Cuvânt și iubire

Pe 24 aprilie 1990 a fost blocata Piata Universitatii pentru 52 de zile. Fenomenul a inceput de fapt pe 22 aprilie, 24 fiind data in care s-a deschis balconul. Cititi aici: Eu sunt nebunul care a blocat Piata Universitatii

Sursa: http://roncea.ro/2014/04/24/24-aprilie-24-de-ani-de-la-declansarea-fenomenului-piata-universitatii-1990/

D-lui

      Victor Roncea

Nebuni frumoși ai României

Înfierbântați de dragoste de neam

S-au ridicat precum oștenii

Dar alții… nu înțelegeau…

Cu prețul jertfei au plătit

Dorința lor de libertate

Nimeni nu i-a răsplătit;

Vise, năzuințe, nedreptate…

Au implorat cerul să-i ajute

Să scape neamul, de cel rău,

Dar căile sunt nevăzute

Pentru cei ce-au rămas mișei.

Și anii au trecut sfidând

Ofranda nebunilor frumoși

Acele zile se ascund,

De aceeași obscuri colțoși.

Doamne al meu, ai milă

Pentru cei ce ostenesc,

Pentru Neamul Românesc!

Mariana Gurza

„Daca medicina este ingineria sufletului şi a trupului

atunci Gheorghe Ghidirim este un mare inginer”.

       Academicianul Gheorghe Ghidirim, mic de statură, însă conştient de faptul că o prăpastie nu o treci cu paşi mici, întotdeauna a făcut paşi mari. Provenit dintr-o familie de ţărani harnici din sud-estul Basarabiei s-a născut la 22 aprilie 1939 în comuna Palanca, plasa Olăneşti, judeţul Cetatea Albă în România Mare. A fost un an de cotitură, un răboj al timpului. La 23 august 1939 la Moscova este semnat pactul supranumit „Ribbentrop – Molotov” şi protocolul adiţional secret (de fapt un pact de reîmpărţire a lumii), la care se hotărăşte soarta bătrânului continent. În acelaşi an, Germania la 1 septembrie şi aliatul ei u.r.s.s. la 17 septembrie încep realizarea protocolului adiţional prin împărţirea „frăţească” a Poloniei. De fapt acesta este începutul celui de-al doilea război mondial provocat de cei doi căpcăuni ai secolului XX – Stalin şi Hitler. La aproximativ un an, la 28 iunie 1940, în baza protocolului adiţional la Pactul Stalin şi Hitler Basarabia este invadată de hoardele sovietice şi ruptă de la sânul Patriei mame. Peste aproximativ o lună, la 2 august 1940, satul său de baştină Palanca devine sat de hotar conform înţelegerii între Stalin şi Hruşciov, cu mari probleme care reapar la suprafaţă după declararea independenţei Republicii Moldova în a. 1991.

       Familia Ghidirim a avut 10 copii, trei din ei fiind luaţi de timpuriu la Domnul, iar restul şapte supravieţuind în condiţii foarte grele. Urgiile războiului au trecut ca un vifor peste Palanca şi familia Ghidirim. Colac peste pupăză, într-un moment atât de greu în urma unei boli pulmonare la vârsta doar de 42 de ani în 1943 îi părăseşte subit mama, cei şapte copii (mezinul Nicuşor abia împlinise 4 luni) rămânând în grija tatălui – Petrea Ghidirim. Mai apoi peste întreaga Basarabie a venit foametea organizată de regimul sovietic ca un instrument de îmblânzire a mândrului ţăran basarabean: urma implantarea „raiului” colhoznic în satele basarabene. Dar poate toate aceste greutăţi au modelat personalitatea viitorului academician, ministru, om politic, pur şi simplu om, intelectual şi fiu al Naţiunii Gheorghe Ghidirim. Mai târziu avea să-şi expună viziunea ce se cere de la intelectualitatea de astăzi. „Se cere să aibă mai multă virtute. Şi dacă locul intelectualităţii e în frunte, se cere să învăţăm arta de a deveni stegarii naţiunii” spune maestrul bisturiului. Acesta de fapt a fost crezul de o viaţă al academicianului. Urmându-l cu sfinţenie tânărul Gheorghe Ghidirim prin muncă perseverentă a devenit un autentic intelectual şi un adevărat stegar al naţiunii. Abil la carte, harnic, tânărul Gheorghe a trecut cu brio şcoala primară de 7 ani din satul natal. La dorinţa tatălui, dar sfătuit fiind şi de profesorul de limbă română (moldovenească cum se numea atunci) Simion Şchiopu tânărul Gheorghe îşi continuă studiile la colegiul de medicină din Tighina, absolvindu-l doar pe note de „5”. După tentativa nereuşită de a se înscrie la Institutul de Medicină din Chişinău nu a lăsat mâinile în jos. „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/.Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s /Cele mai crâncene înfrângeri./ Sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Tânărul Gheorghe nu a renunţat la vis. După un an de experienţă ca felcer la ambulatoriul din Tudora, îşi continuă studiile la Institutul de Medicină, pe care-l absolveşte, de asemenea, cu menţiune.

       După absolvirea Institutului  urmează cariera profesorală la Alma Mater, începând de la funcţia de asistent (de fapt, dacă să fim mai corecţi, primele lecţii le-a ţinut în faţa studenţilor, pe când era la anul 4 de studii), parcurgând rând pe rând toate treptele scării profesorale: asistent, conferenţiar, profesor, şef catedră (din 1978 până în prezent). Cariera ştiinţifică este tot atât de strălucită ca şi cea profesională. În perioada 1964-1966 este doctorand la catedra Chirurgie a Institutului de Stat de Medicină din  Chişinău. În a. 1969 susţine cu brio teza de doctor în medicină, iar în 1983 – cea de doctor habilitat în medicină la Moscova. Pentru merite deosebite în ştiinţă în a. 1993 profesorul Gheorghe Ghidirim este ales academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Activitatea profesorală şi ştiinţifică a academicianului Gheorghe Ghidirim a fost apreciată cu o serie de distincţii: eminent al ocrotirii sănătăţii din URSS; Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a României; Om Emerit al Republicii Moldova; Membru de Onoare al Societăţii Române de Chirurgie şi Chirurgie Laparoscopică; Membru al Asociaţiei Internaţionale de Chirurgie Hepato-pancreato-biliară; Ordinul „Gloria Muncii” al Republicii Moldova; Ordinul Republicii (Republica Moldova) ş.a.

Deosebit de importantă pentru această aşchie de popor român a fost antrenarea în anii 90’’ în activitatea politică a mai multor personalităţi, printre care şi profesorul Gheorghe Ghidirim. Din păcate în anii 1989-1990 la conducere, la toate posturile cheie au venit vechii nomenclaturişti, revopsiţi peste noapte în democraţi. Ca şi în perioada anilor 60, când trebuia formată intelectualitatea autohtonă (marea majoritate a vechii intelectualităţi a fost masacrată prin închisorile staliniste sau gulaguri, iar o altă parte s-a refugiat peste Prut de urgia sovietică), în anii 90, ani ai Renaşterii Naţionale, urma să se formeze o nouă elită politică, cu aspiraţii naţionale. Generaţia politicienilor anilor 90’ a fost irepetabilă: prim – ministrul Mircea Druc; primul ministru al Culturii Naţionale Ion Ungureanu; primul primar general al Chişinăului Nicolae Costin; primul preşedinte al Parlamentului Alexandru Moşanu; primul ministru al educaţiei naţionale Nicolae Mătcaş şi, evident, primul ministru al Sănătăţii Gheorghe Ghidirim. Această generaţie de aur în politica basarabeană a făcut cel mai mult pentru transformarea acestui colţ de ţară, dintr-o simplă gubernie sovietică numită în batjocură rssm, într-un stat democratic, cu toate structurile democratice aferente. Profesorul Gheorghe Ghidirim nu a fost un simplu observator al acelor evenimente ci chiar unul dintre arhitectorii „perestroicăi” basarabene, cel puţin în domeniul sănătăţii.  O primă funcţie politică a fost alegerea domniei sale ca deputat în Sovietul Suprem al URSS. Aici e locul să prezentăm un caz care demonstrează omenia şi onestitatea care-l caracterizează (spre deosebire de comportamentul de rechini al unor politicieni de astăzi, care pot urca pe trupuri spre „olimpul” jinduit de ei), descris de scriitorul Ion Cuzuioc în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 29 iunie 2006. „În alegerile în primul Congres al Deputaţilor Poporului din URSS pe una din circumscripţiile raionului Frunze candidează două personalităţi notorii: Gheorghe Ghidirim şi Grigore Vieru. Chiar de la prima întâlnire cu alegătorii candidatul Gheorghe Ghidirim se retrage din cursa electorală, declarând că este gata să fie persoana de încredere a contracandidatului Grigore Vieru. Gheorghe Ghidirim s-a retras ca să se înscrie în marea bătălie de la baştina sa, Ştefan Vodă”. Împreună cu susţinătorii săi a cutrierat toate satele din raioanele Căuşeni şi Ştefan Vodă. Având oponenţi serioşi printre care şi primul secretar al comitetului de partid al raionului susţinut de administraţie, prin puterea sa de convingere, prin calităţile sale profesionale, a câştigat această luptă politică, fiind unul dintre primii cu adevărat aleşi ai poporului din u.r.s.s. Împreună cu alţi deputaţi ai poporului  – N. Dabija, Gr. Vieru ş.a. a pus umărul la destrămarea u.r.s.s. Dar cea mai importantă funcţie politică a profesorului Gh. Ghidirim a fost cea de prim ministru al sănătăţii în perioada modernă a Republicii Moldova (1990-1994), o perioadă destul de incertă de tranziţie de la fostul sistem sovietic centralizat la unul democratic, când s-au pus bazele reformelor în toate domeniile, inclusiv, în cel al Sănătăţii: reforma asistenţei medicale primare, a serviciului spitalicesc, a clinicilor universitare, a medicinii preventive, a sistemului farmaceutic şi stomatologic ş.m.a.

Este o constatare dureroasă dar realistă însă nu fatalistă. Este observaţia unui om pătruns până-n măduva oaselor de spiritul şi crezul strămoşilor noştri, de dragostea pentru trecutul glorios al Neamului, cum nu-l au multe alte neamuri mici şi mari. Drept confirmare aduc aici un caz. Universitatea Tehnică a Moldovei împreună cu Forul Democrat al Românilor din Moldova, Liceul de Creativitate „Prometeu Prim” organizează din a. 2006 Simpozionul Internaţional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, scopul de bază al căruia este repunerea în valoare a trecutului glorios al stră- strămoşilor noştri. Aşa s-a întâmplat că ediţia a V^-a a Simpozionului din a. 2010 a fost deschisă în aceeaşi zi cu o Conferinţă Internaţională a Chirurgilor organizată de Gh. Ghidirim. Academicianul Gheorghe Ghidirim a „sacrificat” această foarte importantă sub aspect profesional pentru el manifestaţie, fiind alături de noi la deschiderea manifestaţiei de suflet „Cucuteni 5000 REDIVIVUS”.      

Mare prieten al artiştilor el singur, pe lângă faptul că e un mare chirurg, este şi un împătimit al artelor. În puţinele clipe de răgaz îl poţi vedea savurând un vers de Eminescu, Vieru, cărţile cărora le vei găsi printre tratatele de chirurgie ale Maestrului. Cât face să-l asculţi interpretând cunoscutul cântec popular „Car frumos cu patru boi”. L-am auzit şi eu în interpretarea maestrului, fiindu-mi oaspete de onoare la serata mea de 50 de ani. Fiind promotor al ştiinţelor reale Gheorghe Ghidirim a fost întotdeauna printre artişti. Prietenii săi artişti Gr. Vieru, N. Dabija l-au cunoscut încă de la seratele de poezie, de la adunările scriitoriceşti, la care venea după o zi grea de muncă. Mai apoi pe baricadele Mişcării de Eliberare Naţională. În puţinele clipe de răgaz chirurgul Ghidirim îşi aduce aminte de mulţimea de pacienţi, care au trecut prin mâinile şi inima lui. Multora dintre ei le-a redat ce este mai scump pentru un  om – viaţa. Printre miile de pacienţi au fost câţiva care i-au fost foarte aproape sufleteşte. S-a aflat la căpătâiul marelui poet naţional Grigore Vieru până în ultimele clipe. La întrebarea maestrului Ion Ungureanu dacă dragul poet Grigore Vieru are vre-o şansă cu lacrimi în ochi a răspuns: „Numai Bunul Dumnezeu îl mai poate ajuta, Ioane. Am făcut tot ce e în puterile omeneşti. Dacă nu i-ar fi ciuruit inima ticăloşii din presă, crede-mă moartea s-ar fi retras, am fi silit-o să dea înapoi”. Cu regret Creatorul a dorit să-l aibă lângă el alături de Eminescu. Un alt poet naţional – Nicolae Dabija, aflat într-un moment de grea cumpănă între viaţă şi moarte, a fost salvat de maestrul Ghidirim şi pus pe picioare.

  Cine dintre feciorii de ţăran, dar dintre aceştia erau cei mai mulţi reprezentanţi ai intelectualităţii naţionale postbelice, nu-şi amintesc cu pioşie de părinţii lor. Şi când le auzi astăzi pe unele progenituri ale „eliberatorilor de ieri” alungându-i la ţară „Bydlo. Ubirajtes’ v svoju derevnyu” (o inscripţie murală găsită pe coridorul unui bloc de studii) te cutremuri la gândul că regretatul Nicolae Testemiţeanu, fiu de ţăran, înzestrat cu acea caracteristică înţelepciune ţărănească, cu un pronunţat simţ al apartenenţei de Neam, deschizător de drumuri în medicină, reputat chirurg şi om politic, promotor subtil al românismului în plină epocă sovietică în Basarabia, ar fi dat ascultare şovinilor care au început să simtă disconfort la apariţia generaţiei de intelectuali autohtoni. Sau Eugeniu Coşeriu, fiu de ţăran care ne-a proslăvit în întreaga lume, fiind considerat Părinte a ceea ce azi se numeşte lingvistică integrală, unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului XX. Sau Eugen Doga, fiu de ţăran,  cel mai mare compozitor român în viaţă, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (1992). Sau Ion Ungureanu, fiu de ţăran, mare artist, primul ministru al culturii și cultelor. Sau Nicolae Dabija, fiu de ţăran, mare poet, care în calitate de redactor șef al săptămânalului „Literatura și Arta” a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova. Sau, în sfârşit, Gheorghe Ghidirim, fecior de ţăran, cunoscut medic chirurg, care a readus la viaţă mii de oameni, şi foarte bun fiu al Neamului, ex. ministru al Sănătăţii, profesor universitar. Auzindu-l interpretând minunatul cântec cu o adevărată încărcătură filozofică ţărănească despre „…carul frumos cu patru boi” îi simţi tânga după rădăcinile ţărăneşti, îi simţi coarda vibrantă de ţăran. Dacă ar fi rămas în satul de baştină sunt sigur că devenea un bun gospodar, dar Basarabia ar fi pierdut un foarte bun chirurg şi patriot al Neamului.

Ajuns la aceste formidabile înălţimi academicianul, chirurgul, omul politic Gheorghe Ghidirim este venerat de foarte multă lume, cărora prin iscusinţa sa dumnezeiască le-a prelungit viaţa. Este venerat de cei, pe care ia ajutat, îndrumat să-şi pregătească şi să susţină doctoratele. Este venerat de o întreagă pleiadă de foşti studenţi, pe care i-a educat pe parcursul celor peste 50 de ani de activitate profesorală universitară. Este venerat de mulţimea de prieteni, care vin să-l felicite cu ocazia împlinirii onorabilei vârste de 75 de ani. Cei care l-au cunoscut cu ani în urmă menţionează că academicianul Gheorghe Ghidirim a rămas acelaşi: întotdeauna binevoitor, amabil, cu un surâs nelipsit pe buze. Şi, în sfârşit, este venerat de soţia sa Veronica (medic şi ea), de fiica Victoria (tot medic), de fiul Patric, de nepoţi, dar şi de strănepoţica Delia.

Ei bine, cu certitudine academicianul Gheorghe Ghidirim este un om împlinit. Însă deoarece de la o anumită vârstă începem tot mai mult să înclinăm spre filozofie – filozofia vieţii să încercăm să nu ocolim şi noi acest viciu, frumos viciu uman. Să ne întrebăm: ce este totuşi o viaţă de om? Răspunsul încerc să-l găsesc acolo unde, vorba românului, „s-a născut veşnicia”, adică la ţară (de unde vine şi stimatul nostru academician). Nimic nu este mai caracteristic unei naţiuni decât ceea ce se păstrează şi dăinuieşte în timp –tradiţiile naţionale. Ţin minte spusele părinţilor mei, dar ei le-au preluat de la stră- străbunii lor, că pe parcursul vieţii Omul trebuie să aibă o familie şi să crească copii, să sădească cel puţin un pom şi să sape o fântână. Dacă e să pătrundem în esenţa acestei filozofii ţărăneşti atunci sensul direct este: să creşti copii ca o condiţie a perpetuării Neamului în timp, a continuităţii lui; să sapi o fântână pentru oameni, pentru drumeţul însetat. Cu cât fântâna este mai adâncă cu atât apa e mai bună; să sădeşti un pom pentru ca trecătorul obosit să se bucure de umbra lui. Academicianul Gheorghe Ghidirim în sensul indirect al acestui înţelept sfat a îndeplinit toate aceste condiţii. A săpat o fântână foarte adâncă din care îşi vor potoli setea de cunoştinţe încă multe multe generaţii de tineri setoşi de carte. A sădit foarte mulţi pomi. Miile de studenţi şi zecile de doctoranzi educaţi aplică cunoştinţele implantate de profesor în diverse instituţii din Ţară şi departe de hotarele ei. Are o familie model. A crescut doi copii: o frumoasă salcie şi un brav brad. Este înconjurat de nepoţi şi de o strănepoţică. Din acest punct de vedere putem spune cu certitudine că profesorul, chirurgul, politicianul, fiul Neamului Gheorghe Ghidirim este un om împlinit.

Îi port o deosebită stimă academicianului Gheorghe Ghidirim  pentru profesionalismul de care dă dovadă, pentru cultura sa, pentru omenia, care-l caracterizează. Dacă academicianul Gheorghe Ghidirim consideră că poate să coboare de pe baricadele ştiinţei şi să se ducă la odihna binemeritată îi voi spune: e încă devreme Maestre.

La mulţi ani Doctore!!! La mulţi ani, profesore!!!

Valeriu Dulgheru

Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul o are în lumina monahului

Părintele Justin a fost un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos care a luptat cu spada iubirii în mână să aducă biruinţa binelui asupra asupra răului absolut.

“Tradiţiile noastre populare vestesc Naşterea lui Hristos… Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem spre a se răstigni pe Golgota ca să ia asupra sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de Răstignire, de Înviere, dacă nu plecăm de la Naştere. Apoi putem admira frumuseţea unei familii sfinte, a lui Iosif şi a Mariei, ca un model de vieţuire creştină”.

“În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice, de la frezele pentru rocă, şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acesta a fost momentul când am intrat în ascensor şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol. Era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând Hristos a înviat! Apoi, am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină, în locul nostru. Am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă”.

Înarmaţi-vă cu rugăciuni

“Tocmai atunci când e vorba să nu se vorbească, să nu se ştie, să nu se spună, monahul trebuie să strige mai mult. El e împotriva firii mereu. Asta-i viaţa monahală. Monahul stă de veghe acolo la miezul nopţii. Se aude un clopot, bate o toacă, se cântă Sfânta Liturghie şi e tot timpul treaz ca un apărător al vieţii noastre creştin ortodoxe”.

Albumul Cristinei Nichituş Roncea, “Părintele Justin Mărturisitorul”, apărut în condiţii grafice excepţionale, la Editura “Mica Valahie”, prilejuieşte o călătorie prin lumea ortodoxă românească, dar şi un elogiu adus Părintelui Justin, un elogiu adus frumuseţii divine.

“Mânăstirile sunt locuri care pentru mulţi par rupte de realitate. Dar nu este deloc aşa. În mânăstiri sunt oameni bine ancoraţi în prezent şi determinaţi pentru viitor mai ales pentru că îşi cunosc trecutul. Am văzut şi am trăit minuni. Sunt călugări – stânci de credinţă, sunt măicuţe – mlădiţe ale adevărului, sunt oameni care par a fi sfinţi coborâţi pe pământ. Priviţi la chipurile lor: câtă blândeţe, câtă căldură!”

Părintele Justin Mărturisitorul

Cristina Nichituş Roncea şi-a dorit ca fotografiile sale să fie privite cu sufletul. Fotografiile ei sunt o invitaţie aşadar de a păşi pe calea iubirii şi a adevărului.

După expoziţia “Precum în cer”, deschisă la Palatul Şuţu, în care autoarea ne-a propus să trăim într-o expoziţie de fotografii ce te înalţă şi care te duc spre o lume în care cuvintele sunt de prisos, ea mărturisea: “Pentru mine, vizita la mânăstirea Petru Vodă a fost o experienţă înălţătoare, o ocazie fără precedent de a învăţa că poţi să fii mai fericit prin simplitate, străduindu-te să îndepărtezi influenţele nefaste, să te bucuri de frumuseţea din jur, pe care o găseşti în natură, dar şi în oameni. Credinţa te învaţă să fii bun şi astfel ajungi să fii fericit prin tine însuţi, fără să aştepţi neapărat ceva de la cei din jur. Dincolo de situaţia politică, de agitaţia din oraş sau de problemele personale, oamenii pot afla că monahii din mânăstirile României se roagă pentru fiecare suflet de român, că există oaze şi fortăreţe ale credinţei şi că Dumnezeu nu ne lasă. Avem tendinţa să uităm asta din cauza greutăţilor care ne apasă, însă credinţa chiar ne ajută să depăşim situaţiile dificile şi mai ales ne învaţă să-i ajutăm şi pe cei din jur, atunci când putem. A fost o minune, în primul rând. În sensul că această poartă mi-a fost deschisă de Părintele Justin, într-o seară de Crăciun, când eram la uşa chiliei sfinţiei sale alături de pelerini, maici şi călugări, cântându-i colinde. Este şi prima fotografie făcută cu Părintele, cu care de altfel am deschis expoziţia.

Părintele Justin a mers cu Evanghelia în faţă, rămânând ochiul de veghe al creştinătăţii

M-am străduit să percep cu sufletul ceea ce vedeam în jurul meu. Mă bucur că obiectivul aparatului de fotografiat a reuşit să surprindă ceea ce eu vedeam cu ochii minţii, ceea ce atingeam cu sufletul, ceea ce simţeam cu inima în acele momente”.

În acest splendid şi impresionant album cu fotografii radiind frumuseţe şi emoţie şi cu texte pline de înţelepciune îl descoperim pe Părintele Justin – Mărturisitorul, ultimul arhanghel al românismului, care într-o dimineaţă în zori şi-a ridicat uşor capul şi bunecuvântând în văzduh a rostit cu putere şi har: “Doamne, binecuvântează pe toţi românii din această ţară, apoi a rostit a doua oară: Doamne, binecuvântează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a rostit a treia oară: Doamne, bunecuvântează această ţară, România!”.

Cristina Nichituş ne descrie biografia unei biruinţe. Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă, la 10 februarie, într-o familie de români orotdocşi foarte evlavioşi. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mânăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică, întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica. Niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi pe cele de cultură, istorie, filosofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi deplin, de o seninătate milosârdnică ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative ale spiritului creştin al acestui popor.

Iubea animalele

“Şi-a făcut un ideal de a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire, fie a Cetăţii, fie a mânăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele trupului lui Hristos, Biserica”.

A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Gherasim Iscu. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, Părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar din 1941, la Iaşi. Este hirotonit preot de Arhiereul Valerie Moglan, Vicar al Mitropoliei Iaşilor. În 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română în care slujeşte Sfânta Liturghie. Începând cu 1946 îşi continuă studiile la Seminarul din Roman. Faptul că nu a subscris niciuneia dintre iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 1948 şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris în 2008: “Legionarismul nu a fost o sectă. El s-a supus întru totul Bisericii Apostolice…”.

Părintele Justin

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, cu toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. “Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, Părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi”. Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor. A fost torturat şi anchetat până în august ’49 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. A rămas acolo până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, apoi la Gherla şi în alte închisori. “Nu mai eram o persoană, eram un număr: 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face şi a răspuns: “O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii”.

Mânăstirea Petru Vodă a devenit în 1992 o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească.

Minunile dumnezeieşti arătate prin Părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere.

Fiecare are datoria să mărturisească după puterea lui

Adeseori, Părintele Justin mărturisea: “Creştinul n-are de ce să se teamă dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorile ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe, de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”.

În perioada plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a anului 2013 a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Părintele Justin a fost un Luceafăr între Părinţi. A strălucit cu sufletul, cu inima, cu dragostea, cu înţelepciunea, cu cuvântul atât de mângâietor şi plin de putere al lui Dumnezeu.

Magdalena Popa Buluc / Cotidianul

Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro

via Victor Roncea

Cu ani în urmă, într-o discuţie pe Internet cu originalul cărturar şi scriitor polivalent care este George Anca, îl sfătuiam pe „dodistul” originar din Ruda Vâlcii, să-şi teoretizeze stilul; eventual – să-l „lanseze” printr-un manifest, în felul în care o făcuse Florentin Smarandache, întemeietorul paradoxismului. Sugestia nu era nouă şi venea tardiv, fiindcă scriitorul îşi scrisese deja, în acest stil, cea mai mare parte a operei sale. Răspunsul său a fost sincer, dar nu lipsit de o anumită ambiguitate: „Nu-l teoretizez şi n-o voi face nici în viitor; înţelegi de ce!”. Desigur, eu am interpretat în felul meu reţinerea sa, cu speranţa că voi fi „pe fază”: mă gândeam, de pildă, la păstrarea, de către întemeietor, a unei aure de mister care să incite, în continuare, la apropierea de creaţia sa şi la posibile exegeze despre aceasta; fără a mai vorbi despre faptul că o asemenea iniţiativă post factum, ar fi părut cumva suspectă şi, oricum, oţioasă. Îmi făcea, de asemenea, o „curte” insistentă, ideea că un artist autentic nu-şi teoretizează metoda, ci creează, pur şi simplu!

În anul 2003, sub egida Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” şi a Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, la Editura AIMÉ din Bucureşti, apărea volumul Despre George Anca, reprezentând o culegere impresionantă (prin tematică şi diversitate de stiluri) de studii şi articole, eseuri, recenzii, referate doctorale, interviuri, convorbiri etc., referitoare la personalitatea şi opera protagonistului. Prima copertă (autor, artistul plastic Neculai Hilohi), numai în aparenţă simplă, e deosebit de expresivă: cele două rânduri de zimţi, mărginind – deasupra şi dedesubt – titlul cărţii, sugerează o gură de dinţi stilizaţi, gata să-l ia la „mursecat” pe „personajul principal” al cărţii. Într-adevăr, între copertele volumului au fost incluse, într-o remarcabilă democraţie a opiniilor, cele mai diverse opinii, analize şi puncte de vedere referitoare la scriitor, de la aprecieri encomiastice şi necondiţionate, până la desfiinţări categorice dovedind, mai degrabă, rea-voinţă, spirit distructiv şi – mai ales – serioase lacune în lecturare, asimilare şi înţelegere.

La Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS – ediţia (20-23 noiembrie) 2013, în cadrul standului Editurii „Bibliotheca” din Târgovişte, vizitatorii (inclusiv autorul acestor rânduri) au putut cerceta şi admira, printre altele, volumul cu caracter monografic Anca, al cărui autor, nimeni altul decât Marian Popa – trăitor în Germania – revenea spectaculos în atenţia cititorilor români, la câţiva ani după ce a sa Istorie a literaturii române . . . ţinuse luni de zile „capul de afiş” al criticii . . . criticii literare româneşti. Coperta cărţii, de un baroc evident, se „asorta” destul de bine cu conţinutul „dodist” al acesteia. În acelaşi an, la scurt timp, în notoria colecţie OPERA OMNIA (seria „Publicistică şi eseu contemporan”), Editura TIPO MOLDOVA scotea o nouă ediţie a lucrării, într-o frumoasă versiune cu aspect grafic ca pentru „clasici”, onorantă atât pentru autor, cât şi pentru protagonist (ediţie la care vom face referiri în rândurile care urmează).

Parcă pentru a-şi compensa parcimonia „fişei” alcătuite pentru G. A. în Dicţionar de literatură română contemporană (1971, ed. a II-a – 1977), sau poate vrând să polemizeze (la o asemenea mare depărtare în timp!) cu colegii lor de facultate, care îl tachinau amical pe poet pentru o anumită încriptare a scrisului său, Marian Popa întreprinde aici ceea ce nu mai făcuse (în 1972) decât pentru Camil Petrescu, căruia îi dedicase un întreg studiu monografic. „Periculos” de inteligent şi subtil, critic literar informat „în exces”, într-un limbaj adecvat şi elevat (dar evitând – pe cât posibil! – academismul), riguros în metodă cum îl ştim, nonconformist şi curajos, Marian Popa întreprinde aici cea mai doctă şi aplicată analiză a dodismului lui George Anca; în subsidiar, el polemizează cu superficialitatea şi lenea în gândire, începând cu „contemporanii tembeli” ai lui Eminescu (cel din ultimii ani ai vieţii), care, „în loc să-şi fi exersat stupoarea şi compasiunea, ar fi făcut mai bine să noteze ceea ce auzeau” când se exprima într-un limbaj greu de înţeles (pag. 7), şi terminând cu ignoranţii „receptori” din zilele noastre, „care nu vor sau nu pot să facă efortul înţelegerii a ceea ce receptează” (pag. 16).

Criticul realizează, de fapt, ceea ce subsemnatul şi alţii îi recomandam protagonistului şi acesta a refuzat să facă: explică şi teoretizează dodismul, metodic şi riguros, ca într-un tratat ştiinţific; pătrunde în interiorul acestuia, exemplificând (concis sau copios, de la caz la caz) cu texte reprezentative din creaţia lui G.A., dar şi din literatura universală (în special din cea germană); îl demontează până la cele mai mici şi mai ascunse „rotiţe” şi îl încadrează în sistemul de gândire şi de creaţie al întemeietorului, relevând – pe capitole şi subcapitole – toate aspectele/ faţetele sub care se prezintă acest stil în creaţiile „dodieşti”: în conformaţiile şi formaţiile de cuvinte, informaţia prin cuvinte („realităţi dodiate”), paradoxurile („paradoxele”) şi silogismele dodierii; sub raport tematic: opiniile literare, relaţiile de călătorie, hinduitatea, colocvialul, religiile ş.a. Pe baza textelor lui George Anca, Marian Popa consideră că, „e realizabilă (. . .) şi o poetică sau măcar un dicţionar de procedee dodieşti, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate” (pag. 209). Cu (şi pentru) această ocazie, criticul inventează şi (probabil, va) impune vocabule noi aparţinând de cuvântul-vedetă dodie: dodiesc, dodiac, a dodifica, a dodia, dodiat etc.

Citându-l pe românul Gheorghe Alexe din Detroit, Marian Popa este şi el de acord că dodia va tutela o nouă formă de comunicare poetică, iar dodiile „pot fi o revelaţie literară, o formulă poetică originală, românească (. . .), descoperind înţelegeri şi perspective noi, realităţii imediate şi chiar metafizice” (pag. 12). O constatare esenţială, cu chip de concluzie finală a exegetului, prin care acesta merge mai departe şi mai adânc decât toţi ceilalţi „ancologi”, stabilind – cu competenţa, autoritatea şi prestigiul aferente – locul şi rolul lui George Anca în literatura română, este aceea că George Anca trebuie considerat „cel mai radical producător de text din seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată cu Urmuz, la împlinirea căreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler – Apunake, George Dan, Şerban Foarţă hologramaticul. (. . .) Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române”.

Cartea lui Marian Popa şi – deopotrivă – scriitorul şi stilul analizat ar merita nu simple recenzii, ci dezbateri publice în reviste literare şi în structuri organizatorice de profil.

Ion SOARE

      Mihai Eminescu – Învierea

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mani mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tanguioasa puternicile bolti:
“Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,
In palcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

“Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!”

        Imn al Învierii!

de Sf. Valeriu Gafencu

Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

Cuvinte de folos de la Artur Silvestri

            În întâmpinarea Marii Sărbători a Învierii Domnului, fiecare dintre noi primeam, nu cu mulți ani în urmă, un mesaj de suflet, cald, apropiat și înțelept, de  la Artur Silvestri, însoțit și de câte o scriere, mai succintă sau mai extinsă, o „cărticică”, cum spunea el, despre o temă religioasă, sau despre viața unui ierarh, sau despre o mânăstire. Era darul lui la marile sărbători, dar  care ne însoțea trecerea, chiar și numai pentru puțin timp, din stresul și praful cotidianului distrugător,  către sărbătoarea spirituală.

            Și în Săptămâna Mare a Patimilor 2014, cuvintele lui Artur Silvestri se aștern într-o confesiune  despre fapta bună, despre neam, despre limbă, rudenii și loc, adică despre misiune și despre patrie, despre credință și introspecție, despre smerenia cu care noi, oamenii simțindu-ne „făpturi mai  mărunte decât bobul de nisip” ne îndreptăm către Învierea Domnului, sperând că în curând, peste numai câteva zile, bucuria va învia și sufletele noastre, când vom spune: „ Hristos a înviat!” și vom răspunde  „Adevărat a înviat”.

Ne gândim că și în acest an ne sunt  de folos cuvintele lui Artur Silvestri, de aceea vi le trimitem, spre reamintire, adăugând urările noastre, ale Doamnei Mariana Brăescu și ale mele:

Sărbători fericite, pline de Lumină și bucurie la auzul Sfintei vești „Hristos a înviat”!

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

Cuvinte la zile mari:

Sf.  Paşti 2008[1]

            Găsesc de folos ca, în Zi Mare, să recapitulez pentru mine câteva din chipurile şi prezenţele care îmi sunt un reazem şi argument pentru a spune că în ceea ce fac nu este o greşeală şi că, dacă am pornit într-acolo unde socoteam că trebuie să pornim, înseamnă că a venit timpul să reclădim şi să renunţăm la distrugerile sinucigaşe de până acum. La aceasta ne îndeamnă felul însuşi cum suntem constituiţi  şi, deopotrivă, ecourile ce ne vin din vechime în forme şi cuvinte care ne sunt inteligibile și pe care, la rândul nostru, ne străduim să le facem înţelese şi altora, pentru a fi utile azi, mâine şi în timpul nedesluşit  ce ne aşteaptă. Căci, la drept vorbind, altă cale nu ar putea fi. Să ne facem că nu le auzim ar însemna să ne arătăm ne-aşezarea şi să ne recunoaştem nevrednici; să le uităm ar fi să nu mai avem  principiul însuşi de alcătuire; să le schimonosim nu se poate închipui, căci am trăi degeaba. Destul că sunt unii, si nu puțini, care, în indefinitul compoziţiei lor sufleteşti mărunte, nici măcar nu mai ştiu de unde vin si unde se duc şi a căror înclinație către urât şi  rău  stă nu doar împotriva celulei originare, negând întreaga istorie de unde au ieșit ca întocmiri,  ci și  in contra Naturii însăşi, cu pecețile ei ce le sunt ininteligibile, străine si de sens abscons.

            Noi, însă,  avem legitimitatea faptului trăit și a lumii de origină cu mesajele ei imodificabile, pe care ni le-am însușit .

            In anii de până acum, mulți sau puțini, așa cum o vrea Dumnezeu, nu am avut decât năzuința de a privi în jur cu atenție și cu bună-voire, înțelegând că, dacă viața ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtătoare de înțeles ireductibil decât rezultatul viu și definit, Fapta de orice greutate.

            De-aceea, atât ieri  cât și azi – și, dacă voi avea zile,  și mâine – am simțit că,  dacă dincolo de orice prejudecăți, reținere nepăsătoare și individualism sterp, voi afla, precum în nisipul râurilor  mari, pepita de aur si o voi arăta și altora, ajutând, pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidență, nu voi fi trăit fără rost; și nădăjduiesc că nu am greșit.

            Mulți cred și îmi spun că astfel de  îndemnări,  deși în esență lăudabile și poate că si creatoare de efect pozitiv, nu vor duce decât la suferință și dezamăgire, căci ștergerea din memorie a celor bune ce ți s-au făcut  este o lege ireductibilă a umanului  și că gratitudinea apasă de obicei ca o boală grea și nu se suportă decât de către cei cu adevărat puternici. Însă dacă aș gândi la fel, ar însemna să nu mai pot înainta cu lărgime si să cad cu totul pradă deznădejdii închipuindu-mi că, în timpul ce va veni, lucrarea noastră, de oricâtă anvergură, nu va mai însemna nimic și că, în locul sufletelor dedicate, vor exista numai creaturi definite de o stricăciune insondabilă unde apucăturile rele ar fi doar cele mai de îngăduit. Această concluzie este de neimaginat. Viața noastră nu se desfășoară în măsuri ce depind de noi mai mult decât de însăşi Firea căreia îi aparţinem, iar  in enigma ei insondabilă  nu încap decât principiile ce conduc la întocmire, creând organisme cu sens interior şi nu arătări neconţinutistice .

            Suntem, deci, în firea lucrurilor, adică acolo unde esenţiale sunt locul de unde venim, limba ce o vorbim, rudeniile ce ni s-au dat, sufletele  însoţitoare, întregul ce ne înconjoară şi până la urmă – Părinţii, adică Neamul, alcătuind o realitate   nesfârşită şi inaccesibilă pentru înţelegerea noastră,  făpturi mai  mărunte decât bobul de nisip .

Hristos a înviat ! Adevărat a înviat !

Artur Silvestri