Cuvânt și iubire

MOŢUL…

Evenimentele tragice petrecute în Apusenii noştri dragi, cu pierdere de vieţi preţioase, cu neglijenţă crasă a autorităţilor, cu demisii formale dar teatrale, cu angajări omeneşti de un nivel de conştiinţă sădită în suflet, de nepreţuit, m-au făcut să-mi amintesc de începuturile mele în profesia mea de inginer chemist tehnolog.

Era prin 1954, angajat în “Ţara Moţilor”, la Băiţa Bihor, la Uraniu. Pentru mine totul suna frumos. Elev la Liceul Emanuel Gojdu din Oradea, în perioada anilor 1945-1949, cu vacanţe petrecute la Tabăra de elevi de la Bratca, o zbugheam deseori, într-un grup mic de ‘vagabonzi’, prin Apuseni, pe la peşteri, pe Valea Drăganului, pe la Cascada Dracului, pe la Cetăţile Ponorului, şi mai ştiu eu pe unde acuma?, aveam mereu în sufletul meu de copil, rămas mereu şi astăzi, imaginea globală a Apusenilor.

Ţară de Vis, construită din nestimate ale naturii, locuită, din vremuri istorice, cu răsunet istoric, dacă amintim doar de Ţebea, de o populaţie aparte, cu oameni frumoşi, munteni, cu oameni cinstiţi, cu oameni dăruiţi naturii, dar şi semenilor lor, cu oameni gata de sacrificiu, nu la îndemnul cuiva, ci la pornirea lor ancestrală. Am lucrat printre ei, am cunoscut mineri, geologi, tehnicieni, muncitori necalificaţi, am avut colegi de laborator. Eram mereu pe picior de controversă cu oricine îndrăznea să treacă ‘moţul’ într-un registru peiorativ.

M-am simţit bine printre ei, oriunde mă aflam, în laborator, în instalaţiile de preparare a minereurilor, în instalaţiile Staţiei Pilot din oraşul Ştei, pe atunci Petru Groza, pe terenurile de sport, la bazinul de înot, în goană după frumos, pe motocicletă. Erau cinstiţi, conştiincioşi, primitori în casele lor. Puteai să te avânţi în excursii, prin locuri mai puţin umblate, fără teamă şi aveai destule opţiuni.

Munceam la cot cu ei, mâncam din traistă când era cazul, făceam schimburi de noapte, deseori, aproape împiedicat să mă ‘vâr’ acolo unde se întrezărea un pericol. În unele situaţii erau mai pregătiţi decât mine şi fără ifose, mă protejau. Da, în 1961, când am fost transferat la Cercetare la Măgurele-Bucureşti, am simţit un timp îndelungat, lipsa acelei atmosphere. Dar aveam, practic lipit de mine, un suflet de moţ, veritabil, de prin Săliştea de Bihor, un coleg de laborator, devenit inginer, mâna mea dreaptă în Laborator.

Pe când conduceam Laboratoarele de Analize din Ştei, tânăr, fără prea multă experienţă, s-a aciuat şi Giţă pe la noi. Eu, împătimit după metode instrumentale, mă ocupam cu precădere de Spectrografie şi Electrochimie. Ghiţă a nimerit, laborant, la Analize Chimice, clasice, cum le spuneam. O sală enormă, cu o droaie de femei.

Nu s-a putut acomoda şi m-a abordat rugându-mă să-l ‘salvez’ de coşmar şi să-l iau la Spectro. Am zâmbit, cu gândul la Margareta, soţia, inginer chemist, la ‘Laboratorul de Coşmar’. Nu sunt şi nici n-am fost misogin, dar i-am înţeles păsul şi, bazat pe faptul că doream şi eu un bărbat lângă mine, într-un laborator cu aparatură sofisticată şi greoaie la instalat şi întreţinut, am acceptat. Din clipa aceea Ghiţă nu s-a mai dezlipit de mine. Voia să lucreze, voia să înveţe, poate că voia să-mi şi mulţumească.

Stăteam în laborator până noaptea târziu, uneori exagerând oarecum în pasiunea mea pentru aparatură, dar mă simţeam bine şi în siguranţă, ştiind un bărbat în preajmă.

Anii au trecut, eu am plecat transferat pentru a mă ocupa de Uzina de Prelucrare a Minereurilor de Uraniu, Ghiţă a rămas să-şi termine studiile la fără frecvenţă la Politehnica din Iaşi, a venit la rândul său transferat la Cercetare ca inginer chimist, a poposit în Laboratorul de Schimători de Ioni şi Extracţie Lichid-Lichid pe care-l conduceam, a devenit umbra şi prietenul meu, locţiitorul meu, spre nedumerirea celorlalţi colegi. Ceea ce m-a făcut să fac această alegere a fost spiritul de economist care-l caracteriza şi plăcerea cu care se preocupa de problemele legate de planul de cercetare. Erau vremuri în care acest domeniu de activitate avea o deosebită importanţă. Să faci rost de teme, să faci rost de bani, să urmăreşti realizarea planului de activitate, să raportezi realizarea acelui plan, erau departe de felul meu de a fi. M-am bazat pe el şi totul a ieşit bine, chiar dacă au existat şi mormăieli.

Moţul meu, bunul meu prieten şi coleg, a înţeles acest fel de a fi şi, atunci când din motive personale, m-am transferat la o altă unitate a sistemului nuclear, la propunerea mea, a rămas pe locul eliberat.

Dar cum timpul nu a stat pe loc, în 1989, în pragul Revoluţiei de la Timişoara, am fost ‘sfătuit’ de umbra mea oficială să părăsesc sistemul. Şi l-am părăsit, pensionându-mă la cerere.

M-am simţit ‘ca dracu’, ca să-l citez pe un ‘ilustru politician’, revoluţionar cu pulovăr. Am continuat o colaborare neoficială, cu Ghiţă, cu minunatul Director al Companiei, Titi Băjenaru, dar salvarea a venit din cea de a doua preocupare, neoficială, pe care am cultivat-o în timpul liber, timp care devenise chiar ‘liber’. Am continuat să scriu făcând şi primii paşi în oficializarea prin publicare.

Primul roman, POVOD, romanul meu de suflet, a apărut în 2004. Cine a sărit în aer de bucurie, dacă nu Ghiţă. Amator de lectură, mi-a făcut o caracterizare de critic. Eram un superlativ pentru el. Al doilea roman, ECVESTRA, a apărut în 2010. Tot Ghiţă a ridicat entuziasmul la cote şi mai înalte: “Îmi place chiar mai mult decât Povod!” M-am bucurat, ştiindu-l sincer. Citea tot ce-i trimiteam pe email, în general proză scurtă, încurajându-mă mereu.

Prima alarmă a apărut după pensionare, când, devenit Şef de Secţie de Cercetare, a continuat să lucreze. Probleme cu inima, internare, vizită la Spitalul Sfânta Maria, îngrijorare. A ieşit cu bine, cât se poate de bine pentru o asemenea situaţie şi, după o scurtă perioadă de relaxare, s-a întors la Secţie!? Margareta a fost prima care a încercat să-l facă să renunţe. N-a fost chip.

S-a îngrijit cu răbdare, a introdus plimbările lungi spre Herăstrău, dar nu s-a dat în lături de la activităţi de ordin casnic, de întreţinere, de mutare. Totul părea nesperat de bine. Comunicam mereu, trecea des pe la noi.

Şi iarăşi anii n-au sat pe loc. Cum sunt neglijent din fire, în probleme de sănătate, în 2012, după ani de avertismente, la un blocaj renal, am aflat şi verdictul: carcinom de prostată, neoperabil. Dimensiunea nu mai permitea o intervenţie ‘clasică’. Cel care s-a îmbolnăvit psihic, a fost Ghiţă! Din acea clipă, moţul meu nu a mai avut astâmpăr. Nu mai puteam mişca un deget, fără ca prezenţa lui să nu mă copleşească.

Când folosesc acest cuvânt nu exagerez cu nimic. Eram la pământ, nu mai puteam să mă alimentez, n-aveam nici chef, nici putere să ‘vizitez’ Oncologia. El era mereu prezent pentru a mă sprijini în încercările mele locomotrice, el mă ducea la medic, mai bine zis, la medici, erau mai mulţi, el ducea tratativele. El urmărea cum mă hrănesc, el urmărea cum respect medicamentaţia, el se ocupa de cele mai intime probleme medicale, El, Moţul, nu mă lăsa nici să respir necontrolat!

Agonia asta a ţinut cam trei luni de zile, cu moţul meu la ‘datorie’. La ultima vizită pe care am făcut-o la oncologie, la sfărşit de martie 2012, după ce m-a dus acasă, a plecat la Spitalul Colţea, pentru a ridica medicamentele speciale prescrise. În acea dimineaţă trecuse de două ori pe la noi, parcă presimţea ceva, ceea ce a stârnit o oarecare nedumerire din partea Margaretei.

La Colţea a ajuns spre prânz, s-a prăbuşit, şi-a revenit puţin, m-a sunat, mi-a relatat cele întâmplate, am trimis un tânăr care-l cunoştea să ia medicamentele, am aflat prin el că-şi revenise, am mai vorbit la telefon, liniştit puţin, dar nu convins. Pe la orele 20 m-a sunat, părea liniştit, am stabilit să vorbim a doua zi de dimineaţă şi i-am urat noapte bună. Eram dărâmat. Totuşi, pe la orele 23 am adormit. La 24 telefonul m-a trezit, alarmant. Era medical de gardă. Mă anunţa că se stinsese. Înainte de culcare Ghiţă lăsase telefonul meu, pentru orice eventualitate, ca să nu fie anunţată soţia lui, şi nici fiul. Am rămas blocat, am strigat-o pe Margareta şi, tremurând, am format numărul lui Doru, fiul…

Eu a trebuit să acţionez repede. La sfatul Doctorului Conferenţiar Urolog, Ambert, am apelat la Prof. Dr. Geavlete. După patru luni de suferinţă cumplită şi inutilă, aplicând o noutate, “Pulverizare în Plasmă”, Profesorul, omul fantastic, de excepţie, profesionistul născut şi nu făcut, a trecut la intervenţie şi, iată după aproape doi ani, eu pot spune că pot lupta cu boala de la egal la egal. Păcat că vârsta, începe să scoată la iveală, vechi şi noi carenţe, dintre care poate cea mai ‘ironică’ pare să fie, cea care mi l-a luat pe Ghiţă – inima…

Eu înţeleg ‘prietenia’, eu înţeleg ‘dăruirea’, dar nu înţeleg şi nici nu voi înţelege grila după care ne conducem în viaţă. Când ne vom întâlni, Ghiţă, poate ai să-mi explicit şi mie ce-i cu moţii ăştia din Apuseni…

Bucureşti, 25 ianuarie 2014

Daris Basarab alias Boris David

***

Nota mea:

Draga Boris, ultima voință a lui Avram Iancu, însuflețește Țara Moților! Oamenii munților, unde Dumnezeu și-a lăsat mantia de veacuri…aruncând pulbere de aur…

Ei, moții, și-au păstrat sufletul curat, tradiția și credința…

Ei, moții, nu sunt interesați de globalizare, ci de păstrarea identității naționale. Desi vremurile sunt cum sunt, omenia, fapta și jertfa îi înobilează. Respect pentru voi, urmași a lui Avram Iancu!

,,Moții veghează!”

Mariana G.

“Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pâna acuma, durere fara mult succes, ba tocma acuma cu întristare vad, ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac în nimica. Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimtire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur. Voiesc dar si hotarât dispun, ca dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca în folosul natiunii, pentru ajutor la înfiintarea unei academii de drepturi ; tare crezând, ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele.”

Câmpeni 20 decembrie 1850,
Avram Iancu m.p.,
Avocat si prefect emerit.

După ce anul trecut chinezii ne-au promis investiţii de 8,5 miliarde de euro, premierul a anunţat pentru 2014 o apropiere de Kremlin. „Cred că trebuie să redeclanşăm, să regândim o relaţie cu Rusia. (..) Să ai o relaţie mai pragmatică, în primul rând, economic, cu Rusia, în al doilea rând, sigur, politic, cred că e lucru care nu poate fi decât în beneficiul României, aşa cum sunt toate celelalte relaţii cu ţările din afara Uniunii Europene”, a declarat premierul Ponta. În replică, Ţarul Putin anunţa că Rusia se aşteaptă la o „cooperare mai consistentă şi reciproc avantajoasă cu România, pînă la nivel umanitar”: „Suntem gata să lucrăm împreună pentru a aprofunda relaţiile politice, economice şi umanitare între Rusia şi România”. Credeţi că Putin ne oferă vreun ac pentru zdrenţele noastre? Nu! Nu consider nici factibilă, nici oportună, nici convenientă prea multa apropriere şi servitute faţă de Rusia. Faţă de nicio putere. Tot noi  vom ieşi cu rubaşca şifonată de la ruşi! Ca întotdeauna!

Nu vom fi trataţi în veci drept colaboratori egali de către Ţar

Primul pas spre relaţionare l-a făcut Andrei Gerea, noul ministru al economiei româneşti. Cu lecţia învăţată – sau nu? – a luat drumul Moscovei. Să sperăm că a revenit în Ţară cu ceva din moralitatea pe care Putin a instaurat-o în societate, în sănătate, învăţămînt şi politică, nu cu mostre din viclenia sa. Ruşii nu au D.I.I.C.O.T., D.N.A. sau ANI. Nu au sute de organisme şi instituţii-fantomă, care să lupte cu ilegalitatea şi corupţia ca la noi, fără să-i dea de capăt! Ei au o piesă valoroasă: generalul-colonel Raşid Gumarovici Nurgaliev, ministrul Poliţiei şi al Afacerilor Interne, fost KGB-ist, care a dat ordin ca  toţi cei 1,4 milioane de poliţişti ruşi în frunte cu cei 340 de generali să treacă prin Comisia Specială de Reatestare  Profesională. Acestora le-au fost controlate la sînge averile şi cunoştinţele profesionale. Nu ca la noi. Cel care n-a fost în măsură să-şi justifice averea a rămas fără ea, considerîndu-se că a fost furată, iar  el a luat drumul coloniilor de muncă de pe lîngă Cercul Polar. Trecînd peste vizitele de faţadă, noi nu vom fi trataţi în veci drept colaboratori egali de către Ţar. Nu ştiu la ce s-ar putea referi o colaborare la nivel umanitar propusă de acesta, avînd în vedere faptul că Rusia nu prea are o reputaţie imaculată în domeniul drepturilor omului, existînd o cazuistică de abuzuri grave, de la asasinatele în cazurile Politkovskaia, Magnitski, Litvinenko, pînă la procese politice, precum vestitul proces Hodorkovski.

De 24 de ani ni se cîntă „Deşteaptă-te române!”

Întorcîndu-ne la clasa politică românească, iată, sînt 24 de ani de cînd circulă pe contrasens, căutând disperată bani în buzunarele românilor săraci şi sătui să mai plătească pensii alimentare unor parlamentari şi guvernanţi risipitori şi corupţi. Nivelul de trai al românului nu va creşte decît atunci cînd corupţia va fi înmormîmtată sau măcar pusă după gratii, cînd statul va avea o nouă arhitectură, capabilă să stopeze accesul parveniţilor la robinetul banilor publici, cînd nu vom mai vedea în Guvern şi în Parlament faţa niciunui politician învîrtit de 24 de ani, cînd la putere, cînd în opoziţie. La ce-i trebuie României atîtea ministere, organisme şi direcţii, un număr aşa de mare de politicieni şi partide hămesite după profituri necinstite, care cheltuiesc bugetul statului fără rost. Conform Legii finanţării partidelor politice, de la bugetul de stat este alocată lunar partidelor politice o sumă, calculată în funcţie de ponderea parlamentară a formaţiunilor politice. Partidele parlamentare au primit în luna ianuarie subvenţii de la buget de 455.180 de lei, cele mai mari sume fiind obţinute de P.S.D. şi P.N.L., respectiv peste jumătate din fondurile total alocate, conform unui comunicat al Autorităţii Electorale Permanente. E timpul să terminăm cu apucăturile clasei politice, să le destrămăm alianţele şi galeriile subterane! De 24 de ani ni se cîntă „Deşteaptă-te române”, dar mesajul ne-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă! Nu vă mai lăsaţi impresionaţi de pomenile electorale, oferite tot din banii contribuabilului român. Ei se înfruptă în voie din bucatele naţiunii, fără să dea ochii cu „Pravilniceasca condică”, sucită şi răsucită potrivit pohtelor, pentru a le acoperi faptele de corupţie şi machiavelismul!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

O linişte celestă

O linişte celestă în suflet se strecoară,

Cum stau pe malul apei privind un pescăruş,

Aş vrea să-mi crească aripi, să pot, seară de seară,

Să zbor până la Tine, preabunule Iisus.

Eşti Tu, speranţa noastră de-a nu ne pierde urma

În lumea-aceasta-n care-ntunericu-i stăpân,

Ci-n cântece de slavă ne-om regăsi, azi, turma,

Mânată sus în munte de un păstor bătrân.

Ajută-ne, Iisuse, să înţelegem taina

Înveşnicirii noastre sub cerul de cleştar

Şi să-mbrăcăm, de-a pururi, lumina Ta în haina

Nădejdii de-a renaşte în inima Ta, iar.

Cluj-Napoca, 26 octombrie 2013

Cum la noi în politică se merge pe ideea că douăzeci de inşi trebuie să învîrtă masa ca unul să ţină de bec să se înşurubeze, normal că vrednicele noastre autorităţi şi-au demonstrat incompetenţa cînd zăpada a lovit din nou! Drumuri naţionale şi judeţene închise, în unele localităţi oamenii au stat cîteva nopţi în beznă, iar coşmarul celor din zonele aflate sub cod galben şi portocaliu nu va lua sfîrşit nici la primăvară, cînd topirea nămeţilor va deveni pericol iminent. Să fie vorba, an de an, de război geofizic şi de zăpadă a cărei structură este modificată electronic?, aşa cum declara singurul doctor în război geofizic din România, generalul Emil Străinu? Reluînd ideea dînsului, răzbioul geofizic, reprezintă acel tip de conflict, armat sau nu, care foloseşte, cu bună ştiinţă, tehnici de modificare a mediului înconjurător. Geoclimatic împotriva unui potenţial concurent sau inamic, se creează secetă la comandă, taifunuri, ploi, tornade, zăpadă, ceaţă, cicloane, uragane, iar geofizic, activări de vulcani, cutremure, alunecări de teren. De la nămeţii în fapt de întrebare, haideţi să vedem de ce ne-am lăsat anesteziaţi de haosul diabolic ticluit de guvernanţii care au  sărăcit ţara, în aşa fel încît, pînă şi compania naţională de drumuri face deszăpezirea, iarnă de iarnă, cu utilaje ruseşti, de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Frezele se defectează în permanenţă, mecanicii improvizează reparaţiile, pentru că piesele de schimb sînt adevărate rarităţi! De mai bine de şaizeci de ani, bătrâna „Zill” deszăpezeşte drumurile Ţării. Freza funcţionează cu două motoare şi cu şase baterii, cît pentru trei camioane, consumul de combustibil şi ulei fiind pe măsură. Mai exact, în rezervor intră o tonă de motorină, pe care o consumă în mai puţin de 24 de ore de intervenţie! Cu vopseaua scorojită şi mîncată de rugină, bunica frezelor ar fi trebuit să fie demult într-un muzeu. A rămas, totuşi, utilaj de bază la deszăpeziri. Din cele aproape 80 de freze pe care le deţine Compania de Drumuri, 20 au fost fabricate în anii ’60, multe dintre ele zăcînd fără suflare. Compania de Drumuri plăteşte anual sute de milioane de euro pentru deszăpezire unor firme care nu-şi respectă obligaţiile contractuale. Cu zece la sută din această sumă s-ar putea cumpăra peste zece utilaje de ultimă generaţie, cum este cel din parcul Companiei Aeroporturi Bucureşti. Cu un consum mult mai mic şi eficienţă dublă…

Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea!

De la frezele lui Dej să trecem la preafericitul Holland, aspru criticat de presa franceză şi internaţională. Cum preşedinţii statelor sînt cam întotodeauna oamenii prin mîna cărora trec potlogării diverse, François Hollande nu este primul şef al Franţei confruntat cu adulterul. Daily Mail notează că Sarkozy, Chirac şi Mitterrand au călcat şi ei strîmb. Niciunul, însă, nu s-a făcut de rîs ca Hollande şi n-a fost atît de împătimit de aventuri! În vîrstă de 59 de ani, Hollande şi-a spus în sinea sa: „acum ori niciodată!” De fapt, primele întrebări ale sale cînd a ajuns la Palatul Elysée au fost: „Cum pot pleca de aici nevăzut”? „Mai pot folosi motocicleta”? Divorţat de Ségolène Royal, mama celor patru copii ai săi, cu o relaţie neofocializată cu Valérie Trierweiler de 48 de ani, mamă a trei copii dintr-o altă căsnicie – , preşedintele care promitea că va împlini toate idealurile francezilor a căzut în butoiul cu melancolie, devenind un exemplu de imoralitate. Burlac convins, Hollande, trece cu uşurinţă de la o amantă la alta, deşi are patru copii cu fosta candidată la funcţia de preşedinte, socialista Ségolène Royal. Relaţia cu Valérie Trierweiler a început în 2007. Deşi ea joacă acum rolul de victimă, la rîndul său, l-a rupt pe Hollande de lîngă Ségolène, cu care el trăia de 30 de ani. Se spune că Valérie era amanta lui dinainte ca acesta să se despartă de Ségolène, mama copiilor săi. Acum i-a venit şi ei rîndul. Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea!

Tot mai mulţi conducători de popoare cad pradă imoralităţii

Jucîndu-şi cariera de şef de stat şi credibilitatea în patul de îndrăgostit, Hollande mergea cu bodyguard-ul la amantă. Atît de ocupat a fost cu noua sa relaţie amoroasă, actriţa de 41 de ani, Julie Gayet, încît proiectele sale sînt pe marginea rîpei, iar Franţa nu mai comunică optim cu motoarele U.E., cu Berlinul, Londra şi Washingtonul. În semn de mulţumire, după seria dezvăluirilor făcute de cotidianul „Closer”, un camion pe care era scris sloganul „Hollande şi toată clasa politică, afară!” a deversat o remorcă de bălegar în faţa Adunării Naţionale. După două săptămîni de la dezvăluirea relaţiei sale amoroase cu actriţa Julie Gayet, preşedintele francez François Hollande a anunţat pentru AFP, că a încheiat viaţa comuna pe care o împărtăşea cu Valérie Trierweiler. Ce va urma? Gayet va fi adusă la Palatul Elysée, apoi, posibil să fie înşelată în bună credinţă cu alta. De ce suportă francezii această ruşine? Au arătat cam des cu degetul spre români, ne-au ironizat, ne-au făcut cerşetori. Preşedinţii postdecembrişti ai României pot fi cel mult vînzători de neam, corupţi, trădători, vasali, servitori, dar familişti convinşi. Toţi, la prima căsătorie. A devenit o modă în rîndul preşedinţilor francezi să-şi înşele nevestele, să le părăsească, să-şi înşele amantele cu alte amante. Poate că Hollande va propune un curent prin care preşedinţii să aibă dreptul legal la harem. Doar Franţa e ţara democraţiei absolute, nu-i aşa? Pe mulţi dintre cei care iau calea politicii nu-i ajută capul să facă altceva. E limpede ca lumina ochilor! Cît despre moralitatea lor, ce să mai vorbim? Avem şi noi un Călin file de poveste, cu cinci neveste la activ. Puterea şi banul sînt cele mai puternice afrodiziace. Istoria consemnează că, mai mult de jumătate din puternicii lumii aveau/au probleme sexuale şi psihice, slăbiciunile fiind refulate în setea de putere, de război şi sînge: Hitler, Napoleon, regii, fără număr şi, iată, mai aproape de noi, tot mai mulţi conducători de popoare cad pradă imoralităţii.

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

                   Cum adică?!…

Cum adică să mă-mpac

Fără vorbe, c-un final?! –

La ce-a fost, sau nici n-a fost,

Totuşi, n-a fost fapt banal.

Făr’ să vrem noi am găsit,

Un tunel, şi i-am spus Chat –

Doamne!, câte n-am ascuns!

Pân’ tunelul s-a surpat.

Curioşii au pătruns

Sensul unor scrieri noi –

Tot ce-am scris era cerut

Ca-ntr-un tandem, de-amândoi.

Nu uitaţi, eram poeţi!

Şi visam şi-n zori de zi –

Eu scriam, tu-n gând zâmbeai,

Nu puteam a mă trezi.

Dar acei ce au pătruns

În tunelul fermecat,

Au surprins că-ntre poeţi

Totul pare fermecat?!

Că-ntr-un tandem doi amici

Derulau un  film de vis –

Dacă nu, ce-au căutat,

În tunel, în paradis?!…

Boris David

3 februarie 2014

Vorbim de un volum de structură moralizatoare, practic, un document despre imoralitatea instituţionalizată, cu arborescenţa de aspecte specifică unei societăţi expediate în haos, o carte vorbitoare pe ton puternic în urechile vremii, unde parodia îşi reintră în drepturi, prinde sînge în obraji şi produce efectul de valoare imediată. Înţelegînd că viciile societăţii nu mai pot fi tolerate, că e timpul să se renunţe la stereotipii, poetul Marian Ilie îşi asumă curajul unui protest echilibrat, abordarea cu sentiment patriotic a temelor politice, conferindu-i puterea şi sentimentul că poate schimba lucrurile în bine. Viaţa însăşi fiind pînă la urmă politică, autorul face politică fie că vrea, fie că nu, face o „nouă revoluţie paşnică” prin condei. Personalitate cu vocaţie etică, fin şi ironic analist ancorat în prezent, Marian Ilie devine prin volum „politicianul” unor discursuri de forţă: „…Am pierdut parcă la zaruri ţara-n două zeci de ani/ Şi – mai grav – busola însăşi a periplului prin timp/ Ne-am pus cinici pe tarabe sufletele de cojani/ Amanet plătit in grabă de trimişi dintr-un Olimp/ Situat în nu se ştie care dintre emisfere/ Pretutindeni şi niciunde pe-ncercatul mapamond/ Împărţit moşiereşte între centri de putere/ Cu acţionari din umbră la un fantomatic Fond …/ Dinăuntru vin duşmanii, din afară doar chemări/ Programatice sirene ne îmbie la răbdare/ Şi răbdăm de sub dogoarea aspiraţiei spre zări/ Unde însăşi Axa Lumii se înclină a trădare/ Ne tot odihnim idilic tolăniţi pe munţi de aur/ În bulibăşeala lumii am uitat să stăm călări/ Miticul oier cu turma răsfirată pe coclauri/ Doarme Somnul său de tânăr îmbătat de damf de flori… (Joc de-a caii – după Adrian Păunescu)

Mihai Eminescu a dat literaturii române, în ansamblul operei monumentale, cinci scrisori geniale, traversate de ideea neconcordanţei dintre ideal şi real. „A doua Scrisoarea III” a poetului Marian Ilie trebuie înregistrată ca un fapt cultural, fără să i se poată nega valoarea. În vremea aceasta de mari nediferenţieri, de stagnare şi anarhie, cînd literatura este într-o ascensiune continuă, dar necontrolată, cînd societatea lunecă tot mai mult în debusolare, apariţia unei astfel de cărţi este în beneficiul cititorilor şi al culturii, poetul fiind un protestar necesar nu numai culturii, ci şi societăţii. „Vândură fabrici cer pământ/ Petrol păduri râu ram şi prund/ Dac-ar putea ar da spurcaţii/ Şi sufletul sărmanei naţii/ Ce macină de generaţii/ La mori de vânt/ Alai de mimi cu măşti groteşti/ De care nu poţi să trăieşti/ Să faci ce trebuie făcut/ Viaducte-n munţi punţi peste Prut/ S-alungi mirosul de stătut/ Din Bucureşti…/ Vai, ce tristeţe suverană/ Vai de cereasca ţării mană -/ Bătuţi de vânt din Răsărit/ Din Sud ori Nord ori Asfinţit/ Găsim noi pietre de-azvârlit/ De Piei-Satană” (Piei-Satană – după George Cosbuc)

Autoritatea protestului împotriva viciilor de largă răspîndire îi adînceşte creaţia în reprezentare, în care se revarsă, cu o extraordinară amploare a respiraţiei lirice, elanul conştiinţei şi dorinţa de a se dărui nemărginit poeziei cristalizatoare de atitudini. Din varietatea de factori politici, sociali, economici, ideologici, spirituali, din eflorecenţa şi întrepătrunderea lor, îşi are obîrşia volumul de faţă, cu rostul lui de a da, prin dîrzenia protestatară a rimei şi ritmului, expresie frămîntărilor care caracterizează mentalitatea timpului: „…De-atâta foame am ajuns obezi/ Am tot pierdut – din ce-o să mai trăim/ Că rata de schimbare de regim/ Ne-a prins nepregătiţi şi fără crez/ Să fi venit schimbarea mai aşa/ Mai pe lumină Doamne mai pieptiş/ Am fi scăpat întâi de mărunţiş/ Şi-am fi putut mai apoi cugeta/ Aşa – am scos la schimb în mare grabă/ Agoniseala cea de proletari/ Cu gândul că ne umplem de dolari/ Şi-am fost maradoniţi chiar la tarabă/ De ne-am ales cu pulberi de percuţii/ – Celebrul praf al clasicelor tobe -/ Înconjuraţi de replici xenofobe/ Răbdăm tânjind la alte revoluţii/ Tot reformăm teribilul sistem/ Ce ne-a lăsat trecutul filodormă/ Ne afundăm anapoda-n reformă/ Şi o reformă înşine suntem”… (Rata de schimbare). Iată, intensitatea trăirilor îşi crează un limbaj dinamic şi un ritm energic. Din aceste momente, trăite de poetul mişcat în întreaga lui fiinţă, se naşte poezia ce se supune unei legi de organizare şi creştere. Asemenea lui Goethe, Marian Ilie pare să spună: „Stau sus, dar pot şi trebuie să mă urc şi mai sus; simt în mine nădejde, curaj şi putere”. În viziunile sale repercutîndu-se, într-un fel sau altul, nuanţat, tot ce agită societatea contemporană cu diferitele frămîntări şi aspiraţii. Fără îndoială, această lărgire de orizont este de o importanţă decisivă pentru creaţia sa.

Poetul unor denunţuri ale disonaţelor, al arhitecturilor incandescente, Marian Ilie construieşte scrupulos parodia, cu acea tensiune dintre conştiinţa intelectuală şi dorinţa de confluenţare a formelor divergente. Talentul lui rezidă, între altele, în conectarea viziunilor poetice cu icoana spirituală a vremii, în sînul căreia factorii sociali, politici, economici, ideologici, au rol determinant. El însuşi, patriot, trasează volumului un mers salvator spre viitor, o elucidare imperioasă (prin care decadenţa societăţii poate fi depăşită), dar şi un diagnostic, dat de un creator celebral într-un sistem capitalist haotic. Tensiunea creatoare imprimă prin sonoritate şi magmă severităţi şi corecţii radicale, şi adînci vibraţii afective: Geme ţara de atâta muls/ De dogori duhori şi viituri/ Nu sunt doctori să mai ia un puls/ Şi nici vraci pentru descântături/ Ca o vit-atinsă de dalac/ Zace biata ţară-n bălegar/ Cum să-ţi fie, frate-meu, pe plac/ Peisajul ăsta ordinar/ Cum s-audă dregătorii săi/ Geamătul prelung din Bărăgan/ Când păziţi de haite de dulăi/ Ei se bat pe Marele Ciolan/ S-au proptit acolo sus prin sfori/ Şi nu-i chip să-i mai putem da jos/ Ne-ndemnăm la urne uneori/ Să votăm schimbări – dar ce folos/ Vin ai lor, când tot ai lor mai pleacă/ La palavre-s buni, nătângi la fapte/ Noi rânim la balega de vacă/ Să se scalde ei în râu de lapte/ Şi tot mulg şi mulg – nu ştiu măsura/ De-i secară ţâţa bietei ţări/ Şi se duc să-şi risipească ura/ Prin amăgitoare desfătări/….Pe când câinii lor rod la ciolane/ Azvârlite de-un stăpân mojic/ Bieţii fraţi ai mei de la saivane/ N-au mâncat de-un veac de ani nimic…/ Totu-n ţara asta e sinistru/ Jaful deşănţat nu se mai gată -/ Te condamn, stimabile Ministru/ Al Dreptăţii-cea-la-ochi-legată”. (Peisaj ordinar)

Devine prin acest volum destul de evidentă primejdia în care a căzut societatea contemporană, lăsîndu-se atrasă, cu consecinţe tragice, de mistificările şi iluziiile democrate. Prin prisma acestor principii şi din ipostaza martorului obiectiv care redă cinematic esenţialul prezentului, cu o remarcabilă artă pentru rafinarea scriiturii, şi-a elaborat Marian Ilie „A doua Scrisoarea III” – interesantă colecţie de parodii, poezii şi exerciţii de libertate. Parodii caracteriologice după Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, George Coşbuc, George Lesnea, Radu Gyr, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi et caetera, parodii ca formă de manifestare a unui spirit neîngrădit şi mai mult, ca metodă ideală prin intermediul căreia poetul Marian Ilie îşi păstrează nealterată condiţia morală. Cine a citit „A doua Srisoarea III” ştie deja că acest volum va pătrunde în conştiinţa culturală a vremii. Marian Ilie nu scrie pentru a trezi cititorul din impresia banalităţii, nici pe colegii poeţi aţipiţi în atotsuficientul postmodernism sau preocupaţi de aria simplelor notaţii. Prin transmigrare sufletească, Marian Ilie este propriul reporter care relatează inspirat şi parodic starea prezentului cu multitudinea de contraste, îndemnînd, totodată, la „deşteptare” şi ieşirea din amorţire. Da, o carte cu adevărat captivantă prin ritmul lăuntric, o carte-manifest prin felul cum demască realitatea, prin adînca afirmare sau tăgăduire a unor aspecte de viaţă. Aşadar, domnule poet, fii bun şi mai aruncă-te în irevocabilul destin scriitoricesc, aşa cum s-a întîmplat cu marii eroi ai tragediei greceşti.

Marian Ilie, poezii din volumul “A doua scrisoarea III”

Veniţi, români

Veniţi, români să vă împart lumină/ Din facla de la capăt de tunel/ Unde pândesc un tren mărfar să vină/ Să ne aducă liniştea cu el// Ce-ncet se mişcă, parcă nu mai trece/ Tranziţia ereticei scripturi/ Ducând pe şine-atâta hrană rece/ De să ostoi milioane-ntregi de guri// Se duc dar bărăgane de merinde/ Se duc averi – c-un tren supervizat/ De hoarde de-amploiaţi care şi-ar vinde/ Şi sufletul să aibă un palat// Şi o maşină ştaif, mai a cătării/ Cu piţipoance-n chip de copiloţi/ – Aah, mama ei de ceara lumânării/ Ce le albi dosarele la toţi!// Tot mai aşteptă-n verde câmpul muncii/ Cu sapele încinse de prăşit/ Oştiri de mame alăptându-şi pruncii/ Cu sevă din Pădurea Infinit// Pe unde trece-n miez de noapte Fiara/ De-a cărei coadă am legat un blog/ Să-mi conturez arhi-tectonic ţara/ Pribeag şi deşănţat seismolog…

Aşa să fie ?

Frate-al meu român, aşa să fie/Că ne lenevirăm c-am fi hoţi/Că n-am mai şti starea de trezie/Că ne bolânzirăm, frate, toţi/Că ne-am dat pe mai nimic Satanei/Că n-am mai avea pic de mândrie/Şi nu ne-am mai vrea de patrioţi?//Frate-al meu român, aşa e oare/Că ne-am lepădat de Dumnezeu/Că s-a-ntins pârloaga pe ogoare/ De trândavi ce-am fi, măi, frate-meu/C-am trăi din vagi expediente/C-am fura şi gazele din soare/Ca să nu plătim din portmoneu?//Nu-i aşa ! şi strig că n-au dreptate/ Şi-s nemernici cei ce-aşa bârfesc/ – Geme, da, de amăgiri deşarte/Arealul ăsta românesc/O tutelă pan-fanariotă/ S-a înstăpânit pe libertate/Şi ca-n codri tartorii hoţesc// Osteniţi de-atâta trândăvie/Devotaţi nimicniciei lor/ Au făcut tranziţia zbanghie/Să dezmoştenească un popor/ Frate bun cu codrul şi cu doina/ Şi la jale şi la pribegie/ Şi la bucurie şi la dor…

Să fii contribuabil

Departe sunt – că mi-am găsit cărare/ În vârf de munte dincolo de nori/ De unde strig înalta mea trădare/ Şi mă condamn ca mare dezertor// Încerc să uit că-n Vale roade criza/ Al cărei dedesubt l-am înfierat/ Să îmi deretic sufletul cu briza/ Şi să mă pedepsesc că am trădat// O naţie vădit sinucigaşă/ Îmbrăţişând un viitor perfid/ Dau înapoi cetăţenia laşă/ Şi mă dezic de orişice partid// Cum m-am dezis – vai, nimeni nu sperase/ De multilaterale devieri/ Cu indicaţii semi-preţioase/ Ca piatra unui PIB bananier// Dar parc-acum nu-i cale de-ndreptare/ Atâtea miliarde de-mprumut/ Se irosesc pe jaf şi dărâmare/ A tot ce-agonisirăm în trecut:// Împrumutaţi, băieţi că e la modă/ Dar jaful ăsta-i incalificabil/ În Ţara lui Impozit-Voie-Vodă/ E un blestem să fii contribuabil !

Dramă într-un act

Ce se întâmplă, frate, azi în lume/ E-un serial cu scene indecente/ Globalizarea se prăvale-n spume/ Şi mătură de-a valma continente// Troznesc rărunchii bietei Europe/ Şi lungi frisoane pântecele-i rod/ Magi mincinoşi se tânguie-n sincope/ S-adune lumea la un Alt Prohod// Mi-s martori calul puşca şi năpasta/ C-aş mai avea la multe-n lume rost/ Dar – vai – detest derânduiala asta/ Şi toate-orânduirile ce-au fost…// Din Evanghelii când mai dau citire/ Pasajelor cu Cel Damnat pe cruce/ M-apuc-aşa o stare de sictire/ Şi-un dor de ducă – duce-m-aş-tot-duce// La Cel de Sus să convenim un pact:/ Să-i adunăm pe toţi acei ce-L strigă/ Să înscenăm o dramă într-un act/ Punînd de-un bărăgan de mămăligă// Şi-odată drama-n scenă retrăită/ Intr-un amurg posomorât şi frust/ Să-i punem mămăligii dinamită/ Să detonăm şi să privim de sus// Explozia atât de evocată/ A terciuitei noastre mămăligi/ Ce-a fâsâit de fiecare dată/ Sub voievozi fanarioţi sau rigi// Şi chiar la vremea cruntei ciume roşii/ Când orizontul fulguia-n albastru/ A explodat – vai – doar că ticăloşii/ Au transformat explozia-n dezastru// Şi-n loc de cer ornat cu artificii/ Avurăm o ninsoare-nsângerată…/ Au fost în van atâtea sacrificii/ Tranziţia la noi nu se mai gată!/ Dă Doamne să m-audă oropsiţii/ Acestei biete ţări dezmoştenite/ Să punem capăt searbădei tranziţii/ Cu dinamită-n urne! Pe cinstite!

Ilustru trup de lut

Vai, doamnă Europă, ilustru trup de lut/ Ce-mbii sulemenită în farduri triumfale/ Cu maclavaisuri scumpe si giuvaergicale/ Plătite din sudoarea acelor ce te-au vrut// Ne tot visăm cu tine, nepoata Mamei Geea/ Care la rându-i are filiaţie divină/ Noi, pruncii cei teribili de stirpe carpatină/ Încolăciţi de gâtu-ţi – dar, vai, nu eşti aceea// Ce ne ademenise cândva cu nopţi de basme/ Şi vag ne dedulcise la aşteptări regale/  Ne-ai cam lăsat de pradă la veri subtropicale/ Robi şleampătei tranziţii spre noi şi vechi marasme// Că mulţi din noi îşi luară in traistă soarta şchioapă/ Şi se pierdură-n zarea cu iepe şi cu roţi/ Dar cei mai mulţi căzurăm de amanet la hoţi/ Ori de vâslaşi la arcă pe-o mare-fără-apă// Pe care pari stăpână tu doamna cea visată/ A multor generaţii de bieţi idealişti/ Ce necurmat crezură că pentru ei exişti/ Şi că li se cuvine sărutul tău drept plată…// Nisipul Mării Negre prea scârţâie sub paşi/ Pădurea carpatină prea gâdilă la nară/ Nici nu-ţi ajunge sânul la biata noastră ţară/ Şi fugi de noi şi pradă marasmului ne laşi…

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS