„Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe”
Cu „tristeţi de călător”, râvnind un „snop de soare”, trecând de la revoltă la împăcare, şi-a însoţit zborul frânt pe cerul literaturii Magda Isanos. Disponibilităţile de mare poetă, cum observase Constantin Ciopraga, au explodat sub semnul urgenţei, omagiind frenetic viaţa şi încercând a învinge disperarea. Evident, suferinţa, boala, infirmitatea, sentimentul sfârşitului iminent i-au acutizat sensibilitatea şi au grăbit maturizarea poetei, arzând etapele. Dar spaimele existenţiale şi „trena morţii” nu închipuie tablouri apocaliptice, nu hrănesc disperări expuse în vitrină şi nu sunt trase într-un estetism rece.
Mai degrabă o rugă despletită, iscată, e drept, de o „grabă nevrotică” (Alex Ştefănescu) se insinuează în aceste versuri elogiind „zarea pământului verde” şi nădăjduind într-o existenţă prelungită postum („ca şi cum aş sta lângă vatră”). Născută la Iaşi, la 17 aprilie 1916, Magda Isanos şi-a legat copilăria şi adolescenţa de spaţiul basarabean, părinţii fiind medici la Costiujeni, în coasta Chişinăului. Primele sale poezii vor fi găzduite în revista Licurici (nr. 2/1932), publicaţie a Liceului de băieţi „B. P. Hasdeu”. Reamintim că prima revistă serioasă în care publică Magda Isanos este Viaţa Basarabiei: poezia Ploaie (nr. 3, martie 1934). Era atunci elevă în ultimul an de liceu. Este posibil ca accesul în paginile revistei (dacă se punea problema unei facilitări) să-i fi fost înlesnit de mătuşa ei, dr. Elena Alistar, ea însăşi publicistă, importantă figură politică şi culturală a Basarabiei.
Viaţa Basarabiei, editată de Asociaţia Culturală Cuvânt Moldovenesc (înfiinţată în 1931), sub directoratul lui Pan Halippa, era menită să propage, literar vorbind, programul Asociaţiei, şi anume „crearea, ajutorarea şi susţinerea faptelor de cultură naţională şi educaţie cetăţenească”, „să ajute Basarabia în scop de a progresa pe calea culturii naţionale, educaţiei cetăţeneşti, încurajând-o şi sprijinind-o în toate începuturile bune”. Se dorea deci o continuatoare a programului Astrei Basarabene, promovat de România Nouă a lui Onisifor Ghibu, în anii primului război mondial şi după. Notăm parantetic că termenul naţional avea, în acel context, alt înţeles decât în mod obişnuit; el privea strict Basarabia, ca entitate autonomă, cu treze reflexe de apărare, încurajând spiritul autohton. Opera sa, ne informează Mihai Cimpoi, urmează îndeaproape programul revistei. Afirmaţia, credem, e discutabilă câtă vreme, de pildă, articolul-bilanţ Anul literar 1938 în Basarabia, apărut în nr. 1/1939 al revistei, semnat de N. Costenco, nici nu pomeneşte numele poetei, recunoscând că în viaţa literară basarabeană „totul se petrece într-o tihnă vrednică de timpuri fără memorie, în deplin dezacord cu ritmul vremii actuale”. Colaboratoare de nădejde, până în 1940, a Însemnărilor ieşene (înfiinţată de Gr. T. Popa), Magda Isanos a fost considerată un „copil” al publicaţiei (cf. Elisabeta Isanos); iar „ruptura” de Viaţa Basarabiei era inevitabilă câtă vreme revista, fluturând belicos teza autohtonismului se înnămolise în specifism şi regionalism îngust. Debutul editorial se produce în 1943 când, la 1 iunie, sub egida Institutului de Arte Grafice BRAWO din Iaşi, apare volumul Poezii, singurul volum antum. Poeta, de o mare sensibilitate şi sinceritate în desfăşurările sale lirice contractase o căsătorie scurtă cu Leon Panteleev şi mai apoi, în 1938, se va însoţi cu Eusebiu Camilar (Zeby), consfinţind „mariajul dintre poezie şi proză”, cum s-a spus. În acelaşi an îşi lua licenţa în Drept. Va sfârşi la Bucureşti (m. 17 noiembrie 1944), la nici 29 de ani.
Singura culegere antumă, adunând doar 38 de titluri, probează o gesticulaţie tumultuoasă, cu evlavioase iluminări, conjugând pasionalitatea şi luciditatea. Vor urma Cântarea munţilor (1945), cu o prezentare semnată de M. Beniuc şi, peste un an, Ţara luminii (Svetuciaia Basarabia, am putea zice bănuind dedicaţia), aducând „fiorul aşteptat al poeziei noi”. Imnuri pentru pământ, un manuscris predat la Editura Fundaţiilor Regale în noiembrie 1944 („cu câteva zile înainte de a muri”, mărturisea Eusebiu Camilar), n-a mai apărut. Fireşte, zestrea sa lirică, vădind poftă de viaţă însoţită însă de obsesive cugetări sumbre şi un clasicism solar pigmentat cu premoniţii negre a fost exploatată editorial, fie în ţară, fie la Chişinău, unde o stradă, din neglijenţă (oare?) a fost botezată Isanov. Poeta n-a fost uitată şi drept dovadă stau şi exegezele ivite în anii din urmă (Elisabeta Isanos, Aliona Grati, George Sanda). Şi dacă „boala de moarte”, după spusa lui S. Kierkegaard, ne urmăreşte implacabil, este indiscutabil că Magda Isanos ne-a oferit, sesiza tânărul N. Manolescu, „unele din cele mai calm-sfâşietoare poezii închinate morţii”. Să adăugăm contrapunctic că în ciclul Poemelor pentru soare (Voinţa, 27 aprilie 1941), Magda Isanos îşi mărturisea nostalgiile sudiste: „Este o ţară undeva peste mări / De care ochii mei sunt flămânzi”. Ştiind că strămoşii paterni ai Magdei au plecat din Samos (pe la 1750, crede Elisabeta Isanos) visata călătorie spre sud este întru totul explicabilă, îndreptăţind o solaritate mereu primejduită de neliniştile care o învăluie, anunţând trecerea în nefiinţă („marele popas”). Cu prospeţime şi fragede uimiri, poeta descoperă „sensul luminos al lumii”. Exaltările ei se cheltuiesc spontan, lasă senzaţia improvizaţiei, desfăşoară o simplitate patetică. Totuşi, să nu uităm, exuberanţa – împinsă la temperatura incandescenţei – este controlată, iar tragismul răscolitor (invocând o situaţie-limită) conduce spre o rezolvare panteistă, stingând angoasele până la blagianul „capăt de cale”. Această contopire cu lumea vegetală induce, s-a spus, o viziune mioritică; cea care „se învaţă a muri” speră că va dăinui în ierburi şi flori, veghind la liniştea lumii. Bineînţeles, nucleul dramatic al acestei poezii, tema / teama călătoriei spre dincolo, bolile care o asaltează cheamă în sprijin un energetism testamentar, scutit de povara suavităţilor şi dulcegăriilor. Poeta va mărturisi: „Sufletu-mi arde de o flacără înfricoşată”. Iubirea-maladie, bolile, apăsarea singurătăţii nu obstrucţionează gândul că frumuseţea şi binele vor domni în lume. Animată de stări contrarii, în conflict, poeta „cu buze reci-fierbinţi” inocentează lumea-grădină (cf. Aliona Grati), cântă omul primordial, cel „fără timp şi fără vină”, pământul „fecundat de soare” şi invocă „beţia de lumină”. Acest freamăt extatic, de o cuceritoare senzualitate suavă dezvăluie un suflet lilial, ancorând într-o „deltă de vise” şi ascultând „orga pădurilor”. Candoarea evlavioasă a poetei îmbracă tonuri tandre, materne; confesivă, risipind afecţiune şi „arzând” mărturisitor, cucerită de o „naivă mirare”, Magda Isanos produce/secretă un lirism natural, doldora de vise vegetale, tutelate de o divinitate răsfrântă în miracolul vieţii, de frapantă prospeţime. Intimismul, biograficul coabitează cu această explozie vegetală, procurând o stare de fericire pe suport panteist. Pădurea, de pildă, e un loc tămăduitor, resacralizat sub veghea „ochiului de lumină”; simbolul apei, valorizat feminin, ne însoţeşte calmând motivul anxios al propriei dispariţii, dizolvând şirul de antinomii prin trecerea în vegetal, visând reîntoarcerea.
Paradoxal, în pofida undei deceptive care o scaldă, poezia Magdei Isanos-Camilar a fost / este percepută ca fiind vitalistă. Mai mult, considerată „un copil al vremurilor noui” (scria Cella Serghi), chiar poeta a fost văzută ca o luptătoare, doritoare să pună ordine într-o lume ieşită din matcă. Să nu uităm, eram în plin război şi poeta, dincolo de „gimnastica filosofică”, însetată de adevăr, nădăjduia, vedea – cu inima plină de speranţe – venind viitorul („o lume feciorelnică”). Chiar mărturisea că s-a ţinut „departe de oameni” şi „inima singuratică” s-a trezit, în fine, ruşinată să mai scrie „despre flori”. Acest puseu militant-agitatoristic corecta un suflet mic, contaminat de febră revoluţionară, dezvoltând un vizionarism mistic „de speţă basarabeană”, cum aprecia Mihai Cimpoi. Poeta dorea să scrie „de ţarini şi oamenii lor” (v. Cine va cânta), cheltuind „puţine cuvinte”, invoca „pilda şuvoaielor revărsate”. Dar eticheta de poetă-luptătoare se justifică, credem, mai ales prin apriga dorinţă / voinţă de a trăi. Viaţa-vârtej, tinereţea şi dragostea, obsesia singurătăţii, suferinţa, „calicia” în care se zbate (mărturisea într-o scrisoare), toate o macină şi îşi află tămăduirea în „limba simplă a bucuriilor”. Temperament independent, Magda Isanos evocă „bucuria fragedă” a fiinţării şi îi aduce prinos de slavă; dar are premoniţia morţii, îşi simte destinul şi va recunoaşte: „mi-a fost, se vede, scris să plâng”. Boala are o evoluţie „fadroaiantă” (precizează într-o altă epistolă, ea fiind „scribul familiei”). Totuşi, cu fruntea „lângă cer”, gustând „bucuria de-a fi tânăr sub soare”, ea dovedeşte o vitalitate copleşitoare, contagioasă, îmbătată de spectacolul naturistic. Precum în poemul testamentar dedicat „femeii care iubea primăvara”; acolo, grădina paradisiacă (o livadă întomnată) poartă deja însemnele morţii. Chiar dacă viaţa „sună înalt”, poeta ştie prea bine că „n-o să fim a doua oară”. Conştientizează, aşadar, trecerea, suportă dureros tirania limitelor, are conştiinţa sfârşitului, aflându-şi odihna în „pământul cald”. Fiindcă oamenii „s-acopăr cu moarte”… Acest destin comun („vom cădea sub coasă”, avertizează un vers din Iarba) îngăduie comuniunea cu natura; iarba e „sora cea bună”, încât poeta refuză, cu un gest orgolios, „raiul trist”. Contopirea panteistă îi rezervă o beatitudine cosmică, alungând tenebrele morţii. Se amăgeşte că o răzvrătire post-mortem ar fi cu putinţă: „şi-oi scoate chip de floare, / din pământ, / obrazul tinereţii de-altădată” (v. La marginea cimitirului). Fiindcă, aflăm, „în flori îşi deschis morţii fereştile” (v. Flori). Cea plecată va mirosi a ţărână, crede că în „pământul cald” îi va fi bine; totuşi, o interogaţie o stăpâneşte terifiant: „Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi?” Reîntoarcerea e interzisă aşadar, chiar un poem recapitulativ lansează interdicţia: Copilul meu, să nu mă cauţi.
Obsedată de certitudinea morţii poeta cere un răgaz (v. Doamne, n-am isprăvit). Din păcate nu s-a putut bucura de el. Şi dacă doar destinele frânte sunt cele împlinite (cum credea Cioran), atunci putem conchide că în scurtul popas pământesc Magda Isanos şi-a împlinit destinul poetic. Celebritatea nu se datorează faptului că a murit tânără (insinua Marian Popa), deşi nu negăm că accidentul biologic intră în ecuaţia valorizării. Nici tentativa de politizare a acestei lirici, încercându-se o recuperare pe linie ideologică, n-a prea avut sorţi de izbândă. Încât, departe de capcanele poeziei „leneşe”, îndatorată unui feminism dulceag, Magda Isanos dezvoltă – nota M. Cimpoi – un blagianism de fond, vidat, e drept, de substanţă metafizică ori tensiune vizionară. Fără elogii inflaţioniste, urmele sale scriptice, eliberând o jubilaţie senzorială, durează şi vor subjuga, suntem convinşi, şi sensibilitatea receptivă a viitoarelor cohorte de cititori.
Scrisă sub iminenţa morţii, când lumina „fuge” şi o „mână misterioasă” alungă florile, cântând, cu exuberanţă senzorială, grădina ca metaforă a paradisului sufletesc şi spaţiu securizant (cum demonstra, temeinic, Aliona Grati), poezia Magdei Isanos, fără a se înscrie în orizontul metafizic, dar şi fără a suferi de „naivism”, vorbeşte convingător, cu vibraţie orfică, despre bucuria „de-a fi tânăr sub soare”. Cu sete de viaţă, aşadar, îngemănând luciditatea cu pasionalitatea, poeta, tumultuoasă pe alocuri, rostindu-şi spaimele şi repudiind dulcegăriile, ştia prea bine că moartea e „marele popas”.
Cumva „culpabilă” (probabil) pentru intimismul cultivat (cu decenţă, în ton cald, fără a exhiba impudorile eului), Magda Isanos îşi exprima, am văzut, „dragostea de oameni neînvinsă”, aducând, cu ştiuta-i sinceritate şi simplitate, „veştile mari”. Va cânta, aşadar, Anul unu şi ziua păcii, denunţă „abatoarele Istoriei” şi slăveşte lumea nouă: o revărsare de forţe, entuziasm, curcubee falnice, holde şi imnuri, cântecul-leagăn etc. fără a cădea în capcana poeziei de tribună, lozincardă: „De ramuri şi flori / Eram plină până-n subsuori”. Încrederea în oameni o îndreptăţeşte să invoce „cuvinte de foc”, chiar dacă sfârşitul e anxios-perceptibil: „Trebuie să preamăresc ceva şi să mor”. Poeta ne asigură însă: „Cântecul e-n mine”. Lepădându-se de intimismul excesiv, repudiind dulcegăriile sentimentaloide (ca păcate congenitale ale abundentului lirism feminin), ea semna „prologul poeziei de azi” (Marin Bucur, 1964). Şi propunea o ingenioasă ars combinatoria (cf. Aliona Grati), acutizând – printr-o nelinişte resemnată – „sindromul temporal”. Ştiind că va părăsi curând această lume, învăţând a muri, oferindu-şi complice, sesiza Constantin Ciopraga, „un schimb de priviri cu moartea”.
Urmând a se risipi în acel ţinut luminos, în promisul confort al spaţiilor familiale, multiplicată în ipostaze vegetale: „florile trosnesc / Ca nişte-aripi de înger care cresc”. Amânând, neîncrezătoare, acest inevitabil final: „nu pot crede c-am să mor în curând”; convinsă chiar de şansa învierii: „Ieşi din sicriu / şi priveşte: răsare soarele”. Dar explozia de vitalitate (copleşitoare) contrastează flagrant cu tristeţea din adânc; viaţa „sună înalt” dar finitudinea ne cheamă: „ne-ntoarcem în pământ”.
Cea care îşi dorea să scrie „cu puţine cuvinte”, dăruindu ne, cu naturaleţe, fluidul afectiv, arderea etc. se dedublează parcă (fără a trişa), observa Călina Trifan: „Atunci au venit îngerii şi m-au chemat, / Doamne, nu pot pleca, n-am terminat! / Deschide colivia, să zboare / cântecele mele nerăbdătoare” (v. Doamne, n-am isprăvit). Poeta de „o rară profunzime” (ne anunţa Mihai Codreanu), cea care ştia prea bine că „Atâta soare, Doamne, – atâta soare / o să mai fie în lume după noi” s-a retras definitiv, rămânând o voce inconfundabilă, de un tragism răscolitor, în peisajul liricii româneşti. Chiar dacă N. Manolescu, revizuindu-se, o expediază acum pe lista „autorilor de dicţionar”…
Adrian Dinu Rachieru
