30 Apr
2019

Adrian BOTEZ: „Moartea-i o chestie de bucătărie”


MOARTEA-I O CHESTIE DE BUCĂTĂRIE

 

moartea-i o chestie de bucătărie

unii petrec – alţii – cumva – învie :

e doar intimitatea noastră nepătată

când strigă – pune-ţi – peste răni uscate – vată

 

moartea-i o chestie de bucătărie

o primadonă întrebare cu chelie :

hai – scoate luna din fântână

scoate – din zodiac – o săptămână

 

…o lume tristă – vinovată şi zurlie

flămândă – însetată – cafenie

dulăi astrali o muşcă de…fundiţă

 

talciocul blestemat – cu mama – criţă…

…dar fondul e discret şi e steril

ne descurcăm în toate : avem stil…!

***

 

ARĂTAREA

 

nu se-nchină – nu boceşte

cu stelele nu vorbeşte

a venit de prin vecini :

cinci copaci la zece câini

vârcolaci de cei mai grei

şi un cer întreg de zei…

 

arătare – arătare

luna – câte raze are ?

câţi spini şi nenorocire

trebuie la răstignire ?

 

…arătarea a tăcut

chipurile m-au durut

parcă le-aş fi fost cusut

ochii toţi i-aş fi pierdut

 

…sub brădet – la mânăstire

ucis-am prima-amintire…

 

…din icoană – arătarea

cheamă Voievozi şi Marea :

nu se-nchină – nu boceşte :

sângerează româneşte…

***

 

M-AM RĂSPÂNDIT ŞI NU POT SĂ M-ADUN

 

m-am răspândit şi nu pot să m-adun

bufniţe şi dureri mă tot rostogolesc

e un maidan de zile fără-ajun

goale sunt toate-n jur – pe mine mă golesc

 

câinii nu latră – soare nu răsare

nu iese nicio stea de călăuză

e infernală – dar degeaba – vreo mişcare

deşert : continuă stare de lăuză

 

nu mai sunt oameni – un năboi de umbre

târăsc spre râpă ultimele forme

porunci de undeva au răguşit mai sumbre :

 

demoni să se fardeze-n păsări uniforme…

…acoperit de-un mal fără de groapă

nu mai aştept nici glas – nici foc – nici apă…

***

 

TOT NĂPÂRLESC DE ROST ŞI SĂRBĂTOARE

 

tot năpârlesc de rost şi sărbătoare

potriva mea-i o cioară cârtitoare

nu-mi mai vorbiţi : sunt râu – de toţi uitat

m-am zdrenţuit – fiind de toţi purtat

 

nu mă îngădui pe lângă vreo casă

strigoi de zi – cu zilele în plasă

oriunde – pentru mine-i închisoare

osânda-i – pretutindeni – tot mai mare

 

licheaua-amiezii-nţepenite m-a pârlit

drept prânz – tot şerpi am înghiţit

strigă – pe deal – un cal tăiat în două

 

să-i dau tainul cel din urmă : rouă…

…e greu să nu fii – când corbi te recunosc

mai greu : să-ţi fii călău – puţind a mosc…

***

 

DESCÂNTEC PENTRU PRIMIREA MORŢII

 

liră fără lir

carne în potir

sânge amurgit

cal nepotcovit

 

spurcat – siluit

la drum am pornit

cu vinile vechi

atârnând urechi…

 

mi-au sărit în cale

numai plâns şi jale

iar albine – roi

fac semn înapoi…

 

…drum nepotrivit

zeu-i otrăvit

cioare s-au prăsit

pe dealul sfinţit

 

inorog ucis

înecat în scris :

slovele vuiesc

rostu-l ascuţesc

 

dar nu-l primenesc…

slove blestemate

tăceri nestemate

zugrăveli tărcate…

 

carte-nsângerată

mamă fără fată

carte osândită :

nici rouă  – nici pită…

 

un dărab de rău

s-a făcut dulău

şi latră la mal

nu vrea om ori cal

 

scoate – om – din sân

florile de Crin

colţii să-i tocească

moartea s-o primească…

 

iar calul pornească :

murg împărătesc !

lebede plutesc pe undă

oamenii să nu se-ascundă

 

şi Carte citească

o Carte Domnească

nu se mai pricească

şi să se trezească

 

pe celălalt mal :

cântă val de val…

lumini şi făclii

slove arzurìi…

***

 

S-A CAM GOLIT LUMEA DE DINCOLO

 

…s-a cam golit lumea de

dincolo – că au venit mulţi – de-acolo – în

lumea de-aici – să-mi ţină mie – de

urât

 

îi simt – pe unii – atingându-mi – sfioşi

pieptul – alţii  – mai

curajoşi – îmi pipăie mâinile şi

picioarele – ba câteodată

se vorbesc – ei înde ei – şi-mi

suflă – drept în obraz : miroase

a mâncare de praz…

 

sunt  – toţi – nevăzuţi – încă – dar tare

Read More »

30 Apr
2019

George ROCA prezintă: Lirica Pascală Românească 2019

VASILE ALECSANDRI

- FLORIILE

Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Primăvara-ncantătoare
Scoate iarba pe campii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocarlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Iar tu, dulce zambitoare,
Te-i face că te manii …
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

 

 

MIHAI EMINESCU

- ÎNVIEREA

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mani moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţa,
Că moartea e în lupta cu veșnica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de viețe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece păsuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina da navală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări şi laude-nălțăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lunina ducând-o
Celor din morminte!”

 

 

VALERIU GAFENCU

- IMN ÎNVIERII

 

Va cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,
Fortificați biserica creștină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să crească-n inimile voastre
Un om născut din nou armonios,
Pe sufletele voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopții bate
Și Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile noastre-nsângerate
Rasună Imnul Invierii sfânt.

Veniți creștini, luați lumină
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cină,
E nunta Fiului de Împarat.

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

- ÎN INVIEREA DOMNULUI

 

În Învierea Domnulu, reculegem, însetarea noastră  după lumina  Cuvântul Său.

În Învierea Domnului, reculegem, flămânzirea noastră după Harul lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, răbdarea noastră în credinţa lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, nădejdea noastră întru Smerenia cea Sfântă.

În Învierea Domnului, reculegem, blândeţea noastră din dulceaţa Duhului Sfânt.

În Învierea Domnului, reculegem, suferinţa noastră pentru cei prigoniţi întru Hristos.

În Învierea Domnului, reculegem, primul suspin al sufletului de a se întoarce la Iisus.

În Învierea Domnului,reculegem, primul fior al inimii pentru dragostea lui Dumnezeu.

În Învierea Domnului, reculegem, primul surâs al sfintei minuni a Naşterii Domnului.

În Învierea Domnului, reculegem, dorul întru mărturia prea-dăruirii dumnezeieşti.

În Învierea Domnului, reculegem, Crucea noastră întru îmbrăţişarea Sfintei Cruci.

În Învierea Domnului, culegem frumuseţea, slava şi cinstea  Fecioarei-Maici Maria.

În Învierea Domnului, culegem bucuria deplină a mult râvnitei noastre învieri.

 

 

CLAUDIA BOTA

- PREA DIVINĂ ŞI MILOSTIVĂ ÎNVIERE

 

Dintr-un crâmpei de cer,

lumina s-a răspândit,

Un înger coboară lin, dinspre zenit,

Şi din  înaltul cer,

acum prea neîmblânzit,

Dureri perpetuum s-au împânzit,

Şi glasul Blândului Păstor,

pe Cruce pentru noi  grăind:

”Eu sunt cel ce sunt- YAHWEH  şi V-am zidit,

Iar azi cei nemiloşi M-au răstignit”.

Un tunet crunt străfulgerând,

Întunecând stihiile mult prea curând,

Încât lumea întreagă s-a îngrozit,

Pământul cel  pustiit s-a cutremurat,

Şi peste tot şi toate s-au tulburat,

când pietrele s-au despicat.

Iar Maica plânge şi suspină, neîncetat.

 

Însă un om, prea bun dintre cei buni,

Iosif din Arimateea, cerând cu bărbăţie

Al Său Trup  lui Pilat,

Pentru ca- n  cinste să fie îngropat.

 

Trei zile într-un mormânt întunecat,

Tu Doamne ai stat,

Precum Iona ce s-a rugat,

În pântecul chitului neînduplecat.

Cu sufletul, Fiul Omului coborând,

Între  adâncurile cele mai de jos,

Iar porţile iadului zdrobind,

Lovind şi biruind, moartea ai călcat,

Pe cei din morţi şi veac I-ai ridicat.

Iisus a înviat!

Prea divină şi milostivă Învierea,

Doamne cu dragoste m-ai aşezat!

 
EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

- ÎN NOAPTEA ÎNVIERII

 

În noaptea Învierii lumina e de Sus,

Din candele celeste picură untdelemn

Pe frunțile creștine ce-așteaptă pe Iisus

Cu suflete unite în chip solemn…

Hristos a Înviat! Răsună-n cer și pe pământ

Și universu’ întreg respiră a mântuire,

Iar harul peste har se-mbracă în nou veșmânt,

Căci viața este acum făr’ de-asfințire!

Lumină din lumină – e noaptea cea mai sfântă!

Citește bucuria pe chipul tuturor,

Transfigurată-n cuget, natura preacuvântă :

Hristos a înviat! În noaptea cea mai sfântă…

 

 

PRODROMOS BELE

- UN GLAS DUIOS

 

S-a făcut de sus chemare

Către lumea cea de jos:

- Cine vrea a lui scăpare

Să-L urmeze pe Hristos.

 

Sigur, asta-ar însemna

Pentru cel ce-a acceptat

Ca să lepede lumea

Atuncea când s-a-nrolat.

 

Auzind acea chemare

Un creştin mai pirpirel

A pornit cu râvnă mare

Ca să se-nscrie şi el.

 

Dar nu bine a-nceput

Lupta cea duhovnicească

Că în cale i-a apărut

O dihanie drăcească.

 

„Ce să fac? Să dau-napoi?”

Se-ntreba nedumerit.

Dar deodată un glas vioi

La ureche i-a şoptit.

 

„Dragul meu, scrie-n Scripturi:

«Mâna pe plug cine pune – ia aminte –

Nu se cuvine-a da-n lături,

brazda o ţine înainte!»”

 

Căci Acel ce l-a chemat

I-a promis dându-i de ştire

Că multe încercări de-o răbda

El îi va da mântuire.

 

Şi apoi ca să-l întărească

Calea Crucii i-arătat

Căci El însuşi a croit-o

Pentru-a lumii greu păcat.

 

Aşa întărit creştinul

Ţinta fiindu-i Hristos

Înapoi nu se mai uită

Şi la drum pleacă voios.

 

De-acum ştie-acel creştin

Cum să treacă peste toate

Piedicile care-i vin.

Cu Iisus orice se poate.

 

 

NICOLAE IORGA

- NU L-AU CUNOSCUT

 

Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe Cel venit de sus
Şi ai săi nu L-au cunoscut.

A trebuit ca Trupul Său
De mucenic să-L bată-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri să se suie.

 

ADRIAN BOTEZ

- SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

 

amână mugurii să se deschidă:

se feresc de lumina asta-otrăvită

prin care se-nvârtejesc spinii

cununii Lui Crist

 

El înţelegea: nimeni

nu L-a-nţeles

 

a predicat pustiului din

Templu: vipere surde I se

prelingeau   – vâscos – peste

tălpi

 

atâta răceală – atâta

răceală

 

Cristul Iubirii n-a avut vreun

prieten  : doar cei ce învaţă să

silabisească Biblia de la

sfârşit spre-nceput – se

gudurau – rânjind – spre

Lumină

 

şi astăzi simt ce

simţea El atunci: carnea smulgându-ne

răutatea-nţelegerii

pe dos – cu-argumente

 

când se va coace Lumina

bunei-credinţe  – în arterele noastre – mârâind

a pagubă – ca nişte chiuvete-nfundate?

când – din Veşnic Pocalul de Aur – nu se va mai vărsa

picătură de sânge?

 

El stă pe gânduri: ele – de fapt – sunt

Crucea Lui

 

„Eli, Eli…”

 

nu  – e doar întârziata repetiţie

a unui cor – grăbit spre

spectacolul Râpei Sublime

 

adevăratul concert nu are puse

afişe – dar – fără greş

„săvârşitu-s-a”

 

împlinit este miezul în meri

chiar înainte ca mugurii să-şi

astâmpere frica vădirii

 

 

GHEORGHE A. STROIA

- ÎNVIEREA

 

La ceas de seară-ntunecată

Cocoşul cântă de trei ori,

Căci firea-şi leapădă veşmântul

Umbrit de grija altor sori.

 

Vântul se vaită prelung,

Pădurea verde e în jale,

Îngeri pornesc înspre pământ -

Cer sângerând păşind agale.

 

Ape se zbat în matca lor

Vuind de dor, vuind de jale,

Izvoare dulci – cu ape reci -

Suspină blând, doinind în cale.

 

Natura toată încremenită-i

Pe limba ornicului mut,

Căci vine jertfa cea de sânge,

Ce dă pământului tumult.

 

Read More »

26 Apr
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Crucea Neamului Întru Învierea Domnului

   „Crucea e simbolul suferinţelor, al îndatoririlor noastre faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de noi înşine.”

                       (Părintele IUSTIN PÂRVU)

 

   „Cei care mărturisim Învierea lui Hristos mărturisim totodată şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii.”

                            (BOGDAN MUNTEANU)

 

   Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire, de la Naştere până la Înviere.

   Neam binecuvântat împletit dintru început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi înviere.

   Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei Liturghii cosmice.

   Calea Crucii podidită cu adevăr şi asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi “Muntele Suferinţei”, până sus de tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.

  Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.

   În bezna iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor suferinţei, trandafirul sufletului.

   Iubirea de Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii, vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.

   La scurt timp după căderea de la guvernare a mişcării simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie 1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

   În ciuda tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea cântarea,  înflorea creaţia.

   “Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Monahul Atanasie, op. cit.)

   Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.

   Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!

   Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru Iubire.

   Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.

   Inspirată şi profetică a fost expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa, Fecioara Maria.

   Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului nu l-am fi avut pe Fiul întrupat, n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.

   Cu adâncă recunoştiinţă voi prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria Puia.

   Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria familiei cu 5 copii.

Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei oprimaţi.

   „…Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <<Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!>>

   Poezia fusese destinată să ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.

  Maria Puia, românca frumoasă, tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor, prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:

   „Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sută.”

 

    „Iubită mamă, fraţi şi surori!…

 

   Un ultim adio vă zic…Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <<Vrem Ardealul>> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte… Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie.” (Dacoromânia, nr. 77, Alba Iulia-2015, p.50)

   Curajul Mariei Puia ne aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina Teodoroiu.

   Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.

   Rugăciunile înflăcărate cu sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele comuniste au devenit Rugul aprins al Maicii Domnului către Fiul ei cel iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.

   Faţă de stupizenia şi mârşăvia lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, p. 165)

 

   Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu, semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 71)

   Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan de Kronstadt:

   „O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

   Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.

   Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.

 

   Biruitorul Iisus Hristos-Nika nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori, pătimitori.

   Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.

   Unul dintre marii noştri pătimitori creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:

   „Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p. 213)

 

   “Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine!”  (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).

 

  Peste giulgiul aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.

   Suferinţa şi tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.

   Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.

   Totul se înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!

    – HRISTOS A ÎNVIAT !

 

    

+ Vinerea Mare – Sf.Manastire Vladimiresti

26 Apr
2019

Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019

Motto:

 

‚‚Aceasta este o carte,

acesta este un om – spuse profesorul –

arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul.

Mi-era cu neputință să cred

că lucrurile esențiale aparțin antichității.

Căutând fereastra, Aristotel mototolise

cearceaful,

răbdării nu-i ajunsese marginea,

cărții nu-i slujise oglinda –

lângă trup, la intrare, lumina

ochiul sacru al măsurii tuturor lucrurilor.

 

Arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul…’’

 

(Ioan Țepelea – ‚‚Ochiul sacru’’)

Acum 17-18 ani, o rădăcină de gând dădu luminii mugur din prietenie și mugurul scoase mai întâi un vlăstar de S, căruia i se alăturară boboci de O, de M, de N…și tot așa…încât, din letargia unei rădăcini, ieșiră la lumină SOMNOSTIHII, nici mai mult nici mai puțin,  trunchiul dădu 100 de ramuri înflorite cuvânt și-apoi, alte 100 – trunchi nou, aceeași rădăcină – se-ndeveniră METAFIZICA VISULUI.

Prieteniile sunt de multe feluri, cea care a dat naștere acestor cugetări este una reală, poemele își iau sevă din discuții și lungi frământări, din plimbările acelea pe care Poetul le amintește alături de prietenul său, Costică, înainte de toate Prieten (de specificat pentru cei care nu știu: Ioan Constantin Rada, Profesor universitar, Inginer și Doctor în Științe Economice din Oradea) și tovarăș în meditație.

Cei doi se întâlneau deseori în biroul Profesorului unde Poetul venea cu drag, se legau conversații aproape din orice zvâc de cuvânt și acolo, sub ochii lui Costică, Marin scria aceste poeme, de multe ori pe marginea celor discutate în precedență.

SOMNOSTIHII dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare ale poetului, uneori, cititorul pare că citește într-un DEX al sufletului, explicitări sunt pe gustul tuturor, nu lipsesc frustrări, furii, neîmpliniri, amintiri cu iz de pelin, dar nici iubirea, frumosul, omniprezența lui Dumnezeu în tot și în toate, predestinarea…

Și aici, sau mai mult aici decât în alte poeme, poetul atinge prin durutul durerilor sale filozofii desprinse din social, din politic, găsim o sumedenie de paralele din ieri și din azi, ruralul, explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte, dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe, prin așa-zisa emancipare, găsim picanterii și zeflemeli ale unor situații din care fiecare din noi putem culege câte ceva. Mintea, galopând printre versuri, poate simți uneori prelinsul unor picături ale unui umor cenușiu, chiar ușor negru, autoironii, ironii ale sorții. Poemele curg cu lejeritatea unor conversații care însă, la o analiză profundă, nu sunt deloc lejere. Deși interlocutorul nu ripostează, dialogul e peste tot prezent, sunt relatări care-l aduc în prin plan, Costică e Acolo și ascultă, poetul relatează reacții, cititorul percepe conversația care, deși nu e, există. Și sunt atâtea amintiri care curg din real, aici imaginarul se rezumă doar la construcția metaforică.

În SOMNOSTIHII putem găsi strigătul poetului către un cer parcă dormitând, surd la frământărilre mușuroiului de furnici de sub poalele lui, fiecare cu misia lui trasată pe traiectoria invizibilă, dar atât de bine conturată a timpului, e un strigăt care îndeamnă la trezire, la interacțiune, la ieșirea din stereotipuri, la implicare, s-ar vrea un strigăt către viață, care, de multe ori, te lasă să pășești pe potecile pe care le alegi ca să te conducă însă acolo unde-și vrea ea…mama ei de viață!…dar viața tace, nu răspunde, își construiește propriile meandre independent de curgerea vrerii noastre. Iar cerul își lasă doar visul la vedere, realitatea nu-i străpunge orizonturile, nu pare să-i pese de năzbâtiile vieții care dau bătăi de cap muritorilor, atât celor de rând cât și celor cu ștaif…cu mici diferențe însă, de nuanță!

Nu știu cine o fi inventat expresia sânge albastru, eu știu că sângele are acceași culoare și același miros, același gust dulce-sărat, încă nu s-au clonat hematii albastre în gena umană, dar, mă rog, e fără doar și poate limitarea a ceea ce am studiat la școală, mai știi?! Într-o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare, ne putem pomeni cu ceva sânge extraterestru de transfuzie…dar visele, oare ce culoare or avea în genă?

Dar vine Poetul și spintecă viscerele somnului conștiințelor și scoate la iveală…METAFIZICA VISULUI!

Dacă în SOMNOSTIHII predomină frământul sufletului poetului chinuit de umbra cerului adormit, METAFIZICA VISULUI disecă filosofii, analizează substraturile societății în care trăim, transparentizează universul politic, pe care noi nu-l putem percepe datorită voalărilor celor care învârt pe degete mânjite adevărul. Aș spune că prima parte a cărții, SOMNOSTIHII, este izvorul din care METAFIZICA VISULUI își ia cursul firesc, albiile de început sunt ceva mai puțin incisive dar, odată ce s-au lăsat curgerii, se poate observa din lectură forța care debordează în vers, ideile rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice și nu e dig care să le țină piept.

Nu vin aici cu extrase de text, nu-și au rostul, e atâta tumult încât aș putea cita întreaga carte, las cititorul să lunece în poem, dar vă avertizez, lectura nu e deloc o plimbare pe faleză, s-ar putea să vă pomeniți direct în valul furtunos al Dunării, poetul o are în sânge, o veți simți și voi, puneți dar geamanduri la îndemână și vestă de salvare, s-ar putea să fiți surprinși de forța acestor versuri! Cu siguranță, o să aveți ceva dureri de cap, limbajul este unul autentic beșcucian, deși modern, păstrează ceva din sonoritățile unor timpuri apuse, veți avea surpriza să vă treziți transportați în lumea filozofilor greci, a matematicienilor, a fizicienilor, sunt și incursiuni care conduc în universul biblic, vă veți regăsi expresii de letopiseț alături de invenții sofisticate și semnificații inventate, ba chiar s-ar putea să vă găsiți fix in fabulam, veți avea și ceva ghicitori de deslușit, deci ambula in fabulam, n-o să vă pară rău!

Profesorul IC Rada a fost cel care a parcurs in primis, direct din izvor de cerneală, manuscrisele acestor versuri, iar la discuțiile lor, nu de puține ori destul de înfocate, participa și Profesorul-poet Ioan Țepelea. Deseori, conversațiile făceau picioare, iar pașii duceau la reședința lui IoanȚepelea, la Costică Rada sau pe Simion Bărnuțiu, la Marin acasă. Marin îi propusese încă de pe atunci Prietenului Costică să-l ajute să scoată aceste versuri la lumină, dar strigătul său rămase fără ecou timp de aproape 18 ani, însă, nu se știe cum, un altfel de ecou, din boală, ajunse la Costică și fluidul se reporni, Costică-i întinse mâna Poetului, SOMNOSTIHII se luară de braț cu METAFIZICA VISULUI și plecară la bal…gata cu spitalul!

Read More »

23 Apr
2019

Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP

Ioan POPOIU: Ioan, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.

Ioan, cum te percepi ca poet? Ce spui  tu despre tine? Cine este Ioan Pop?

            Ioan POP: E plăcut și măgulitor să fii numit astfel, la capătul vieții, după ce ți-ai ars toate candelele și nu prea mai ai ce oferi.

      E multă mizerie în viața unui poet, dacă, desigur, își face o profesiune de credință din această retorică. Arta poetică se construiește pe mai multe paliere, și, la fiecare nivel, se comportă diferit, vede în altă lumină sau orbește complet, dar lucrurile și subiectul contemplației rămân aceleași.

      Eu m-am hrănit din complexe, neajunsuri și infirmități, nu din orgoliul celui ce participă la o mare competiție. Poetul Ioan Pop nu diferă prea mult de omul cu același nume. Dacă nu sunt poet, atunci nu mai însemn nimic… Nu știu câtă valoare are ceea ce scriu…, nu m-a preocupat niciodată, cu adevărat, să aflu pe unde stau, și nici nu cred că e sănătos pentru spirit. Altminteri, n-am fost niciodată mulțumit de mine. Nici acum nu sunt…

      N-am avut niciodată un statut onorabil în viața socială, întrucât nu m-am putut adapta niciunui sistem. Am fost un paria, deși am făcut eforturi lamentabile, până la ridicol, să-mi fac un „rost”… Mi-am pierdut vremea… Lumea asta nu e de mine, dar mi-a luat ceva timp să aflu… Nu e vorba de resemnare, dar am obosit să mai cred în mine sau în alții…

      M-am născut cu o umbră sufletească…și am trăit ca o rană, mereu sângerândă…

      Iubirea este aceea, care m-a ținut în viață, și arta. Toți cei ce m-au iubit, vremelnic desigur, au făcut grozăvia să-mi salveze suflarea… Tot lor le datorez și opera mea, singura ispravă compatibilă cu ideea de om, întrucât, dintr-un moment anume, n-am făcut decât să mă înstrăinez, să-mi uit sorgintea…nu mai voiam să fiu cu mine, mă disprețuiam… În consecință, m-am revărsat în alții, întrucât moartea nu e niciodată o soluție, decât din vreo perspectivă religioasă. E teribilă starea morții!…

      Și acum trăiesc în și prin alții…

      Firește că în această ipostază pierzi definitiv lucrurile de sub control, întrucât oamenii sunt extrem de orgolioși…dar nu mai aveam ce pierde. Deja credeam că pierdusem tot… Pierderea, însă, s-a dovedit, în cele din urmă, un mare câștig. Da, mi-am câștigat dreptul la nesimțire și m-am apucat de scris… în sfârșit, scriam în libertate deplină și fără mustrare.

      Păcatul, însă, e că, odată cu anii și cu încercările prin care am trecut, peste lecturile din tinerețe a început să se aștearnă uitarea. Recitesc, furibund, tot ce am nevoie pentru a-mi păstra rudenia cu autorii în umbra cărora am crescut…păgubit, însă, de extazul cu care le savuram, altădată, gândurile. S-a instalat o iarnă a spiritului peste ideile unor filosofi, bunăoară, dar mi-a fost dor de ei, tare dor!…

      Dar hotarele poeziei sunt nemărginite, primejdioase și extrem de abrupte, pe alocuri… Încerc să compensez uitarea cu explorarea zonelor interzise, însă păstrez rădăcinile și esențele moștenite, cu sfințenie.

      Imensa libertate pe care o oferă poezia izvorăște, paradoxal, din neghiobia că poeții nu sunt luați în serios.

      Ar mai fi multe de spus, iubiții mei, dar toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit.

      Îți mulțumesc, Ioan! Mi-a făcut bine spovada.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familie, părinți, sat natal!

Ce ne poți spune?

            Ioan POP: Ramurile sorgintei mele sunt cât se poate de modeste, fără strălucirea vocației în ceva sau din ceva… Îmi sunt destul de confuze, șterse și metaforice datele despre bunicii mei, bunăoară, care s-au stins înainte ca eu să văd lumina zilei. Doar pe văduvele lor le-am văzut în viață, dar nici despre ele nu-mi amintesc mare lucru. Din istorisirile părinților și mătușilor mele, știu că amândoi bunicii fuseseră veterani de război, decorați, ulterior, și infirmi, cu însemnele și demnitățile  Austro-Ungariei. Și tatăl meu a fost veteran de război, dar a luptat în armata română… Înzestrat cu sechele și amarnic răsplătit cu câteva iugăre de pământ, a găsit luciditatea, puterea, dragostea și voința de viață. A fost un om extrem de puternic, un Hercul, din toate punctele de vedere.

             Întâia lui soție i-a născut trei fete, după care a murit, din câte știu eu, secerată de cancer. Mama mea i-a dăruit, mai întâi, un băiat…în al doilea an, o fată…în al treilea, în sfârșit, m-am născut eu…dar nu eram un Hercul…

            Rădăcinile ne sunt rămase undeva prin Munții Bârgăului, unde se trăia din respirația cailor și vitelor pentru lapte.

            Doar din vocea tatălui meu pot țese, pragmatic oarecum, drama acelor ani de trudă și de migrații…

            Toți bărbații din casa tatălui meu au fugit în Țara Românească, unde au învățat meșteșugul tâmplăriei și să se bată pe front. Dumitru, tatăl meu, nu avea decât paisprezece ani, mezin fiind și el, ca și mine.

            Locul în care m-am născut acum se numește Livezile, dar atunci se numea Iad…căci era un sat săsesc, nu departe de Tureac, satul natal al părinților mei. Dar nu împlinisem nici doi ani când ne-am mutat, cu chirie, în Aldrof, Unirea de astăzi, tot o localitate săsească, de la periferia orașului Bistrița.

            Nu prea mai știu ce să numesc „natal”, dar aici am copilărit, unde și scriu… Mi-e drag locul acesta, dar mi-e străin cumva, din cauza „umbrei” despre care v-am vorbit, ca răspuns la prima întrebare.

            Înainte de a fugi eu însumi în străinătate, îmi spuneam:

„Pe pământ, eu oriunde sunt acasă sau străin.” Dar n-am putut scrie decât aici.

 

Ioan POPOIU: Există o magie a locului natal?

            Ioan POP: Doar puritatea sufletească, sfânta ei naivitate și „scăldătoarea” iubirii mai repară stricăciunile rațiunii și isteria devenirii în vânzoleala socială.

            Eu trăiesc foarte intens rămășițele „materiei” din care mi-am construit primele imagini despre viață, univers și Divinitate, dar mi-am pierdut puritatea și o bună parte din emoțiile constructive.

            Ce să spun?… Mi-aș dori să mai fiu copil, dar nu atât de naiv!… În mod sigur, însă, nu m-aș fi bucurat de vreo fericire, dacă m-ar fi înzestrat Dumnezeu, prin născare, cu luciditatea unui om matur și bine informat. Căutăm să fim, tot restul vieții, fericiți, dar prima noastră grijă este să nu mai fim copii. Nu ne place să fim proști, nici dependenți de cei mai înțelepți decât putem fi noi. Vrem ca ei sau mai mult chiar… Astfel, magia dispare cu fiecare efort, cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare uitare…

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei? Este copilăria un izvor veșnic viu?!

            Ioan POP: Mulți oameni numesc „un paradis” anii copilăriei, indiferent de locul unde i-au trăit și mai presus de orice rai închipuit. Am avut ocazia să vorbesc despre lucruri sumbre cu oameni ajunși la maturitate deplină și am fost uimit de emoția cu care își aminteau viața din orfelinate sau din maghernițele în care au copilărit. Copiii se adaptează, aparent, oricărui destin, oricăror neajunsuri sau traume cu ușurință, am zice, dar nu este deloc așa. Ei au supraviețuit, nu au viețuit cu adevărat, iar izvoarele care i-au adăpat au fost amare, otrăvite…

            Eu, din fericire, deși părinții mei erau oameni săraci, mi-am trăit „paradisul” respirând libertatea, imensitatea pădurilor, fiorul râului în care mă scăldam și iubirea părinților. Îmi doream multe lucruri, pe care nici la maturitate n-am reușit să le dobândesc, dar am avut o copilărie frumoasă, în comparație cu mulți alții…

            M-am născut, însă, cu acea „umbră”, despre care am amintit deunăzi, ceva nedorit, straniu și nelămurit… Nu m-a lăsat să mă bucur, cu adevărat, de nimic, dar m-a ocrotit, oarecum, mi-a ajutat să-mi păstrez o oarecare luciditate…nici acum nu mă bucur… În copilărie, dispărea deseori această umbră, dar știam că revine, o așteptam cu un fel de teamă…și venea… da, și acum vine… Aș numi-o tristețe, doar pentru că seamănă cu acele stări denumite astfel, dar se înrudește prin alianță cu ele, nu moștenesc împreună… I-am văzut funinginea și în ochii altora, dar, tot dintr-o formă de lașitate, nu m-am apropiat niciodată de cei ce-mi seamănă. Știm cu toții ceva…și ne îndepărtăm, ne ocolim… Nu pot spune mai mult despre asta, dar se pare că nu suntem compatibili.

            Vezi tu, Ioan, cum oamenii construiesc cetăți, metropole, țări, rețele, imperii, dar nu sunt făcuți să trăiască împreună decât în conflict, într-o permanentă încăierare? Când nu se bat cu alții, se bat între ei, chiar dacă viețuiesc într-un „paradis”, cum este percepută copilăria.

            Copiii sunt părinții de mai târziu și bătrânii mai de pe urmă. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar nu este.

            Într-unul dintre ultimele mele poeme scrise spuneam:

„Până să se deprindă cu folosul minciunii, au trăit sentimente polare.”

            Da, lumea noastră este clădită pe minciună, pe o grimasă, cu titlul de toleranță sau compasiune, iar lucrul acesta nu poate fi schimbat din interior, chiar dacă este ultima soluție. Omul nu vrea să se schimbe, ci să transforme orice, însă în alții, în exterior, în rest, nu în el însuși…

            Paradoxal, „umbra” aceasta, rana asta de smoală, cu care m-am născut, m-a ajutat să înțeleg aceste lucruri progresiv, dar de la început.

            Nu, copilăria nu este un paradis, nici un izvor veșnic de lumini și seve curate, dar putea fi…

            Nu putem spune că ne iubim copiii dacă nu refacem  temeliile lumii, schimbând ceva, mai întâi, în „paradisul copilăriei”…

Ioan POPOIU: Ai avut în copilărie o imagine a Universului?

            Ioan POP: Mi-am construit multe imagini și crezuri despre Univers în copilărie, întrucât percepția mea despre un Întreg absolut a căpătat contur mai clar doar la maturitate.

            Când îmi doream vreo jucărie, iar părinții nu mi-o puteau oferi, încercam s-o construiesc singur. Unele îmi păreau mai izbutite decât cele din magazin, dar acum mă îndoiesc… Așa am făcut și cu universul, cu mările, cu zborul și cu tot ce nu puteam avea.

            Până să merg la școală, unde am învățat anumite noțiuni despre spațiu, timp și materie, îmi improvizasem eu o idee despre tot și toate, câte le puteam vedea sau imagina. Profesorii, însă, mi-au desființat firava percepție cu dovezi, hărți, schițe, calcule și elipse… Tare m-au umilit!…

            Înainte, priveam cerul ca pe ceva viu, mai viu decât orice ființare, dar restrâns, mărginit și accesibil. Socotelile în ani lumină, proporții și proiecții incomensurabile, toate m-au dus cu gândul la zădărnicie. A revenit „umbra” cu și mai multă intensitate, întrucât mi-am dat seama de micime și de efemer. Chiar așa, cât poate un om cunoaște și explora, chiar dacă ar trăi mii de ani?… Bine este să fii copil când afli asta…altfel prăbușirea ar fi fatală, ți-ar îngheța capul în întrebări inutile sau în uitări debile!…

             O să vi se pară ciudat ce spun, dar diferența dintre lumină și întuneric mi-a redat încrederea în capacitatea mea de a reconstrui o viziune despre Univers, alta, diferită, ocultă oarecum și mai puțin firească.

            E mult de atunci, dar îmi amintesc ziua când am închis ochii și căutam lumina soarelui. Am găsit poziția astrului cu precizie, după toate încercările și unghiurile din care priveam. Da, îl înfruntam pe Goliat, îl dibuiam peste tot, nu mă mai copleșea, și nici micimea sau efemeritatea nu mai erau un obstacol.

            Am experimentat același lucru și noaptea, cu stelele sau cu luna. Fixam, îndelung, cu ochii deschiși, câte o stea și îi vorbeam, îi dădeam un nume și o chemam mai aproape. Apoi închideam ochii și o vedeam mișcându-se, mărindu-se, curgând sau micindu-se până la dispariție. Oboseam, de la o vreme, și renunțam, dar s-a întâmplat, de câteva ori, să-mi apară în somn imensă, limpede, roșie, verde, albastră sau mov. O studiam în vis și-mi părea că-și descoperă tainele. Aveam „telescopul” meu, aveam șansa nesperată de a explora Universul!

            Le-am sugerat unor prieteni să facă la fel, dar râdeau de mine și mă priveau ca pe un ciudat. A revenit „umbra” și mi-a fost teribil de rușine! Nu mi-am mai trădat niciodată „secretul” de atunci, dar revelația s-a produs, iar eu știam să fac  „miracole”…

            Devenisem mistic, deși nu acceptam existența Divinității.

            Devenisem ocult, deși credeam, cu tărie, în cultură…

Iată cum am crescut, cum am trăit, închizând și deschizând pleoapele, chiar și atunci când îmi doream să văd în sufletele oamenilor!

            Și oamenii sunt tot un fel de astre… dacă-i fixezi mult sau chiar și numai cu intensitatea unei clipe, îți rămân…ți se arată în vis și se descoperă.

            Tot așa e și cu Dumnezeu, cu îngerii…doar că e nevoie să-ți meșterești singur jucăriile, „Telescopul”…

Ioan POPOIU: Ce căutăm noi în această lume?! Care este statutul nostru de oameni?

            Ioan POP: Eu văd lucrurile diferit, în ce privește condiția umană, rostul și, totodată, zădărnicia unor aspecte legate de viața telurică… e multă zgură de înlăturat!…

            Pământul, în opinia mea, este o școală, o pepinieră…destul de rudimentară și austeră, în comparație cu alte dimensiuni ale Creației Divine, dar specială, unică. Desigur, zestrea științifică, antropologică, în speță, stă la baza oricărui răspuns posibil, legat de origini și devenire, evoluție sau dinamică a vieții materiale, întrucât miracolul stă tocmai în dualitatea trup-spirit, materie și inteligență. Consider că este total eronat dacă încerci să studiezi separat aceste esențe, aceste plămădeli, dar ar putea duce undeva și scindarea lor, măcar teoretic. Așa cum nu poți percepe sau concepe inteligența fără spirit, nu poți face abstracție de faptul că omul e și materie, adică trup.

            Pietrele, bunăoară, nu sunt inteligente, dar ar putea fi, dacă își pune Cineva în minte și grozăvia asta. Cunoașterea nu va avea niciodată sfârșit, dar nici viața, altminteri n-ar mai avea cine să cunoască. Iar omul, dacă nu este desăvârșit, înseamnă că încă se mai lucrează la el. Da, este extrem de limitat în ce privește adevărata inteligență, cea superioară chiar și îngerilor. Cu toate acestea, unicitatea lui îl face mai valoros decât tot Universul material și decât toate cuptoarele facerii de stele la un loc. Scânteia asta de dumnezeire, care este Adam, nu poate fi ignorată, nici anulată definitiv.

            Tot ce facem, însă, se depozitează în oase, se moștenește prin născare, ne pocește sorgintea și, în final, ne transformăm în erori, devenim leșuri divine. Murim din prostie, dar inteligenți, întrucât spiritul își părăsește gazda și bântuie, rătăcește ca ochii pe un tavan fals, ca gândurile prin gratiile unei penitențe autoimpuse, care dau doar iluzia libertății și vieții.

            Moartea nu este obligatorie pentru un om cu adevărat spiritual, dar școala trebuie urmată până la cea din urmă treaptă, dacă este cu putință.

            Trăim pentru că a vrut Dumnezeu, dar noi am ales să mergem la școală, adică să ne logodim cu materia, cu argila, să învățăm să fim dumnezei. Cei vrednici chiar vor stăpâni și crea, vor putea face pietrele inteligente și iarba să vorbească.

            În lumea aceasta, în pepiniera devenirii noastre, creștem precum copacii sau iarba, dar rădăcinile sunt în Cer, în Esența Divină, în Marele Necunoscut.

            Am uitat rădăcinile, tocmai pentru că nu se văd, dar nici copacii firești nu văd de unde le vine seva, nu văd negii legilor ce-i fac să stea în picioare.

Ioan POPOIU: Prima experiență religioasă când ai avut-o?

            Ioan POP: Cu adevărat, după ce am traversat adolescența și am văzut, clandestin, filmul „Iisus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, interpretat admirabil și, se pare, irepetabil.

            Capodopera aceasta m-a îndemnat să studiez, la modul cel mai serios, Biblia, după care, aproape zece ani, n-am prea putut citi altă carte. Tot ce studiasem înainte s-a prăbușit și m-a făcut furibund, chiar disprețuitor. Involuntar, mi-am pierdut toată încrederea în gânditorii dinainte studiați. Greu…dar slavă Domnului că mi-am revenit!… Altminteri, singurul lucru pe care-l mai făceam cu plăcere, dintre cele laice, desigur, era să scriu poezie și răvașe de amor pentru fetele pe care le iubeam, tot împotriva voinței mele.

            Încă din clasele primare mă fascinau filosofii, în special cei greci, dar n-am studiat nimic sistematic. Lecturile mele erau haotice și nefiresc de volatile. Mi-am format greu o cultură oarecare, întrucât aveam o memorie mai mult afectivă, spectrală. Imediat, orice informație era dizolvată în oniric, în „umbra” care m-a urmărit toată viața. Trăiam complexe de nedescris, întrucât nu mă puteam concentra pe ce-mi spuneau învățătorii că-i de folos și musai potrivit cu ce trebuie să-mi placă.

            Divinitatea, însă, lucra, oarecum, în subconștientul meu, dar încă nu aveam sentimente autentice pentru Ea. Nu-L puteam iubi pe Dumnezeu, dar nici nu-L puneam la îndoială, nu îndrăzneam să contrazic nimic din ce-mi parvenea cu titlul de „Așa vorbește Domnul!”

            Acum știu că rareori grăia El, fie la amvon, fie în Scripturile Sfinte. Oamenii nu știu ce fac atunci când le vine să vorbească în numele lui Dumnezeu Însuși, dar ce știu ei să facă bine, cu adevărat?

            Până să înțeleg că există o rațiune în Hristos, am fost, ca foarte mulți oameni, sclavul unor concepte false. Să fii credul, n-are nimic a face cu credința…

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

            Ioan POP: Atracția pentru cărți am simțit-o înainte de a învăța să scriu și să citesc. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, dar unele lucruri îmi păreau tare misterioase! Cele mai ciudate erau cărțile, întrucât folosul lor era cu totul străin de înțelegerea mea. Nu puteam pricepe cum, prin ce miracol oamenii mari izbuteau să vorbească mai frumos când deschideau o carte. Târziu mi-am dat seama că altcineva vorbea acolo, nu ei.

            Desigur, în școală am descoperit misterul cărților, dar nu mi-a plăcut, din câte îmi amintesc, graba și seriozitatea cu care trebuia să înțeleg semnele, să asociez o literă cu un sunet sau o cifră cu o sumedenie de lucruri de care mă puteam sluji și fără să-mi fie rușine.

            Primul lucru pe care l-am învățat la școală a fost că nu sunt bun de nimic, dar i-am supraviețuit și, în cele din urmă, chiar am iubit cărțile. A fost ceva predestinat, în ce mă privește. Nimic nu mi-am dorit mai mult decât să fiu poet sau scriitor pur și simplu. Îmi părea cel mai înălțător lucru. Și acum cred la fel…dar am îndoieli în ce privește percepția altora despre asta…

Ioan POPOIU: Experiența școlii a fost una dezirabilă?

            Ioan POP: Școala, indiferent de forma ei de organizare, este absolut necesară. Nu mi-a plăcut, desigur, îndoctrinarea, spiritul debil și falsitatea profesorilor din acea vreme, dar când a fost școala, cu adevărat, demnă de numele ce-l poartă?

            Rolul școlii, dintotdeauna, a fost să te facă să iubești cărțile și înțelepciunea. Din păcate, însă, pentru cei mai mulți dintre dascăli, școala nu mai este decât un loc de muncă, o lehamite veșnică și o sursă inepuizabilă de stres, nu o pasiune.

            Grădina lui Epicur a devenit un câmp de bătaie, o baricadă împotriva a nimic și a toate…

            Dacă nu te naști cu o anumită vocație, cu o pasiune imensă pentru ceva, viața însăși va deveni doar un loc de muncă…

            Păsările își învață puii să zboare, dar, într-un complex de găini, zborul nu slujește la nimic…

            Se pot schimba multe lucruri și vindeca o sumedenie de metehne în școli, despre care nici n-am amintit, însă totul atârnă de stăpânire…dacă ea nu vrea, nu se face, dar se află în treabă și prin complexele de porci. Așa  a fost mereu…

Ioan POPOIU: Pentru ce citim cărțile? Ne învață ele cu adevărat?

            Ioan POP: O inteligență, fie ea genială, dacă nu este cultivată, prin comparație, cu alte valori și, prin osmoză cu alte culturi, se comportă ca o eroare, ca o energie scăpată de sub control, întrucât orgoliul se naște înaintea talentului.

            Foarte rare sunt cazurile în care geniul se risipește pașnic, fără să tragă după sine măcar o față de masă, dacă nu-și permite o deflagrație mondială sau vreo molimă religioasă… Desigur, cărțile nu sunt pentru idioți, dar un om inteligent nu poate face abstracție de ele, fără consecințe grave, și nu se poate face altfel util. Inteligența trăiește, permanent, un dezechilibru interior, o neliniște, o dezordine cumplită, dar este capabilă să pună în ordine orice altceva cu ajutorul cărților, cu puțină cultură…

            Marile culturi, se știe, au hrănit imperii și tot ele le-au distrus în final, dar nu geniile au stăpânit lumea, ci aceia care le-au iubit.

             Tot cărțile sunt acelea care stochează aceste energii, aceste inteligențe și în „Universul Neștiut.”

            Dacă „la început a fost Cuvântul”, iar El avea nevoie de intimitate și odihnă, doar Cartea mai putea să-L încapă sau să-L ardă…

            Dumnezeu este o Bibliotecă Imensă!!!…

 Ioan POPOIU: Cum percepi azi anii de liceu?

            Ioan POP: N-au prea fost luminoși pentru mine acei ani, întrucât am avut serioase probleme de adaptare și aprehensiuni. Venisem din mediul rural, unde totul se făcea la un anumit nivel și cu suplinitori, bucuroși și ei de tandrețea zilelor de pe „lotul școlar.”

            Liceul m-a întâmpinat cu practici agricole, de atelier și multe alte exigențe pragmatice, străine cu totul de ce puteam eu înțelege prin școală.

            Nevoia, care nu este un miracol, m-a exilat în „câmpul muncii” unde, pentru a doua oară în viață, am învățat că nu sunt bun de nimic.

            Treapta a doua de liceu am „săvârșit-o” la „seral”, umilit și năucit de tot ce n-a fost să fie, de firea mea înceată și bolnăvicioasă și de viața însăși, care devenise doar un loc de muncă.

            Până să dezertez, m-am hrănit cu iluzia că voi fi cândva    un mare poet și cu pasiunea boemă a spiritului autodidact. Trăiam între hotarul disprețului absolut și iubirea pentru femei, care nu mai conteneau să-mi pară, a doua zi, și mai frumoase!…

            Nici femeia, nici școala nu mi s-au dat pe deplin, dar le-am iubit de departe, cu mare pasiune, întrucât, în acea vreme, erau singurele frumuseți pe care aveam să le pierd cu adevărat și pentru totdeauna…

Ioan POPOIU: Ce înclinații aveai în liceu?

            Ioan POP: Străluceam, oarecum, nu foarte tare, la literatură, istorie, filosofie, fizică, dar cu cea din urmă mă întâlneam doar în zona teoretică, abstractă. Eram prea visător pentru științele exacte. Și acum trăiesc acest complex.

            În liceu nu se mai făcea muzică decât la școlile de profil, dar tare mult am iubit muzica, poate mai mult, la începuturi, ca literatura.

Ioan POPOIU: Cum erai ca licean?

            Ioan POP: Visător, posomorât, aiurit, mediocru și enervant câteodată, pentru că, deși nu lipseam de la ore, eram, totuși, absent.

            La „seral”, bunăoară, numai carte nu se făcea, dar îmi amintesc discuțiile cu profesorii, mai cu seamă istorisirile celor de filosofie, literatură sau istorie. Îndrăzneam să le pun întrebări ciudate… Le sunt recunoscător, căci îmi răspundeau cu pasiune. De fapt, așa cred că ar fi mai sănătoasă relația dintre elev și profesor… Dar nu se va face niciodată o școală după gustul meu, niciodată…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe memorabile?

            Ioan POP: Da, dar triste… N-o să le uit niciodată, dar am cunoscut câțiva profesori care puteau ajunge dascăli desăvârșiți, capabili să predea în orice epocă, fostă sau viitoare. Erau și ei umiliți de sistem, temători și resemnați.

            Adevăr înseamnă descoperirea lucrurilor, nu ascunderea lor… Dascălii noștri mințeau sau, în cel mai fericit caz, tăceau conspirativ, tăinuiau, dar nu erau fericiți… nici acum nu sunt…

Ioan POPOIU: Ai absolvit liceul, ce a urmat?

            Ioan POP: Aveam tot ce trebuia pentru a nu-mi mai dori să fac nimic din ce se impunea.

            Aș fi vrut să studiez filosofie, mă atrăgea teribil discursul unor gânditori și ideea de a mă număra printre ei.

            Imediat după eșec, am fost înregimentat într-o unitate militară din Moldova, unde mi-am întărit convingerea că prostia se înmulțește prin diviziune…

            În tot melegarul acela am descoperit o comoară de neprețuit: „harta libertății și arta abandonului”…așa îmi câștigasem „lașitatea supremă, libertatea ultimă, curajul, răzmerița tuturor fricilor”…adică ce alții decorează, „neghiobia” de a muri pentru idealuri, nu pentru ce poți, totuși, obține.

            N-am dezertat, cum plănuisem, dar am abandonat chiar și ideea studiilor superioare. După ce mi-au dat drumul la vatră, am demisionat, am rupt orice legătură cu sistemul și am fugit în străinătate. Nu-mi păsa ce se întâmplă, îmi disprețuiam viața… Acolo am fost și mai dezamăgit. A fost un coșmar, o poveste umilitoare… nu face subiectul acum…

Ioan POPOIU: Te-a pasionat să urmezi o facultate?

            Ioan POP: Într-o vreme, nimic nu-mi doream mai mult. Era o mare cinste, pe-atunci, să urmezi o facultate. Absolvenții își scriau profesiile pe ușile apartamentelor, se crea o clasă socială, o pătură din păr de animal vanitos.

            Eu n-am depășit nivelul plebei, dar recunosc, tare mi-ar fi plăcut și mie titlul…măcar de inginer…

Read More »

19 Apr
2019

Monah IUSTIN T.: Iubirea lui Dumnezeu şi rugăciunile nerezolvate

Iată cel mai greu dar şi cel mai frumos exerciţiu. De ce nu ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni? De ce nu „rezolvă” cererile noastre îndreptăţite?
Omul din lume tinde să judece toate după structurile minţii lui. După ce ajungem adulţi, ne formăm, în linii mari, opinia despre iubire, boală, timp, căsnicie, copii, rugăciune etc. Ne formăm opinia şi despre Dumnezeu, şi despre cum ar trebui să răspundă Dumnezeu la rugăciunile noastre. Dar ne-o formăm în acelaşi fel în care ni le-am format pe celelalte. Am studiat problema şi a găsit o rezolvare. Am creat structuri sigure şi previzibile. Pentru că asta ţine, în viziunea noastră, de conservarea vieţii şi de supravieţuire. Şi n-avem nicio problemă cu Cerul, dacă poate fi contemplat din perspectiva sigură şi previzibilă a vieţii noastre. Între cutiuţele logicii noastre, avem una, care ni se pare mai specială: Dumnezeu. Dar nu e decât „Dumnezeul” din cutiuţa logicii noastre.
Şi din această cutiuţă, noi adresăm întrebări şi primim răspunsuri de la Dumnezeu. Îi expunem aşteptările. Şi îi impunem silogismele noastre. Şi dintre ele, iată unul, poate cel mai mare. Unul care pândeşte în subconştientul oricărei rugăciuni de cerere formulate vreodată – pentru sănătate, pentru copii, pentru un partener de viaţă, pentru ziua de mâine la servici etc. – şi care sună cam aşa:
– Dacă m-ai iubi, ai împlini asta pentru mine.
Anume.
De pildă, ce poate fi mai drept şi mai legitim decât rugăciunea pentru sănătatea propriului copil? În ea operează mai multe presupoziţii valide, luate separat. Din care noi construim apoi foarte nobilul silogism:
– 1) Doamne, tu mă iubeşti pe mine. 2) Tu îl iubeşti pe copilul meu. 3) Tu mi l-ai dat. 4) Tu ştii că dacă el e bolnav eu sunt nefericit(ă). Concluzie: Dacă toate astea sunt adevărate, fă-l bine pe copilul meu.
Şi aici silogismul eşuează.
Fiindcă noi ne folosim de toate adevărurile separate, ca să-l determinăm pe Dumnezeu să adere la logica noastră. La concluzia noastră. E adevărat că Dumnezeu mă iubeşte pe mine. E adevărat că Dumnezeu îl iubeşte pe copilul meu. El ştie că eu sufăr când copilul meu suferă. Dar din toate astea construim exact acea concluzie în logica sigură şi previzibilă a lumii. Din cutiuţa noastră specială. Şi această concluzie, subconştient, ar fi:
– Tu trebuie să mă iubeşti aşa. Fiindcă iubirea ta nu poate fi decât aşa.
Şi cu asta, am reuşit să-l punem în „şah” pe Dumnezeu. Cu cele mai bune intenţii. Numai că sunt… intenţiile noastre.
Dar ce e minunat e că Dumnezeu nu se potriveşte cu acest joc de şah al nostru! Ce Dumnezeu ar fi acela care ar ceda la nişte silogisme atât de firave? La nişte „adevăruri” ale vieţii atât de fragile şi de vulnerabile? Pe un astfel de Dumnezeu nu numai că nu l-am putea iubi. Dar nici nu l-am putea respecta. Şi poate chiar asta se întâmplă.
Şi acum, oare înţelegem de ce Dumnezeu nu ne dă, de multe ori, răspunsul aşteptat? El ştie că dacă noi vrem purtăm conversaţia cu El din cutiuţa minţii noastre, n-o să cunoaştem niciodată cu adevărat Iubirea Lui. Atâta vreme cât stăm în această cutiuţă, n-o să acceptăm alt răspuns decât acela care se potriveşte interiorului ei. Iar Dumnezeu ne invită în afara ei, acolo unde stă Mintea din spatele Iubirii adevărate. Şi care face ca toate silogismele noastre să se prăbuşească. Cam în felul următor.
– „Dragul meu/draga mea, de unde ştii tu că Eu nu te iubesc exact în condiţia în care eşti? De unde ştii tu că Eu nu vreau să te laşi iubit de Mine exact în postura de părinte care are copilul bolnav? Că Eu nu vreau ca tu şi copilul tău să nu rataţi şansa să vă lăsaţi iubiţi de Mine, împreună, în acest moment de suferinţă? Ca să nu staţi cu „grija” de a vă face sănătoşi. Căci Eu ştiu că voi mă invitaţi în viaţa voastră, cerându-mi sănătate, urmând ca apoi să mă invitaţi, politicos… afară. Aşteptând următoarea cerere. Credeţi că acesta e Dumnezeul care vreau să fiu Eu pentru voi?
Poate nu înţelegeţi frumuseţea vieţii, când un părinte şi un copil îşi leagă existenţa împreună, când sunt nevoiţi să sufere şi să se lase iubiţi împreună. Căci dacă aţi şti cum vă iubesc Eu, cu adevărat, aţi spune: <Fiule/fiică, nu te teme! Hai să suferim şi să ne lăsăm iubiţi! O să avem timp să fim sănătoşi. Tatăl nostru e cu noi. Şi niciodată nu mi-ai părut mai mult fiul meu/fiica mea, şi niciodată nu m-am simţit mai copil împreună cu tine al aceluiaşi Tată!>. Iar dacă voi credeţi că Eu am îngăduit boala ca să vă „încerc”, încă n-aţi ieşit din cutiuţa voastră…
Viaţa are cele mai neaşteptate pulsări atunci când e atinsă de suferinţă. Şi Eu, oricât de ciudat v-ar părea, n-am venit în lume să schimb toate imperfecţiunile ei. Să înviez morţi şi să vindec bolnavi. Am venit să învăţ vii să aprecieze viaţa, sănătoşi să aprecieze sănătatea, şi bolnavi să aprecieze boala. Şi ştiu slăbiciunea minţii voastre, şi ştiu că felul în care vreţi să vă fac sănătoşi este să admiteţi o Împărăţie adusă în această lume. Şi dacă nu v-aş iubi exact în imperfecţiunea locului vostru pe lume – de părinte cu copil bolnav –, lăsându-vă, paradoxal!, aşa, cum aţi mai crede că Împărăţia Mea nu e din această lume? Cum aţi mai crede că Eu pot iubi desăvârşit oameni scăzuţi în ochii lumi, pe pat şi în căruciorul cu rotile, cum aţi mai crede că orbi, şchiopi, ciungi, ologi pot intra în Împărăţia Mea? Nu vă rămâne decât să vă lăsaţi iubiţi de Mine oriunde sunteţi pe pământ – soţi, soţii, copii, părinţi, cu cineva sau singuri, sănătoşi sau bolnavi – în neajunsul vieţii voastre, în toate condiţiile din viaţa voastră care nu s-au întâmplat, în toate lucrurile pe care nu le puteţi schimba. Să vă lăsaţi iubiţi de Mine în toţi cei dragi pe care i-aţi pierdut, pentru că atunci Îmi veţi da şansa să vă iubesc ca nişte orfani, o faţă a Iubirii Mele pe care nu aţi încercat-o până acum.
Fiindcă prin toate lucrurile care mi le cereţi – aproape toate – Mă invitaţi cu un pas în afara vieţii voastre. Mă invitaţi să vă iubesc ca un îngrijitor, sub motivul „purtării de grijă”, dar refuzaţi ceea ce e mai mult decât atât – o Iubire fără grijă din afara acestei lumi. Care lasă toate nesiguranţele acestei lumi la locul lor, dar vă trece pe voi, prin ele, suspendaţi în Iubirea mea. Fiindcă nu mi-am propus niciodată să schimb lumea, ci să vă fac să vă lăsaţi purtaţi prin lume de Iubirea Mea.
Şi dacă aveţi ceva să-mi cereţi. Cereţi. Dar nu vă opriţi aici…”.
Şi aşa ne provoacă Dumnezeu să ieşim în afara cutiuţei silogismelor noastre. Pe care ne-am învăţat să le exersăm, adeseori, ca „rugăciuni”. El nu ne dispreţuieşte pentru ele, dar nici nu vrea să rămânem în închipuiri şubrede ale Iubirii. Nu vrea să avem o iubire slabă, care cere, primeşte şi pleacă. Ci o iubire puternică, din afara lumii, care e mereu în stare să primească fără să fie nevoie să plece niciodată!
Omul care iubeşte, nu întreabă. Şi omul care se lasă iubit, nu mai e nevoie să ceară. Pentru el, ziua de care vorbeşte Dumnezeu, a şi venit şi e aici, cu un singur răspuns: „În ziua aceea nu mă veţi întreba nimic” (Ioan 16, 23).
Zile nerezolvate, mai presus de întrebări!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

19 aprilie 2019

19 Apr
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României.

 „Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.”

                      (ILEANA VULPESCU)

 

   „Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un act de ingratitudine.”

(NICOLAE OTTESCU)

 

 

 

   Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

   Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

   Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

   Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

   În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

   Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

   Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

   Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

   Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

   Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”,  precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată.” După ce s-a aşezat în urma fulminantului  discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie.” (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf.Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

   Şi tot acelaşi Eden a mai adăugat: <<dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii „Apărării locale” nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit.” (idem.)

   Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

   După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

   De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?!

   Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?!

   Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu!

   Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii.

   A rămas definitiv la Cannes în Franţa- 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

   Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de sopran… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii.” (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)

   Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 aparteamnte, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (idem.)

   Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos.” (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 277)

   Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine sotia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său.” (ibid., p. 281)

   Ce i-a mai fost dat în istorie şi poporului nostru sărmanul: un monarh numai cu „barbatia” vesnic treaza şi un diplomat fără ouă in fiecare dimineata.

 

   Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason.

   Începerea primului război mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din SUA, cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu TEZAURUL, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

   România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.

   În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

   Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul.

   S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor.

   Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, dar au câştigat însă promoscoviţii.

   Cercetătoarea Viorica Moisuc pe bazele Arhivelor MAE şi BNR, ne luminează sub acest aspect atât de mare şi dureros totodată: „La 14 decembrie 1916, la Iaşi s-a încheiat protocolul româno-rus, semnat de ministrul de finanţe român şi ministrul Rusiei în România, A. Mossoloff, precum şi de delegaţii BNR, Th. Capitanovici, A. Saligny şi M.Z. Demetrescu. Protocolul era însoţit de mai multe documente explicative care prezentau datele tehnice cerute de Banca Naţională privind transportul, depozitarea şi securitatea la Kremlin a Tezaurului.” (Viorica Moisuc, Tezaurul României evacuat la Moscova în 1916 şi confiscat de soviete – problemă internaţională actuală, în „Glasul Bucovinei” , nr. 4/ 2002).

   În nopţile de 12, 13 şi 14 Decembrie 1916, s-a pus Tezaurul în cele 1740 de lăzi în 17 vagoane de marfă din gara CFR Iaşi, plecând pe 15 Decembrie şi ajungând în 20 Decembrie la Moscova. Inventarierea a durat până la 16 Februarie 1917, când oculta revoluţiei bolşevice l-a înlăturat pe ţar, iar guvenul francmason format îl avea în frunte pe prinţul Lvov pentru scurt timp, atât cât a plătit trădarea şi înlocuit cu  Adler Kirbis alias Alexandr Kerenski. Lenin şi Troţki ajunşi în Rusia pregăteau de zor tulburările, violenţele, atentatele, asasinatele, carnea de tun, revoluţia cea mare.

   Atunci, guvernul român de la Iaşi a sistat plecarea celui de-al doilea transport al Tezaurului, dar bolşevicii au fost salvaţi de fraţii Internaţionalei lor, care l-au sprijinit pe juristul francmason Titulescu să ocupe ministerul de finanţe la 10 iulie 1917.

   „La 17/ 30 martie 1917, continuă Viorica Moisuc, Gruciov, ministrul de război în guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu şefii misiunilor militare aliate că situaţia din Rusia este gravă, armata şi flota sunt în plină dezorganizare şi se arată sceptic în ceea ce priveşte viitorul cooperării militare în cadrul Antantei.

   Totuşi, în această situaţie, prin <<Jurnalul Consiliului de Miniştri>> nr. 272 bis, din 18 iulie 1917, (la o săptămână după numirea în funcţie), la propunerea ministrului de finanţe Nicolae Titulescu se hotărăşte strămutarea în Rusia a sediului şi avutului Băncii Naţionale. Câteva zile mai târziu, la 22 iulie Titulescu autoriza Banca Naţională – refugiată deja la Iaşi – <<să-şi strămute aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl are în păstrare.>>

     Aceeaşi comunicare s-a transmis şi instituţiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Comercială, Banca de Scont etc. La 24 şi 27 iulie 1917, prin două scrisori, ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell (ministrul lui Kerenski) l-a informat pe ministrul de finanţe Nicolae Titulescu: <<am primit de la Guvernul meu puterile depline necesare pentru a semna Protocoalele privind evacuarea în Rusia a valorilor aparţinând Băncii Naţionale şi ale altor instituţii publice din România.>>(idem.)

 

 

   Noul transport s-a pregătit între 23-27 Iulie 1917, în 24 de vagoane CFR, înainte de a se primi scrisorile rusului şi înainte de Protocol care, s-a semnat în 27 Iulie 1917, la Iaşi, între „ministrul de finanţe Nicolae Titulescu, delegaţii BNR, C. Nacu şi generalul N.C. Constantinescu, precum şi ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell, al doilea transport cuprindea ceea ce mai rămăsese din stocul metalic de aur proprietate particulară a BNR, în valoare de 574 523,57 lei aur, ca şi valori, titluri, efecte, arhive, cărţi, acte, toate acestea încărcate în 188 de lăzi având valoarea totală de 1 594 836 721 lei.

   În aceeaşi zi de 27 iulie 1917, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a încredinţat şi ea aceloraşi delegaţi ruşi şi sub garanţia ministrului de finanţe Nicolae Titulescu toate <<averile sale>>, estimate la 7 miliarde şi jumătate lei. Ele au fost depozitate în 163 lăzi sigilate.

   Cu această ocazie s-a încheiat un protocol semnat de aceleaşi persoane: Poklewski-Koziell din partea rusă şi Nicolae Titulescu.

   La 12 august 1917, cu acelaşi transport, au fost trimise spre <<păstrare>> în Rusia acte ale Arhivelor Naţionale, acte ale Braşovului, picturile lui Nicolae Grigorescu şi alte tablouri din Pinacoteca Statului, de la Muzeul Kalinderu, obiecte de mare valoare ale Muzeului Pietate (Casa de amanet), odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, colecţiile de manuscrise şi cărţile rare ale Academiei Române, piese rare ale Muzeului de Antichităţi (printre care şi Cloşca cu puii de aur) etc.(idem)

   Mana cerească mai presus de cea a lui Moise a căzut pe capul bolşevicilor: 9 miliarde de lei aur, adică 1,7 miliarde de dolari 1917, fără să fi fost evaluate toate odoarele mănăstireşti, toate valorile de artă medievală şi modernă, toate tablourile, obiectele de artă, bijuteriile reginei Maria.

   Nicolae Titulescu nu era străin de toate stările conflictuale din Rusia, dar naşii săi, Iluminaţii, l-au rugat să-şi trădeze cu zâmbetul pe buze ţara care-l făcuse ministru.

   În urma intervenţiei trupelor noastre pentru Fiica cea dragă a Patriei, Basarabia, de la 26 Ianuarie 1918, faimosul Leon Troţki ne trimetea următoarea felicitare:

   1. „Relaţiile diplomatice cu România sunt rupte. Membri legaţiunii Române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe drumul cel mai scurt.

   2. Tezaurul în aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de <<oligarhia română>>. Consiliul comisarilor ia asupră-şi toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român.

   3. Fostul comandant-şef al trupelor ruse de pe frontul român, Scerbacev, care a luat poziţie în contra revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afară de lege.” (Ieronim Hristea, op. cit., p.284-285)

   După trimiterea, de fapt dăruirea Tezaurului naţional Moscovei, de către finanţistul Titulescu, bravele Armate române au continuat jertfa supremă, au câştigat războiul au înfăptuit Marea Unire, iar „Eroul finanţelor” Nicolae Titulescu a ajuns delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, care fără calitate a semnat la 9 Decembrie 1919, clauza minorităţii iudaice, impusă de „fraţii” lui din Conferinţă.

   Unde au fost regele, premierul, regina când Titulescu, risipitorul de la finanţe ne-a dăruit cu atâta bunăvoinţă Tezaurul muscalilor ruşi?!?

 

   Poate că a fost voinţa reginei Maria să ne protejeze Tezaurul în ţara mamei sale şi în acest context premierul Brătianu i-a făcut pe plac, iar Nando nici măcar n-a clipit.

   Nicolae Titulescu a adus un alt sprijin real URSS-ului prin Pactul de Asistenţă Mutuală încheiat cu Franţa, prin convingerea lui Laval şi cu restul ţărilor prin misiunile sale diplomatice internaţionale, rămânând până la sfârşitul carierei prietenul lui Finkelstein alias Litvinov. Grigore Filiti ne aminteşte de întrevederea istorică dintre Titulescu, Litvinov, cehul Beneş şi sârbul Jeftici la Hotelul Bergues din Geneva în 9 Iunie 1934, afirmând şi despre cele 1435 de lăzi cu averea arhivelor lăsate plocon bolşevicilor Moscovei în anul roşu 1917. („Aspects des relations russo-roumains, retrospectives et orientations”-Compendiu de studii semnate de G. Ciorănescu, G. Filiti, R. Florescu, D. Ghermani, M. Korne, N. Neculce)

   Referitor la cartea sus menţionată apărută în 1967, Pamfil Şeicaru comentează: „surprinzător, nu i s-a dat atenţia care i se cuvenea unei aşa de serioase contribuţii la punerea în lumină a tuturor erorilor săvârşite pe linia fatală, trasată de Nicolae Titulescu.”  (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 13)

   Pamfil Şericaru, membru al Comisiei afacerilor externe ne relatează despre Proiectul lui Titulescu-Litvinov în comisiile de politică externă ale Camerei şi Senatului, privitor la un acord de asistenţă mutuală între România şi URSS, privind trecerea trupelor sovietice prin ţara noastră. Proiectul susţinut doar de Grigore Iunian, n-a fost depus pe biroul Camerei, pentru a evita surprizele publice. „Au luat cuvântul, spune magistralul jurnalist Şeicaru, A.C.Cuza, Octavian Goga, George Brătianu şi eu, pentru a combate proiectul... Eu, pentru a sublinia că trecerea trupelor ruseşti prin România era implicit cuprinsă în proiect, am citat cartea amiralului Castex, << De Gengis Khan a Stalin>>, indicând şi paginile 170-171, în care se indică şi locurile de trecere a trupelor ruseşti. Iritat, N. Titulescu a ridicat o mână, întrebând: <<Castex, Castex, ce înseamnă?>> Atunci mi-am exprimat uimirea că nu ştia că amiralul Castex este cea mai mare autoritate în materie de strategie navală şi este preşedintele Consiliului Superior al Armatei Franceze.” (Pamfil Şeicaru, op. cit.,p. 18)

  Titulescu nu s-a rezumat numai la acordul dintre Rusia şi România sau Rusia şi Franţa, ci şi-a adus un aport covârşitor privind politica externă a URSS-ului în Apus.

   „Prin forţele sale oculte mondiale, între care de mare eficacitate a fost Nicolae Titulescu, Uniunea Sovietică a întreprins demersuri pentru salvarea sa şi a planului său, în ţările apusene, care o ţineau în izolare. În final, Rusia Sovietică a fost acceptată în Societatea Naţiunilor, apoi au fost încheiate pacte de neagresiune între Rusia şi statele limitrofe.” (Ion Constantin, Istorie Trăită, Ed. Blassco, p. 64)

 

   Cel mai preţios adversar în calea extinderii bolşevismului în România regală era ascensiunea rapidă a naţionaliştilor creştini ortodocşi. Pentru a ajunge premier I. G. Duca, Oculta externă i-a cerut suprimarea Mişcării naţionaliste. A promis, dar n-a făcut-o. Atunci a intervenit Oculta internă, cerând dizolvarea naţionaliştilor creştini în ajunul alegerilor din 1933. Duca a şovăit. „Titulescu, el nu a şovăit nici o clipă. A apărat măsura în Consiliul de Miniştri, a cerut-o regelui, a impus-o lui Duca. S-a lovit de neaşteptate împotriviri: Regele nu a vrut să semneze un decret regal de dizolvare. A lăsat ca guvernul să-şi ia întreaga răspundere. De aici un conflict între Titulescu şi Puiu Dumitrescu, suspectat de filogardism şi, în sfârşit, iscălirea unui jurnal al Consiliului de Miniştri.” (idem, p. 74)

În registrul politic Titulescu era un rafinat traseist: când la conservatorii lui Take Ionescu, când la popularii lui Averescu, când la liberalii Brătienilor, când la ţărănişti.

 

   Henri Prost care l-a cunoscut destul de bine l-a înrămat fidel în portretul său: „Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari, scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim luxul ameţitor în care se complăcea, toate acestea arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul său comportament.” (Ieronim Hristea, op. cit., p.276)

   SĂRMANA ŢARĂ SĂRMANĂ!!!

   Ce soartă grea, ce destin ocult, „predestinat”, peste capul tău măreaţă Dacie!

 

   A plecat Tezaurul, au plecat hohenzollernii, au venit boşevicii, au stat şi au plecat, a venit prosovieticul Ilici, apoi Milică Stalactită, după care Popei Marinarul şi în cele din urmă ne-a încălecat sasul cu ura sa viscerală pentru România, iar Custodele Margareta cu Duda sa altoită ne cer despăgubiri în aur, moşii, păduri, castele, munţi, ape, pentru crimă, trădare, capitulare-predare sovieticilor, jafurile comise din Bogăţia ţării, de monarhul întârziat la minte care ne-a adus şi lăsat moştenire comunismul şi bolşevicii pe capul Naţiei creştine.

   Mare dreptate avea Şeicul jurnalisticii româneşti, Pamfil Şeicaru:

  

  „Partidul comunist era îndreptăţit să sărbătorească 23 August, când se recoltau consecinţele actului săvârşit de un rege imbecil, cu adeziunea partidelor zise ale democraţiei naţionale.” (Pamfil Şericaru, op. cit., p. 7)

   

   S-a ales praful de ţară, de munţi, de păduri, de ape, de aur, de cultură, de martiri, de democraţie…

 

   Pe Dumnezeu l-am alungat din familie, din şcoală, din cultură, din adevăr, din iubire, din libertate, din tot ce e frumos, din memorie, din patrie, din biserică.

 

   Oare, cine ne mai poate salva Ţara, Biserica, Familia, Şcoala, Cultura, Memoria, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Frumosul?!

 

   – Cine ne mai dă Ţara înapoi?!

 

   „Cum să ne luăm ţara înapoi când laşitatea este generală?” (Prof. Dr. Gică Manole, „Cea mai frumoasă generaţie a Poporului Român, generaţie Sfântului Părinte Justin Pârvu”-Atitudini Anul XI, nr. 59, Martie 2019

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț

19 aprilie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 8245

Ultimele Comentarii