26 Apr
2012

Parcă n-aş mai vrea să tac…

 

 

Parcă n-aş mai vrea să tac.Nu aş dori să ramân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii şi regizorii caută gâlceava zilei de mâine.

Poate suntem puţini, poate nici nu ştiu alţii ce mulţi suntem, noi spectatorii nedefiniţi într-un univers tainic al tărâmului dacic.

Am decis să ies pentru o clipă din carapacea mea fragilă, bătută de valurile vremii, şi a spune răspicat; îmi doresc o ROMÂNIE MARE ŞI CURATĂ!

Nimic nou pentru o fiică de bucovineni nascuţi în ROMÂNIA, deşi cerificatele mâzgălite de iţele istoriei indică locul de naştere URSS. Poate ar trebui să mă tem, de cei care încă suspicioşi, intră în miezul fiecărui cuvânt fără a pricepe însă sensul.

Am învăţat să  gândesc ca un om liber, să mă mişc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înţeleasă.

Gandind liber, miscandu-ne liberi, in numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decat de proprile noastre neputinte.

Noi românii am păstrat ceva sfios în fiinţa noastră.Ne obişnuim repede cu fiecare “schimbare de climă”, deşi, uneori poate fi păguboasă.Oare avem dreptul la opinie acum? Din punctul meu de vedere , da, din al altora tot ceea ce este “bine clădit” , irită.De ce? Pentru că încă se mai crede în naivitatea celui ce-şi iubeşte neamul.Este mult mai simplu să “pălmuieşti” decât să mângâi, în special când istoria âi-a dat de furcă la orele de clasă…

De ce este nevoie mereu să plătim poliţe? Oare un blestem străbun? Ce s-a câştigat prin raportul “Tismaneanu”, raport plin de erori şi subiectivism? O divizare a celor din lumea intelectuală? Vom învăţa vreodată să ne respectăm valorile? Mereu să aşteptăm timpul să cearnă bobul de neghină?

Da, adevarul poate fi deranjant pentru mulţi.Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme romaneşti sunt terfelite fără nici un suport real.Nici veşnicia nu-i scapă pe unii de injurii şi neştiintă…

M-aş bucura daca s-ar face o disociere între “preoţi” şi “popi”, aşa cum de multe ori a explicat părintele Adrian Fageţeanu. Despre mişcarea “Rugul aprins”, se cunosc puţine şi nici nu se doreşte restabilirea adevarului.În biserici şi mănăstiri s-a dus o luptă adevarată împotriva comunismului.Mulţi au facut confuzii şi nu au înţeles sensul acestei mişcări religioase.Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei şi până la cei care mai sunt în viaţă, drumul adevărului a rămas încă luminat de flacăra “rugului aprins”.

Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxişti ne avertiza să ne ferim de “burghzia proletară”? Întrebări la care se pot da răspunsuri fără patos şi fără încrâncenări.La noi întotdeauna a fost “altfel”, mereu împotriva curentului.Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democraţie adevarată.Fiecare face ce vrea şi cum vrea.Am rămas tot băţoşi şi la prima atenţionare, o luam la goană de frica seismului străin.Doar hazardul, ne ajută, cum afirma Dobrogeanu Gherea, şi pentru cei care au credinţă, în Cel de sus.

Şi se mai gaseşte un “neica nimeni” citând un mare înţelept, să ne dea lecţii de morală, de etică.Halal ţară ce nu-şi respectă valorile.

Cu toate frământările mele cred în unitatea Neamului Românesc.Aşa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plăvan, “istoria se repetă”, voi putea în curând să merg să caut locurile de veci ale străbunilor mei, în ţara mea, ROMÂNIA CEA MARE.

Mariana Gurza

 

 

 

26 Apr
2012

“Comorile fiecăruia”

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întânit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averea lui :

-         Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjoară satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi,  de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.

-         Dar acela ? – l-a întrebat ţăranul, arătând cu  degetul spre cer. Nu cred că si cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

 

Ţăranul este omul absolut.”

 

(cules de Mariana Gurza , 2007)

26 Apr
2012

Aştept cuvântul să mă caute…

             

***

 

                        Aştept cuvântul să mă caute…

 

Scriu din nou

Astept cuvantul sa ma caute

Sa-mi dea din nou speranta

Putina libertate…

Mi-e sufletul un nour

Ce singur simt ca fuge

Spre amintiri ce dor

Si nu am unde ma ascunde…

Imi plamadesc din stele

Un cerc de foc mistuitor

Pentru a putea patrunde

Cu amintirile ce mor.

 

Si dragostea de Neam

Ma tine-n orizont

Nu-mi da voie sa pasesc

Prin cercul meu de foc…

 

              Simt framântarea lumii

 

Vin la izvoare

La fantani cantatoare

La acea apa vie

Aghiazma cea mare.

Si clopotul bisericii din deal

Ma duce la rascruci de drum…

Aplecata-n cumpana fantanii

Vad si simt framantarea lumii.

Si-mi vad ingerul plangand

Ingenunchiat in chip de prunc

Cu flori in mana, implorand.

Bunatatea Celui Sfant.

Si-mi ia lacrima-n tacere

O tine strans in pumnul sau…

Si-mi zic in gand:

O duce printre stele?

Sau trebuie sa plec si eu…

 

 

                   Muntele Sfant

 

Hoinara prin munti alesi

Pe ascunse poteci

Sfintite de izvoare

Din Apa cea Mare.

Ma simt privita

De chipuri nevazute

Ce au adus sfintenie

Tainicului munte.

Mireasma locului de ani

Se simte-n fiecare adiere

Parinti sfiosi

De vremuri,

Ingenunchiati,

De ruga impresurati

Ma privesc tacuti din rai…

Si-n framantarea cerului din mine

Privind spre crestele muntoase

Simt cum  pogoara incet

Puterea Imparateasca…

 

                     Delir …

 

Delir rostogolit,

In stropi de gheata

Pe asfalt.

O vreme rea si hada,

Cu circari,

Cu iz de mucegai.

Euforici si bezmetici

Prin crasme-ntunecoase,

In hohote de ras

Cad peste mese

Orbecaind dupa gustari

Mai grase…

Umilita-i  lumea

Ce sta intr-un plans…

Razboiul dintre noi

Ne amaraste firea

Sunt semene ca-n curand

Poporul meu flamand

Prin rugaciune

Asteapta mantuirea…

 

Mariana Gurza

24 Apr
2012

Un constănţean a ajuns multi-milionar în Elveţia pentru că… a ştiut să se organizeze!

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generaţia mea” – îmi spune cu admiraţie Dumitru Sinu, la o ceaşcă de cafea pe terasa hotelului său din Phoenix, Arizona.

“Locuieşte în Elveţia şi este multi milionar. I-a plăcut să muncească şi a ştiut cum să se organizeze după ce a prins cheag”.

Îi priveam mimica în momentul în care a început să-mi vorbească despre Sandu Ionescu şi am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea faţă de omul şi businessman-ul Ionescu.

Nea Mitică l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanţa şi nu se codea să muncească, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai mulţi care încărcam un vagon, printre care şi Sandu Ionescu. Văzând lentoarea cu care se mişcă la muncă o seamă dintre noi, le-a spus celorlalţi, fără să se sfiască: “Plecaţi, măi, că voi numa’ ne încurcaţi!”

 

Rămăseserăm doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop şi eu, şi noi am încărcat mai departe vagonul. Drumurile lor s-au intersectat după aceea în Italia şi mai apoi, la Paris.

În Franţa a urmat cursurile universitare şi a absolvit Facultatea de Silvicultură. Universitatea unde îşi făcea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenţi şi pe Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia, alţi doi români, intelectuali elitişti cu care nea Mitică a avut o relaţie de prietenie deosebită.

Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca şi pentru alţi emigranţi români, locul în care a învăţat, şi spun asta nu numai din punctul de vedere al licenţierii lui în silvicultură, ci prin prisma formării lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema că i-ar fi prisosit, aşa că avea toate prerogativele pentru a deveni un adevărat businessman.

Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri

 

La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de muncă într-un birou, dar nu în domeniul în care îşi terminase studiile. Munca de birou i se părea fadă, nu simţea că i se potriveşte deloc.

Într-o bună zi s-a hotărât să renunţe la acest gen de muncă şi a făcut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbrăcat într-o salopetă, cu o găleată şi o perie, hotărât să spele geamurile clădirii în care era sediul

societăţii la care lucra.  Când şeful lui l-a văzut l-a întrebat mirat: “Păi cum te-ai deghizat aşa?” Dar el chiar nu se deghizase, simţise el că munca de rutină din birou nu se potriveşte cu zelul pe care-l avea, şi i-a răspuns ferm şi fără nici cea mai mică urmă de inhibiţie: “Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o să spăl geamuri.” Clădirea în care lucrase avea şapte etaje.

Simţindu-se stăpân pe situaţie, cu fermitate a început să negocieze cu fostul său şef şi i-a făcut o ofertă de lucru pentru a curăţa geamurile clădirii: Uite, acesta este preţul meu pentru spălarea geamurilor acestei clădiri. Dacă doreşti, ţi le spăl pe toate. Dacă nu, nu e nicio problemă, plec mai departe!Şi astfel, Sandu Ionescu îşi începe prima afacere, spălând geamurile clădirii pe frontispiciul căreia era scris Trocadero.

 

Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate

 

Era o afacere foarte bună, investiţia era minimă şi profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrări şi la alte instituţii, a achiziţionat echipamente profesionale şi afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare.

Avea contracte cu clădiri de birouri, şcoli şi alte instituţii la care făcea curăţenie de la A la Z şi îşi câştigase deja un segment important de clienţi, care-i apreciau  seriozitatea şi calitatea muncii, şi, nu în ultimul rând, apreciau omul.

Adusese 22 de femei din Portugalia să lucreze pentru el. Şi nea Mitică venise din Canada, să lucreze o perioadă pentru Sandu Ionescu, în Franţa. Spăla podelele la câteva şcoli şi treaba mergea foarte bine.

Sandu avea de lucru apoi la nişte apartamente de lux. Trebuiau lăcuite. Eu aveam trei prieteni nemţi, în Canada. I-am sunat şi le-am spus că le-am găsit de lucru la Paris. Şi-au lasat lucrul în Canada şi au venit la Paris. Prietenii mei din Franţa spuneau: “Câtă încredere au avut în tine nemţii ăştia! Să-şi lase job-urile din Canada şi să vină aici pe vorba ta?!”  “Păi, ăştia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteşte nea Mitică.

L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toţi, pentru că el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatăl meu, când îşi plătea muncitorii, băga mâna în buzunar şi cât scotea, atâta le dădea.

Îi plătea foarte bine. Aşa era şi Sandu Ionescu.  După ce terminau lucrul le dădea maşina şi mergeau în vacanţă. Am fost şi în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreună cu nemţii. Am făcut toată Italia.

Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani să mergem în Spania, să vizităm Grecia…” Rămăsese cu multe amintiri plăcute nea Mitică şi învăţase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însuşi avea să deţină propria-i afacere.

Când însă business-ul luase mare amploare şi a ajuns să facă foarte mulţi bani, fiscul din Franţa s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea plătea impozit pe profit. Nimeni nu se aştepta ca o persoană să faca ataţia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.

Dacă ştii să te organizezi, poţi câştiga oriunde

Având o soţie elveţiancă, Sandu Ionescu părăseşte Franţa şi se stabileşte definitiv în Elveţia. Dar nu se opreşte din a munci şi a se dezvolta, continuând afacerile şi pe pământ elveţian.

“Era băiat deştept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte şi-l ajuta să-şi găsească repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitică. În Elveţia, Sandu Ionescu deţine mai multe afaceri prospere.

Are patru băieţi şi o fată. Fiecăruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elveţiei. S-a căsătorit cu un italian care este bucătar.

Copiii moştenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea părinţilor în mânuirea şi conducerea afacerilor, dacă sunt educaţi în acest spirit. Şi copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor părintelui lor, ci au început, fiecare, să-şi organizeze viaţa, pornind însă de la un capital consistent pus la dispoziţie de către Sandu Ionescu.

Câţi copii aflaţi în situaţia lor nu sunt la fel de norocoşi ca ei, însă fie că nu au vână de afacerişti, fie că pur şi simplu duc o viaţă de lux, mulţumindu-se cu ceea ce au făcut părinţii lor! Nu oricine se naşte cu spiritul afacerilor în sânge!

Prietenia învinge timpul

 

“Îmi pare rău că nu l-am vizitat niciodată în Elveţia” – îşi exprimă regretul Dumitru Sinu. “Când am plecat din SUA şi am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de oraşul în care se locuia el, în Elveţia. Dar nu ne-am dus să-l vizităm. Am tot amânat şi am zis: Las’ că mergem săptămâna viitoare… şi tot aşa, până ne-am întors în America…”

În urmă cu şapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitică, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreună, au vizitat oraşul şi împrejurimile, au povestit nesfârşite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, şi-au împărtăşit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenţa celuilalt.

Au abordat toate subiectele posibile, pentru că amândoi deţin un bagaj de cunoştinţe care-i onorează, o cultură generală solidă. “Sandu e un om cult – afirmă nea Mitică -. Vorbeşte bine franceza şi germana şi se descurcă în engleză. În plus, el a ştiut să se organizeze. Mare lucru e să nu pierzi vremea, să înveţi tot timpul câte ceva, să cunoşti cât mai multe limbi străine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie să ştii să te axezi pe ceea ce e folositor şi să ai şi puţin noroc!”.

Iată cum gândeşte Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai săi, dându-mi de această dată exemplul unuia dintre prietenii săi apropiaţi. Afirmaţiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienţă de viaţă, în primul rând, dar şi pe cea a cunoscuţilor săi, de la care şi el a învăţat în permanenţă câte ceva.

Mi-ar fi foarte greu să-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii săi îl consideră cel mai bun. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.

63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine.

Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN.

Autor: Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

24 Apr
2012

Benoni Todică și Valentina Teclici, omagiați de Biblioteca Județeană Vaslui



Gelu Bichineț, directorul Bibliotecii „Nicolae Milescu Spătarul”

Într-o lume bântuită de nevoi, într-o lume în care ura își face loc cu insistență, iată că Biblioteca Județeană încearcă să promoveze, ca de fiecare dată, de altfel, creatorii locali și nu numai. Era foarte simplu ca astăzi într-o zi atât de mohorâtă, într-o zi care ne duce cu gândul spre Bacovia să stăm liniștiți, să ciocnim un ou și să povestim cât de frumoase au fost sărbătorile de Paști, numai că, la propunerea doamnei Grigoraș, am zis că nu este frumos, nu se cade ca doi oameni care și-au așternut pe hărtie gândurile și care doresc să apară în fața publicului vasluian să nu beneficieze de această întâlnire, zic eu, de suflet. În biblioteca noastră se află, cred eu, 10 din cele 13 cărți cu semnătura doamnei Valentina Teclici. Pentru domnul Ben Todică, ambele cărți pe care și-a pus semnătura se află în bibliotecă. Noi am fi foarte bucuroși dacă am avea posibilitatea să difuzăm aceste lucrări în tot spațiul vasluian. Vom încerca să găsim o soluție, poate ne ajută bunul Dumnezeu.

Ceea ce vreau să spun este însă altceva. Oamenii cu suflet, oamenii care au o sensibilitate aparte, indiferent unde s-ar afla pe glob, gândesc și simt la fel de sensibili. Doamna Teclici, din poeziile dumneaei, am încercat să caut câteva cuvinte cheie și spre surprinderea mea, cele mai des utilizate  cuvinte sunt: „colivie”, „gratii”, „orizont”, „văzduh” și „dor”. Pentru mine toate aceste cuvinte mă duc cu gândul la sentimentele frumoase pe care doamna Teclici le are față de poporul român, față de locurile natale și, nu în ultimul rând, față de oamenii de aici. Faptul că își dorește ca un adolescent să zboare spre zări, faptul că își dorește să nu mai vadă niciun fel de barieră, niciun fel de gratii de la niciun fel de geam e dovadă a aspirațiilor extraordinar de frumoase. În același timp, dorul de casă o macină întrucât în  multe dintre poeziile domniei sale am regăsit o tristețe care, de regulă, o găsești doar la cei care au plecat de aici.

Același lucru l-am sesizat și la domnul Benoni Todică. În toate interviurile pe care le-a realizat, mai devreme sau mai târziu, la început sau la mijlocul interviului aduce în discuție casa, aduce în discuție locurile natale, aduce în discuție atât zona Puieștiului cât și a Oraviței, pentru că e bine să știe cei prezenți astăzi aici că o bună bucată de timp în copilărie, domnul Benoni Todică s-a născut, a trăit la Puiești, după care împreună cu familia, cunoaștem sentimentul de mișcare a populației din Moldova spre zonele miniere, pleacă în Banat, unde își petrece restul vieții până când se decide să părăsească teritoriul României.


Atât la Benoni Todică cât și la Valentina Teclici, dorul de casă, chiar dacă încearcă să-l mascheze se regăsește, practic, în fiecare slovă. Pentru dumnealor, pentru a le alina acest dor am gândit că săptămâna aceasta este numai potrivită pentru a le reaminti că, în ciuda tuturor necazurilor știm, măcar unii dintre noi să stăm laolaltă, știm, măcar unii dintre noi că valorile adevărate trebuiesc menținute și încercăm din răsputeri să depășim hopurile și barierele pe care unii le ridică în mod artificial în calea noastră.

Dau cuvântul domnului Donose care de la Huși venind, încearcă să ne schițeze un portret sentimental, frumos și realist al doamnel Teclici.

GELU BICHINEȚ

 


Constantin Donose

 ***

 

Valentina Teclici a lucrat ca redactor la Editura Porto Franco din Galați, pe vremea când era condusă, Dumnezeu să-l odihnească, Ion Chiric. A publicat un număr de volume, a debutat în anul 1985 cu Moș Teacă, o dramatizare pe care a scris-o în colaborare cu actorul Flad Vasiliu după “Schițe și articole“ de Anton Bacalbașa. Au urmat De la noi din grădiniță, versuri (1986, pentru care a primit premiul național în 1987), Mama mea e cea mai bună, versuri (1988), Fetița cu nume de cântec, povești (1990). Toate aceste trei volume au apărut la Editura Ion Creangă din București. Apoi, Jocurile verii, versuri (Editura Coresi, București, 1991), Caseta cu video-povești, Daruri de Moș Crăciun, povești scrise de ea cu câțiva prieteni în 1992. În continuare Vina de a fi copil al străzii, o lucrare de sociologie care a apărut în 1998, Editura Oscar Print din București,  unde publică şi Ghidul de educație pentru sănătate în anul 2002. Publică poezie în limba franceză: L’Enfance en Poesie, traducere de Constantin Frosin, apărută în Belgia, 1993, și  în limba engleză: The Danse Lesson, Oscar Print, 2002. Și Dialog, un volum pe care l-a scris în colaborare cu prietena din copilărie, Ana Anton, apărut anul trecut, în același an în care a apărut și Gioconda nimănui.


Valentina a pășit încă din copilărie în acest tărâm al creației, unde frumosul se împletește cu bunătatea, imaginația cu visul în această lume plină de grabă, copleșită de informații, mă gândesc la calculatoare, ea continuă să aștearnă pe hârtie gândurile, visele, bucuriile frumoase, făcând astfel un adevărat transfer al sentimentelor sale sufletești către iubitorii de literatură.

Poeziile sale sunt emoționante și au harul de a ne îndemna pe fiecare să ne lăsăm imaginația să zburde. Aș vrea să ilustrez lucrul acesta, cu permisiunea dumneavoastră și a Valentinei, dânsa este, cum spunea și domnul Director, o nostalgică și am ales să lecturez poezia Copilărie

Copilăria e un capitol

La care viața mea

Continuă să scrie.

Gustul fructelor

Din livada bunicilor

Se prelinge ca un curcubeu

Pe buzele cuvintelor.

Șoaptele sângerii ale cireșelor

Și vinețiul dudelor

Pictează cerul gurii cu-amintiri.

Copilul din mine râde

Fără grija timpului

Și-a pâinii de măine.

Clipele se rostogolesc la

picioarele lui

Ca monedele pe-asfaltul lunii

Și el suie și coboară-n neștire

Treptele zilei

Cu buzunarele doldora

De idei fosforescente.

Copilul din mine

Se zbenguie inocent

Cu mieii şi lupii pe platoul

amiezii. 

Mirosul de lapte şi sânge

Umflă nările vântului.

Zmeul copilăriei

Spintecă norii prezentului.

Mâna încordată

Eliberează sfoara,

Dar copilul din mine

O prinde cu dinţii,

O înfăşoară aripă

În jurul umerilor îngenunchiaţi

Şi-mi cântă:”

“Hai la culcare, Tina,

Să creştem mari, ca mâine

Să învăţăm noi trucuri

Să câştigăm la loteria soarelui

Dacă vom juca

De-a viaţa-ascunselea”.

În zori simt pe obraz

Sărutul copilului din mine.

Inspirat, condeiul vieţii

Continuă să scrie

Capitolul numit copilărie.

 

CONSTANTIN DONOSE

***

 

***

 

Într-adevăr domnul Donose a încercat s-o readucă la acei frumoşi ani ai copilăriei, eu am să încerc să o plimb pe doamna Teclici spre întrebările care o frământă şi am să vă ilustrez căutările dumneaei cu alte versuri: “Singurătatea mi-a deschis o uşă / spre temniţa luminii, / şi o fereastră / spre colivia iluziilor… Prin care din ele să fug?” (din poezia Ascultă!). Fiecare din noi avem întrebări, fiecare are un zbucium, o neîmplinire, o dorinţă de realizare. Numai că nu toţi avem curajul să aşternem gândurile pe hârtie aşa cum face doamna Teclici.

Şi Benoni Todică are întrebări existenţiale, fireşti. Mă bucur să-i văd alături pe  copiii şi nepotul domnului Benoni Todică, mă bucur s-o văd pe minunata şi îngăduitoarea sa soţie, pentru că viaţa lângă un om care petrece cea mai mare parte a timpului căutând subiecte pentru emisiunile radio sau realizând filme, interviuri, portrete, nu este o viaţă uşoară. De aceea, oamenii care stau alături de asemenea creatori sunt şi ei nişte oameni minunaţi. Zbuciumul celui mai mic din familia Todică e o dovadă a agitaţiei care l-a caracterizat toată viaţa pe Benoni Todică, aşa că fiţi mându că fiica dumneavoastră a dat naştere unui copil care este la fel de zbuciumat ca şi dumneavoastră. Iar dacă nepoţelul acela mic care nu vă lasă în pace, ştim că de regulă cele mai puternice trăsături le transmitem nepoţilor noştri. Şi iată că este şi mai zbuciumat nepotul şi de aceea ţin să vă felicit pentru această minunată familie de oameni zbuciumaţi, dar un zbucium frumos, într-o căutare permanentă de armonie, de eleganţă şi de nobleţe.

Dau cuvântul colegului şi prietenului nostru Dan Ravaru.

GELU BICHINEŢ

***

Dan Ravaru
***
Joi, 19 aprilie, la sala de activităţi a Bibliotecii Judeţene “Nicolae Milescu Spătaru”, a avut loc o întâlnire a antipozilor, bineînţeles nu în sens catastrofic, ci în cea mai benefică şi creatoare atmosferă. Au fost lansate două cărţi, “Gioconda nimănui”, de Valentina Teclici, o scriitoare neo-zeelandeză născută la Huşi, şi volumul “În două lumi”, de Ben Todică, publicist în mass-media australiană, născut în satul Iezer-Puieşti, trăit în Banat, la Ciudanoviţa, plecat din ţară la 29 de ani. Sala amintită s-a bucurat mai întâi de un aranjament tehnic datorat organizatorului, iniţiatorului şi conducătorului acţiunii, domnul director Gelu Bichineţ şi pricepuţilor săi colaboratori, aranjament care ne-a permis să-i vizionăm pe interlocutorii noştri de la capătul lumii şi să dialogăm cu ei. Pentru prima oară eu, care sesizez mereu influenţa, nefastă, deseori, a Internetului asupra nivelului de cultură, am fost sincer entuziasmat de aceste posibilităţi care, cu nu mult timp în urmă, aparţineau ştiinţifico-fantasticului.
Din creaţia doamnei Valentina Teclici, care cuprinde o mare varietate de teme, de la literatura pentru copii până la studii de sociologie, ne-am oprit asupra ultimului său volum de versuri, “Gioconda nimănui”. Din titlu chiar se desprinde ideea de paradox, fiindcă o Giocondă a nimănui este, totodată, o Giocondă a tuturor, cu întreaga sa încărcătură de frumuseţe şi de mister. În lumea versurilor poetei se îngemănează conceptele filosofice cu transpunerea lor prin impresionante imagini artistice. Chiar de la început, Valentina Teclici se prezintă cu “Buzunarele doldora/ de idei fosforescente”. Ideile se grupează într-o adevărată gnoză, într-o viziune dualistă în care contrariile dialoghează, aşezate faţă în faţă într-un echilibru al statorniciei lor, asa cum în viziunea populară noi suntem străjuiţi atât de îngerul bun, cât şi de îngerul rău. De aceea “Mâna dreaptă e pasăre/ Mâna stângă colivie”, deci libertatea şi lipsa acesteia sunt alăturate asemenea mâinilor, adică asemenea expansiunii fiinţei umane. De altfel, aceste două motive artistice vor fi mereu prezente, în diferite ipostaze: “M-am visat astă-noapte o pasăre” , ” O pasăre incendiată”, “Să prindem în laţ o pasăre/ Mai bine cântecul”, “Pasăre pictată pe pânza tinereţii”. Şi fireşte, corolarul acesteia, aripa: ” O femeie cu aripi”, “Aripa de lut”, ” Aripa de vis”, ” Stol de aripi în sângele meu”, “Sângelui îi vor creşte aripi”, ” O aripă agăţată-n perete”, “Jarul din aripă”. Colivia se bucură, şi ea, de diferite ipostaze: ” Colivia iluziilor”, “Colivia de chemări”, “Calda colivie”. Pe parcursul versurilor din volum întâlnim o foarte bogată cromatică. Predomină, în mod firesc, albastrul, simbolul universal al fericirii: ” Balerina albastră”, “însetată de albastru”, “s-a desprins o zare de albastru” , “o himeră albastră”, ” cenuşa albastră”, “fior albastru”, “visele albastre-cărămizi”. Suntem, însă, departe de o monocromatică. Vom întâlni şi nori purpurii, violetul bacovian, galbenul dor, roşul-violet, verdele amar, seva roşie, fiorul ruginiu. Ansamblul versurilor doamnei Valentina Teclici, pe lângă încărcătura de idei şi de frumuseţe, este un apel spre întoarcerea la adevărata poezie, la frumosul etern, salvat de influenţele contemporane ale prozaismului şi violenţelor de limbaj.
Volumul semnat de Ben Todica este structurat în două mari secţiuni. Cea dintâi cuprinde o suită de cele mai diverse tipuri de interviuri, iar a doua, foarte numeroase ecouri la volumul său anterior, intitulat “Între două lumi”. Interviurile se remarcă, mai întâi, prin faptul ca nu avem de-a face, ca de obicei, cu simple întrebări urmate de ample răspunsuri. Fiecare interviu al lui Ben Todica are un caracter interactiv, el nu se rezumă la simple apelări, ci expune idei esenţiale, ce demonstrează veridicitatea şi, astfel, intră în dialoguri constructive cu interlocutorii. Aceştia sunt de o uimitoare varietate prin preocupări, prezenţe sociale, valori intelectuale, ancorări în domenii. Vom întâlni între aceştia scriitori, savanţi, reprezentanţi ai clerului, diplomaţi, regizori şi cineaşti, actori, interpreţi de muzică şi de teatru, dar şi oameni simpli, mineri din Ciudanoviţa Banatului sau oameni obisnuiţi ajunşi în Australia. În dialogurile sale, Ben Todică îşi dezvăluie, direct sau indirect, dorul de ţară şi preţuirea valorilor noastre naţionale. Un accent deosebit îl remarcăm referitor la personalitatea lui Mihai Eminescu. În timp ce în ţara apar fel de fel de neisprăviţi, unii chiar cu titluri academice, care din mercenariat (se ştie sau nu se ştie cine-i plăteşte…) sau din complexe de inferioritate calomniază cu ardoare imaginea poetului naţional şi alte valori româneşti, în diaspora de calitate  această imagine şi aceste valori rămân un frecvent far călăuzitor. La demersul benefic al lui Ben Todică, îmi permit să adaug reacţia impresionantă a unui scriitor israelian. Atunci când o reporteră, folosind un clişeu banal, îl întreabă dacă atunci cand îşi aminteşte de România se gândeşte la sarmale şi alte bunătăţi, el răspunde că se gândeşte la Eminescu şi la faptul că a rămas în viaţă fiindcă Mareşalul Antonescu a refuzat cererea lui Hitler de a-i preda pe evreii din România germanilor. Modul în care concepe Ben Todică emisiunile radio şi de televiziune pot fi adevărate lecţii de profesionalism pentru cei de la noi. Micile ecrane sunt pline de relatări, chipurile senzaţionale, despre româncile care fac filme porno sau au făcut parte din haremul lui Berlusconi, pe când Ben Todică ne prezintă savante şi universitare românce, jurnaliste, editoare, regizoare, etc., femei care sunt exemple de spiritualitate şi de creativitate. La fel cei din diaspora, alăturaţi acestui adevărat reprezentant al românilor, sunt ataşati tot mai mult obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale, pe când la noi alţi neisprăviţi l-au importat pe Sf. Valentin, Halloween şi pe firavul şi scheleticul Iepuraş de Paşte. Îl aprobăm şi îl gratulăm din toată inima pe Ben Todică. Şi Valentina Teclici, şi Ben Todică sunt exemple de multiculturalitate totală, nu numai în ceea ce realizează, dar şi în viaţa de toate zilele, constituind familii mixte. Un reflex al acestora este şi minunata copertă a cărţii lui Ben Todică, în care splendoarea universală a stelelor este înscrisă deasupra unor nori fabuloşi. Coperta este creaţia fiului său, nepotul sătenilor din Iezer-Puieşti, purtând numele de Eric Bi Chen.
Întâlnirea a însemnat, cum era firesc, şi momente intens emoţionale. Mai întâi Vasilica Grigoraş şi Constantin Donose au dialogat cu vechea lor prietenă şi colegă Valentina Teclici, având lacrimi în ochi, iar Ben Todică şi-a regăsit în sală vechi cunoştinţe. Gelu Bichineţ, care a moderat discuţiile, făcând mereu observaţii remarcabile, a antrenat o participare activă a celor prezenţi, care au avut intervenţii valoroase şi au dovedit o cunoaştere adecvată a valorilor literare prezentate. Amintim pe Valentina şi dr. Valeriu Lupu, Brânduşa Dobriţa, Dr. Nicolae Ionescu, Elena Anuşca-Doglan şi, nu în ultimul rând, larga expunere prezentată de dr. Laurenţiu Chiriac, directorul Muzeului Judeţean Vaslui, care a realizat, ca de obicei, o îmbinare între stilul ştiinţific şi priceperea de a-şi apropia auditoriul. Ca întotdeauna, vice-primarul municipiului, prof.  Valeriu Caragaţă, a fost o prezenţă activă şi a conturat cu pricepere personalităţile aflate cu noi în dialog de la capătul lumii, acolo unde, acum, începe toamna. În viaţa culturală a Vasluiului, ziua de 19 aprilie 2012 poate fi însemnată cu o piatră albă, aşa cum făceau strămoşii noştri romani pentru zilele fastuoase.
Dan Ravaru
***

***

Aș continua ideea domnului Donose și a domnului profesor Ravaru și, pe lângă buzunarele acelea pline cu idei, cu idei care cu siguranță vor străluci, v-aș mai cere îngăduința să mai citesc câteva versuri: ”Cineva a aruncat / un stol de aripi în sângele meu / și-o himeră albastră” (De-a prinselea…), vine exact în completarea a ceea ce spuneau  colegii noștri.

Bucuria de a fi alături de românii noștri dragi, de românii noștri care se străduiesc să păstreze o anumită ținută morală, o ținută decentă, o ținută elevată este o bucurie reală, e o bucurie care, mie, cel puțin, nu-mi crează decât  sentimentul frumos de a aparține unei nații cu oameni aparte. De foarte multe ori, cel puțin mass media are tendința de a zugrăvi aspectele negative. Sper din tot sufletul ca printre lucrătorii din mas media să apară cât mai mai mulți oameni care să încerce să caute frumosul în lucruri și nu urâtul.

Unul dintre oamenii care încearcă din răsputeri, cu greutăți foarte mari să scoată la lumină tot ceea ce este nou, tot ceea ce este sfânt în ființa umană, tot ceea ce este românesc și demn, este Benoni Todică. Asta a făcut încă din anii petrecuți la Oravița sau Timișoara, atunci când condițiile tehnice erau total diferite de cele de astăzi, încerca să facă reportaje, încerca să ia interviuri care să creeze acea stare de frumos, acea stare de bine, acea stare de cuviință, dacă vreți. Acum plecat departe, mult prea departe, din punctul meu de vedere, lucrează la fel de strajnic, cu la fel de multă dăruire, încercând să aducă la microfon pentru românii din Canberra sau din zonele învecinate să audă ce fel gândesc românii din țară.

Benoni Todică a depășit de mult bariera Australiei. Încearcă însă prin interviurile care le realizează să pătrundă în cele mai nebănuite colțuri ale lumii și să aducă români care au realizat ceva frumos, să-i aducă la microfon, să-și împărtășească din gânduri, și de ce nu, să ne prezinte un îndemn pentru cei care nu și-au găsit o cale.

Alături de noi se află profesor doctor Laurențiu Chiriac, directorul Muzeului Județean Vaslui, care se va apleca cu mai multă atenție asupra lucrării lui Ben Todică și va încerca să creioneze ceea ce consideră că este mai important din această ultimă apariție.

 

Gelu Bichineț

 ***



Prof. Dr. Laurențiu Chiriac



În primul rând, Hristos a înviat! În al doilea rând, vă rog, permiteți-mi să spun că Ben Todică, prin titlul pe care l-a ales volumului său – În două lumi, deja ne vorbește nouă și prin vocea distinsei doamne Valentina Teclici, pe care o salut, pe care astăzi  o cunosc prin aceste mijloace care fac ca departele să fie aproape pentru că e vorba de o clipă australă și una zeelandeză, fie ea și nouă.

Așadar, Ben Todică, cel care întotdeauna, și în 2009 când tot prin intermediul acestei elegante instituții de cultură, Biblioteca Județeană și-a lansat prima lucrare a sa, și astăzi Ben Todică ne face să ne simțim ca un om între două lumi, de fapt, între bine și rău, între cer și pământ, acolo unde, de fapt ne ducem cu toții pe drumul de Golgotă.

La Ben Todică observăm și o bucurie a trăirii omniprezenței umane, dată și de un anumit har, aș putea spune, dat de Dumnezeu lui, unde el se simte deja în el, unde reușește să creeze și să întroneze voia divinului prin cuvânt. Asta este esența acestei cărți pentru că interviurile și ecourile semnalate de Ben Todică în carte sa, nu sunt altceva decât confesiuni de taină ale unei inimi învăpăiate care știe să adune ca o albină din polenul românesc de departe către ruga celor de acasă.

Ben Todică se remarcă și prin faptul că reușeșete să trăiască în Australia unde, parcă timpul devine mai automatizat, astăzi la ei începe de ieri  când deja  a început poimâine, de aceea  Ben Todică are curajul de a trăi și să se țină de viață în spatele inimii de cangur.

La Ben Todică, aceste confesiuni de care vorbeam, sunt ca drame ale sfâșierii sufletului pentru departele acasă. El are puterea, de altfel, în lucrarea sa  să străbată cu mintea viața viitorului celor plecați la antipozi redând ochilor strălucirea, prefigurându-le chiar speranța.

Ben Todică reușeșete de altfel, să ne arate că acest foc de dor aprins în sufletele românilor din Australia este unul mistuitor dar care ajutat de el, ca om care reușește să lucreze într-un post de radio să consemneze de fapt acel îndemn divin: ajută Doamne pentru că într-o zi, s-ar putea ca și el să te ajute. De altfel, aceasta este și perspectiva mântuirii, care nu garantează, dar dă speranțe.

Ben Todică, în cele 23 de interviuri ale sale, unele cu adevărate cuvinte euharistice, altele pline de cultură și spiritualitate românească ori cu arta, cultura, muzica, teatru și cinematografia românească, cu reprezentați de seamă ai acestor domenii, iată că reușește să ne aducă către interiorul sufletului său, către familia sa și, mai ales, către suplețea spirituală a sa. Atât interlocutorii săi, cum ar fi scriitorul american de origine română, Petru Popovici sau profesoara doctor Ileana Costea, cu renume mondial în profesia sa, de asemenea scriitorul George Anca, pastorul Corin Izvernariu sau, chiar  ambasadoarea din Australia, Anca Vișan, ori europarlamentarul Petru Luhan și mai cunoscuții actori: Stela Popescu, Cristina Deleanu și Eugen Cristea, cu toții reușesc să facă o schiță de portret a lui Ben Todică. Chiar dacă el este în lucrare personajul care doar animă aceste suflete la tăinuire, la vorbe, la poveste, este povestea unui neam întreg. De altfel, a unui neam întreg, a cărui țară pustiită parcă de hoarda crescută în propria-i bătătură încearcă mereu să renască.

Ben Todică mai are o calitate extraordinară. Prin atitudinea sa contemplativă încearcă să ne surprindă în interior și să ne aprindă totodată facla de jăratec a dorului ființei românești plimbându-ne prin minunata sa trăire australă în care misterioasa tristețe a cangurului  se îmbină miraculos cu melancolia departelui inspirând parcă fascinația sufletească aparte, dar animând și mentalitatea străinului adaptată permanent la cerințele locului și depășind o anumită conștiință a limitelor în elegantul și multuculturalul Melbourne.

Din această perspectivă, cartea sa, În două lumi: interviuri și ecouri apărută la editura târgovișteană Singur, în 2011, ne arată că, Ben Todică nu este de fapt singur, ci singur străbate cele două lumi.  De altfel, Australia o privește ca pe o simfonie enigmatică a zbuciumului interior românesc, fie cu efluvii de senzorialitate și plină de bucurii, fie cu meditații elegiate în faze reflexive.

Om de o rară sensibilitate pe umerii căruia apasă suplețea intelectuală, Ben Todică are această menire, să ridice în inimile românilor din Australia magnifice miraje ale calității și străvechii reminescențe ale culturii și civilizației românești.

Dorul de acasă este trăit cu inima de aventurier în simțire, dar face ca pe toți cei ce gândesc și simt românește din Australia să adulmece iubirea departelui ca pe o savoare elevată a unui spectacol contemplat din interior, unde extazul amurgului te provoacă și te proiectează parcă pe fundalul eternității speranței de mai bine. Pentru aceasta, trebuie să-i mulțumim lui Ben Todică.

Prof. Dr. Laurențiu Chiriac

***

 

Gelu Bichineț
Și noi trebuie să-i mulțumim colegului Laurențiu Chiriac care a răspuns prezent la această solicitare a noastră și pentru cei prezenți care nu au apucat să citească  lucrarea domnului Ben Todică, vreau să menționez faptul că, pe lângă interviurile din această lucrare, există așa cum se menționa și Ecouri, ecouri la lansarea primei cărți Între două lumi, gânduri din partea unor oameni din Australia, România, și, bineînțeles și  județul Vaslui.   Și n-aș sta pe gânduri și aș enumera cu mare dragoste pe vasluienii noștri: domnul profesor doctor Petre Iosub, prof. dr. Nicolae Ionescu,  prof. dr. Laurențiu Chiriac, prof.  Claudia Ghelbere, prof. Brândușa Dobriță, prof. Valentina Lupu și dr. Valeriu Lupu, prof. Elena Anușca-Doglan și prof. Cristian Anușca-Doglan, prof. Vasilica Grigoraș și mulți alții care au ținut să-și aștearnă pe hârtie gândurile legate de prima carte a autorului Ben Todică. Este firesc să ne mândrim atunci când, repet, de undeva departe de țară, români de-ai noștri ne fac cinste.
Pentru că alături de mine, se mai mândrește cineva cu acești români plecați departe, am să vă rog să-mi permiteți să-i dau cuvântul pentru a vă adresa câteva vorbe, colegului și prietenului nostru, vremelnic într-o poziție administrativă a municipiului Vaslui, viceprimarul Valeriu Caragață.
Gelu Bichineț
***
Viceprimar, prof. Valeriu Caragață
Distinsă doamnă, Valentina Teclici, stimate domnule Benoni Todică, dragii mei prieteni ai cărții, ai frumosului, Buna ziua! Hristos a înviat!
Această atmosferă bacoviană, de fapt, geografic vorbind, o primăvară bacoviană,  pentru că la dumneavoastră în Noua Zeelanda și Australia vorbim de toamnă, sau dacă m-aș referi așa, în ceea ce privește tehnologia, iată că, deși atât doamna Valentina Teclici, cât și domnul Ben Todică sunt înaintea noastră cu fusul orar, iată că tehnologia face ca în același timp să fim la unison în ceea ce privește gândurile, în ceea ce privește mintea și inima noastră și, evident prietenia pe care o manifestăm reciproc.
Vreau din nou să-mi manifest bucuria de a fi aici, de a vă cunoaște, evident, în acest context fericit pentru că vorbim de niște valori, vorbim de oameni care ne reprezintă pe mapamond.  Iată că mapamondul suntem noi și, în egală măsură cei pe care îi vedem în imaginile de pe ecran, cu toții  gândim românește.  Pe acești oameni minunați îi văd ca niște bastioane a românismului inserate în sistemul de valori, valori ale lumii contemporane, chiar dacă, uneori românii, o anumită parte a românilor nu se bucură de cele mai deosebite aprecieri, iată că acești oameni fac tot ceea ce este posibil prin munca lor, prin țelul lor ca românii de pretutindeni să fie promovați și să fie văzuți cu deosebită bucurie.
Pe domnul Ben Todică l-am cunoscut prin tabloul zugrăvit de doamna profesoară Elena Anușca-Doglan, prezentă aici și o salut, mi-a spus câteva cuvinte despre dumneavoastră, că sunteți românul nostru din Australia și m-am bucurat foarte mult gândindu-mă că dumneavoastră vă gândiți la noi, promovați valorile pe care le promovăm și noi aici, mai cu seamă activitățile pe care noi le-am desfășurat aici, în comunitatea vasluiană au fost relatate și de dumneavoastră în Australia, drept pentru care vă mulțumesc. Aș avea multe de spus prin faptul că mai comentam cu doamna Anușca-Doglan și chiar mi-a transmis câteva din mail-urile dumneavoastră și le-am citit cu deosebit interes și cu multă, multă bucurie. Ca autoritate publică locală, mă bucură foarte mult astfel de evenimente, mă bucură că avem oameni deosebiți în lume care nu-și uită rădăcinile și țin legătura, au preocupări sănătoase și promovează frumosul.
Dacă ar fi să scot în evvidență poezia, scrisul și muzica, aș vrea, cu permisiunea tuturor celor de aici, dar și a dumneavoastră de dincolo de aceste imagini, din Australia și, respectiv, Noua Zeelanda, să fac promovarea unui eveniment care se va desfășura mâine, vineri, 20 aprilie, orele 18.00, la Sala de conferințe a Centrului de afaceri. Va fi un concert de muzică simfonică, un concert extraordinar, unde ca prim solist va fi Florin Croitoru, un violonist deosebit, un român talentat de-al nostru. De aceea, această invitație o transmit și prietenilor noștri din Noua Zeelanda și Australia și “nu admitem absențe”. Deci, mâine, la orele 18.00, la Centrul de afaceri Vaslui, în România vă așteptăm să luați parte la acest concert.
Vreau să vă mulțumesc că mi-ați oferit această ocazie de a mă adresa dumneavoastră, vreau să vă transmit toate gândurile mele bune, multă sănătate. Noi, de aici, vă transmitem cu multă căldură îmbrățișările noastre și, evident, nu trebuie să uit că ai mei colegi pe care îi văd aici de pretutindeni, și mă refer aici la domnul profesor Ionescu, doamna Lupu Valentina, domnul dr. Valeriu Lupu și tot colectivul de la Biblioteca Județeană, o instituție deosebită și aș face o paranteză: niciodată nu m-am putut gândi că un drum poate să ducă numai la bibliotecă și numai la muzeu. Iată că acum, prin faptul că piața este blocată, acest drum se înfundă la bibliotecă și la muzeu, ceea ce din punctul meu de vedere este extraordinar. Ar trebui ca toată lumea să încerce acest drum pentru că nu are nimic de pierdut.
Vreau să vă mulțumesc încă odată pentru posibilitatea de a mă adresa. Doamna Valentina Teclici, domnule Ben Todică, dragi colegi, multă sănătate și toate gândurile de bine și frumos.
Viceprimar, prof. Valeriu Caragață

Transcrierea de pe suport electronic este realizată de doamna Vasilica Grigoraș

Sursa;  Ben Todica


24 Apr
2012

O Nouă Carte Românească – “Cuvinte de Minte”de Ioan Miclău



…O noua carte romaneasca a iesit zilele acestea de sub tipar. Se intituleaza “Cuvinte de Minte”, iar autorul(subsemnatul) o considera a fi o incununare a trudei sale literare acum cand a trecut pragul septuagenar, si cum s-ar zice, s-ar pretinde o oarecare intelepciune! Cu acest gand doresc sa o lansez in lumea cartilor, sperand ca ii va placea cititorului care isi mai rezerva timp si pentru o carte de felul acesta!

Am iubit intotdeauna acest gen de creatie literara minimalist, proverbul; creand si adunandu-mi-le de-a lungul anilor, publicate apoi prin diferite reviste, carti, articole de diferite teme, din diferite perioade ale vietii mele. Asa, acum am gasit de bine a publica aceasta carte mica, dar lipita de suflet!

Multumesc Edituri “Cuget Romanesc”-Barda, Mehedinti – Romania, precum si Tipografiei SITECH-Craiova, pentru exceptionala calitate in care cartea a fost produsa. Multumesc tuturor celor ce mi-au si raspuns cu frumoase aprecieri aduse acestei carti de proverbe si ziceri de intelepciune si duh romanesc!
Cartea se afla la Biblioteca “Mihai Eminescu” – Australia, la indemana cititorilor, si sunt sigur ca vor fi alaturi de mine a impartasi bucuria-mi pentru aceasta carte noua!

“Am crezut in iubire / In buna simtire /
Mi-am iubit copii / Nevasta si casa / Pragul si
masa / Pe cel de aproape / Pe cel ce nici nu l-am
vazut / Eu ura si invidie n-am avut / Ci, dupa
cum gandesc / Am suflet romanesc /”
(din cartea “Cuvinte de Minte” , pag.20)

Ioan Miclău


Sursa- http://ionmiclau.wordpress.com/

Ioan Miclău

24 Apr
2012

De vorbă cu Eugenia Guzun, realizator de emisiune la Radio România Actualități, despre Basarabia românilor lipsiți de drepturi

 

 

Cand stai de vorba cu Eugenia Guzun, realizator de emisiune la Radio Romania Actualitati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria. Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni, din centrul Basarabiei. A prins vremuri complicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de “activistii de comsomol”, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei.

- Ce amintiri ati dori sa ne impartasiti din vremea copilariei?

 

- Fac parte dintr-o generatie nascuta dupa foametea din 1947. A fost un adevarat dezastru provocat, un genocid pentru a distruge fibra genetica a unui neam si pentru a le implanta basarabenilor o eterna frica in suflet, transmisa de la o generatie la alta. Din pacate, la noi nu s-a constientizat in deplina masura dimensiunea si repercursiunile acestei catastrofe si nu s-au batut clopotele si in strainatate. Ucrainenii au facut-o si o fac cu mare success. In Moldova, au aparut cateva carti cu marturii cutremuratoare ale supravietuitorilor foametei, care a dus pe ici pe colo, si la canibalism, insa aceste aparitii editoriale zac pe rafturile librariilor si in depozitele bibliotecilor – si doar atat!

Sigur, copilaria generatiei mele a fost marcata de foarte multe lipsuri, de teama sa nu scapi cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania, dar in acelasi timp, copii fiind, ne bucuram de ceea ce aveam. Eram contopiti cu natura, vara aveam o varietate astazi greu de imaginat, de fructe (disparute ireversibil), iarna aveam zapezi cat casa si … povestile bunicilor, in care, nu stiu cum se intampla, dar intotdeauna, actiunea se desfasura intr-o tara de basm, pe nume Romania. De la bunici am aflat si despre Mihai Viteazu si Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu…

Printre primele mele amintiri a fost ziua cand tot satul avea drapele in berna… Murise Stalin. Oamenii susoteau, erau ingrijorati pentru ca incepeau sa se obisnuiasca deja cu ideea ca viata lor e marcata de dictonul “din rau in mai rau”… La scurt timp, am fost trezita intr-o dimineata, de un zgomot infernal – pe langa casa noastra trecea un buldozer de care era legata imensa statuie a lui Stalin, ce urma sa fie aruncata de pe un mal abrupt, in Nistru… Cred ca la un an dupa acest eveniment, au fost aruncate in Nistru si icoanele si podoabele bisericii din sat. Suferise de pe urma bombardamentelor din 1944, dar putea fi reparata. S-a gasit solutia in stil comunist, ca biserica sa fie aruncata in aer. Abia acum doi-trei ani, pe locul fostei biserici s-a ridicat un alt lacas sfant, din pacate,… supus Bisericii Ortodoxe ruse… si cu preoti care se roaga sa castige alegerile – comunistii.

- Ati avut o adolescenta fericita? Ce preocupari aveati in acea perioada?

- Am invatat la scoala medie, din localitate. Sapte clase erau obligatorii pentru toti, iar ultimele trei – inlocuiau cumva, liceul de alta data. Vorba vine, caci la acea vreme, cei mai instruiti profesori erau cei cu liceul terminat la romani, in rest, erau persoane scolite in pripa, la niste cursuri de invatatori, unii dintre acestia aveau la randul lor, cate patru clase primare. Sa nu uitam faptul ca anul 1940, apoi 1944 a insemnat pentru noi, basarabenii, decapitarea in primul rand, a intelectualitatii. Conform statisticii, circa un milion de basarabeni si-au gasit refugiul in Romania, alte cateva sute de mii au fost deportate in Siberia si Cazahstan… Cand vorbim despre neajunsurile intelectualitatii basarabene de astazi, despre incapacitatea ei de se sincroniza in multe privinte, cu cea din tara, sa ne amintim ca vorbim despre o intelectualitate realmente nascuta din cenusa.

- La ce varsta v-ati decis sa studiati filologia si de ce? V-a influentat cineva in acest sens?

 

- Fac parte din categoria premiantilor care au ambitia sa fie primii, oriunde ii arunca destinul. La scoala, ma fascina istoria (mai ales, incepand cu clasa a noua, cand am avut ca profesor un tanar absolvent de facultate, foarte frumos, destept si care vorbea o minunata limba romana), apoi intotdeauna, mi-a placut literatura si chiar visam sa devin prozator, dupa care am aflat de existenta filozofiei si mi se parea ca aceasta ar trebui sa fie vocatia mea…, si dintotdeauna mi-a placut chimia. Era o dragoste pe care nu am tradat-o decat o data si definitiv. Era cu putin timp inainte de balul de absolvire. Tot timpul liber mi-l petreceam pregatindu-ma pentru examenele de admitere la chimie si intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet, directorul scolii, profesorul Boris Danga. Era un fin cunoscator al limbii si literaturii romane-moldovenesti. Se intampla ca el sa-mi corecteze compunerile, pentru ca profesoara mea de limba si literatura nu le intelegea… A fost, cred, prima data cand cineva vorbea cu mine matur si cu responsabilitate. Mi-a zis ca neamul nostru trebuie sa renasca si avem nevoie si de filologi buni. A fost argumentul esential si din acea clipa, consider ca viata mea a luat o alta turnura. De altfel, Boris Danga (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost un mare pedagog, cu merite recunoscute chiar si de autoritatile de la Moscova. A fost pedagog emerit din Uniunea Sovietica. In aceasta calitate, a stiut sa argumenteze necesitatea separarii scolilor mixte ruso-moldovenesti in doua unitati scolare cu programe diferite… si chiar cu sedii diferite… Adevarat, intre timp, se intetisera si bataile in recreatii…, pe criterii etnice. Basarabenii incepeau sa-si recapete demnitatea natioanala si mai ales, umana.

- Unde si in ce perioada v-ati facut studiile universitare? Ati vrea sa ne relatati un eveniment important din anii de studii care v-a marcat in alegerile facute ulterior?

 

- In 1967, am sustinut examenele de admitere la Facultatea de Litere de la Universitatea de Stat din Chisinau. Profesorii ne-au fost diferiti: de la evrei eruditi si extrem de plictisiti, scoliti cu ani in urma, la universitatile romanesti si chiar peste hotare, la pleiada slaba pana la ridicol.

Colegul meu de promotie, scriitorul Leo Butnaru, a descris extraordinar de bine atmosfera anilor nostri de studentie, in paginile unui jurnal in care se vede procesul de rinocerizare la care eram supusi pe toate caile. Partial, s-a reusit, insa au fost si multi colegi care si-au aparat sufletul.

A fost o vreme foarte complicata. Pe de o parte, traiam euforia dezghetului hrusciovist si mai apoi, a discursului lui Ceausescu din 1968, la invazia tancurilor sovietice din Cehoslovacia… La Chisinau, mai functiona la o periferie de oras, o ramasita a unei librarii cu carte romaneasca, deschisa in perioada lui Hrusciov, incepeau sa circule dinspre tara in Uniunea Sovietica turisti romani, mai veneau din cand in cand, si rude din Romania. Imi amintesc ca a fost in vizita, un unchi de-al tatei si mama mi-a zis sa nu vorbesc despre el, caci a iesit recent din inchisoare… Era preot la Brad si un anticomunist convins. Mai era si radio Romania, au inceput sa vina in Uniunea Sovietica filmele istorice romanesti si deoarece la Chisinau erau interzise, faceam cate un drum la Odesa, ca sa le vedem. In acest sens, erau vremuri frumoase. Dar, deja prin camine se faceau razii, ni se cotrobaia prin lucrurile personale (in timp ce eram la cursuri), ca sa vada ce carti citim. Am fost penalizata la un moment dat, impreuna cu alti colegi din alte camere de camin, pentru ca in lipsa mea, au intrat in camera “activistii de comsomol” si au constatat ca aparatul meu de radio cu tranzistori era pe unda Bucurestiului. Mi s-a luat bursa pe cateva luni…. De altfel, initiativa ii apartinea lui P. Lucinschi, pe atunci prim secretar al CC al comsomolului din Moldova, decorat cu cea mai mare distinctie a Romaniei, pe vremea cand era presedintele Moldovei. Ei, multe s-ar putea spune si despre acele vremuri, dar si despre cele de astazi! Dar ma opresc aici.

Un singur lucru as mai vrea sa spun… Cred ca in acea vreme, ni s-au intocmit multora dintre noi, dosare la securitate… mai ales, pentru ca pe rand, se ridicau cand medicina, cand politehnica din Chisinau si mai tot timpul, Universitatea, unde la un moment dat, a si fost intr-o noapte, arborat tricolorul romanesc…

- Cum este sa fii proaspat licentiat si tanar somer?

 

- Cei cu dosare la securitate, fireste ca am avut probleme. Si eu am fost mai mult de un an somer, cu diploma de licenta in buzunar. Daca ma gandesc bine, as putea afirma ca adevarata universitate am facut-o in acel an…, in sala de lectura a sectiei de literatura straina a Bibliotecii Nationale. Ulterior, am aflat ca absolut toti cititorii de la aceasta sala aveau dosare la securitate, caci aici era literatura romana. Mai erau, someri ca si mine, Andrei Vartic, proaspat absolvent de la matematica si Mihai Cimpoi, alungat de la Teatrul National (pe atunci de stat, purtand numele lui A. Puskin), din functia de secretar literar. Cu noi se deschidea si se inchidea biblioteca. Imi luam in geanta un sfert de paine si ciuguleam din ea, cand ma apuca ameteala, de foame…


- Cine v-a influentat cel mai mult in viata?

 

- La vremuri diferite, oameni diferiti. Daca ar fi s-o iau in ordine cronologica, pot spune ca m-a marcat profund, chiar in primul an de scoala, prima mea invatatoare. M-a invatat nu doar sa scriu foarte frumos, caligrafic, ci mi-a dat si o prima lectie de viata… Aceea de a suporta cu demnitate, saracia si lipsurile. Era foarte in varsta, prima mea invatatoare si nu intelegeam de ce nu are casa ei si locuieste cu chirie, la o familie de tarani, vecini cu noi. Ma chema, uneori, la ea si ma trata cu un pahar cu ceai si invariabil, cu doi biscuiti pusi pe o farfurioara. Ma ametea, realmente, atmosfera din modesta-i camaruta, foarte ordonata, cu foarte putine lucruri, cu o etajera intr-un colt al camerei, plina cu carti frumos aranjate, iar un ceai mai gustos ca la Ludmila Erofeevna nu–mi amintesc sa fi baut, in alta parte. Mai tarziu, am aflat ca facea parte din vechea aristocratie rusa, refugiata in Basarabia dupa Revolutia din octombrie 1917… In 1940, impreuna cu familia a fost deportata in Siberia ca dusman al poporului si abia dupa moartea lui Stalin a putut reveni la bastina, in Basarabia. Doamne, si ce limba frumoasa romaneasca mai vorbea prima mea invatatoare, rusoaica la origine, romanca prin convingere.

A mai fost apoi, profesorul meu de istorie, Mircea Dohotaru, un mare intelectual, rasarit din scrum, la sfarsitul anilor 60. Autor de manuale scolare, patriot de mare sensibilitate si caracter, a ramas intr-un con de umbra dupa 1990, in prim plan strecurandu-se, uneori, persoane care au urmarit scopuri nu tocmai nobile… Asta e viata si cunoastem cu totii ca la furtuna se ridica multa pleava la suprafata. L-am intalnit recent. S-a retras de la catedra la tara si munceste o bucata de pamant, ca sa se intretina. Imi marturisea cu durere, ca de 15 ani nu si-a putut permite sa cumpere nici o carte. Ce drama mai mare poate fi pentru un om de cultura, decat aceasta… Am inteles ca fiul dansului e stabilit in Statele Unite ale Americii si il indeamna sa plece definitiv peste ocean, iar profesorul meu de istorie nu-si poate imagina sa moara in alta parte, decat acasa.

M-au influentat intr-un fel, chiar si profesorii ”catastrofa”, pentru ca m-au ambitionat sa-mi depasesc conditia sociala si intelectuala. De exemplu, la scoala, aveam o profesoara de limba si literatura moldoveneasca (asa se chema oficial, obiectul). Era din Transnistria, vorbea o limba pocita in ultimul hal. Noi o mai tachinam, din cand in cand. Imi amintesc ca un coleg a intrebat-o intr-o zi, ce insemna cuvantul “circa” si ea ne-a spus ca e denumirea unui popor din Africa. Imi spune la telefon, mama, ca deseori, o intalneste la cozile de la magazinele din sat si tot timpul le reproseaza consatenilor ca saracia si nevoile ce s-au abatut asupra lor sunt de cand au ”venit romanii” si de cand basarabenilor le-a trebuit limba romana. Adevarat ca o mai iau in raspar “analfabetele” cu patru clase primare de la romani, ca nu stie sarmana intelectuala cum sa scape de gura lor… Apropo, aceste femei cu patru clase primare de la romani au pastrat focul in vatra romaneasca basarabeana. Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste.

By Octavian Curpaș

Phoenix, Arizona, 2009

 

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 3
Vizualizari : 23103

Ultimele Comentarii