7 Apr
2014

Vasile Filip: Cronică – Ipostazele iubirii. Două cărți de Vavila Popovici – „Dialoguri îndrăgite” (interviuri) și „EL și iubirea” (versuri)

Nenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe și complicate stări psiho-emoționale, pe care omul o suportă – preamărind-o și detestând-o în egală măsură – și pe care o numește cu două cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, deși folosite până la istovire, nu și-au pierdut nici înțelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic și blând mângâietor. Este adevărat că omul mai folosește și un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat și o conotație mai puțin măgulitoare, care ține de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai puțin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…

Spun cei care se pricep mai bine și au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică și cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăiește. Și, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel puțin în acest sens. Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, ființa simțitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o viețuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai prețios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vieții în sine, se înțelege. Acest adevăr se desprinde și din paginile celor două recente cărți semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăsește și în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanență în cazul distinsei autoare.

  Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor șase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca și titlul cărții, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc și fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discuție: „Poezia – respirația lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceaușescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-și tipări propriul volum”, „Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei și patru sunt citate, rețineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărți, obișnuiește să le citească și pe ale altora. Ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de ici, de colo…

Prin intermediul acestor dialoguri – mărturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfățișează partenerilor de discuție, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevărată. Echilibrul considerațiilor proprii asupra unora din componentele existenței umane și sinceritatea cu care se dezvăluie seamănă cu o oglindă în care își proiectează autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viață exemplară, o ființă profund sentimentală și drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l oferă este în egală măsură este și ideatic.

În mărturisirile sale, scriitoarea nu ocolește propria biografie, dar nu apasă exagerat pe această pedală. Totuși, luând-o de la… facerea ei, ca ființă omenească, se dezvăluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) și a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adică soarta, destinul, capătă dimensiuni retrospective, care se înscriu în același echilibru rațional-sentimental ce o particularizează. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe măsură ce-ți deslușești rostul și îți fixezi ținta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ți-l dai. După ce, la 17 ani, a ales știința, inginerul chimist de mai târziu și-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama că prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. După ce a cochetat cu muzica și cu baletul, care nu s-au îndepărtat prea mult de preocupările preferate, s-a răsădit în literatură. Acolo a înflorit și a dat în rod. Ca și pomii din Argeșul în care a trăit o bună vreme.

Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în această calitate, este reprezentat de cititor. Respectul față de acesta are dimensiuni nemăsurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru că scriu pentru ei, le împărtășesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cărțile sale, că, Vavila Popovici, respectându-și cititorii, pe sine se respectă; ea fiind chiar scrierile sale. De fapt și de drept, aceasta este altitudinea de conștiință a creatorului de frumos. Este pârghia care poate pune în mișcarea mintea și inima, înălțându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a hărăzit-o.

Răspunzând întrebării „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu oferă un răspuns cu iz de definiție. Dar face un portret realist: „Poeții sunt dominați de neliniști; sunt nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri; poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții.” Parcă anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adaugă niște nuanțe noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul și în realitățile noastre. Reiese, din spusele sale, că libertatea scriitorului se compune din două părți. Una: „…liberă în sensul (…) fructificării imaginației, al exprimării libere a ideilor”; alta: „îngrădirea se simte la publicarea și difuzarea celor scrise”. Păi, cum să nu fie așa, dacă săracul (sau bogatul) făcător de cărți trebuie să-și suporte singur cheltuielile de editare și de tipar? Dar, mai ales, cum să fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie să se ocupe? Cum să mai iasă scriitorul român peste hotare, când în țara lui nu se poate mișca, chiar dacă se afirmă sus și tare că libertatea este deplină. Parcă am citit în interviurile autoarei: „Haosul domnește pretutindeni!” De unde am tras concluzia că pe nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simțindu-mă obligat să nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt și excepții!

După cum era și de așteptat, scriitoarea este solicitată să-și spună părerea și despre chestiunea culturii române în context european. Făcând remarca potrivit căreia „Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială”, Vavila Popovici observă, pe bună dreptate, că „trebuie să știm să rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte țări”. Acest gând, exprimat cu elegantă reținere, mă îndeamnă pe mine să-l duc ceva mai departe și să afirm – ceea ce, de fapt, afirmă și mai-marii organismelor europene – că integrarea nu trebuie să însemne topirea propriei identități într-o entitate fără identitate. În acest caz, precum și în altele, părțile, cu valoarea și specificul lor,  se cuvine a da specific, valoare și identitate întregului.

 

„EL și iubirea” (versuri)

 

„EL și iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc să scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând față de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o rugă mărturisită în clipele cele înălțătoare ale singurătății. EL este simbolul permanenței în dragoste și în viață, viața dragoste însemnând. Cele două litere (mari) înseamnă întregul Univers, dragoste de țară, de părinți, de prieteni, de tezaurul tradițiilor culturale, religioase și istorice, de toate cele înconjurătoare, ce alcătuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal. „Călătorim cu fericirea la braț / până când ea se desprinde / fără a noastră încuviințare. / Hotărâți ne continuăm drumul, / Călătorim mai departe…”

Prea de multe ori te gândesc!” mărturisește, la un moment dat, Vavila Popovici, după care constantă, într-o dialectică raportată la propriile simțăminte: „Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scăldat, / și pleci și iar vii, / nu știi nici tu ce vrei, / să pleci din nou sau să rămâi…” Speranța, însă, se insinuează în chip încurajator: „Poate plecarea va fi mai frumoasă, / va fi a noastră și nu a fiecăruia dintre noi!” În cele din urmă, se produce plecarea, dar nu „a noastră”, căci: „Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pământ al planetei, / încălzit de-același soare.” (…) „De pe un continent, din țara mea frumoasă / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simțit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pământ.” Cu toate că nu mă simt vrednic (nici chiar îndreptățit) să judec eu, îmi îngădui, totuși, să cred că iubirea cea adevărată aceasta este: indiferent de situația reală, partenerii rămân împreună întru viață și întru veșnicie.

În poezia din această carte, Vavila Popovici își aduce, cu duioșie, aminte de „Plânsul bătrânilor”, de „Plânsul mieilor”, își mărturisește niște „Regrete târzii”, pune în antiteză „Bine și răul”, meditează „Despre bogăție”, face și „Operații aritmetice”, își dezvăluie dorul „de iernile de-acasă”, dar și „Bucuria existenței”, întrebându-se, totuși: „Unde va ajunge sufletul?” În toate aceste poeme, dar și în celelalte, cititorul descoperă o sumă de întrebări, toate vizând chestiuni privind viața. Dar nu una lineară, oarecare, de zi cu zi, ci viața în straiul iubirii. Tot cititorul poate da și răspunsuri, în raport cu propria experiență de viață-iubire și cu viziunea personală. Doar poetul este, însă, în măsură să ofere răspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând cărbunii slovelor / și așteptând în tăcere / lumina dimineții la fereastră să-i bată.” Și mai descoperă poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul rătăcitor”… „zburdă… flămând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.

O anume filosofie literară (sau literatură filosofică!) se desprinde din versurile cărții „EL și iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetică, ci și rațional-intelectuală, cititul printre rânduri devenind într-un fel și benefic și obligatoriu. Amintirea Lui este plantă perenă. Este ca o umbră de lumină, nici o clipă separată de ființa iubită. „Aripile ochilor tăi se zbăteau”… „ca spiritul să nu se rătăcească”. Cum, însă, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmplă și așa: „Ardeau făclii dojenitoare-n ochii tăi”. Sau: „Astăzi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un cărbune nestins.” Și: „În zadar aștept răsăritul de soare, / obloanele norilor acoperă tot cerul, / speranța fără de lumină… moare.” Cu toate acestea: „Și mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoțește”.

Dincolo de nostalgiile, de amărăciunile, de dezamăgirile, chiar, uneori, de deznădejdile poetei, unda de speranță – alimentată și de EL – pâlpâie ca o bătaie de aripă a zborului fără contenire. „EL și iubirea rămân peste toate”. Iar peste și în toate se află iubirea Divină. EL este simbolul.

 

Vasile Filip – Iași, martie 2014

7 Apr
2014

Vavila Popovici: FRAGMENT DIN CARTEA „POPASURILE VIEȚII”

   „Haideți să mergem cu mașinile la bisericuța din Borzești!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotărâseră să meargă acolo la Înviere. Orele douăzeci și trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum ieșim din casă.” Afară era frig, dar era primăvară. Din nou simțeam mirosul reavăn al pământului ce se ridica până la nările mele dornice de parfumul primăverii, de aerul proaspăt al nopții. Prea stăteam toată ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalațiile combinatului. Paștele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zăpada fugise demult, mugurii începuseră să se desfacă. Câțiva zeci de metri pe jos și am ajuns în fața spitalului unde era parcată mașina noastră. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalți.

   Oricât de laici am fi fost – dar nu eram noi cei din grup – în noaptea aceea, în suflete se revărsa smerenia învățată în copilărie, dorința de a respecta o tradiție scumpă, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserică, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în mașini și am ajuns curând în fața bisericii. Am coborât tăcuți și liniștiți, încadrați perfect sufletește în acele clipe ale credinței. Era lume puțină la hotarul dintre noapte și zi. Mă întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fața la Dumnezeu? Când vor înțelege toți oamenii semnificația cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? Clopotele de Paști le vor putea reaminti că binele va rodi respectând morala creștină? În tăcerea profundă, sunetul de aramă, acel dangăt melodios al clopotelor a spart tăcerea nopții. În sufletele noastre și-a făcut loc reculegerea și înălțarea, pătrunși fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au apărut în veșminte strălucitoare, cu făclia aprinsă și cu chemarea sfântă: „Veniți să primiți lumină!” Rând pe rând s-au aprins alte făclii, într-o înlănțuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!”

   După acest milenar strigăt aveam certitudinea izbăvirii păcatelor. Parcă nu mai auzeam nimic. Priveam bisericuța lui Ștefan luminată de cer și mintea mea recompunea legenda: Copilăria lui Ștefan, joaca de-a lupta între moldoveni și tătari, uciderea celui mai bun prieten al lui, stejarul care-i păstra legenda vie… Locul acesta, gândeam, are o semnificație istorică profundă, aici și-a petrecut copilăria marele voievod. Legenda spune, și pare a nu fi o simplă plăsmuire, că aici a cunoscut primele bucurii și dureri, realitatea crudă a invaziilor tătărești, aici a învățat să mânuiască primele arme și să iubească fierbinte țara. Da, biserica mică păstrează amintirea și faima domnitorului Țării Moldovei! Ridicată în 1494, biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construită în stil gotic, fără turlă, cu două bolți cu arcuri și pandantive ce reprezintă stilul moldovenesc. Nicolae Iorga caracteriza domnitorul: „Ștefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul încăierărilor și se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale. Întru-unsul găsise poporul românesc cea mai deplină și curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printru-unsul de aiurea și de mai sus, de la Dumnezeu”.

   Reveneam la gândul vremurilor de demult, la disprețul poporului nostru pentru năvălitorii hrăpăreți veniți din Asia ca o furtună peste pământurile noastre dragi… Numai în acele condiții s-au putut imagina legendele din care se disting darurile sufletului românesc: înțelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de țară, dragostea de Biserică și de Dumnezeu. Legenda istorică legată de existența falnicului copac trimite la judecățile faptelor mărețe ale viteazului voievod, stejarul cu rădăcini adânc înfipte în pământul țării fiind chiar simbolul forței, statorniciei, longevității, măreției asemănătoare cu personalitatea copleșitoare a viteazului voievod moldovean, admirat de oameni pentru că a știut și a putut să-i pedepsească pe dușmanii țării. Sfântă a fost domnia lui, sfinte sunt lăcașurile ridicate de el!

   Clopotele Bisericii sunau mirific! Clopotele de Paști, am gândit, l-au oprit pe Faust din poemul lui Goethe de la gestul sinuciderii, plănuit într-un moment de disperare când era bântuit de judecăți confuze şi stare de neputință. Clopotele de Paști și bucuria oamenilor de afară i-au amintit de fericita perioadă a copilăriei și Faust a fost cuprins de fiorul dorinței de a trăi… și astfel Mephisto a pierdut pariul cu Dumnezeu privind convertirea lui Faust…

   Un scurt circuit în mintea mea și visul a fost întrerupt. Mă trezisem la realitate. Pierdusem noțiunea timpului, în vreme ce cântările trezeau întreaga natură din jur. Nu mai știam de când ne aflam în acel loc și nici ce se mai petrecuse în acel timp în jur. În aerul din jur răsuna cântul  preoților „Hristos a înviat!”…

   Privirea unui coleg al soțului era fixată asupra mea; mă privea nedumerit, probabil legenda mă transfigurase. Am plecat tăcuți de la Înviere, dar cu bucuria în suflete. Ne-am îndreptat spre locul unde parcasem mașinile. Nimeni n-a mai comentat nimic. Unul dintre medici ne recita, în drum, versurile lui Vasile Militaru: „Hristos a Înviat! Ce vorba Sfântă! / Îți simți de lacrimi calde ochii uzi / Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă / De câte ori creștine o auzi. […] Ai cântărit cu mintea ta creștine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simți măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simți mai bun, mai blând?”

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

7 Apr
2014

Maria Diana Popescu: Bruxelles-ul salvat de invazia unui măscărici, sindromul spaimei de ruşi şi Pentagonul

Cum engleza nu le-a intrat în cap aleşilor, s-au apucat să înveţe rusa şi chineza. Cu sau fără americani (şi-au spus în sinea lor), pînă la urmă, tot la mîna fratelui mai mare de la Răsărit vom ajunge. De ce să nu-i înţelegem şi noi? Au provizii în euro şi dolari, iar acum, prevăzători, vor să facă rost „în mod cinstit” de niscaiva yuani şi ruble. Ruşii ne-au fost cei mai buni prieteni în trecut! Nu-i aşa? În timpul războiului au comis tot felul de nenorociri prin satele româneşti. Îşi băteau joc de femei, furau, luau bunuri din case, erau violenţi, relata actorul George Motoi. Sătenii îşi ascundeau în podul casei fetele şi nevestele tinere din calea violatorilor ruşi în haină militară. Pe deasupra, ne-au dat tezaurul înapoi, ne-au dat şi teritoriile, iar noi, nu şi nu! L-au şcolit pe Ilici, primul preşedinte al democraţiei de tarabă. Cum noi nu prea mai avem armată, iar aviaţia militară e în comă profundă, devine tot mai evidentă opţiunea politrucilor noştri pentru Est. Ceaşescu a avut mai mult curaj să înfrunte U.R.S.S. decît aceşti filistini, poltroni sau poate, razvetka. Declaraţia lui Blănculescu referitoare la scutul antirachetă de la Deveselu şi la majorarea numărului de soldaţi americani pe teritoriul României, este un cartuş orb – o binecunoscută tactică de lansare a unei petarde pe piaţa politică, pentru a ţine mintea presei ocupată.  Însuşi, Ţarul Putin oferă motive statelor din blocul estic să se apropie de bună voie de stepa sa. Nu mai pun la socoteală faptul că, de la terminarea Primului Război Rece, liderii occidentali au fost puşi în faţa unei situaţii fără precedent, ceea ce demonstrează că Vladimir Putin este imprevizibil.

Pentagonul nu va recunoaşte niciodată

Cu toate acestea, nu se cade să afirmăm că americanii sînt mai buni decît ruşii. Armata Unchiului Sam, vestită pentru ravagiile dramatice comise în lume, are grave probleme  la capete. Inventarul războaielor americane, în care au ucis fără milă popoare, îl puteţi găsi în editorialul „Insomniile doamnei Clinton”, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Insomniile%20doamnei%20Clinton%20de%20MDP.htm

Pentagonul nu va recunoaşte niciodată că militarilor americani li se administrează medicamente generatoare de euforie, menită să le uşureze agresivitatea criminală, astfel ca uciderea adversarului (presupus doar de ei) să li se pară firească. La întoarcere din război li se suspendă tratamentul, obişnuinţa superputerii lor fiind brusc suprimată, aceştia nu se mai pot readapta social, cad în depresii grave sau boli mintale care îi îndeamnă să ucidă. Iată de ce se cred jandarmii lumii! Studii medicale menţionează, printre alte suferinţe ale militarilor americani, sindromul Vietnam, sindromul Golfului, sindromul Irakian, sindromul Afganistan şi, deloc nou, sindromul spaimei de ruşi. Prin anii ʼ70, cea mai mare teamă a americanului era un eventual atac al U.R.S.S. Acum, S.U.A. încearcă prin diverse modalităţi să se răzbune pe Rusia pentru palmele încasate în cazul Siriei şi al lui Snowden. Revenind la agresivitatea militarilor americani, un nou atac armat a avut loc de curînd la Fort Hood, statul Texas –  cea mai mare bază militară din S.U.A. Un soldat înarmat a intrat în clădirea bazei militare, a deschis focul, apoi a urcat într-un vehicul şi a tras din nou cu un pistol automat. A abandonat vehiculul, a intrat din nou în clădire şi a tras, după care s-a sinucis. Trei oameni au murit şi alţi şaisprezece au fost răniţi grav. Potrivit comandantului bazei, atacatorul în vîrstă de 34 de ani a participat la misiuni în Irak în 2011 şi suferea de „probleme mentale” sau de aşa-numitul „sindrom irakian”. Baza militară Fort Hood a fost şi în 2009 ţinta unui atac sîngeros, cînd un fost psihiatru militar american a ucis 13 persoane şi a rănit alte 32.

Nu va plînge prea multă lume după umbra sa

Politicienii ruşi nu se împuşcă între ca americanii în bazele militare, nu pierd vremea pe la televizor sau pe feisbuc precum ai noştri, ahtiaţi după jocuri de imagine. Probabil, în secret, Putin pune bazele unui concret acord economico-militar cu China, India şi Brazilia. Deşi devine de temut,  politica Ţarului nu se aseamănă cu hegemonia Unchiului Sam, care vedea Ucraina sub stăpînirea U.E., jefuită precum Grecia şi Letonia, urmărind în permanenţă consolidarea dominaţiei sale şi extinderea în alte hotare ale lumii. A nu se înţelege că îmi dau lacrimile pentru Putin, Unchiul Sam sau Merkel. Toţi sînt o apă şi-un pămînt. Nici după premierul nostru nu lăcrimez în urma anunţului de retragere din politică postat pe feisbuc: „în noiembrie, după cîştigarea „ultimei bătălii”, doresc să las locul celor mai tineri, iar eu să mă dedic familiei şi vieţii personale”. Joc de imagine, chestiuni melodramatice, demne de marca reţelelor virtuale. Nu va plînge prea mult popor după umbra sa.

Curat antiromânesc, păgînismul său

De cînd s-au înmulţit medicamentele şi ne-au inundat farmaciile, politicienii sînt tot timpul pe arătură. Dar nu numai ei. Şi unii candidaţi care s-au înghesuit să prindă un loc în băncile de la Strasbourg şi Bruxelles ies din tipare şi sînt o ruşine pentru România. Un exemplu este vrăjitoarea Sultana. Ea se lăuda în presă că, din postura de parlamentar european, ar avea puterea de a face şi desface viitorul nostru. Ne mirăm că U.E ne tratează ca pe lumea a treia, dar încurajăm analfabeţi, ciobani, trădători, precum agentul cu sutană, Tökés, reprezentanţi ai altor specii ale naturii, ca să completeze schema Parlamentului European. Minunat mi se pare faptul că Remus Cernea ratează intrarea în P.E., candidatura sa fiind respinsă de B.E.C. pe motiv că nu şi-a numerotat listele cu semnături. Bruxelles-ul a fost salvat de invazia unui măscărici de clasă, care tot timpul a urmărit să fie în miezul scandalurilor, susţinînd, printre păcatele sale, căsătoria între homosexuali şi scoaterea religiei afară din şcoli. Curat antiromânesc, păgînismul său, manifestat în declaraţii publice oribile precum: „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. Declaraţia spune totul despre Remus Cernea, despre scara sa de valori cu roţile în sus şi despre faptul că n-ar mai trebui tolerat în politica creştinului popor român.

Din 2015, acces gratuit la internet pentru întreaga planetă

La final, o veste bună! Adevăr sau provocare? În 2015, toţi locuitorii planetei vor avea acces gratuit la internet. O echipă de specialişti din cadrul „Media Development Investment Fund” lucrează la un proiect prin care oricine va beneficia de acces gratuit la internet, folosind tehnologiile spaţiale. Sub numele de Outernet, proiectul implică lansarea unor sateliţi în miniatură, care să orbiteze constant şi să primească datele de la staţii terestre, trimiţînd semnalul către fiecare utilizator în parte. Sistemul va funcţiona ca un router, oferind conectivitate nelimitată şi viteză mult mai mare. Lansarea sateliţilor miniaturizaţi „CubeSats” este programată pentru începutul anului 2015, scrie „Le Figaro”. Transferul informaţiei se va face prin tehnologia datacasting, care implică folosirea undelor radio în bandă largă. În acest fel, accesul la internet va putea fi oferit către toate dispozitivele dotate cu un modul WiFi. Sateliţii „CubeSats” au ca scop oferirea unei securităţi greu de încălcat pentru utilizatori, unde nici cenzura informaţiilor nu va putea fi aplicată. Greu de crezut că firmele distribuitoare de internet prin cablu vor rămîne fără obiectul muncii.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

3 Apr
2014

Victor Roncea: Frumusețile Ortodoxiei. Ascultaţi cel mai vechi imn închinat Maicii Domnului şi vedeţi cele mai vechi icoane ale Prea Sfintei Născatoare de Dumnezeu şi pururea Fecioare Maria, pictate de însuşi Sfântul Apostol Luca.

http://www.pemptousia.ro/2014/03/cel-mai-vechi-imn-inchinat-maicii-domnului-2/

Ascultati, de la minutul 3, în limba greacă, cel mai vechi imn cunoscut al Maicii Domnului, dupa cum transmite Pemptousia:

Cea mai veche rugăciune cunoscută dedicată Maicii Domnului este Ὑπο την σην ευσπλαγχνίαν (Sub milostivirea ta), imn aparținând Sfintei Liturghii din veacul al III-lea, fiind scris în limba greacă în jurul anului 250 d. H.

În anul 1917, Biblioteca John Rylands din Manchester a cumpărat mai multe bucăți de papirus egiptean, printre care și una de 18 pe 9,4 centimetri, conținând textul în limba greacă al acestei rugăciuni. Mai apoi, în 1938, profesorul C. H. Roberts a publicat acest fragment, iar colegul și colaboratorul său, E. Lobel, a considerat că textul nu poate fi mai vechi de secolul al III-lea d. H., fiind probabil scris între anii 250 și 300. Acest imn a fost folosit în cultul liturgic cu multe secole înainte de a fi utilizat fragmentul din Scriptură, extins: „Bucură-te, Ceea ce ești plină de Har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (cf. Luca 1, 28).

Textul papirusului:

ΠΟ
ΕΥCΠΑ
ΚΑΤΑΦΕ
ΘΕΟΤΟΚΕΤ
ΙΚΕCΙΑCΜΗΠΑ
ΕΙΔΗCΕΜΠΕΡΙCTAC
AΛΛΕΚΚΙΝΔΥΝΟΥ
ΡΥCΑΙΗΜΑC
MONH
HEΥΛΟΓ

Text reconstituit:

Ὑπὸ τὴν σὴν εὐσπλαγχνίαν καταφεύγομεν Θεοτὸκε, τὰς ἡμῶν ἱκεσίας μὴ παρίδῃς ἐν περιστάσει ἀλλ᾽ ἐκ κινδύνου λύτρωσαι ἡμᾶς, μόνη ἁγνὴ, μόνη εὐλογημένη.

Traducere în limba română:

Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoie, [ci] din primejdie ne izbăvește pe noi, una curată, una binecuvântată!

In engleza:
Beneath your
compassion
we take refuge,
Theotokos! Our
prayers, do not despise
in necessities,
but from danger
deliver us,
only pure,
only blessed one.

Este interesant faptul că, două secole înainte de erezia nestoriană, Maica Domnului este numită Θεοτόκε, adică Născătoare de Dumnezeu. Deja în veacul al IV-lea, termenul era foarte popular în regiunea Alexandriei, fiind menționat de Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Athanasie cel Mare, Sfântul Serapion de Thmuis și de Didim cel Orb, dar și în Arabia (Titus de Bostra), în Palestina (Eusebiu de Cezareea, Sfântul Chiril al Ierusalimului), în Cappadocia (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Severian de Gabala). Dar și cu un veac înainte, termenul Θεοτόκος este întâlnit lucrările aparținând autorilor  școlii din Alexandria.

După mărturia istoricului bisericesc Socrate (Hist. Eccl. VII, 32 – PG 67, 812 B), Origen a folosit termenul Θεοτόκος în comentariul său la Epistola către Romani. Acest comentariu s-a pierdut, din păcate. În jurul anului 250 d. H., Dionisie al Alexandriei, discipolul lui Origen, a folosit, de asemenea, termenul Θεοτὸκος într-o epistolă a sa către Pavel de Samosata. Este foarte interesant faptul că termenul nu era un concept teologic, ci era viu și popular, fiind folosit în slujbe.

Acest imn este familiar creștinilor ortodocși, fiind cântat adeseori la sfârșitul Vecerniei în vremea Postului Paștilor. De asemenea, acest imn are un rol proeminent în liturghiile bisericilor orientale și messa romano-catolică, conchide portalul Pemptousía (Chintesenţa), al Asociaţiei Prietenilor Mănăstirii Vatoped, preluarea de la Silouan.

Completez aceasta minunata stire cu una dintre imaginile unei icoane a Maicii Domnului pictata de insusi Sfantul Apostol Luca chiar dupa chipul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioare Maria, si aflata in manastirea Saidnaya din Ierusalim (si nu la cea din Siria, cum apare gresit, in mai multe referiri de pe internet). Este vorba de icoana care a plecat singura de la Saidnaya, din Siria, pentru a sta alaturi de bunica sa, Maria, la Ierusalim. Fotografia este realizata de Monahul Filotheu de la Petru Voda.

 

O replica a acestei icoane a Sf. Apostol Luca se afla in manastirea-martira Saidnaya, Maica Noastra, din Siria, unde am ajuns si eu in urma cu cativa ani, acum aflata sub tirul unor mercenari fara de Dumnezeu. Aici gasiti istoria icoanei facatoare de minuni si o reproducere moderna a celei de la Saidnaya:
1 Apr
2014

Maria Diana Popescu: Debutul unui experiment periculos pentru cei mulţi, util pentru vârfuri

Dacă de la 1 aprilie veţi opta pentru buletinele cu cip, s-a zis cu libertatea voastră! Nu e nicio păcăleală! La  fel ca benzina şi chibritul, cipul şi libertatea nu pot locui împreună. Controlul cetăţeanului în era socialistă era joacă de copii pe lîngă cipizarea populaţiei şi inaugurarea noii societăţi de supraveghere absolută a omului. Nimeni nu se opune progresului ştiinţific, dar, cerem folosirea lui în scopuri umanitare. Totodată, dorim respectarea legilor privind drepturile fundamentale ale cetăţenilor României. În virtutea art. 23-31 din Constituţie, privind libertatea persoanei, respectul vieţii private, libertatea de conştiinţă şi accesul la informaţie, fiecare cetăţean are dreptul de a respinge cărţile de identitate cu cip, pe temeiul respectării libertăţii convingerilor şi a conştiinţei religioase. Cum, din păcate, conştiinţa şi libertatea au devenit mofturi pentru tot mai mulţi cetăţeni, aceştia vor fi uşor convinşi să accepte controlul de tip „Big Brother”.

Cipul din cartea de identitate este un dosar electronic la purtător, uşor de citit de la o distanţă apreciabilă

Siguranţa actelor de identitate cu cip este un basm, deşi autorităţile asigură că noile buletine vor fi imposibil de falsificat. Cum nici copiii nu mai cred în basme, pentru că societatea îi adoarme cu reclame la medicamente şi cu personaje violente, livrate sub masca desenelor animate, specialiştii care promovează cipizarea nu i-au putut demonstra invulnerabilitatea. Experţii în tehnologia informaţiei susţin că nu există şi nu va exista, probabil, prea curînd, un sistem impenetrabil de protecţie a datelor secrete. Dacă vorbim de România, să ne amintim de cazurile adolescenţilor informaticieni, care au pătruns în severele celor mai securizate instituţii din lume – Pentagon, C.I.A., N.A.S.A., N.A.T.O. etc. Paşapoartele biometrice  produse în Marea Britanie au fost fraudate  în 48 de ore de la intrarea în circulaţie. Atunci, cine garantează siguranţa actelor de identitate cu cip? Premierul, cumva? Sau Preşedintele? Minusculul cip din cartea de identitate este de fapt un dosar electronic la purtător, uşor de citit de la o distanţă apreciabilă. Un scanner aflat în aeroport citeşte de la depărtare datele de pe cipul din paşaportul aflat în buzunarul călătorului, fără ca titularul să ştie. Datele oricărei persoane care are asupra sa actul de identitate pot fi citite instantaneu şi încorporate  într-o bază de date. Fie că se află într-un supermarchet, la serviciu în alte instituţii dotate cu scanner, nu-şi dau seama cînd sînt scanaţi. Cipul poate emite un sistem de localizare a posesorului, asemănător sistemelor GPS şi poate fi urmărit constant de către o staţie terestră sau prin satelit. Dacă telefoanele mobile pot fi urmărite  oriunde prin satelit, atunci, închipuiţi-vă ce face un satelit cînd e vorba de un cip  care are capacitatea de a primi şi transmite informaţii detaliate asupra subiectului. Cele mai avansate cercetări ştiinţifice care au ca obiect interacţiunea dintre organismul uman şi tehnologia digitală sînt aplicate deja, însă acestea intră în cea mai mare parte sub incidenţa secretului militar.

Aplicaţiile ştiinţifice cu caracter secret depăşesc cu mult imaginaţia noastră

Fizicianul W. Heisenberg (1901-1976), laureat al premiului Nobel, prea bine afirma: „Prima înghiţitură din paharul ştiinţelor te face ateu. La fundul paharului însă, te aşteaptă Dumnezeu”. Pe diverse căi au pătruns în mass-media dovezi care  ne fac să credem că aplicaţiile ştiinţifice cu caracter secret depăşesc cu mult imaginaţia noastră. Odată stocate în cipuri, informaţiile pot cădea în mîna unor persoane care nu le vor folosi în scopuri umanitare. Emise la un cost superior precedentelor buletine, noile cărţi de identitate cu cip ar putea fi clonate sau chiar ajunge la îndemîna teroriştilor. Legal sau ilegal, vor avea acces la informaţii, dar şi posibilitatea de a le completa cu date, după caz, fără ştirea şi acceptul posesorului, spre a fi folosite pentru sau împotriva sa. Cum tehnologia digitală face paşi uriaşi, nu peste mult timp, cipurile încorporate în cărţile de identitate vor fi citite de la mare distanţă. Dacă vor fi amplasate scannere în locuri bine gîndite, vor şti la orice oră unde eşti, cu cine eşti, ce faci etc. Mai adăugăm, înregistrarea şi ascultarea convorbirilor telefonice, a traficului pe internet, a datelor pe care naivii şi le pun singuri pe feisbuc, toate întregind un dosar privat accesibil. Pentru creştini cipizarea este un aspect de extremă importanţă, ce duce cu gîndul la Apocalipsă şi la pecetluirea tuturor oamenilor pe mînă sau pe frunte în vremea sfîrşitului, fără de care nimeni nu va putea cumpăra şi nu va putea vinde. Relatarea mea nu este nici  pompoasă,  nici exagerată, ci reflectă adevărul biblic. Gîndiţi-vă că statele producătoare ar rămîne cu cipurile pe stoc dacă nu ar găsi consumatori. Cunoaştem deja cazuri de persoane cărora li s-au implantat cipuri pe mîna dreaptă din motive medicale, de securitate sau economice: zeci de oameni de afaceri din Spania, peste 300 de persoane implantate în America de firma Verichip Corporation, 16 politicieni şi oameni de afaceri din Mexic, zeci de copii din Columbia şi zeci de deţinuţi din Marea Britanie. Acesta este începutul unui experiment periculos pentru cei mulţi, util pentru vîrfuri. Paşapoartele cu cip sînt în circulaţie. Cărţile de identitate cu cip intră de la 1 aprilie. Nu peste mult timp ne vor convinge că trebuie să acceptăm perfecţionarea cipurilor cu noi extensii, menite să faciliteze corespondenţa cu anumite instituţii medicale, bancare, informaţionale, comerciale. Apoi, ne vor convinge  de eficienţa implantării cipului în corp, pentru a preveni pierderea sau furtul documentului cu cip. Într-o ultimă fază, vor ajunge la concluzia că este obligatoriu ca toţi oamenii să aibă implantate cipuri pe frunte sau pe mînă, pentru buna funcţionare a societăţii.

Aveţi posibilitatea alegerii înţelepte: libertate sau cipizare şi control

Noile cărţi de identitate prevăzute cu cipuri vor stoca mult mai multe informaţii. Pe lîngă datele clasice – nume, prenume, sex, cetăţenie, data şi locul naşterii, semnătură, fotografie, cod numeric personal şi adresa, cipul va încorpora prenumele părinţilor, imaginea facială, amprentele a două degete, codul unic de identificare în sistemul de asigurări de sănătate, numărul cardului de asigurat, starea de sănătate, diagnostice medicale, grupa sanguină, certificate şi certificate calificate, RH-ul şi acceptul pentru prelevarea de organe după deces. Să ţi se ia amprentele,  ca om liber şi demn, este un abuz, iar ca să fii de acord cu aceasta, musai trebuie să ai o doagă lipsă. Pentru că acest tip de document de identitate a stîrnit controverse în rîndul cetăţenilor şi nemulţumiri în sînul Bisericii, autorităţile vor emite şi cărţi de identitate clasice pentru cei care nu doresc să aibă carte de identitate biometrică. Buletinele electronice nu sînt obligatorii. Grecia (1977) şi Serbia (2008) au reuşit să respingă introducerea actelor biometrice cu cip prin unitatea cu care aceste popoare au acţionat. Aşadar, aveţi posibilitatea alegerii înţelepte: libertatea ca drept inalienabil al fiinţei umane sau înrolarea pe cîmpul experienţelor controlate.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

1 Apr
2014

Maria Diana Popescu: Grea pierdere pentru România, jale mare în Parlamentul European

Tristeţe mare pentru întreaga Românie! Mare jale în Parlamentul European! O decizie istorică luată de curînd în cadrul partidului de buzunar, creat special pentru a fi pus la picioarele faliţilor, va schimba imaginea Ţării în lume. „Unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!… Auzi d-ta mişelie”, să te muţi precum pofteşti de la un partid la altul! Fără „prinţipuri”, după ciolan! Carevasăzică, cît le e bine la un partid, unii politicieni o fac pe-a patrioţii, fireşte, numai în declaraţii. Cum se iveşte o şansă mai mare se lepădă de ideologie în funcţie de interesele conjuncturale. Deşi se zice că peste o sută treizeci de inşi au iscălit „docomentul” de „catindat”, mezina nu mai doreşte în Parlamentul European! Grea pierdere pentru România, jale mare la Bruxelles! Apoi, „s-avem pardon”, probabil se gîndeşte la prezidenţiale! Că însăşi vocea de profet a lui tătîne-su, cu ceva vreme în urmă a glăsuit, asemenea clarvăzătoarei Vanga, că următorul prezident al României va fi o femeie. „Domnilor! Onorabili concetăţeni! Iertaţi-o, dacă emoţiunea a apucat-o aşa de tare şi ca orice român, ca orice fiu al ţării sale se gîndeşte la ţărişoara sa, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei”.Geniul care se chinuia să citească printre dinţi de pe hîrtie, liber-schimbist, antebelic şi ultra-progresist, chinuind limba română şi asaltînd Bruxelles-ul cu succesuri şi inexactitudini, s-a răzgîndit. Îl ascultă pe tăticu şi va sta cuminte acasă să facă mîncare. Foarte trist! Cine ne mai face nouă de rîs limba română în Europa? Ce vor spune occidentalii care se amăgesc că trăiesc în state de drept? Pe deasupra criticîndu-ne pe noi şi dîndu-ne sfaturi! Să te strici de rîs, pentru că, în fond, ei sînt manipulaţi la fel de politicienii lor, de presă, bănci, corporaţii, B.C.E., F.M.I, U.E.

Peste 50% din populaţia Ţării trăieşte cu mai puţin de cinci dolari pe zi

Va veni o vreme, şi vremea e aproape, cînd cu toţii se vor prinde de îmbrobodeală şi atunci să vezi „revoluţii de catifea”, neregizate de superputeri, împotriva supe-puterilor şi a capitalismului setos de sînge, bani şi putere, lacom şi acaparator, care a ajuns cu distrugerea pînă aproape de rădăcinile fiinţei noastre naţionale. Un fel de „viaţa bate filmul” va veni să evacueze din societate viclenii instalaţi la Putere în România şi vicleniile lor: libertate, democraţie, privatizări, investitori. „De fapt toate conflictele din România sunt pregătite afară. Cu atât mai uşor că avem nişte mameluci la conducere. Ce să-i mai criticăm. Nici nu merită. Trebuie trasă faţa de masă de dinaintea lor, cu tot cu tacâmuri, mâncare şi pahare.”, scrie domnul Viorel Cucu, directorul Editurii Vicovia. Iată, Islanda renunţă de bunăvoie la integrarea în UE. Noi le-am permis nevolnicilor şi corupţilor, care, chipurile, ne reprezintă interesele, să ne dea pe mîna N.A.T.O, F.M.I. şi U.E. Cine face din hoţie legalitate, cine cu ajutorul puterii aduce haos şi sărăcie, cine asupreşte, vinde şi cumpără popoare, antihrist se numeşte. Amintiţi-vă că Iisus a izgonit cămătarii şi zarafii din templu. Credeţi că degeaba a procedat astfel? Dumnezeu nu-i iubeşte pe aceşti cămătari corupţi care, de atîţia ani, huzuresc în fruntea Ţării, aşezaţi de-a curmezişul interesului naţional şi împotriva revirimentului economic şi social! Nu se deosebesc cu nimic de Fane Spoitoru, Sandu Geamănu şi alte capete de clan, decît poate prin faptul că sînt îmbrăcaţi asemenea cioclilor. În ciuda creşterii economice trîmbiţată de Guvern, Ţara noastră rămîne statul cu cel mai mare nivel de sărăcie din Uniunea Europeană. Peste 50% din populaţia Ţării trăieşte cu mai puţin de cinci dolari pe zi. Cinci dolari la preţurile din Ţară, însemnînd un nivel de trai egal cu cel din Zimbabwe sau chiar sub. Democraţia ar fi trebuit să însemne colaborare fără fisuri între cele patru, considerate, puteri în stat: preşedinţie, guvern, justiţie, presă. Lucru imposibil de realizat, atîta timp cît osul de ros este profitabil, iar una dintre puteri este aservită sau vîndută celeilalte, după cum bate vîntul şi curentul de corupţie.

Uite-i cum se îmbrîncesc din cauza propriilor escrocherii!

Deşi a trecut ceva timp, accidentul aviatic din Apuseni face şi acum victime. Preşedintele Ţării va rămîne (sau poate nu) fără timpanul secret. Depinde cît de repede şi ce anume va pune la cale, astfel ca legea să nu treacă de Senat. Guvernul român a hotărît să-i ia şefului statului controlul asupra Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, acesta urmînd să treacă în subordinea Ministerului de Interne. De parcă cei care vor pune mîna pe el nu-l vor folosi tot în aceleaşi scopuri. Garantat! În perspectiva apropierii alegerilor, bine ar fi să lăsaţi S.T.S. în pace şi să vă faceţi din timp stocuri suficiente de găleţi, lopeţi, umbrele pixuri, bere la pet, mici, fulare, ulei, zahăr şi făina. Acestea sînt adevăratele valori ale electoratului vostru! Ar fi cazul să reparaţi şi microbuzele şcolare, ca să poată transporta domnii primari alegătorii la birt, pardon, la secţia de votare! Useleul – sau cum o mai fi rebotezat -, înregistrează o enormă pierdere de imagine şi are mare nevoie de sprijin miraculos la alegeri. Cum lenjeria intimă a devenit drapel electoral, şi deci, trebuie fluturată pentru impresie, anul acesta vom avea parte de un spectacol pe cinstea lor! Nu cumva oamenii aceia ridicaţi la cer, au fost sacrificaţi special pentru aceste chelfăneli politice? Potrivit Premierului, eşecul operaţiunii de salvare a avionului prăbuşit în Munţii Apuseni, este tocmai eşecul S.T.S. „Cum era normal, de bun-simţ,” a declarat premierul, „şi la S.T.S. trebuia să existe o asumare a răspunderii, dar acest lucru, din păcate, în faţa opoziţiei preşedintelui Traian Băsescu, nu s-a întâmplat, deşi am solicitat acest lucru. Din punctul nostru de vedere este evident că preşedintele Băsescu nu are curajul – probabil că sunt lucruri cu care este şantajat – laşitate, interese personale, adevărul despre modul în care S.T.S. a fost implicat în alegerile din 2009 şi referendumul din 2012”. Uite-i cum se îmbrîncesc din cauza propriilor escrocherii!

Mugurel mai doreşte un mandat, dar ar trebui pensionat

Şi dacă tot vin alegerile, Guvernul s-a gîndit cum să-i mai păcălească pe români. Mai ales pe cei, care din raţiuni de sărăcie, au devenit sclavii băncilor. Gura de oxigen pe care Guvernul o promite acestora, nu va scoate mîna băncilor, băgată adînc în buzunarul românilor. După cum o Ţară întreagă ştie, Mugurel, care mai doreşte încă un mandat la B.N.R., deşi ar trebui pensionat, a dat liber bancherilor să întoarcă buzunarele românilor pe dos, prin comisioane, clauze abuzive şi penalizări frauduloase, care contrazic aşteptările democratice. Cum Ungaria, Croaţia şi Bulgaria au luat mult mai devreme măsuri împotriva băncilor care au abuzat clienţii, dar şi măsuri în favoarea celor împrumutaţi, Guvernul de la Bucureşti iese cu zăhărel cubic la înaintare. Să nu uităm că, unii decidenţi politici şi financiari care au adus criza în ţară, nu ca s-o omoare, ci s-o metamorfozeze potrivit intereselor finanţei internaţionale, au fost foarte uşor cumpăraţi şi apoi şantajaţi. Mugur Isărescu trebuia să practice o politică independentă, iar căpitanul corăbiei, care a zărit la orizont furtuna, s-a dus ca orbul în ea, n-a încercat deloc să cîrmească pentru a se îndepărta, altfel şi-ar fi pierdut susţinea de pe malurile înalte. Ce mai, ca să ajungi în fruntea Ţării duci o viaţă extrem de grea. Mai întîi trebuie să îmbrobodeşti numărul necesar de alegători, iar chinul abia începe, pentru că odată ajuns în vîrful Puterii, trebuie să înveţi cum să-i tragi în piept pe colegi sau să-i atragi în afacerile tale necurate. Stratagemele de luptă pe care aleşii le-au perfecţionat, de-a lungul celor 24 de ani, fac să roşească şi pe escrocii de top internaţional. În concluzie, stimaţi alegători, „catindaţii” promit slăbirea fără efort şi fără dietă, totul doar cu ajutorul unor pastile de adormit naivii.

Maria Diana Popescu

http://www.art-emis.ro/editoriale/2193.html

1 Apr
2014

Constantin Noica: Formă, formare, informare

Nimeni nu stie destule astazi. Toti vrem sa fim informati.

Cu privire la ce? Nu stim exact. Dar am vroi sa stim, sa aflam, sa putem spune – intr-o lume in care in fiecare clipa avem impresia ca se intampla ceva, fara ca noi sa fim la curent. Exista, in vremuri de mare densitate, cum sunt cele de azi, o suprema valoare, din care omul isi face hrana zilnica: informatia. Sa stii ceva, chiar inexact, dar sa stii. E aproape narcotic.

Despre informatia aceasta, atat de usuratica in ea insasi, dar care exercita o tiranie atat de mare asupra omului contemporan, as vroi sa va spun ca are o ascendenta nobila, poarta un nume mare. Ca orice lucru cu vechime, a degenerat. Nici nu ne dam seama cate forme de viata, cate notiuni, cate cuvinte sunt degenerate, decazute, automatizate. Se spune ca viata e imbogatire. Dar in unele privinte ea e dimpotriva: pierdere, imputinare, saracie. Golim lucrurile de sine, ca sa ne miscam mai usor printre ele. Calcam peste morminte, ca in adevarate cimitire. Dar lucrurile acestea moarte invie din cand in cand, iar atunci ne ingrozeste tot ce am lasat sa moara pentru a fi noi liberi sa traim.

Un scriitor roman, Mircea Eliade, a aratat de curand, intr-o carte intitulata Comentarii la legenda Mesterului Manole, cum supravietuieste in constiinta omului contemporan o serie de mituri originare care si-au pierdut aproape cu totul sensul. De pilda, in toate timpurile oamenii au visat si cautat o “insula a fericitilor”, un fel de paradis pamantesc, unde omul sa fie eliberat de tot ce-i pare mizerie in viata sa obisnuita. A renuntat azi la gandul acesta? Nu, dar l-a degradat. Omul modern face, sau facea, croaziere, cauta vacante ideale, viseaza un refugiu fericit, fara sa mai stie ca dorintele sale tin de un vis clar, bine organizat, cu sens religios, anume acea insula a fericitilor, dupa care au pronit atatia navigatori, sporind cunostintele omenirii, dar fara sa sporeasca fericirerea proprie.

Asa se degradaeaza si cuvintele. E in ele, la inceput, o bogatie, o plinatate care le face revelatoare pentru viata noastra sufleteasca. Pe urma numai buzele le rostesc. Inima nu le mai prinde. V-ati gandit vreodata ce frumos cuvant e acesta curent, banal si aplicabil la aproape orice situatie noua, numit informatie? El inchide in el ideea de forma. Si dintr-o data simti ca prinde gravitate. Nu orice lucru poate informa. Te informeaza ceea ce are forma, ceea ce iti poate trece forma lui si poate starui in tine prin forma sa proprie. A informa insemna altadata a da forma, a modela, a intruchipa. Astazi nu mai e nimic din acestea.

Dar ma gandesc ca un cuvant atat de gol de sens, cum e astazi cel de informatie, s-ar putea razbuna pe noi pentru felul cum il intrebuintam. Nu v-a fost niciodata frica? Folosim cuvintele acestea ca un material exploziv, care devine primejdios prin descompunere, un cuvant se poate redescmopune intr-o buna zi, isi poate regasi sensurile lui originare, iar atunci tihna in care traim se curma. Va denunt aceasta primejde: folosirea prea deasa, prea curenta a notiunii de informatie. Si dati-mi voie sa v-o redescompun spre a va arata toate primenjdiile care zac in ea.

Informatie, informare contine asadar notiunea de forma. Ce sens are forma, deci carui lucru se opune? Materiei. Forma si materie, acestea sunt notiunile cu care ne jucam fara sa stim. A informa inseamna in latineste a da forma unui continut. Exista o materie care poate lua mai multe forme, aproape orice forma; exista o materie nedeterminata. Forma, in schimb e ceva determinat, iar ea vine sa determine materia, sa-i dea un contur, s-o scoate din anonimat. Dai forma, informezi o materie oarecare, si ai facut sa existe ceva. In cateva cuvinte, v-am expus, fara s-o stiti, poate, celebra terorie filozofica a lui Aristotel. Sensul adanc al lui informare se leaga, in constiinta europeana, de perspectiva filozofica a lui Aristotel.

Dar numele nu trebuie sa ne sperie. Uitati cat de limpede e teoria aceasta, atat de pretentioasa, in aparenta, cand o asezi sub numele lui Aristotel. Ce spune el? Ca exista forme, care sunt ceva anumit, si materie, care nu e nimic anumit, dar care poate fi ceva, poate fi actualizata, ea nefiind decat virtuala. Forma e cea care actualizeaza materia. Nu se intampla asa in faptele cele mai cunoscute ale vietii? M-am gandit intotdeauna ca teoria lui Aristotel poate fi plastic infatisata prin casnicie. Da, casnicia e informare, e un fel de a da forma unei materii. Ce e barbatul? Ceva anumit in societate. Si femeia? E – nu poate incapea suparare aci – materie. Ganditi-va ca o femeie poate lua, are virtualiatea de a lua mai multe infatisari: daca se marita cu un ofiter va tari viata de ofitereasa; daca se marita ca un preot va fi preoteasa, nu? Barbatul e ceva anumit, are o cariera, un rost, o incadrare in societate. Femeia o ia pe a lui. Aceeasi femeie – ca la Aristotel aceeasi materie – poate lua forme diferite. Iar destinul ei este de a se defini prin si inauntrul formei de viata pe care i-o da sotul. E crud, dar asa este. Traim inauntrul formelor, iar unii le au pe cont propriu, altii si le insusesc. Femeia simte mai bine decat oricine cata dreptate are Aristotel.

Va dau un caz, o scena intamplata in tren, si pe care vreau sa v-o descriu ca o perfecta ilustrare a aristotelismului. Ascultam involuntar, zilele trecute, marturisirea pe care o facea in tren o fata unei doamne cu care intrase in vorba. La noi sunt multi oameni carora le place sa faca marturisiri, sa spuna totul primului venit, intocmai ca in romanele lui Dostoievski. Fata se maritase de cateva luni. Avusese partide bune, pretindea ea, iar parintii vroisera s-o marite cu un ofiter. Ei ii placuse insa un subofiter. Acum ducea, de cateva luni, viata de subofitereasa. Erau unele lucruri care nu-i prea placeau, mai ales ca se gandea ca va da ochii, intr-o zi, cu prietenele ei, maritate ceva mai bine. Dar, spunea ea, in fond isi iubea barbatul, si asta ajungea. Stii ca e si nitel poet? Staruia ea. Si simteam cat vrea sa se convinga singura ca nu gresise. Dar o vedeai ca sufera, ca abia acum descopera ceea ce parintii ei stiau de la inceput, fara sa fi citit, desigur, pe Aristotel, anume ca fiecare om, fiecare barbat poarta cu el o forma, un tip social, pe care-l trece sotiei, incadrand-o si pe ea, informand-o, in sensul acesta, originar. Fata credea ca nu conteaza decat individul. Viata ii arata acum ca dincolo de indivizi sunt forme, si conteaza putin si ele.

Iata deci sensul adanc pe care-l avea termenul de informare in limba latina. Cum, de al acest sens adanc, de “a da forma”, a putut termenul sa devina ce inseamna azi: a da de stire, a vesti ceva? E interensata si viata cuvintelor. Uneori e numai pitoreasca. De pilda, cuvantul nostru de forma a dat in limba franceza, intre altele, fromage, care mai inainte se spunea formage. Neasteptat, nu? Cine s-ar fi gandit ca branzeturile franceze sunt indrudite cu formele… Dar daca aci etimologia cuvantului e pitoreasca, la informatia noastra de azi ea e revelatoare. Istoria cate unui cuvant, ca si istoria cate unei familii, poate fi o adevarata pagina de istorie. De la informare, a da forma – care putea insemna in latineste si a inchipui o forma, a plasmui -, s-a ajuns la ideea de modelare, de modelare a sufletelor, de educare. A da o forma avea si sensul acesta frumos: de a instrui. Asa il gaseste limba franceza din Evul Mediu, cand termenul latin de informare devine nu cel de informer, ci enformer, insemnad tot ce inseamna in latinereste, inclusiv a instrui. Numai ca a instrui pierde din ce in ce, in franceza, sensul exclusiv de a educa, putand insemna si être instruit sur telle ou telle chose, a afla, a fi informat, exact in sensul nostru de astazi. Nu numai insa ca termenul latin de informare devine termenul de azi, de a informa, pe care noi l-am luat din franceza, dar si termenul de informatio inseamna proiect, proiect de forma, plan, schita, iar in franceza medievala information insemana chiar stiinta, talent – spre a deveni cautare, inquisitio, adica proiect pe care sa-l cauti. De la cautare la aflare, la informatie in sensul nostru de azi, nu e decat un pas. Toata aceasta transformare a verbului cu sens plin de informare, a da forme, intr-un verb cu sens vag – a da stire – e de fapt inclusa in forma reflexiva a verbului latin, in se informare, a se informa pe sine. Casi se informare nu mai putea inseamna a-si da forme singur, ci chair in latineste era inquirere, a cauta, a incerca sa se lamureasca. Iar acum detinem cele doua extreme ale termneului acestuia: caci, de unde la inceput era activ si insemna a da ceva, azi a devenit pasiv, insemnand a primi ceva. Cuvantul s-a degradat de doua ori: si-a pierdut plinatatea de la inceput; si a renuntat si la puterea de actiune din trecut. Azi ne informam, adica deschidem radioul, deschidem ziarul si capatam o veste. Nici macar nu mai cautam: vine vestea, vine informatia peste noi. E destul sa apasam pe buton.

Veti spune ca nu e nimic: e destinul cuvintelor sa se toceasca si banalizeze. Numai ca – si aceasta vroiam sa va arat – cuvantul se razbuna. L-ai lasat sa-si degradeze sensul, dar el stie cateodata sa si-l regaseasca singur si sa ti-l impuna. Credeti ca termenul nostru de informatie nu mai cuprinde niciodata sensul de forma. Credeti ca ne informam unii pe altii fara sa ne dam forme unii altora, fara sa platim, fara sa suferim? Ati fost tristi cate o zi si nu va dadeati seama de ce. Iar deodata va amintiti: v-a dat cineva o informatie, o simpla informatie, iar o data cu ea v-a trecut o forma, o forma de tristete, de neliniste, de dezastru. Imi spunea cineva care a fost recent intr-o tara neutra ce sentiment de nesiguranta ii dadeau informatiile acelea, de cele mai multe ori fantastice, din ziarele de acolo, libere sa scrie si sa imagineze orice. Omul nu mai stia cum sa se intoarca repede in tara, spre a scapa de valul acela de informatii, care-i dadeau fiecare o forma de nesiguranta, un dezechilibru interior, odeformatie. Caci aceste e destinul informatiei noastre de azi: pentru ca nu mai are caracterul plin de a trece cuiva o forma, de  a informa, ea se razbuna, deformandu-ne. Ideea de forma asupra vietii, fiindca n-o acceptam cum este, nu ne lasa nici ea cum suntem; ne deformeaza.

Dar, iesind din actualitate, sa va dau un exemplu inca mai lamuritor asupra felului in care supravietuiete forma in temenul nostru de informatie. Inchipuiti-va un om bun intre oameni rai. Nu v-a surpins niciodata sa vedeti ca oamenii buni nu se informeaza asupra raului altora? Cei rai intre ei se vorbesc de rau, se arata cu degetul, isi demasca viciile; dar cel bun trece nestiutor printre toate. Nu sunt chiar asa de rai oamenii, spune el. Dar nu vezi, ii spune celalalt, uite ce pacate au, cate nelegiuri fac. – Nu, omul bun nu vede. Si credeti ca o face din neputinta de a discerne, din orbire? O face mai ales dintr-un instinct de aparare. Omul bun simte ca daca te informezi despre rau iei forma raului, iar foma aceea trece in tine. Omul bun stie ca lucrurile nu trebuiesc numite pe numele rau, caci, daca le scoti din anonimat, ele incep sa te invadeze, sa te apese, sa te tiranizeze.

Si de ce va spun toate acestea? Poate spre a va sugera ceva, spre a va propune ceva: nu va informati prea mult. Nu va informati prea multi nici asupra actualitatii imediate, cum nu trebuie s-o faceti excesiv si in toate directiile nici asupra culturii. Si intr-un caz si in altul riscati sa primiti mai multe forme decat incap intr-o viata sufleteasca echilibrata. Fiindca forma staruie chiar in termenul nostru degradat, de azi, de informatie. Traim printre forme – forme de cultura sau forme de actualitate – si ne trecem unii altora forme, ne informam, ne formam neincetat. Toata viata noastra e un schimb, un imprumut, o intrepatrundere de forme. Pe unele ni le putem insusi, pe altele nu. Unele ne formeaza cu adevarat, altele ne deformeaza. Nu va lasati schimonositi, asta as fi vroit sa va spun. Nimic nu e mai frumos in viata decat sa dai si sa primesti, ca un izvor. Dar nu uitati ca echilibrul vietii noastre se creeaza dand totul si neprimind decat ceva.

Text citit la Radio Bucuresti in noiembrie 1943(?). Publicat in Cronica, an II, nr.1, ianuarie 1944, p. 1-3. 

Publicat in Eseuri de duminica, Editura Humanitas, 1992

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii