12 Mar
2013

Marina Glodici: Iertarea care ne dă PACEA

 

De-alungul vieţii, cu toţii am avut şi avem o mare nevoie de a fi iertaţi pentru a ne împăca şi a menţine relaţiile sociale armonioase.

Atunci când greşim, chiar şi unii faţă de alţii, greşim în primul rând faţă de providenţă ale cărei legi ne condamnă în mod clar şi obiectiv. A ne cere iertare în primul rând de la Dumnezeu şi a regreta faptele din trecut, respectiv pocăinţa este o condiţie esenţială pentru a primi iertarea prin jertfa Domnului Isus care a executat  pedeapsa pentru păcatele noastre ale fiecăruia.  Aşadar, iertarea divină este mijlocul prin care ni se spală haina conştiinţei şi devenim curaţi. Aceasta este iertarea care ne dă pacea interioară, o pace care întrece orice logică omenească şi mai mult, nu mai depinde de împrejurările vieţii. Însă, pacea aceasta include şi iertarea faţă de semeni şi în special a duşmanilor de care nu ducem lipsă niciunul dintre noi.

Am întâlnit oameni care duc povara neiertării în ei şi se rănesc pe zi ce trece, nelăsând din orgoliul lor şi nevrând să accepte imperfecţiunile altora. Conflictele acestea unele sunt justificate, însă nu sunt benefice pentru pacea şi odihna noastră sufletească. Cât depinde de noi, trebuie să invăţăm să trăim în armonie cu toţi oamenii.

În societate se zice că familia (în care te naşti) ţi-o dă Dumnezeu, iar prietenii ţi-i alegi tu. Şi aşa este. Nu putem fi chiar toţi prieteni. Doar cu cine avem afinităţi comune, dar putem totuşi, trăi în linişte, tolerându-ne unii pe alţii şi având răbdarea care stă la baza fericirii noastre chiar, dacă ţinem cont că în anumite condiţii chiar şi cei pe care ii iubim ne greşesc şi ii iertăm fără şovăire.

Iertarea este motorul care face ca viaţa să meargă mai departe. Este noul început al fiecărei zile chiar şi înourate şi o poate face să pară însorită. Iertarea este veriga dragostei care leagă inimile unele de altele prin compasiune şi înţelegere. Este acordarea unei sanşe permanente de schimbare a celuilalt, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect. Este o acţiune de generozitate pe care o putem învăţa de la Dumnezeu care ne iubeşte şi  are răbdare faţă de noi până înţelegem nevoia de a-L primi în viaţa noastră.

Sunt multe feluri de a ierta. Unii spun că iartă, dar nu uită. Alţii nu pot accepta fericirea altora şi aceştia sunt invidioşii pe care trebuie să ii eviţi toată viaţa. Deoarece acestora chiar dacă le ierţi toate faptele făcute faţă de tine, ei se vor simţi îndreptăţiţi şi vor continua să aibă acelaşi mod de a gândi. De aceea este şi zicala aceea că “oamenii nu te iartă dacă eşti fericit”. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde, spunea cineva odată.

A greşi e omeneşte, dar a ierta este dumnezeieşte. Am avut o perioadă când am descoperit cât rău mi-au făcut unii oameni care de altfel mă linguşau şi m-am mâhnit în inima mea,  purtând în mine regretul că nu mi-au fost prieteni adevăraţi. Unii nu contenesc să rânjească batjocoritor, dar drumul spre iad îl poţi parcurge şi râzând. Trebuia să mă nasc în alte vremuri… Deh! Asta e părerea unor persoane de care mi-e milă. Numai că cine râde la urmă, râde mai bine.

 Cu timpul, această amărăciune s-a risipit precum ceaţa într-o zi de iarnă şi soarele iubirii m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină mai mare. Deşi nu şi-au cerut niciodată iertare de la mine şi au continuat, într-o măsură, aceeaşi obsesie şi comportament de prost gust (care denotă lipsa de instrucţie şi de caracter, în ciuda faptului că unii se ţin şi educaţi) am iertat oamenilor ce mi-au făcut şi mi-am spus că toate lucrurile lucrează spre binele meu dacă mă încred în Dumnezeu. Există o zicală care spune că dacă faci bine, bine aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, provindenţa răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Frica de Dumnezeu este o condiţie sinengvanon pentru a acţiona cu înţelepciune şi tact în societate. Dar dacă cineva şi-a pierdut simţul omniprezenţei divine are nevoie de a se opri din drumul lui,  să asculte. Adevărul întotdeauna iese la iveală. Pentru că „adevărul este suveran şi nu va permite ca oamenii să îşi bată joc de el . Şi este uşor de găsit pentru că el încearcă să ne găsească pe noi. Ascultarea este marea problemă şi lipsa disponibilităţii de a asculta este cauza întunericului (interior, aş adăuga eu) prelungit”, spunea A.W. Tozer. Aşadar, haideţi să fim adevăraţi, să ne iertăm in lumina dragostei de oameni. Mai întâi însă ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin mine, vă rog fierbinte pe fiecare, împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Acest lucru va face să fie posibile, noi perspective  de conlucrare, şi va deschide izvorul creativităţii ce va aduce soluţii tuturor problemelor materiale şi spirituale din societate.

Există o categorie de oameni care nu au nimic sfânt, joacă grosolan şi chiar diabolic. Faţă de aceşti oameni Biblia ne învaţă următoarele: „Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Cui datoraţi frica, dati-i frica” (de lege). Aşadar, scopul nu scuză mijloacele niciodată! Chiar daca cineva nu crede in Dumnezeu este obligat.să respecte legile statului unde trăieşte şi principiile care stau la baza unei societăţi umane.

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

6 martie 2013

12 Mar
2013

George Anca: „Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului“

Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea

Lumină dulce, clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, /Marie!

Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.

„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).

Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”. Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”

În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(…) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).

„Planul lui Dumnezeu”

Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o. „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.

Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare… Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi…i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).

Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători…actori…iubeau natura…sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator…aveau un minunat simţ al humorului… când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81… au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).

În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).

La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.

„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.

„Grădina Maicii Domnului”

„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).

Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

care-n asprul apostolat misionar

aţi rămas profund ataşaţi

de Biserica din Constantinopol

şi de Sediul Roman al lui Petru:

faceţi ca Bisericile surori,

Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

elementele de dezbinare

să poată ajunge-n curând

la mult dorita unificare! (10)

Maria – „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” – şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari capitole şi subcapitolele lor – „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), care se află, ecumenic, în continuitate cu abrogarea, la 6 decembrie 1965, de către Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I, a excomunicărilor reciproce din 1054, deschide capitolul identificării şi recunoaşterii universale a Ortodoxiei române, prin chiar cuvântul pontifical, după ce făcuse aceasta patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului (1995), ca punte, ca liant între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală. În contextul în care Patriarhate mai vechi, cum ar fi cele de la Constantinopol, Atena sau Moscova, au evitat astfel de momente, Ioachim Navarro Valls, autoritate de la Vatican, apreciază cele două momente liturgice din Bucureşti ca reprezentând un pas important spre refacerea unităţii creştine, iar ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a precizat, prin presă: „România este o ţară cu o ortodoxie care nu este influenţată de spiritualitatea elenă şi slavonă. România este o ţară cu o spiritualitate şi un creştinism latin, care o apropie de romano-catolicism. Ortodoxia românească era cea mai îndreptăţită şi îndatorată să întreţină cu Sfântul Părinte o relaţie concretizată printr-o vizită”. Văzută din interior ortodoxia română are aceste aspecte esenţiale, sintetizate de ÎPS Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei: „caracterul structural al sintaxei dintre cultul ortodox şi cultura latină, aceasta, graţie concomitenţei dintre etnogeneză şi ecleziogeneză; etosul şi civilizaţia ortodoxă română sunt inspirate, înainte de orice, de comunitatea care se adună pentru ’cina mistică’, trimisă să practice apoi propria ei ’liturghie’, în arena socială şi politică; receptarea creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice, graţie unei şcoli de teologie remarcabile. Cei mai mari teologi din Estul Europei, din perioada contemporană (1949-1989), se aflau la Bucureşti şi la Sibiu; determinarea de a juca un rol mai important în Mişcarea Ecumenică, propunând concepte semnificative în domeniul iconomiei, al reconcilierii în Europa, al ecumenismului local” (12). Acelaşi autor detaliază aspectele teologice inedite ale reuniunii şi dialogul ecumenic al celor doi primaţi, chiar dacă „n-au fost pecetluite de comuniunea euharistică” – dar „timpul de o mai mare comuniune se apropie”. „Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna, sângele martirilor este sămânţa generatoare de noi credincioşi în Hristos”, a spus Papa. În viziunea Papei, „vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţior” este „prima calitate pe care omenirea o aşteaptă de la voi”, iar „această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Hristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi, angajare pasionată în studiu, cu o neobosită preocupare pastorală”.(13).

„Există mulţi sfinţi printre români, dar nimeni nu i-a căutat”, scria la 1686, mitropolitul moldovean Dosoftei (14). Papa Ioan Paul al II-lea a căutat sfinţii din Grădina Maicii Domnului, unde şi plantele se numesc, prevalent, după fiinţa ei – „Mâna Maicii Domnului”, „Părul Maicii Domnului”, „Părul Sfintei Maria”, „Poalele Maicii Domnului”: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Nicetas de Remesiana – provenind din Aquilea – şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martiri daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru”; „Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt,’un adevărat atlet al credinţei creştine’, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care Domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX”; „Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Orientală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ’Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu” (16). Puţine publicaţii au relatat tragedia – martirică? – a lui Cătălin Vidu, căzut de pe schela unde se urcase spre a-l vedea mai bine pe Papă (17).

____________

Note bibliografice

1. Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luate citatele prezente, atunci când nu sunt menţionate alte surse

2. În Adevărul, 23-24 aprilie, 2005, p.1)

3. Apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Humanitas, p.184

4. În Aldine, 8 aprilie 2005, p. 1

5. Cf. Bernard Lecomte, La verite l’emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincue le communisme, citat în : Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul al III-lea, Hiparion, 2001, p.25

6. Ioan Paul al II-lea, Memoria e identita, Rizzoli, Milano, 2005, p. 70, citat de prof. Norberto Gonzales Gaitano într-un interviu publica de ziarul Ziua, 15 aprilie 2005, p.3

7. În România liberă, 8 mai 1999, p. 8

8. Cf. „Rădăcină valahă?” de Nicolae Mareş, în România literară, 5-11 mai 1999, p.20-21; de asemenea, cartea lui Ion Coja România şi Papa Ioan Paul al II-lea, lansată în timpul vizitei

9. Din Imne Mariei, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Dacia , 2001, p. 54

10. Din Rugăciuni, Ed. Piemme, 1993, tr. Teodor Capotă, Steaua, mai-iunie1999, p.20

11. Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea, marcând centenarul cele intitulate Orientalium dignitas, a papei Leon al III-lea

12. ÎPS Nifon Mihăiţă, Misiologie şi ecumenism, p. 252

13. Op.cit., cap. VI „Sensul ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, p. 2004-205

14. Apud dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Pronostic SRL, 1996, p.270

15. Cf. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia, 1971, p. 301

16. „România luminată (7-9 mai 1999). Din cuvintele adresate nouă de Papa Ioan Paul al II-lea în cursul vizitei sale în România”, în Aldine, 8 aprilie 2005, p.4. În timpul vizitei, Aldine a publicat şi… „Testamentul lui Petru cel Mare”

17. Cf. Cotidianul, 9 mai 1999, p. 3

GEORGE ANCA

 

12 Mar
2013

“Artur Silvestri. Dialog celest“

Cum este in lumea vesniciei Maestre ARTUR SILVESTRI ?

Ce mai faci prietene? Noi, am ramas mai tristi, mai singuri…Si asa cum ai prevazut odata, toate vin spre noi nefiresc. Urate vremuri, asa cum au fost scrise…Din cauza noastra, a lor…nu stiu.

Esentialul in aceste vremuri este, cred, sa nu stam pe loc si cu mainile in san .
Cat despre toate celelalte ce se intampla in jurul nostrum , intre care unele , de fapt destule, ne ating sau ne supara , numai Dumnezeu stie ce e mai bine ;dar nadajduim in asezarea tuturora la randuiala si la vechile -si sanatoasele -principii de ingaduinta si bunavoire
”(Artur Silvestri). Am retinut doar ca “relele sunt mai putin importante”si trebuie”sa le lasam deoparte. Binele se potentiaza. Facem bine! Invatam in fiecare zi sa pretuim secunda. ”In fiecare clipa sta secretul vietii”…

“Raul ne asalteaza in formele cele mai perfide si necontenit. Esentialul insa cred ca este simtamantul ca nu suntem singuri si ca, in acelasi timp, nu stam cu mainile incrucisate. Iar daca in fiecare zi vom face “binele”cat de marunt si aparent neimportant, vom vedea ca toate se aduna si de la o vreme  privirea noastra se va aseza peste o lume mai senina decat cea de acum”. (Artur Silvestri).

Mesaje de suflet care ne insufletsc spiritual. Cuvinte de folos ce vor rezista in timp, calindu-ne pentru a duce mai departe “Fapta Cultuala”.

Sensul vietii noastre traite in echilibrul ce ni-l dau invataturile intelepte este , cred, mai intai de toate , acela de a intelege rostul solidaritatii care se manifesta fara a fi ceruta si al mainii intinse catre cel ce are nevoie ; apa pentru insetat si hrana pentru flamand.
Fiecare dintre noi il putem tine minte ;iar daca ne vom incerca sa il si facem posibil , ne vom da seama nu doar ca suntem de folos dar si ca nu ne este greu , biruind singuratatea cu o jertfa zilnica oricat de mica pentru cei care , la fel ca oricare din noi , au trebuinta de ajutor , sprijin si indemnare .
Sa fim , deci , pomi cu flori care dau fructe fara sa ne intrebam despre rostul lucrarii noastre ; sa nu fim vasc agatat de ceea ce rodeste si fructifica . Sa fim darnici si sa nu uitam lectia raspandirii gandului bun pretutindeni unde el poate ca este asteptat si dorit ; si va fi ascultat
. ”(Artur Silvestri)

Ai fost in Timisoara, prietene Artur Silvestri! Doamna Mariana Braescu Sivestri te-a adus printre noi , in sufletele tuturor.

Era soare, un porumbel se plimba zglobiu pe langa picioarele noastre. A fost poate unul din acei porumbei, de care imi povesteai cum il hraneai. Clopotele au batut in final, cu sunete de doina romaneasca…Un semn celest…Ai fost printre noi maestre.

A fost clipa cand am stiut, ca ai poposit langa noi, cei care te-am plans. Dupa acel moment am inceput sa scriu din nou. Prezenta sotiei, a cartilor, a “viiului” mi-au dat din nou taria de a merge mai departe. Nu puteam sa te dezamagesc. Pornisem pe un drum fara intoarcere.

Prietene, cand ma simt impovarata, gasesc rspunsuri, tu fiind mereu langa noi. Imi amintesc, de un mesaj :

Multumesc pentru ceea ce imi scrieti atat de clar, hotarat si de fiecare data-esential si nadajduiesc sa reusim si anul ce vine sa putem comunica si poate sa ne si vedem “fata catre fata”, daca o vrea Dumnezeu. As mai adauga, desi nu stiu daca va este de folos, ca orice semn ce imi vine de la Domnia Voastra imi da o multumire speciala. Un semn venit sub forma de gand pur si simplu, a unei carti ori a unei publicatii; de fapt, un semn oricat de mic ce imi arata ca existati, ca nu stati cu mainile in san asa cum fac prea multi dintre cei ce ne sunt contemporani, si , ca va ganditi si la altii care se straduiesc, pe cat pot, san u lase ca “nefacutul” sa devina risipitoare a vietii noastre atat de scurte.

Scrieti-mi oricand credeti ca trebuie sa impartasiti cuiva o parere, un gand sau o neliniste; cand realizati ceva ce credit ca va exprima au care a trebuit sa va ia efort si ati biruit pana la urma…”(Artur Silestri)

Dorinta de a “privi in aceeasi directie “s-a materializat. Ne-am adunat cu totii in jurul maestrului, si asa am ramas.

“… A venit timpul sa re-cladim si sa renuntam la distrugerile sinucigase de pana acum . La aceasta ne indeamna felul insusi cum suntem constituiti si , deopotriva , ecourile ce ne vin din vechime in forme si cuvinte care ne sunt inteligibile si pe care , la randul nostru , ne straduim sa le facem intelese si altora , pentru a fi utile azi , maine si in timpul nedeslusit ce ne asteapta . Caci , la drept vorbind , alta cale nu ar putea fi . Sa ne facem ca nu le auzim ar insemna sa ne aratam ne-asezarea si sa ne recunoastem nevrednici ; sa le uitam ar fi sa nu mai avem principiul insusi de alcatuire ; sa le schimonosim nu se poate inchipui caci am trai degeaba . Destul ca sunt unii , si nu putini , care , in indefinitul compozitiei lor sufletesti marunte , nici macar nu mai stiu de unde vin si unde se duc si a caror inclinatie catre “urat “si rau sta nu doar impotriva celulei originare negand intreaga istorie de unde au iesit ca intocmiri ci si in contra Naturii insasi , cu pecetile ei ce le sunt ininteligibile , straine si de sens abscons. Noi , insa, avem legitimitatea faptului trait si a lumii de origina cu mesajele ei i-modificabile , pe care ni le-am insusit .

In anii de pana acum , multi sau putini , asa cum o vrea Dumnezeu , nu am avut decat nazuinta de a privi in jur cu atentie si cu buna-voire , intelegand ca , daca viata ne-a fost data ca un mister inexplicabil , nimic nu o face mai bine purtatoare de inteles ireductibil decat rezultatul viu si definit , Fapta , de orice greutate . De-aceea , atat “ieri ” cat si azi -si , daca voi avea zile, si maine – am simtit ca daca dincolo de orice prejudecati , retinere nepasatoare si individualism sterp , voi afla , precum in nisipul riurilor mari , pepita de aur si o voi arata si altora , ajutand, pe cat pot , sa se scoata mai lamuritor in evidenta , nu voi fi trait fara rost ; si nadajduiesc ca nu am gresit .
Multi cred , si imi spun , ca astfel de indemnari , desi in esenta laudabile si poate ca si creatoare de efect pozitiv , nu vor duce decat la suferinta si dezamagire caci stergerea din memorie a celor bune ce ti s-au facut este o lege ireductibila a “umanului ” si ca gratitudinea apasa de obicei ca o boala grea si nu se suporta decat de catre cei cu adevarat puternici . Insa daca as gandi la fel , ar insemna sa nu mai pot inainta cu largime si sa cad cu totul prada desnadejdii inchipuindu-mi ca , in timpul ce va veni , “lucrarea” noastra, de oricata anvergura , nu va mai insemna nimic si ca , in locul sufletelor dedicate , vor exista numai creaturi definite de o stricaciune insondabila unde apucaturile rele ar fi doar cele mai de ingaduit . Aceasta concluzie este de neimaginat . Viata noastra nu se desfasoara in masuri ce depind de noi mai mult decat de insasi Firea careia ii apartinem iar in enigma ei insondabila nu incap decat principiile ce conduc la “intocmire” , creind organisme cu sens interior si nu aratari necontinutistice . Suntem , deci , “in firea lucrurilor ” , adica acolo unde esentiale sunt “locul de unde venim ” , limba ce o vorbim , rudeniile ce ni s-au dat , sufletele insotitoare , intregul ce ne inconjoara si pana la urma – Parintii , adica Neamul , alcatuind o realitate nesfarsita si inaccesibila pentru intelegerea noastra , fapturi mai marunte decat bobul de nisip .
(Artur Silvestri)

Si in “Cortul nostru” ridicat de tine prietene, ne-am adunat cu precadere, oameni buni, asa cum ti-a fost voia. ”Nu vom lasa fara timp ceea ce socotim ca ne reprezinta si ca nu vom mai amana fara rost, si in folosul celor ce nu merita straduinta noastra, tot ceea ce mai inai si-ntai trebuie facut pentru Neamul nostru si cat mai putin pentru noi. Caci pentru toate vine o plata, candva, intr-o vreme ce nu e asteapta si nu iarta. ”(Artur Silvestri)

Cartile editate acum sunt si mai cautate, lumea incepe sa descopere OMUL de aleasa pretuire, ARTUR SILVESTRI.

Ne-ai promovat pe noi, necunoscuti lumii, si manuscrisele tale le-ai amanat, din dragoste pentru oameni. Cata sfintenie in fiecare bine zidit!

Maestre, ce spun Sfintii Parinti in acea lume unde toti vom ajunge? Sa fim buni, sa ne iubim aproapele, sa semanam binele la tot pasul…Sa fim pregatiti pentru mantuire…Asa cum prietene ai facut-o demult, doar tu si Tatal Ceresc, in noptile tarzii, vegheat in ingerii fara somn, preocupat da starea natiei.

“In zilele ce ni s-au dat, cand majoritatea zdrobitoare si sufocanta este atat de putin “asezata”, fiind mai mult “imagine” decat “continut”, a crede ca aproape totul-sau chiar totul!- se  alcatuieste in acest fel e o reactie obisnuita . De fapt, a nu fi asa nu-i nicidecum un “exceptionalism” ci o “normalitate” in “norma data de tipar”, o expresie a Naturii. Uitati-va la vietatile din natura care, intotdeauna, fac ceea ce li s-a spus sa faca, miscandu-se dupa un “tipar” neclatinat: ele nu mint, nu inseala, nu au ganduri oculte si nu “inchipuie bezmetic” fiindca nu pot: ar fi contrar insasi formulei lor de a exista. “Omul” doar le face pe toate acestea si le face cu incredintarea ca “asa trebuie sa fie” :si greseste. Dar poate ca acesta este si scopul lui final. . .

Caci contrar a ceea ce se crede, Romania tainica este incalculabil mai bogata si mai diversa prin atitudini, gesturi si chipuri decat “Romaniile de suprafata” si decat “tara simplificata”, nascocita  pentru vitrina si pentru creatia de realitati fictive ale “jucariei
circulare”. ”
(Artur Silvestri)

“Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un prooroc sau un apostol, ci a spus-o Hristos ; Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? De ar avea toata lumea nu poate cumpara un suflet ! Asta a spus-o Hristos!”( Pr. Cleopa)

Prietene, dupa doi ani, te simt linistit, senin, angelic. Fapta Culturala este vie, prin tot ceea ce face doamna Mariana Brascu Silvestri si Doamna Teodora Mindru.

Tara plange, prieten bun. Ai prevazut valtoarea, nimicnicia lumii.

Saracirea severa a oamenilor care produc, si, deopotriva, declasarea lor prin obligarea la vanzarea muncii aproape pe nimic, sunt directivele vremii de azi. Imi creeaza o stare de rau numai gandul ca asemenea realitati exista iar cand le intalnesc direct totul se amesteca indefinit in manie, desperare si compasiune. Uimitor este insa ca “ei” inteleg aceste vremuri: o priveam astazi pe femeia ce alegea gogosarii, cu gandul sa ii dea “pe cei mai buni” si recunosteam la ea simtamantul de calm intelegator al taranului. Aveau amandoi aceiasi privire obidita dar directa si “simpla”, ca si pronuntarea unei axiome. Cu siguranta ca oamenii acestia “stiu” ceva sau, mai bine spus, “ceva” din ei le da aceasta liniste in vremuri nedefinite, o liniste asemanatoare cu a copacilor desfrunziti, in toamna tarzie.
(Artur Silvestri-19 Noiembrie 2006)

Chiar daca ne este dor, ne hranim prin fapta si cuvinte lasate mostenire.

Peste noi, si peste Locurile noastre, trec zile si ani grei si nedeslusiti;pe deasupra noastra trec nori intunecati si panze incetosate:vremuri de neliniste, de bejenie si, poate, si de prigoana.

Astazi, multi din cei ce isi facusera din Fapta Buna o expresie a insusi felului lor de a fi incep sa ezite si sa se indoiasca sub asaltul unui rau nedefinit care aduce stricaciuni fara de numar si apasari in a preschimba asezaminte multimilenare ce ne-au tinut ; dar si obiceiuri neverosimile. E vremea cand, ca si altadata, va trebui sa alegem graul de neghina si sa ne invatam a vedea „samanta buna”si roditoare si „soiul”ei bun, indiferent unde se gaseste ori se ascunde . . Caci, oricat ni s-ar spune, prin cuvinte, despre ceea ce altora li se pare ca ar fi „de trebuinta”-multi venind cu porunca de la Inselator- noi stim, prin insasi intocmirea noastra, ca adevarul nu cunoaste decat o randuiala iar aceasta izvoraste de acolo de unde ne vin toate si se exprima intotdeauna prin Neamuri.

Numai astfel, prin aceasta enigma ce salasluieste in fiecare dintre cei buni si doritori de a merge „inspre bine”, vom putea trece peste timpurile de acum cu nadejdea Timpului nesfarsit. .
Si eu, ca si Domnia Voastra, ma straduiesc sa fac- in tacere si la adapost de zgomotele lumii dezlantuite -”partea mea de bine” fara sa spun decat putin-si uneori chiar deloc-din ceea ce fac si nici daca imi este usor sau greu caci stiu, asa cum bine stiti, ca unicul nostru criteriu este Fapta Buna;iar pe aceasta o stie Dumnezeu, caci nu exista un alt Judecator.

El ne va ajuta sa ducem inainte , si cu folos, dorinta noastra de a infaptui si a lasa o urma , o povata sau o indrumare ce poate ca va fi un reazem candva, cui va avea
nevoie:insetatului, flamandului, deznadajduitului sau celor umiliti si obiditi. Dar pentru aceasta avem uneori, si chiar la Zile Mari, trebuinta de a simti ca „nu suntem singuri” si ca nu suntem ai nimanui
. ”(Artur Silvestri)

Asa cum stim amandoi, “trecutul e in prezent pentru ca ei, sunt prezenti si asa prezentul lor si al nostru e trecutul lor si al nostru, de aceea ne simtim atat de solidari cu ei, cu ceea ce numim trecut. Vorbind despre trecut, fara sa ne dam seama, intotdeauna intrebuintam pluralul la persoana I : Noi am luptat la Calugareni – zicem; noi am luptat la Plevna – zicem; noi am facut unirea –zicem! Vorbim ca niste nemuritori. Si suntem nemuritori. ”(Antonie Plamadeala). Asa cum esti si tu maestre ARTUR SILVESTRI, un nemuritor. Aparandu-ti memoria, ne aparam pe noi. Vesnic in inimile noastre. Ca o flacara ce arde necontenit pe altarul culturii. Asa esti pentru noi, MAESTRE ARTUR SILVESTRI!

MARIANA GURZA

Nota: Citate din “file de corespondenta”

12 Mar
2013

Florentin Smarandache: Artur Silvestri a scris „o carte înlăcrimată “ şi sfinţită

Vremea Seniorilor, Vol. I, Scrisori de altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti“, 160 p., Carpathia Press, Bucureşti, 2005.

Un epistolar depănând amintiri din anii 1984-9, sau o „carte de povăţuiri“ cu multe feţe bisericeşti măreţe pentru ortodoxia noastră, precum Patriarhul Teoctist, Nestor Vornicescu (Mitropolitul Olteniei mele), dr. Antonie Plămădeală (Mitropolitul Ardealului), Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Epifanie Norocel (Episcopul Buzăului), Vasile Coman (Episcopul Oradei), Lucian Florea – Tomitanul (Episcopul vicar al Tomisului şi Dunării de Jos), Emilian Birdaş (Episcop de Alba Iulia), Gherasim Cristea (Episcopul Râmnicului şi Argeşului), Arhimandritul Vicenţiu, etc.

Eseurile – povestiri ale autorului curg liniştit în tonuri melancolice, brodate de un scris minuţios ca filigranele unei bijuterii.

La frontiera onirismului:Artur Silvestri, „Apocalypsis cum figuris / Şapte nuvele fantastice şi un epilog“, Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, 2005.

Scrierile lui Artur Silvestri din anii 1983-4 par vise cu ochii deschişi: încărcate de mister – aşa cum stă bine unui istoric al civilizaţiilor- şi nebuloasă. Sunetele naturii formează fondul acestor nuvele scurte şi rustice dar mai lirice decât în creaţia lui Galaction. „Farmec neadevărat“, „spirit muzical“, „gesturi hipnotizate“ în cuprinsul lor.

Autorul povesteşte în gând, liniştit, romantic. Predomină descrierea în defavoarea acţiunii. Multă psihologie. Personajele sunt interiorizate, enigmatice, vagi, fără nume (cu rare excepţii), doar umbrele lor reliefate ca într-un teatru cu decor ambiguu.

Adevărate poeme în proză pot fi considerate, amintind romanele sud-americane şi oamenii furaţi de viaţă pe apa timpului …

Vasile Voiculescu prozatorul, dar mai ales Eliade din nuvelele sale fantastice, sunt înaintaşii lui Silvestri.

Un nou gen literar:Artur Silvestri, „Memoria ca un concert baroc / Vol. I: Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri / Vol. II: Ofranda aproape fără grai“, Carpathia Press, Bucureşti, 2004 – 2005.

Autorul relatează, în texte cu metafore înflorind ca nişte ghiocei şi beneficiind de un lexic extins, întâlnirile sale cu diverşi scriitori români din exil, precum Pius Servien (Piu Şerban Coculescu), George Uscătescu, Leon Negruzzi, Paul Lahovary, pictorul Ioan I. Mirea la care locuia când mergea la Paris, Traian Filip, Dinu Adameşteanu, Nicolae Baciu, etc.

Poveştirile – eseuri – memorialistică, tinzând să formeze un nou gen literar, descriu cărţi şi autori, re-evaluează opera lui Pius Servien – parizianul, al cărui jurnal Artur Silvestri l-a descoperit la Paris în biblioteca lui Leon Negruzzi, în sistem amănunţit, atent la gesturi şi mimică, şi colorate de expresii plastice şi gânduri candide.

Volumul II, în acelaşi stil de eseu-memorialistic, trece în revistă locuri sfinte, evocând cu nostalgie mânăstiri din Moldova.

Voi avea ocazia să donez şi aceste volume interesante, semnate de scriitor, la Biblioteca Universităţii Arizona din Tempe, unde am format o colecţie specială cu multe publicaţii şi documente româneşti – pe lângă cele străine.

 

FLORENTIN SMARANDACHE , SUA

(Revista Neamul Romanesc, on-line, serie nouă • an VI, Nr. 9 / 2011)

12 Mar
2013

Dumitru Stăniloae: ” Gânduri despre sfinţi”

În „Studiul introductiv“ la acest volum, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor Vornicescu subliniază, precum se cuvine, importanţa publicării lui ca cea mai cuprinzătoare colecţie de „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti“. Înalt Prea Sfinţia Sa arată că acest volum aduce dovada cea mai bogată şi mai întemeiată că, creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi Sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decît un mic număr dintre ei şi aceasta, de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au cîştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare formală a sfinţilor de mai tîrziu, confirmînd venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor mai face în „Studiul introductiv“ o serie de consideraţii asupra îndreptăţirii canonizării unor sfinţi locali de către Bisericile ortodoxe naţionale, îndreptăţire de care au făcut uz celelalte Biserici ortodoxe naţionale şi de care nu poate fi lipsită nici Biserica Ortodoxă Română.

DUMITRU STĂNILOAIE – „Gînduri despre sfinţi“

“Toţi sfinţii cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au cîştigat această calitate lucrînd pentru credincioşi sau remarcîndu-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii, sau după moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobîndită de ei într-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putînd fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sînt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sînt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sînt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sînt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sînt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfînt, chiar dacă Duhul Sfînt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfînt Bisericii universale, care a început la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzînd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sînt diferite, dar sufletele sînt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Acelaşi Hristos.

Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul IV, sau în secolul XVIII, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvîntul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihastri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, cînd ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cît mai multă convingere şi să le urmeze pilda.

Cu cît mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atît chipul lor iradiază cu mai multă putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa sobornicească mai poate fi pusă în evidenţă şi altfel.

Un sfînt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În ei nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sînt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decît prin toţi credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt se şi întîmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cît mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.

E bine ca credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţă de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfînt aduce prin faptele lui săvîrşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăşesc determinările locale, ridicîndu-se la ceea, ce poate fi model şi întărire pentru credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungîndu-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cît mai marea înfrăţire a popoarelor din sînul ei. Un model în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfîntul Munte Athos a „Patericului românesc“, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan.

După ce în secolul XIX s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii Ortodoxe, conştiinţa naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sînt comune, şi în primul rînd în conştiinţa că trăiesc în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele şi prin sfinţii lor. Dacă creştinismul întreg a intrat într-o mişcare de convergenţă ecumenică, de ce nu şi-ar afirma Biserica Ortodoxă cu mai multă putere unitatea ei lăuntrică?”

 Dumitru Staniloae

 luceafarul.wordpress.com/

 

12 Mar
2013

Alexandru Nemoianu: “Un text mai puţin cunoscut al părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia”

Publicarea lucrărilor părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Jurnalul fericirii, Primejdia mărturisirii, Dăruind vei dobândi, a îmbogăţit cultura românească şi i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate şi analizate, iar în momentul de faţă ele se bucură de o enormă popularitate în România. În paginile lor românii găsesc nu numai frumuseţe şi informaţie, ei află acolo sfat, dragoste şi semn. Căci existenţa părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat, aşa cum singur a spus-o în repetate rânduri, sub semnul unei duble iubiri, fără hotar şi fără condiţie, pentru ortodoxie şi pentru neamul românesc. Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate şi adăugite, din opera părintelui Nicolae Steinhardt au fost anunţate într-un studiu al lui rămas mai puţin cunoscut. Este vorba de Secretul „Scrisorii pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I. L. Caragiale, publicat în revista Ethos (redactori Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, p. 108 – 151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio „Europa Liberă” în aceiaşi ani.

Autorul îşi începe studiul amintind că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare petrecute într-o celulă de la Jilava în primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în ortodoxie într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.

În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedească limpede că Scrisoarea pierdută nu este o simplă comedie şi o extraordinară realizate dramat urgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea părintele Nicolae: „Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri… şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat – uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de faţă românesc. Ce-i această lume şi care- i punctul precis din care începe şi se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare şi coana Joiţica îl iartă… Actul al IV-lea e totul şi duce de-a-dreptul la izvoarele românismului” (p. 112-113).

De aici mai departe, paragraf după paragraf şi capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică ce era acea lume a esenţei româneşti. Autorul arată limpede că cele ce le spune sunt şi declaraţii de dragoste (în vorbele lui, „cri de coeur” ) faţă de ortodoxie şi neamul românesc. în această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, ortodoxia, şi cele din realitatea imediată, neamul românesc, se poate vedea perfecta înţelepciune a unui adevărat creştin. Această dublă iubire nici nu putea fi altcum şi este extrem de pilduitoare azi.

Sunt atât de mulţi cei din jurul nostru care se grăbesc să vorbească entuziaşti despre virtuţile cutărei idei şi cutărui sistem şi care, cu egal entuziasm, se grăbesc să-i blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat deasupra acestei ispite. El a ştiut bine că cel care afirmă că îl iubeşte pe Dumnezeu, dar care dispreţuieşte creaţia Lui, minte şi că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasa îndrăzneală a propriei sale închipuiri.

În lumea descrisă în actul al IV-lea al Scrisorii pierdute, Nicolae Steinhardt spune că românii apar ca popor al dreptei socotinţe, al judecăţii chibzuite şi al măsurii. Un popor al creştinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credinţele. După părintele Nicolae Steinhardt, românii sunt, mai mult decât orice, echilibraţi şi asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acţiunile omeneşti, de a înţelege că până şi în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea „o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută (scopul dintotdeauna al extremiştilor şi fanaticilor) este şi rămâne nătângă atunci când nu este însoţită de milă. Adevărul şi Binele nu pot fi abstractizate şi idolatrizate, ci trebuie privite în complex şi în relaţie. Călugărul care a minţit spre a salva o viaţă este mântuit, căci a ierarhizat cu dreaptă socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduinţa, înţelegerea, chiar degradate, fac totuşi cu putinţă omenia datorită enormei lor capacităţi de răspândire şi contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt şi stau întemeiaţi pe credinţă, bun simţ şi omenie ştiu că sub nici o circumstanţă nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid şi chinuie, căci ei nu au credinţa care să-i oprească şi să-i facă liberi (Libertatea fiind în primul rând respectul pentru libertatea celui care gândeşte altminterea). Dintr-o asemenea înţelegere Nicolae Steinhardt afirmă că însuşirile româneşti fundamentale: mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, preţuiesc mai mult decât inteligenţa, iniţiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădeşte mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o formă care stă deasupra oricărui comentariu: „În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aci, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând”.

ALEXANDRU NEMOIANU

(Luceafarul Romanesc, ed. on-line, martie, 2007)

12 Mar
2013

Mihai Ungheanu (17 martie 1939 -12 martie 2009)

“În istorie nu există dacă… Istoria se petrece, se întâmplă, se scurge. Asta e epoca în care am intrat, în care ne-am confruntat cu toate obstacolele, satisfacţiile. Nu se poate schimba epoca în care trăim, este o iluzie”.

Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu ne-a parasit, intr-o joi, la varsta de 70 de ani,

Da… Nu exista “daca”….Viata, ea insasi istorie, “se scurge” pe neasteptate. Plecarea dintre noi a marelui roman MIHAI UNGHEANU ce s-a visat mereu in Romania Mare, este dureroasa pentru neamul romanesc. Parca cei mai buni, iubitori ai lui Eminescu s-au hotarat asa dintr-o data “sa plece “ sa-si caute “Luceafarul”..O tainica intalnire la o  masa cereasca, alaturi de Marin Preda, Nichita, Gheorghe Pitut, Cezar Ivanescu, Artur Silvestri si altii, binecuvantati de Cel de sus. Oare de ce s-au grabit?  “Grupul Eminescu” o generatie mareata, iubitoare de neam! Scriitori, critici literari, istorici de marca aparatori ai lui Eminescu si romanitatii.

Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supra­vieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.”

Aceasta generatie, prin care scrisul insemna viata si tara insasi respiratia si-a castigat respectul pamantului strabun. Sunt convinsa si oriunde s-ar afla scrisul va fi boarea diminetilor romanesti.

In 17 martie am fi dorit sa-l sarbatorim, sa ne amintim impreuna de Artur Silvestri a carei zi ar fi fost in 19 martie. O vom face.Ne vom ruga pentru pacea lor in gradina vesniciei.Dumnezeu stie sa-si rasplateasca iubitorii de neam! Acum gradina cereasca este mai bogata, iar noi mai saraci. Toate au un inteles tainic! Ingeri nevazuti, prezenti langa noi, pe ogorul tarii.

“In anii ’70-’80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei “Luceafarul”. Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua intelighentie, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii ’50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim “Holocaustul culturii romane, 1944-1989″ si “Enciclopedia valorilor reprimate”

Omul politic Mihai Ungheanu si-a castigat pe vecie locul in parlamentul inimilor de romani. Dumnezeu sa-l aseze in ceata dreptior Sai.

Nu îmi place să visez… îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”

S-a stins, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. Noi, asteptam…ca acel “lucru tangibil” sa fie dus la bun sfarsit, bucurandu-ne de Romania noastra.

Doamne, odihneste-L in Imparatia Ta!

 

MARIANA GURZA

(Luceafarul Romanesc, on-line, 17 martie, 2009)

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 39329

Ultimele Comentarii