doamnelor de la câteva școli din raionul Hliboca, ce au organizat seminarul-călătorie, dar și tuturor celor prezenți pentru că au dorit să cunoască mai bine aceste locuri, unele sfinte, altele oibișnuite, dar până la urmă toate merită și trebuie vizitate.

           În ultimul timp, mai multe grupuri de profesori din regiunea Cernăuți, vizitează locurile deosebite din zona Sucevei, și nu numai, oprindu-se în primul rând pe la mănăstirile cunoscute în întreaga lume pentru frumusețea și măreția lor.

          Aceste locuri, ori de câte ori le vizitezi îți lasă în suflet amintiri de neuitat.

———————————-

                         Eleonora Schipor, pedagog-organizatoare la CIE Cupca

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 22341

Ultimele Comentarii