8 Sep
2017

Harry Ross: Cugetările mele rebele

Dumnezeu a pus bazele, iar noi am ridicat coloanele unei lumi strălucitoare.

*

Cuplul uman e un producător unic de viață. Totul e simplu și captivant. Nu se cer studii și nici vechime în câmpul muncii.

*

Există o mare diferență între a vrea și a putea. Aici încep blocajele fericirii noastre

*

Lagărele naziste, hără excepție au fost criminale și torturante, dar și azi se mai găsesc scelerați care le acordă circumstanțe atenunate.

*

Dragostea este sentimentul cel mai elastic. Te atrage și te lasă, te cuprinde și te aprinde, la  supărare, o întinde.

*

Laudele postume nu mișcă nici un fir de  păr în capul mortului.

*

Dincolo de realitate, nu există nimic decât, mister, fantezii și aiureli.

*

Avem o lume caldă și sensibilă și alta rece și indiferentă. Între ele  funcționează un ghișeu de schimb de sentimente. Doamne, ce patente!

*

Miezul nu scuză învelișul.

*

Și bărbații de rând care caută unicate printre femeile de pe pământ.

*

Ca un făcut, întâlnești mereu și mereu oameni pe care nu-i cauți.

*

Uneori un apus de soare valorează mai mult decât un răsărit.

*

Suntem expuși mofturilor copiilor pentru că  ei văd în  viața un capriciu.

*

Statul Islamic a ridicat barbaria la rang de politică oficială.

*

Omul care se îmbată cu apă rece bea fără măsură și setea tot  nu-i trece.

*

Căsnicia e un partid cu doi opozanți.

*

Subțirimea intelectuală nu se măsoară cu ața, ci cu vorba și cu fața.

*

Un compliment gratuit chiar dacă  vrei, nu se va ridica printre zei.

*

După studii îndelungi, nu s-a putut stabili  dacă părinții sunt robii copiilor sau copiii sunt prizonierii părinților.

*

În strunele primei viori poți recunoașțte și  zîmbetul unei flori.

*

Cugetările se ivesc spontan. Ele n-au durerile nașterii unui roman.

*

Vorbele pot fi și calde, și agasante, șoaptele sunt reci și derutante.

*

Și prostul are clipele sale de luciditate.

—————————-

Harry Ross

Israel

8 septembrie 2017

7 Sep
2017

Rose Ausländer: Te cauți -Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

    Werner Berges

 ***

Te cauți

 

Te cauți
în veselia

Ce repede
trece

Melancolia
dispare
încet

Te cauți
regăsindu-te
în cuvânt

Rose Ausländer (Chernivtsi 1901 – Düsseldorf1988)

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: Ich höre das Herz des Oleanders
Poezii 1977-1979, Fischer Verlag

***

Du suchst dich // Du suchst dich / in der Freude // Schnell / geht sie zu Ende // Schwermut / sie endet / langsam
Du suchst dich / findest dich / im Wort

 

6 Sep
2017

Nadia and Caspian’s Fight for Freedom (1)

Written by Bjorn Korf
Edited by Steven Bennett

Nadia’s first encounter with Norway’s Child Welfare System, barnevernet, was when she was 13 years old. Nadia was forcefully removed from school, separated from her siblings, put into an institution, which sadly didn’t help her but in fact, made her teenage years far worse.
„I have never received any real help from the child welfare system in Norway, they have destroyed my life and we have never met again as a whole family ever since,” says Nadia.
Several years later, in her late twenties, Nadia gave birth to a baby boy called Caspian (Dec 2015). And what Nadia feared most was soon to be realized. Barnevernet approached her again and threatened to take her baby away from her unless she would be willing to submit herself together with Caspian, into a mother’s home.

If you’re not Norwegian you might think that this is a place where mothers and their children are being properly cared for. But many Norwegians and international observers call these places “Horror homes for mothers”. These are the institutions where mothers and their babies are being observed and tested under stressful situations. For example, does the mother have sufficient eye contact with her baby? This is also a place with no privacy because of 24/7 Video surveillance.
Nadia was forced to stay in two of these mother’s homes even though the child welfare’s decision was not based on any legal ground. The people responsible in barnevernet didn’t have the authority from a judge which would have authorized them to put Nadia into such a place.
But sadly, Nadia didn’t know this – she was so afraid of losing her son forever, because of her own experience.
In May 2016, Nadia and Caspian left the mother’s home and found refuge at Margaret and Dag Hennum’s home. Margaret is a pediatric nurse and all her life she has been professionally working with Children. She lovingly observed Nadia and wrote reports which showed that Nadia is a loving and capable mother.
A few weeks later, on June 13th the unimaginable happened: Case workers, along with five policemen stormed the house and in true 1930’s Nazi or former DDR Stasi style, removed little Caspian from his bed where he was sleeping peacefully. And once again there were no legal grounds for this cold and calculated operation.
No court orders were shown, no arrest warrants. The policemen actually admitted to Margaret that they don’t really understand the situation themselves and that they’re only following orders.
The next few weeks Nadia lived in constant fear of permanently losing her son. She had occasional visitation rights and a lawyer started to work on her case.
This particular case caused a lot of awareness on social media and within a short time Nadia and Caspian became well known around the world. It doesn’t happen very often in Norway that Children are returned, when they have been unfairly taken, but with the help of a lawyer and through international pressure, with both prayer and social media activities, Nadia won her case. On 12 Sept 2016, Caspian finally came home to mummy.
In this same month, Nadia participated at the “Save the Children” symposium in Vienna. Check out this Video of Nadia and Margaret sharing details of the case:

https://www.youtube.com/watch?time_continue=54&v=7zpo7nZS8Z0

(Nadia and Caspian are featured at the very beginning and at approx. the 9 minute mark.)

This may sound like a happy ending, but unfortunately it’s not. Norway’s child welfare never apologized to Nadia and now, a year later, they’re making life very difficult for them again.
Part two continues the story of Nadia and Caspian’s fight for freedom.
– – – – – – – – – – – – –
For those of you who read many updates here about the story of the young Norwegian Mother, Nadia, who successfully fought the “Child Protection Services” (NCWS) of her own country to rightfully raise her son, these two posts condense the story and explain the continued harassment she receives to this very day. For those who didn’t read the updates, you will find the behavior of a “first world” country described in this report shocking. I have kept up with Nadia’s situation and have thought more than once about asking her if I could write another update. Her case has become very well known. The reports are written by a Christian man who lives in Austria who has worked tirelessly to help publicize stories like Nadia’s. I am grateful that he has allowed me to republish his articles here.

Chris Reimers

https://chrisreimersblog.com

6 Sep
2017

Lorena Gabriela Gherghe: Dumnezeu și lucrurile Lui

MOTO:

Dumnezeu ne măsoară pe fiecare cu iubirea.

Doamne,

Sunt aşa de mic

De mă tem să nu mă rătăceşti

Printre atâtea lucruri.

Dar îmi revin şi zic:

„Bine că Dumnezeul meu e Dumnezeu!.

Numai El poate să ştie în orice clipă

Pe unde mai e făptura Lui mică.

Numai El poate să ştie în orice timp

Unde are orice nimic”.

 

Şi-atunci vorbesc cu lucrurile –

Ca de la frate la frate –

Cum să-mpărţim veşnicia cu dreptate.

Şi ne gospodărim cum putem,

Deşi, de regulă, eu mă tem

Să nu se enerveze pe mine,

Că sunt un obiect atât de neastâmpărat,

Cu atât de multe pretenţii

Şi mai mereu fără cap.

Sunt un obiect tolerat.

Dar vorbesc cu ele tare,

Le cer iertare,

Că mă fac aşa de mare,

Le promit c-am să mă micşorez,

Că n-am să mai visez

Cai verzi pe pereţi;

C-am să le şterg de amintirile mele

Şi-am să le scutur până-n prăsele.

Şi-am să le-aşez la locurile lor

Ca pe orice lucru  uşor.

Am să le tratez cu respect

Ca pe orice obiect.

 

Da. Sunt mic. Cel mai nimic.

Dar pentru sufletul meu rebel

Dumnezeu S-a făcut miel.

S-a mutat în efemer.

Până m-a luat la cer.

Iar când mă prinde printre lucrurile mele

Că le fac zi şi noapte temenele,

Îmi pune la veşnicie zăbrele.

Mă mută în privirea Lui adâncă

(Asta cred eu cu inima mea de stâncă.

În realitate, El mă are întotdeauna în privire.

Dar eu nu ştiu. Eu gândesc până-n fire.)

Şi mă umple de iubire.

(Domnul nu Se supără din toate alea.

Numai noi

Suntem mai  de soi:

Numărăm din trei în doi.

Domnul ne numără pe fiecare cu iubirea.

Asta-i ştirea.

Restu-i zvon

Din şotron.

Bombă cu neutron,

Ca să ne lipsim să-L mai urmăm.

Că-i prea sus cerul,

Prea greu urcuşul.

În loc de scară,

Iau lunecuşul.

Satana zice că Domnu-i rău.

Domnul nostru e Dumnezeu.

Un lucru-mi cere: să fiu al Său!)

 

Da. Sunt mic.

Ele ştiu. Altfel nu s-ar lăsa în permanenţă adulate,

Admirate,

Scuturate,

Spălate,

Ridicate printre statui.

Ele, obiectele nimănui.

Că, dacă vreau, le pun pe toate la gunoi

Şi n-o să-ntrebe de ele niciun obiect mai de soi

 

Eu sunt mic. Cel mai neimportant nimic.

Dar, dacă m-aş rătăci,

Dumnezeu S-ar nelinişti.

Dumnezeu ar striga după mine,

M-ar căuta printre rele şi bune;

Ar trimite Îngerii Lui de foc şi tărie,

Ar zgudui lumea din temelie.

 

Privirea de foc va arde totul în cale

Pân’ va afla lucrul minunilor Sale.

Mă va sorbi-n iubirea Lui profundă,

Mă va ridica-n mila Lui într-o secundă.

Cuvântul ar purcede iar din Tatăl

Şi pentru mine S-ar mai răstigni o dată.

S-ar face pentru sufletul meu iarăşi Miel

Ca pentru mulţi să fac şi eu la fel.

———————–

Lorena Gabriela Gherghe

4 septembrie, 2017

6 Sep
2017

Creatoarea de modă româno-americană Alexandra Popescu-York își lansează, la Couture Fashion Week New York, colecția ,,Joie de Vivre”

Creatoarea de modă româno-americană Alexandra Popescu-York își lansează, la Couture Fashion Week New York, colecția ,,Joie de Vivre”, cu rochii de seară și de cocktail.

Excepționala artistă și creatoare de modă Alexandra Popescu-York revine pentru al optulea sezon consecutiv la Couture Fashion Week New York pentru a-și lansa colecția de Primavară-Vară 2018 intitulată ‘Joie de Vivre’, cu rochii de seară și de cocktail.

Creațiile unice ale Alexandrei Popescu-York uimesc mereu publicul printr-un look complet nou, cu elemente avant-gardiste ce au devenit cu timpul parte din semnătura creatoarei: materiale rare, machiaj edgy în culori stridente, coafuri remarcabile, neconvenționale și accesorii fenomenale precum rame sau gutiere incrustate cu bijuterii. Noua colecție nu face excepție, mutând astfel limitele creației de modă spre teritorii ce implică podoabe de tipul lustrelor din cristal.

Prezentarea ‘Joie de Vivre’ se va face începând cu ora 6:00 pm sâmbătă, 10 septembrie, 2017, în Sala Broadway Ballroom a hotelului Crowne Plaza Times Square Manhattan.

Timp de șapte sezoane consecutiv, Popescu-York a uimit la Couture Fashion Week New York criticii de specialitate, membrii publicului si reprezentanții media cu colecții impresionante de modă și artă monumentală, dovedind imaginația prolifică, imensul curaj și munca asiduă ale acesteia, toate canalizate înspre ilustrarea simbolică, elaborată a unor teme cu grijă alese, precum:

‘Modern Warrior Queen’ (‘Moderna, Luptătoarea Regină’), colecția vestimentară gen capsulă, alcătuită din piese esențiale, atemporale ‘Tour du Monde’ (‘Înconjurul lumii’), ‘Unleashed’(‘Dezlănțuit’) – un tribut aparte oferit emblematicului newyorkez–, ‘Âme de l’Artiste’ (‘Sufletul Artistului’), ’Phoenix – The Legend’, ’Metropolitan’ – inspirată din  exponate cheie de factură istorică, artistică și de civilizație ale Muzeului Metropolitan de Artă – și ‘GranD’Or’, o colecție bazată pe propriile creații artistice ale Alexandrei Popescu-York.

Creatoarea de modă și artista newyorkeză Alexandra Popescu-York este o autoritate în materie, deținătoare a unei diplome universitare in Arte și Design, o forță de clasă mondială descoperită timpuriu. Printre numeroasele recunoașteri ce i s-au atribuit se numără titlul de Cel Mai Bun Designer al Couture Fashion Week în septembrie 2016 și recenta includere a picturilor sale în Expoziția de Artă la 70 de Ani de Aniversare a Națiunilor Unite în New York.

 ——————————–

Comunicat de presă

6 Sep
2017

Vavila Popovici: Ideea – Forță

„Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăța; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50,8).

 

   Ne aflăm într-un punct al istoriei omenirii în care se ivesc multe probleme și nu se întrevăd moduri echitabile de rezolvare a lor. Există o superficialitate cu privire la justă observație, meditație și gândire. Nu mai avem timp pentru a reflecta asupra vieții și problemelor ei, în adâncime. Nu avem timp pentru a filozofa! Aceasta însemnând, în concepția lui Aristotel, în primul rând a căuta să afli dacă merită a te opri asupra problemei ivite și a te dedica contemplației filosofice.

   Materialismul existent a înăbușit meditația și imaginația. Suntem grăbiți, agitați, veșnic nemulțumiți, veșnic gata în stare de luptă, plini de ură și respingere, în loc de dragoste, acceptare și liniște. Corupția, degradarea, incompetența au fost supapele găsite pentru refularea nervozității și a urii. Ne batem joc de timpul existenței dăruit. Spațiile înfrumusețate ale vieții de către unii continuă să fie distruse, se pune astfel frână evoluției, se distrug civilizații.

   Și totuși, omul este singura ființă creată, capabilă de a depăși sensurile greșite ale existenței sale. El poate ajunge la formulări, concluzii, argumente logice sau empirice care dau o anumită satisfacție elanului său de căutare. Omul trebuie ajutat în acest demers tot de om, de celălalt adică, dar sub umbrela Divinității. Totul este ca sufletul și mintea sa, să fie deschise pentru a primi acest ajutor.

   Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912), suflet blând și bun, a fost fiul adoptiv al filozofului Jean-Marie Guyau care a avut o viață foarte scurtă, dar fecundă, cu o adâncă iubire și înțelegere a omului și a vieții, cu atitudini nobile și sclipi geniale ale amănuntului. Fiul a avut cu tatăl său o intimă prietenie intelectuală și după moartea sa a căutat să-i facă opera cât mai cunoscută. Politologul și filozoful politic român Aurel C. Popovici (1863-1917), îl considera  pe  Fouillée un „Democrat, cu adevărat idealist”.

   În viața lui Fouillée se pot distinge două perioade: prima a studiilor sale platonice; a doua caracterizată prin doctrina sa evoluționistă – doctrina „ideilor-forță”, ea fiind o reacție contra pozitivismului în special –

precum mai târziu cea a lui Bergson a fost contra evoluționismului mecanicist al lui Spencer – , dar care rămâne încătușată încă, în formele pozitiviste ale timpului. Din studiul filozofiei platonice Fouillée  reține ideea spiritualistă, aceasta dezvoltându-se în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului  Fouillée completează evoluționismul mecanist – în care forțele materiale ale naturii determinau întreaga evoluție a cosmosului și a omului – prin accentuarea rolului pe care îl are conștiința, elementul mintal, psihologic, în cadrul acestei evoluții însăși. Psihologia sa este voluntaristă, ideea pentru el este în același timp o forță, orice idee exercită deci o acțiune, și prin aceasta ea are un caracter pozitiv, activ în evoluție.

   În lucrarea sa „Morale des idées-forces”, Alfred Fouillée vorbește despre suprema idee-forță de care avem nevoie în practică și care este exprimată în toate sensurile în zilele noastre. Ea poate fi numită bunătate, înțelegându-se bunătate interioară – personală și bunătatea exterioară – socială. Dacă deci, ideea-forță este o morală a conștiinței, ea este, în termenul ei final, o morală a bunătății. De fapt redă în altă formă ideea ontologică a Binelui concepută de Platon, ideea teologică a carității concepută de creștini.

   Omul bun este acela care se străduiește să realizeze în el însuși și la alții un înalt grad de inteligență, putere și dragoste, din care ar trebui să rezulte fericirea universală. Adevărata bunătate nu poate fi concepută izolat, întrucât nici o inteligență superioară, nici puterea unei voințe superioare, nici dragostea superioară nu pot să se închidă într-o ființă închisă altora. Unde există umanitatea integrală? – întreabă și răspunde Fouillée: „Nu în speța actuală umană făcută din bucăți din rase și popoare diferite, ostile, luptând între ele pentru o viață mai bună sau pentru dominație, ci singura „realitate” morală  este prezența în spirite, sub formă clară sau confuză, a unei idei care cere a se realiza în noi și prin noi, pentru binele viitor al tuturor. Cât privește  Solidaritatea reală ea se manifestă tot atât prin luptă ca și prin unire”.

   Alfred Fouillée pledează pentru triumful bunătății morale, dezinteresate: „Noi nu știm dacă, cu toate aparențele contrare, lumea este într-adevăr justă; noi nu știm, în particular, dacă lumea va fi dreaptă pentru omul virtuos care s-ar sacrifica pentru binele tuturor. Această îndoială trebuie însă să ne împiedice de a fi buni pentru a realiza bunătatea însăși, fără o speranță personală de recompensă? Nu, ceea ce este bun, universal, rămâne bun pentru orice gândire care poartă în sine ideea-forță a bunătății. De altfel noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este, până la urmă, în opoziție cu moralitatea sau că lumea este, până la urmă, în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală. O singură conduită ne este deci permisă: a lucra ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre”.

   Morala lui Fouillée fondată pe teza eficacității idealurilor, găsește o nouă formă de imperativ, mai puțin rigid decât cel kantinian, în ideea bunătății dezinteresate. Filozofia lui rămâne pe planul experienței – nu caută un principiu spiritual transcendent – dar, în acest plan al științei, al experienței și al experienței interioare a ideii, a ideilor  forțe, el câștigă pentru doctrina sa toate avantajele și caracterele spiritualismului.

   Minunea cea mare pe care a făcut-o Hristos este cea a prefacerii totale a omului, făcută atât în vremea cât a trăit pe pământ, cât și după înălțarea Sa la cer. A fost metanoia – totala schimbare a sentimentelor omenești, dezintegrare a omului păcătos și metamorfozarea în subiect de jertfă. A fost nevoie în lumea morală, din partea divinității de o lucrare energetică mai subtilă și mai radicală decât în lumea fizică. Prin cuvântul – putere a lui Hristos, corespondent în filozofia profană a lui Fouillée idee-forță, omul cel vechi moare, se naște un om nou, cumpănit de alte coordonate psihice și etice.

   Prezentul nostru necesită a fi  bine administrat cu idei-forțe în acțiune, pentru ca viitorul să ne fie cât mai clar imaginat.

  

——————————–

Vavila Popovici

 Carolina de Nord

6 septembrie 2017

 

5 Sep
2017

Raoul Șorban: Schiță autobiografică. Invazia de stafii

“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”

Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.

Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.

Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.

Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.

Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?

Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.

M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.

Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.

Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.

In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.

Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.

La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.

La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.

Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.

Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”

Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.

Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.

Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.

Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.

Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.

Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).

Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.

Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.

Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?

Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.

La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.

Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.

Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.

Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.

Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.

Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.

Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).

Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?

Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.

Raoul Sorban

“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003

Intreaga Carte-Document poate fi citita aici:

Invazia de stafii

Raoul Șorban

Index

  1. Restrospective autobiografice
  2. Guilelm Sorban
  3. “Dreptate vrem si Dumnezeul dreptatii va fi cu noi”
  4. Cronica unor intamplari
  5. “Tribuna Ardealului” in lumina epocii
  6. Emil Hatieganu
  7. De ce dor amintirile?
  8. Pe drumul calvarului
  9. O misiune diplomatica secreta
  10. Strada dr. Hajnal Imre
  11. Bernath Aurel
  12. Ernest Fisher
  13. Marturiile doctorului Jeno Kiraly
  14. Vremuri cumplite in Ardeal
  15. Ora adevarului
  16. De ce istoria n-a fost inca scrisa
  17. Un infocat aparator al hungarismului
  18. Nici Dumnezeu nu poate anula lucruri ce s-au intamplat
  19. Despre numarul refugiatilor
  20. Sa ierti dar sa nu uiti?
  21. MINCIUNA ori TRADARE
  22. Exemple de urmat?!
  23. Procesul unei epoci
  24. Un episod din istoricul Academiei “G. Dima”
  25. Apostoli moderni
  26. Cine stie ce socoteala…
  27. Variante de justificare. Memorialul Gingold
  28. Lupta de clasa la Stoiana – ieri si azi
  29. Anexe

Sursa: Geocities

Via: RaoulSorban.Ro

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 18939

Ultimele Comentarii