Cuvânt și iubire

http://melidonium.com/2014/05/08/emilia-tutuianu-calendar-evenimente-culturale-2014/

,,Pentru autodidacții mai mult sau mai puțin începători care, în ultimii ani, au luat în vizorul ignoranței lor istoria neamului nostru, doritori să răstoarne tot ce știe și acceptă toată lumea, romanizarea este subiectul pe care au făcut fixație cei mai mulți năuci! Ce poate fi mai spectaculos decât să demonstrezi că s-au înșelat toți deștepții Neamului, în frunte cu însăși Academia Română? Bașca alde Cantemir, Hașdeu, Eminescu, Pârvan, Pușcariu, Iorga, Rosetti, Ivănescu etc?! Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, subsemnatul!S-au înșelat toți în studierea și descrierea procesului de etnogeneză, cel mai important capitol de istorie! Greșeala lor numindu-se romanizarea dacilor!…

     Unul dintre argumentele învocate împotriva evidențelor este acela că romanizarea, adică prezența unor latinofoRi, e greu de imaginat într-o zonă ca Basarabia. Deci, cine să-i fi învățat latinește pe dacii liberi din Basarabia, de pe malurile Nistrului, anticul Tyras? Nu avem niciun document privind colonizarea cu cives romani a Basarabiei!, proclamă triumfători și încântați de propria lor neștiință reformiștii daciști!

      Și atunci de unde a ajuns în Basarabia o limbă romanică dacă nu poate fi acceptată ideea unei romanizări a dacilor liberi din Basarabia?! Nu poate exista decât o singură explicație: limba română vorbită în Basarabia, ca și limba română vorbită oriunde, nu este urmașa latinei, ci urmașa limbii geto-dace!… Altfel nu se explică prezența limbii române în Basarabia, ba chiar dincolo și de Nistru! Dacă nu putem explica de unde și de la cine au luat-o, înseamnă că au avut-o dintotdeauna, de la Adam și Eva, cum susține istoricul „Gheorghe Funar” și ciracii săi!…

      Le aduc acestora la cunoștință că istoricii români au avut mult de furcă cu teoriile unor „colegi” maghiari care propuneau următorul scenariu: Dacia a fost părăsită de romani la ordinul împăratului Aurelian, când toți vorbitorii de limbă latină s-au retras în sudul Dunării. Românii de azi sunt urmașii unui grup de latinofoni care s-au constituit ca o entitate etnică distinctă pe la sfârșitul primului mileniu, mult în sudul Dunării. Zona, vatra în care s-a produs această etno-geneză ar fi fost zona cuprinsă în triunghiul Niș-Sofia-Skoplje. Dacă te uiți pe hartă, vezi că acest vestit triunghi are dimensiunile a două județe de astăzi… Nimeni dintre istoricii români care au combătut această teză nu s-au gândit să-i opună argumentul „Basarabia”! Adică să pună întrebarea „încuietoare”: dar dacii liberi din Basarabia de la cine au învățat limba latină? O întrebare perfect stupidă pentru orice istoric cât de cât obișnuit cu spectacolul apariției și dispariției de popoare!

      Toate popoarele care au avut o dezvoltare „naturală”, organică, și au păstrat amintirea propriei geneze mărturisesc faptul că vatra de întocmire a fiecărui popor a fost de dimensiuni reduse. Pentru romani, care au fost mai apoi, vreme de câteva secole, stăpânii lumii, această vatră a fost Latium, care reprezintă 1/20 sau 1/30 din suprafața Italiei. Firește, destinul limbii latine, vorbită inițial în câteva sate, a fost unul excepțional! Majoritatea limbilor au apărut însă ca să dispară aproape fără urmă, de nimeni consemnate, nici măcar pomenite!

      De ce au dispărut? Printre altele și pentru că vorbitorii acelori limbi nu au reușit să „se puiasă” suficient de mulți și nici să impună graiul propriu și altora prin prestigiul lor economic sau militar ori spiritual! Dimpotrivă, au fost ei câștigați pentru alt idiom prin prestigiul altora! Adică au avut interese vitale să vorbească acel idiom nou, de regulă al învingătorului…

      Așadar, istoricii de profesie nu au obiectat față de teza lui Roessler cum că românii s-au format ca popor, ca punct de plecare, într-o arie de numai câteva sute de kilometri patrați, un triunghi ceva mai mic decât triunghiul Constanța-Galați-Slobozia, într-o zonă muntoasă… Și istoricii noștri au acceptat ca vatră un spațiu atât de restrâns. Altele fiind slăbiciunile teoriei roessleriene.

      Așa zișii noștri daciști susțin însă că Dacia Traiană, cuprinzând Oltenia și Transilvania de Vest, despre care știm bine că au fost intens romanizate, ar fi fost un spațiu prea înghesuit, prea mic, ca să fie vatra unei etno-geneze. După calculele lor, numai 15% din teritoriul pe care se vorbește azi limba română a fost colonizat, romanizat!

      15%? Bieți analfabeți?! Păi ar fi fost extrem de mult! Ar fi fost de câteva ori mai mare decât „triunghiul” amintit. Amintit de noi, dar de care daciștii nu au auzit niciodată! Căci habar nu au daciștii ce susțin istoricii unguri și acoliții lor, nu pe aceștia îi combat ei, ci au ce au cu învățații neamului, marii dascăli care au argumentat și dovedit originea noastră latină, a limbii române în mod deosebit! Ei se cred mari descoperitori de adevăruri elementare când se întreabă „dar cum să se fi romanizat dacii din Basarabia?! Cine să-i fi învățat pe ei latinește?!”

      Întrebare perfect neroadă! E ca și cum ai întreba „dar cine i-a învățat latina pe vlahii atestați în secolul al XIII-lea pe malurile Vistulei, unde au existat câteva sate de ciobani valahi?! A ajuns Traian până acolo cu ai lui?!” La acest punct al discuției, în urmă cu câteva zile, l-am citat pe Iorga, marele Nicolae Iorga, care afirmă, în deplin acord cu ceilalți istorici români și străini, că prezența românească în Basarabia nu se datorează continuității elementului dacic din antichitate! Sute de ani Basarabia a fost a nimănui și a fost mai mult pustie decât locuită! E de bănuit că gradul de locuire a Basarabiei descrește cu cât ne afundăm în timp! Nu avem motive să credem că dacii liberi din Basarabia, dacă au existat, vor fi fost prea mulți!

      Nota bene: Dintre etniile azi înregistrate în Basarabia, românii (moldovenii) sunt și cei mai numeroși, dar și cei mai vechi!       Vechi, vechi, dar nu dintotdeauna! Nu e serios din partea noastră să susținem prezența noastră din totdeauna în Basarabia, așa cum putem susține asta cu privire la Transilvania, de pildă! Prin daci, apoi prin dacoromani, suntem atestați aici, în Dacia Traiană, din cele mai vechi timpuri pentru care avem mărturii istorice!… În Transilvania avem vechime și continuitate neîntreruptă! Situația aceasta nu o găsim însă în toate locurile unde azi trăiesc românii!

      Pentru Basarabia cele mai vechi mărturii sunt mai recente, mai nesigure. Dar nu mai puțin concludente atâta vreme cât suntem, în Basarabia, repet, cei mai vechi locuitori și cei mai mulți! Cei mai vechi nu de ieri, de azi, ci de când avem dovezi de locuire a Basarabiei.

      Un domn, Stan Pățitu ca pseudonim de Internet, foarte tare deranjat că nu mai poate invoca exemplul Basarabiei ca să nege romanitatea noastră, m-a acuzat că fabric / inventez dovezi pe care le pun pe seama lui Nicoale Iorga. Ceea ce ar fi un sacrilegiu!

      Da, ar fi un sacrilegiu dacă aș proceda așa! Numai că eu nu am făcut decât să-l citez, în sens larg, pe Nicolae Iorga, dintr-o lucrare veche, publicată în urmă cu o sută de ani. Mi s-a adus un xerox de la Academie, în ideea de a face un efort ca să se tipărească această lucrare. Nu a mai fost nevoie. Citind xeroxul am descoperit că e vorba de o lucrare care a fost deja retipărită după 1990. Ba chiar în mai multe ediții. Ediția pe care o am este din 2012 și a apărut la editura SEMNE.

      Încă de la pagina 2 Iorga ne avertizează că „înnainte de această dată părțile de peste Prut nu sunt pomenite în istorie: nicio cetate, nicio vamă, niciun drum de negoț, niciun Scaun de Vlădică, decât numai în regiunea de miazăzi, pe malul Dunării.”

      Sublinierile îi aparțin lui Iorga, iar data la care se referă sunt „anii 1360, când un Voevod român, pribeag din Maramerășul tot românesc, (…) trecu pe cursul Bistriței Aurii, la Baia…”

      Evident, când Iorga spune că „părțile de peste Prut nu sunt pomenite în istorie” înainte de o anumită dată, se înțelege că nu prea erau locuite acele „părți”! Că nu există o continuitate de locuire geto-dacă din antichitate până azi!

      Făcând asemenea afirmații, reluate în carte de câteva ori, Iorga nu atenta la drepturile noastre istorice asupra Basarabiei, așa cum se tem unii care uită că regula respectului față de adevăr este mai presus de orice interes. Din fericire, interesele noastre nu sunt afectate de această constatare, nu sunt afectate de spunerea adevărului, deoarece din aceeași carte aflăm ceea ce se știe din mai multe surse, și anume că dacă Basarabia a fost „o pustie”, puțin locuită până în secolul al XIV-lea, iar atunci când începe să fie locuită, de atunci și până azi, Basarabia va fi mereu locuită majoritar de români! De moldoveni! Și lucrul acesta este cel mai important. Esențial!

      Ce s-ar mai fi mirat Iorga dacă i s-ar fi spus că această „discontinuitate”, neplăcută la prima vedere, va fi, peste un veac, de folos celor care vor avea de respins ideea că românii de azi din Basarabia sunt urmașii dacilor liberi de pe vremea lui Decebal și trăitori în Basarabia!… Este ca și când am spune că românii din Constanța sunt urmașii dacilor din Tomis, de pe vremea lui Ovidius… O inepție!

      Atât în Dobrogea, cât și în Basarabia, prezența românilor se explică prin „expansiunea românească” din Transilvania și Maramureș. Așa explică istoriografia noastră și „întemeierea Moldovei” (pagina 8). Cu deosebirea că în Basarabia prezența românească datează cel puțin din secolul amintit și că înaintea românilor istoria nu consemnează altă locuire a Basarabiei! Altă populație sedentară! Ceea ce nu este și cazul Dobrogei, mai „puțin” românească decât Basarabia! Prezența românească consistentă în Dobrogea începe abia de pe la sfârșitul veacului al XIX-lea.

      Toate cele de mai sus se încadrează în istoria expansiunii românești, fenomen decisiv pentru istoria noastră. Nu trebuie să ne ferim de cuvîntul expansiune, neologism occidental parțial sinonim cu termenul neaoș descălecat! Această expansiune s-a făcut în mai multe direcții, pornind din Dacia Traiană. Partea interesantă și paradoxală este succesul deplin pe care l-a avut expansiunea românească spre Răsărit! Adică în răspărul istoriei, în contrasens cu mișcarea celorlalte popoare, cele mai multe, care au tot venit spre Europa din Răsărit, ca popoare migratoare. Vestitele!…

      Încercări de expansiune spre Răsărit (nach Osten) au mai făcut și alții, germanii mai ales, printr-un program asumat! Dar n-au reușit să treacă propriu zis de Viena! Noi, venind „din Ungaria” (cum zice Iorga, punând împreună Transilvania și Maramureșul) am trecut de Bistrița și Moldova, apoi de Siret până dincolo de Prut, ba chiar până dincolo de Nistru, ajungând pe malurile Bugului și așezând acolo sate și târguri moldovenești, adică curat românești… Unele chiar la poalele Caucazului!…

      „Expansiunea românească” este un proces istoric încă puțin studiat, cu semnificații pe care întârziem și ezităm să le conștientizăm! O expansiune care s-a întemeiat pe diverse virtuți ale românilor, virtuți care i-au scos învingători dintr-o dispută istorică în care cuvîntul decisiv nu l-au avut armele letale! Ci cu totul alte „arme”! După părerea lui Nicolae Iorga această revărsare de românitate „nu e decât o mare biruință asupra expansiunii rusești mai vechi, care fu cu desăvârșire înlăturată!” (pag.8) ”

Ion Coja

Sursa: http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/romanizarea-dacilor-liberi-din-basarabia/

La 15 mai, Mihai Rădulescu ar fi implinit șaptezeci și opt ani. A plecat dintre noi acum cinci ani, marginalizat de cei care ar fi trebuit să-l respecte ca scriitor, luptător anticomunist, deținut politic, eminent professor de limbă și literatură engleză, autorul ”Literaturii din Detenție” și al Figurii Stilistice ”Dihotomia antonimică”. M-am bucurat de prietenia lui, iar în prezent mă bucur de prietenia prietenilor lui: Puiu Dumitru Popescu, Dimitrie Grama, Monica Levinger, Mariana Gurza, Lucian Hetco. Alătur căteva gânduri închinate memoriei sale…

      Ai fost…

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…

Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.

Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.

Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţi-ţi cost…

Apropo de ”dihotomia antonimică”, sau ”dubla personalitate”, după Mihai Rădulescu.

Te-am cunoscut…

Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.

Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.

Şi-l prezentai drept psiholog,
Şi nu ca pe-unul orişicare –
Era, aş spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.

Renaşterea ţi-a fost tărâm
Unde-ai ţintit dihotomia –
Un Jago ţi-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.

Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
Inventica şi-a spus cuvântul –
Stilistica a câştigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…

Lui Mihai Rădulescu, cu lacrimi…

      Au trecut…

Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.

Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!

 

Boris David

Bunul simț înseamnă talentul de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a face lucrurile așa cum trebuie făcute.

 C. E. Stowe

   Uneori nori grei se îngrămădesc în dimineţile zilelor noastre şi întunecă soarele de ale cărui raze dorim atât de mult să ne bucurăm… De ce, mă întreb, nu ne putem bucura întru totul de strălucirea lui? De ce umbre tenebroase apar în sufletele noastre, de parcă îngerii Domnului nu ne mai iubesc?

   Rămân stupefiată de câte ori deschid paginile câte unui ziar şi găsesc articole în care se relevă comportamentul ingrat, lipsa de bun simţ a unor oameni şi în special a celor care ar trebui să constituie un exemplu de moralitate, oameni care conduc destine şi destinul însemnă viitorul nostru, o continuă schimbare a lucrurilor, a lumii, pe care omul trebuie să o însoţească onorabil. Dorim oare să ajungem să celebrăm triumful proastei calităţi a omului, a unei piramide găunoase ridicate pe pătratul dăruit nouă de Dumnezeu?

   Suntem datori în primul rând să cunoaştem şi mai apoi să respectăm legile ţării în care trăim şi ele trebuie să fie clare, bazate pe morală, deoarece legile sunt întruchiparea raţiunii, a înţelepciunii umane. Scriitorul francez Honoré de Balzac, cel care a realizat o imensa oglindă în care s-au privit contemporanii săi, trăitori ai secolului al nouăsprezece, spunea: „Legile sunt pânze de păianjen prin care muştele mari trec şi cele mici sunt prinse”. De ce oare? Ştim prea bine! Puterea politică, puterea banului, îi scapă pe cei „mari”! Desigur, lumea a evoluat, dar principiile care stau la baza vieţii, chiar dacă au suferit schimbări de nuanţă, fundamentul lor a rămas acelaşi. Trăim altfel, dar avem aceeaşi casă – pământul –, am evoluat, dar suntem tot oamenii de altădată, ne-am câştigat libertatea, dar ea trebuie înţeleasă ca fiind limitată de legi şi de bunul simţ care nu ne permite să ne comportăm imoral, să deranjăm, să lovim, să rănim sufletele celor din jurul nostru, ci să ţinem seamă de faptul că suntem făcuţi din lut şi nu din piatră pe care o poţi lovi cu barosul…

   „Ceea ce nu opreşte legea opreşte buna cuviinţă” spunea Seneca la vremea sa, buna-cuviinţă făcând parte din comportamentul civilizat în societate, comportament ce poate fi definit în final, ca fiind demn sau nedemn. Iată cum profilul moral este determinat de atitudinea omului în relaţiile sociale şi defineşte ceea ce numim demnitatea umană. „Caut un om!” rostea Diogene, în plină zi, umblând pe străzile Atenei, pe vremea când oamenii oraşului huzureau şi viaţa decăzuse, fiindcă aşa este viaţa, are urcuşurile şi coborâşurile ei. Scriitorul german Gotthold Lessing spunea cu convingere: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”, căci  nu este suficient numai să cunoşti legile, principiile morale, ci să le şi aplici în viaţă.

   Omul vine pe lume cu Bunul simţ ancestral, dar valoarea lui poate creşte sau descreşte pe parcursul vieţii, funcţie de factorul educaţional. Oare oamenii zilelor noastre sunt educaţi suficient, cunosc politeţea? Sau îşi permit orice în numele unei libertăţi prost înţeleasă, nemaivorbind de cei ajunşi la putere care încep să fie dominaţi de orgoliu, sfidează bunul simţ, crezând că li se cuvine orice comportament. Întâlnim la tot pasul parvenitism, mitocănie, manifestări ale lipsei de bun simţ și toate acestea se însumează şi avem, spre regretul nostru, tabloul naţiei respective pentru zilele în care trăim! “Batjocura, sudalma este partea celor trufaşi, şi pedeapsa, ca leul va pândi asupra lor”, a spus Iisus, căci buna cuviinţă se înscrie în sfintele principii ale Legii cerului, principii desăvârşite, neschimbătoare. Le cunoaştem îndeajuns? Oamenii cu credinţă în Dumnezeu le cunosc, de aceea despre ţăranul român s-a spus întotdeauna că este „om cu bun simţ”.

   După ce dăm naştere copiilor, sau devenim învăţători, profesori, educaţia este darul cel mai preţios care trebuie făcut copiilor în familie, în şcoală. De unii se prinde, de alţii nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a şlefui caractere, a face ca aceşti copii ajunşi maturi să poată convieţui în condiţii civilizate, adică bine şi frumos cu semenii lor, ca prin fapte, prin vorbe şi prin luări de atitudine pline de bun simţ, să-şi poată câştiga respectul. Începând din familie, trebuie să existe respectul aproapelui, un comportament care să nu lezeze pe cei din familie și pe cei din societatea în care trăim: să mâncăm cuviincios, să vorbim cuviincios, să repetăm cuvintele de politeţe: saluturi ale dimineţii, zilei şi ale serii; să nu ne lipsească cuvântul „mulţumesc!”, să nu ridicăm tonul, să ne stăpânim furiile, să iubim şi să fim atenţi şi generoşi, să nu ne sfiim a ne cere scuze, a ne cere iertare. Şi toate făcute din inimă, cu iubire! Uneori ni se întâmplă să dăruim respect şi iubire şi să nu vedem în ochii celui căruia i-am dăruit nici un pic de mulţumire! Şi-atunci ne punem întrebarea: Este atât de greu să mulţumeşti? Cel care are sufletul bun şi nu este stăpânit de orgoliu, nu va încerca să se răzbune când i se face un rău, îşi va cere iertare atunci când el greşeşte şi va ierta celui care i-a greşit, iertarea fiind şi ea un semn al demnităţii.

   Politeţea, respectul se învaţă, nimeni nu se naşte politicos, nu le ştim pe toate şi avem multe de învăţat pe parcursul vieţii! Este adevărat că învăţarea cere o minimă înzestrare şi poate, un exerciţiu îndelungat. Ne naştem cu bun simţ, dar prin educaţie dobândim mai mult pentru vremea în care trăim, dobândim politeţea care implică generozitate, simţ al dreptăţii, al frumosului, decenţă, chiar eleganţă! Primim, refuzăm? Ar trebui, da, ar trebui să învăţăm continuu, ca prin spusele şi faptele noastre, să nu lezăm pe cei din jurul nostru. „…Luaţi învăţătura, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea!…” ne spunea Iisus.

   Condiţia umană care ni s-a dat, dreptul de a trăi această viaţă, ne obligă a nu ne bate joc de ea, ci s-o înfrumuseţăm, s-o îmbunătăţim. Din totdeauna oamenii au năzuit să-și îmbunătățească condiţia, să-și înnobileze viaţa prin însuşirea unor sume de virtuţi, cunoaşterea adevărului, a căii drepte în viaţă, a corectitudinii. Să ne pese de cei cu care împărţim această minunată viaţă! Să ne pese de moralitatea vieţii noastre! Să nu uităm nici o clipă că nu trăim singuri, trăim în colectivitate şi fiecare dintre noi are nevoie de celălalt, căci „omul nu trăieşte decât pe jumătate când trăieşte doar pentru el”, spune un poet francez.

   Dar ce ne facem cu comportamentul grosolan, vulgar, bădăran, mojic prin care dicţionarul defineşte mitocanul, omul impertinent, obraznic? Pe bunica am auzit-o prima oară vorbind de mojici, mitocani; mă sfătuia să nu am de-a face cu astfel de oameni. De la ea am aflat sensul adevărat al cuvântului, cel de oameni prost crescuţi. Mai târziu, în vremurile tulburi în care am trăit, erau cam mulţi în jurul nostru… Şi acum? Ce s-a schimbat? Oamenii prost crescuţi au dat naştere altora pe care i-au prost crescut şi uite-aşa perpetuăm în prostie, inconştienţă, proastă creştere. Mulţi nu ştiu, sau nu le pasă că nu ştiu să se poarte şi adoptă un comportament obraznic, rănesc. Toată lumea este a lor, cuvântul lor planează asupra tuturor şi au dreptul să-i timoreze, să-şi bată joc de ei. Nu este aceasta o formă a sclaviei, să-ţi baţi joc de sufletul omului? Unii au învăţat să îmbrace haina nesimţirii la primirea mojiciei, alţii suferă… În modul său de a se exprima plastic şi „elastic”, Andrei Pleşu a reuşit să schiţeze foarte bine portretul mitocanului  în cartea „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”: „Principiile sunt pentru mitocan mai mult o chestiune de estetică, decât una de etică. Principiile sunt bune, dar viaţa este altceva.” „Una dintre calităţile mitocanului e că are gustul ierarhiei…”

   Mă întreb ce fel de oameni sunt aceia care în ziare şi în faţa ecranelor de televiziune se înjură, îşi atribuie unii altora cele mai josnice cuvinte? Este acesta un exemplu de urmat pentru cei care încă nu cunosc calea pe care trebuie să meargă în viaţă? Şi sunt mulţi, dar mai ales copii şi tineri. Ascultăm întrebări impertinente şi răspunsuri grobiene, până la utilizarea unui lexic inacceptabil. Avem, poate fiecare dintre noi, barbariile sufletului, umbrele sufletului ce se manifestă în atitudini de care suntem chiar noi înşine surprinşi, ca şi cum nu ar fi ale noastre, ci străine, dar trebuie să ştim să le alungăm, să le îndepărtăm, să ne cerem scuze pentru ele.

   Astăzi câţi dintre noi n-au suportat şi suportă în continuare apariţiile pe canale de televiziune a unor personalităţi lipsite de bună creştere, de bun simţ, în interviuri sau filmări ale vieţii lor super îndestulate? Şi totul pentru bani? Unii au motivat toţi aceşti ani că „asta se cere”. Nu cred că este adevărat! Nu a cerut nimeni, li s-a dat! Dacă li se oferea „mâncare” de calitate, cu timpul oamenii s-ar fi obişnuit cu acea „mâncare” aleasă. Şi culmea impertinenţei mi s-a părut răspunsul: „Dacă nu-ţi place, schimbă ziarul, schimbă canalul!”

   Aceste clipe de meditaţie mi-au amintit versurile scrise: Cincizeci de ani de neadevăr,/ necredinţă, înfricoşare, îngenunchere, umilinţă./ Şi încă mulţi ani pentru a învăţa gimnastica de îndreptare a coloanei noastre vertebrale…/ Cum să comprimăm timpul?/ Cum să învăţăm mai curând?/ Poate o rugăciune,/ poate un cântec,/ poate iubirea/ ne vor aduce mai curând,/ mai aproape de adevăr, de credinţă, generozitate, verticalitate.

   Și cât de bine ne simţim când ne respectăm unul pe altul, când suntem cuviincioşi, demni de condiţia noastră umană! Ca și cum am fi mângâiaţi de lumina caldă şi binefăcătoare a razelor de soare… Fiindcă în inimile noastre este destul loc pentru căldură, pentru iubire…

 Publicat în iulie 2009, cuprins în „Articole si eseuri” – vol.I

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Nu mai există nici un dubiu! Puţin cîte puţin, omenirea este aruncată în prăpastie, iar Europa derapează inconştient pe propria şosea înceţoşată. O confirmare de ultim moment, din noianul ultimilor ani, o reprezintă transsexualul căruia i s-a dat premiul Eurovision 2014, pentru că purta barbă şi rochie. Sordid şi dezgustător! Un atentat îndreptat împotriva creştinătăţii şi moralităţii. Votul celor de acelaşi fel i-a fost de-ajuns ca să urce pe podium, semn că aceştia s-au înmulţit prin virusare şi reprezintă un real pericol pentru generaţia tînără a planetei. Sînt uluită! Nu pentru că România n-a cîştigat, ci pentru că de pe trambulina anuală a Gogoşeriei Internaţionale Eurovision aterizează în lumea normală, cu imaginea lor degradantă, deviaţii-sexual, hidoşenia, răul şi urîtul. Marii păpuşari nu-i trimit la tratament, ci îi replantează, umplîndu-ne viaţa cu dezgust. România ar trebui să se retragă din această competiţie bolnăvicioasă, cum a procedat şi Turcia. Eurovision nu mai este de mult o întrecere între valori, ci o parodie care încurajează non-valorile, mai nou şi deviaţii-sexual. De pe scena Eurovision se aruncă în ochii lumii o etalare jenantă a degradării, ce nu se poate deosebi de orientarea politică a continentului. Una e să-i tolerezi sau să-i îndrumi spre tratamentul psihic adecvat, alta e să-i urci pe scenele internaţionale ca model propagator al decadenţei.

Capitalismul înseamnă exploatarea celor mulţi, mafie şi corupţie la nivel înalt

Eurovisionul cîntă pe acelaşi ton cu declaraţiile lui Dmitri Rogozin, cu invazia americană în ţările lumii, cu noua ordine mondială, unde Ucraina pare a fi frontiera finală a expansiunii S.U.A. în lume, din postura de Putere mondială, asumată după cel de-Al Doilea Război Mondial. De aici şi frenezia distrugerii, cu ultimele încercări, a celui mai puternic adversar. Dar, viaţa noastră n-a fost ameninţată nici de ruşi, nici de americani, ci de adunătura politică postdecembristă pe care am tolerat-o ca simpli spectatori timp de un sfert de veac, asistînd pasivi la înstrăinarea avuţiei naţionale. A fost şi este ameninţată de slugărnicia şi supunerea clasei politice în faţa Occidentului. Vînzarea Ţării cu tot cu resurse naturale şi cu obiectivele industriale nu înseamnă capitalism, ci mafie şi corupţie la nivel înalt. Acum cînd Dmitri Rogozin a făcut României prima declaraţie virtuală de război din istoria omenirii, cu toţii se erijează în mari patrioţi. Deşi în timpul domniei acestor dictatori capitalişti, brandul României, desăvîrşit de părinţii noştri cu trudă şi sacrificii, a fost mototolit ca o hîrtie de maculator şi înghesuit în băncile puterilor mondiale. Să nu-l uităm pe Patapievici, de pildă, care, în marea sa operă denigratoare, compara relieful Patriei Române cu un rahat, al cărui moţ este tocmai vîrful Munţilor Carpaţi. Uluitorul intelectual întăreşte rîndurile elitei instruită să promovează genul de internaţionalism-pornografic, premiat de preşedintele Ţării.

Partidele cu un mesaj naţionalist şi ultraconservator cîştigă teren în Europa şi în lume

Capitalismul abia mai respiră, liberalismul european pare compromis şi la noi şi peste graniţă. Pe fondul mişcărilor identitare din Europa, partidele cu un mesaj naţionalist şi ultraconservator pe înţelesul mulţimilor, cîştigă teren în ţările afectate de criză. Fără să ne dăm seama am devenit martorii renaşterii ideologiei naţional-socialiste, nu doar în Europa, ci pe întreaga planetă. Unii analişti de talie mondială vorbesc despre întărirea şi răspîndirea „populismului de dreapta” şi despre faptul că forţele divizatoare s-au înmulţit în Europa, anihilînd proiectul Europei Unite (Theguardian). Vîrfurile politice ale unor ţări europene au făcut istorie prin ideologiile lor naţionaliste deosebit de dure, exprimate în Parlamentul European. Sondajele de specialitate prezintă o creştere rapidă a adepţilor mişcărilor extremiste de dreapta, mai ales în rîndul tinerilor sub treizeci de ani. În contextul războaielor de la orizont, dar şi al crizei financiare acute din Zona Euro, ideologiile totalitariste ale trecutului ar putea deveni din nou atractive, funcţionale şi, sine die, soluţie unică de supravieţuire. Danezul Steen Jakobsen, analist la Saxo Bank, prevedea încă din 2012 „o posibilă revenire a ţărilor europene la regimurile comunist şi fascist”, date fiind şomajul, sărăcia şi acumularea frustrărilor identitare şi sociale, care au indus o radicalizare a populaţiei şi orientarea către formaţiunile de extremă stîngă şi extremă dreaptă. Urmărind îndeaproape evoluţia principalele state europene, vom observa acumularea unei frustrări identitare, creşterea nivelului de intoleranţă faţă de străini şi rasism. Nemulţumirile europenilor sînt legate în mod special de modul de funcţionare a Uniunii Europene.

Românii nu vor mai tolera multă vreme amestecul străin

Patrioţii şi eroii istoriei noastre se răsucesc în morminte, date fiind fericitele evenimente, implantate silnic cu eforturile capitaliştilor români şi străini. Peste tot în Europa s-au redus cheltuielile cu distracţia, numai poporului român, ţinut în sărăcie şi panică permanentă, i se organizează petreceri în limbajul unui realism sumbru! Plini de năduf, românii abia „aşteaptă” 4 iulie, Valentines’s Day, Halloween şi alte matrapazlîcuri decadente, oferite de către preafericitul Occident, ca bonus pachetului de sarcini, menit să arunce peste bord credinţa, cultura şi tradiţia poporului nostru. Deşi Ziua de 9 mai are o semnificaţie deosebită pentru România, anul acesta s-au împlinit 137 de ani de la Proclamarea Independenţei României, ziua Europei a confiscat imaginea istoriei noastre, fiind sărbătorită cu sarmale, concerte simfonice şi populare, porumbei şi douăzeci de fanfare internaţionale, aduse numai în Bucureşti, dar şi alte giumbuşlucuri cosmopolite, amintindu-se, numai în treacăt, de Ziua Independenţei şi Ziua Victoriei împotriva nazismului. Gălăgia şi parada zornăitoare de pe străzile Patriei nu vor putea acoperi niciodată glasul Istoriei României, nici starea jalnică a naţiunii, înhămată de clasa politică la căruţa capitalismului machiavelic şi distrugător. Românii nu vor mai tolera multă vreme amestecul străin, care a detonat economia românească, a confiscat suveranitatea statală şi imaginea României în lume. Nu putem transforma Ziua Istorică, în care patrioţii români au cîştigat cu sînge independenţa României, într-o sărbătoare artificială a aservirii României intereselor străine! De cînd cu schimbarea polilor de putere în rîndul civilizaţiei occidentale, de cînd aleşii îşi fură căciula între ei, furînd, totodată, şi căciula poporului, marea cultură românească, suveranitatea şi identitatea naţională sînt obligate a recunoaşte, scrîşnind din dinţi, întîietatea şi hegemonia culturilor invadatoare. Dacă întrebi un adolescent ce se sărbătoreşte la 9 Mai, îţi va răspunde: ziua Europei. Nu, dragi tineri români! Prin asimilare, apropiere, prin impunere, a fost trecută în agendă şi ziua Europei.

Boia, istoricul preferat al consilierului personal al prim-ministrului României

La fel procedează şi profesorul Lucian Boia, despre care György Frunda afirmă că este istoricului său preferat (ştie el de ce), cînd dă bice din nou antiromânismului în cărţulia „Primul Război Mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări.” Pentru unele afirmaţii şi aberaţii inserate în pagini, autorul a afirmat că nu are nevoie de dovezi şi argumente. Din nou, „ştie el de ce”. Sinonimie perfectă! Aşadar, 9 Mai este în istoria poporului nostru Ziua Independenţei României. La 9 Mai 1877, Parlamentul Ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”. Mihail Kogălniceanu, prim ministrul de atunci a declarat oficial că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În acea zi istorică, în jurul clădirii Adunării, bucureştenii s-au strîns în număr mare, manifestînd pînă tîrziu, lor alăturîndu-li-se „vreo mie de studenţi”, după aprecierea lui Nicolae Iorga, cu toţii purtînd drapele şi torţe aprinse, cîntînd „Deşteaptă-te române!”. În aceeaşi zi de 9 mai 1877 au avut loc manifestaţii de bucurie în mai multe oraşe ale ţării. Se împlinea un vis pentru care, secole de-a rîndul, se vărsase sînge românesc şi au murit eroii cei mari ai neamului nostru. Tot pe 9 Mai se sărbătoreşte în lumea întreagă Ziua Victoriei, dată care a marcat încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin înfrîngerea definitivă de către Aliaţi a Germaniei naziste. Ziua de 9 Mai este un simbol al izbînzii raţiunii împotriva forţelor violenţei şi iraţiunii care întunecaseră cerul lumii. Mai apoi, Ziua Europei!

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

Sancţiunile impuse Rusiei l-au mîhnit într-atît pe Dmitri Rogozin, însărcinatul cu industria apărării, încît a lansat pe Twitter prima declaraţie de război virtuală din istoria omenirii: „Ei bine, domnilor din România, în curând vă vom explica totul – cine sunteţi şi ce credem despre voi.” S-a referit, probabil, la domnii instruiţi în Rusia, cei care s-a jucat de-a teroriştii în timpul loviturii de stat din 1989. Altfel, s-ar afla pe contrasens şi ar putea fi tamponat din plin. „La solicitarea SUA, România şi-a închis spaţiul aerian pentru avionul meu. Data viitoare voi zbura la bordul TU-160”, a scris, în limba engleză, Dmitri Rogozin pe contul său Twitter. Vicepremierul rus este cunoscut pentru modul de adresabilitate provocator sau jignitor. Dacă face pană şi mai pierde şi autobuzul e în stare meargă cu Bombardierul la cumpărături! Din greşeală, o fi căzut în cap din leagăn şi înţelept ar fi să nu i se mai dea atenţie. Cîinele care latră nu muşcă! Cu gîndul la Stalin, care făcea ce pohtea în Europa, l-a luat gura pe dinainte. Guralivii nu sînt de temut. Vorbele ameninţătoare le ascund micimea şi incapacitatea. Să ne temem de cei care tac şi fac. Nu vă speriaţi de Rogozin! Se crede Titi-durul, dar e un fel de Zgonea al nostru (coleg cu Mihai Viteazul, potrivit declaraţiei sale), care, potrivit unor martori oculari, ar fi mîncat, de faţă cu însuşi premierul Chinei, o colecţie de sculpturi în boabe de orez din perioada dinastiei Ming, a cărei valoare este estimată la patru milioane de euro.

La bordul bombardierul strategic rus să fie îmbarcat tezaurul românesc şi descărcat la Bucureşti

Tupolev 160 este cel mai mare şi puternic avion supersonic  de luptă construit vreodată. Atinge 2200 de kilometri la oră şi poate transporta la bord pînă la 12 focoase nucleare sau 12 tone de bombe. Este mai lung decît jumătate dintr-un teren de fotbal şi înalt cît un bloc de 4 etaje. Ceea ce înseamnă că, politicienii noştri n-ar trebui să mai scurme cu nuiaua pe cer. Chiar dacă sîntem şi noi, acolo, în N.A.T.O., nu e indicat să ne băgăm într-un război care nu e al nostru. La dotarea rudimentară pe care o avem, nu e nevoie să treacă vreun militar rus graniţa ca să ne sufle în vînt! Ar fi mult mai util ambelor părţi ca, la bordul bombardierul strategic rus să fie îmbarcat tezaurul românesc şi descărcat la Bucureşti. Dacă vom continua să dăm întîietate ilegalităţilor, manipulărilor externe, abuzurilor de interpretare şi demagogiei, vom rătăci cu beţie în, deocamdată, „pacea rece” impusă omenirii, sub ochiul vigilent al dictatorilor capitalişti, care îşi succed lor înşişi într-o piaţă liberă şi vizibilă a competiţiei militare.

Klaus Iohanis cere trecerea la ora Europei Centrale

Viaţa noastră se va îmbunătăţi radical doar dacă trecem la ora Europei centrale! Domnul Klaus Iohanis se dovedeşte fi un geniu prin propunerea sa de schimbare a orei României şi trecerea la Ora Europei Centrale, folosită de Germania, Italia, Spania, Franţa, Polonia, Cehia, Ungaria, Belgia şi Olanda. Acesta a motivat că va fi un manifest simbolic prin care transmitem că împărtăşim toate valorile Europei de Vest şi urmărim sporirea eficienţei pe plan economic şi social. Afirmă Iohanis: „România trebuie să se alinieze la ritmul Europei, atât politic, economic, social, cât şi simbolic…o astfel de măsură ar avea o contribuţie şi în plan social, la crearea sentimentului de apartenenţă la o Europă Unită”. L-aţi subestimat cumva? Pe 25 mai îi invită pe români la vot să îşi exprime dorinţa de a trece la noua oră. Genial, spuneam! Prima sa grijă e să schimbe fusul orar al României, pe motiv că vom părea mai integraţi în Europa. Nu ceasul Europei centrale va pune în mişcare societatea românească, deşi Iohanis invocă un proiect de lege prin care România să treacă la ora Europei Centrale. Dacă e pe-aşa, domnule Iohanis, hai, dovediţi că apreciaţi valorile europene şi iniţiaţi un proiect de lege prin care românii să aibă aceleaşi salarii ca în restul Europei. Ce-ar fi să îndreptaţi voi diferenţa de salarizare dintre România şi statele enunţate mai sus? Aşa ceva nu v-a răsărit în gînd? Cum, Doamne fereşte, cînd voi, care vă milogiţi de votul nostru, nu mai puteţi de bine!

China şi-a dotat armata cu un batalion de maimuţe „macaci”

Şi totuşi, dacă noi sîntem pe bune cu americanii, de ce să nu facem cu schimbul? Un an trecem la ora Europei centrale, un an la ora Washington-ului? Vedeţi dacă au mintea odihnită, stomacul şi buzunarul plin! Nu mai sînt probleme de rezolvat în Ţară, deşi românilor nu le ajung banii de pîine şi ar fi mai bine să trecem la ora Chinei, avînd în vedere că se configurează a fi prima putere economică a lumii. Nu degeaba China şi-a dotat armata cu un batalion de maimuţe „macaci”, antrenat pentru a menţine siguranţa trupelor, acestea fiind noua armă secretă a forţelor aeriene din cadrul Armatei chineze pentru Eliberarea Poporului, potrivit postului C.N.N.. Cum Al Treilea Război Mondial mai are de aşteptat, dat fiind faptul că Vladimir Putin a schimbat tonul în criza din Ucraina, lansînd loc dialogului, bun înţeles, fără să renunţe la ţelurile supreme, vă sugerez domnule Iohanis, mai întîi, o reparaţie a nivelului de salarizare şi de trai al românilor, implicit o reparaţie morală, apoi om mai vedea ce facem cu fusul orar. Nici acesta nu poate fi învîrtit potrivit pohtelor. O, da! Vin alegerile pentru Parlamentul European, celelalte alegeri sînt aproape, dar ştiu că românii s-au trezit din amorţire şi au constatat, în sfîrşit, că, sînt partide bătrîne şi partide în faşă cu un potenţial de nocivitate extrem, ale căror reprezentanţi ar trebui să-şi depună candidaturile în mod direct la Rahova şi la Jilava.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

R U G Ă C I U N E

(1966)

 

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

 

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

 

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

 

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

 

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii.

 

 

PIETRE SECI (1965)

 

Pietre seci cheamă noaptea

stropi de lumină lichidă,

ca să se fălească

cu strălucirea stelelor.

 

Ape galbene şi tulburi

strigă că-s de aur topit,

când e lună plină.

Nu-şi mai amintesc că le-au murit peştii.

 

 

O VENIRE

 

Veni fumul şi zise: Nu!

Veniră ochii şi ziseră: Da!

Mai slab fumul.

Mai albaştri ochii,

goniră cenuşiul.

Când?

 

 

DOUĂ, UNA

 

Două urme de paşi spre lumină

în noroiul verzui de la popii întunericului

merg, merg una în urma celeilalte

cu sonor de liră

 

Un pas înapoi – o destrămare.

De aici, numai una…

 

Îşi strânge pământul lacrimile norilor

în urmele paşilor.

 

Mergând spre lumină

una în urma alteia,

cântau, poate…

Ajunge un singur pas înapoi

pentru o destrămare în viaţă!

De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.

 

 

MAMĂ

 

Nu voiau mama şi fiica şi fiul

să vină la fiu în casă…

 

Fiul nu mai putea de dor

şi vorbea despre toate:

casa cu porţi la curte,

rândunici,

sub garduri -plante,

în fânar sunt cuiburi,

zemuri în pivniţă

căci vinurile s-au vărsat

în cinstea tuturor;

cum coasta

nu se ştie pe ea,

lăsând cireşii

să-şi facă de flori

şi să le coacă

numai pentru îmbrăţişarea

hoţilor doar, lacomi,

demni de vârf.

 

Eu zic:

mai bine ar fi fost

să fi plecat pe munţi în căutarea

noastră,

mamă, pomenită într-o dragoste.

 

Rodica Anca