11 Jun
2013

Teo Cabel: În foșnetul frunzei de stejar

              ÎN FOȘNETUL FRUNZEI DE STEJAR

 

 

Un cerb semeț, cu ochii  plini de munți

(bate toaca, pe Ceahlău)

Ridică maiestos din corn,

Să-nalțe cerul cu o palmă.

 

Dinspre câmpie,

Vultur, în zbor de întâlnire,

Sub a timpului năframă

Glisează veacurile în privire:

 

Câmpul,  mai duduie… galopul cailor.

Rugăciuni fierbinti

Piroane în poarta timpului,

Tăișul de granit  al scrutării,

Oțelul săbiei semănând speranța în ogorul  veacurilor.

Duruitoarea, ison de vecenie.

Cerbul pășește  podul ochilor, întins de vultur:

Dunărea , Oltul , Prutul și Siretul, Jiul, Mureșul și Crișul

Munții, câmpiile, înaltul și hăul,

În freamăt ca frunzișul…

Până-și închide luna pleoapa

Și apoi iar… duruitoarea rostogolește zorii.

În raza soarelui se ascute cornul cerbului;

Mai jos, se umbresc, crucile date cu var.

 

 

În brazi se odihnește luna,

Ctitoria bătrânului  zimbru.

Din chitară, se-ncropește tinereții arvuna,

Escaladarea pe versanți, spre dimineață

Când se stinge feștila, ramâne istoria-ntr-un timbru.

În nopțile de vară, sub grinda de fum  înegrită,

Bătrânul cronicar trăgea să nu moară,

Printre cuvintele neterminate.

Gândul său, ostoit la sfințirea izvorului,

S-a vindecat de tăcere în strigăt

În țara lui taica  Nicoară.

 

 

Când merele încep să dea în copt

Lupul aleargă-ntins la Kogaion,

Vestește zimbrului, de Sfântul Petru

Îl așteaptă cerbul, pe Toaca, pe Ceahlău,

Să mai ridice cerul cu o palmă

Peste a veacului năframă.

 

Teo Cabel

21.05.2013

11 Jun
2013

Cezarina Adamescu: Cântecul tainei

Ceea ce e de remarcat încă de la început la acest poet, este saltul urieşesc pe care l-a făcut de la volumul de debut, „Tablouri fără semnătură”, din 2010.  Cum era, de altfel, firesc. Acumulările celor doi ani, chiar dacă autorul a mai scris sporadic prin reviste şi site-uri, îşi spun cuvântul. Aceeaşi a rămas însă, filozofia. Aceeaşi – introspecţia psihologică, gândirea transpusă liric. Aceeaşi, maniera. Doar mijloacele de expresie s-au diversificat pentru a da substanţă mesajului. Cred că el însuşi, contemplându-şi creaţia, nu se mai recunoaşte pe deplin. O adâncire a sensurilor creaţiei, o profunzime care a sedimentat actul artistic, ridicându-l, totodată, pe noi piscuri. Drumul spre desăvârşire este în continuă ascendenţă.

          E de mirare, însă, de ce în primul poem, Teo Cabel nu-şi recunoaşte poezia. „Poezia mea străină îmi e. / Sare la mine din gura altuia, / Se altoieşte în aer / În fel de fel de chipuri, neştiute.” Tonurile, când înalte, când foarte joase, se înfăşoară ca într-un dans melopeic, în pufoasa răcoare a inimii, amplificând sentimentele: „Strigă şi se spargte-n ecouri: / Ca un foc de artificii unele, altele peşteri, /Printre stalagmite / Strig eu, eu, eu…se aude / Din adâncuri / Noi, noi, noi…// Străină mi-e poezia mea” (Străină).

          Trecerea de la „eu” la „noi” reprezintă o etapă importantă. Autorul nu se mai mulţumeşte cu acel monolog în surdină, menit să-i astâmpere orgoliul liric, ci trimite semnale, reverberate-n ecouri, spre ceilalţi, „noi, noi, noi”.

          Şi feed-back-ul nu întârzie să apară. Poetul are deja „revelaţia orizontului”. Dincolo de care, poezia lui se face fluture în căutarea pajiştilor unde explodează culoarea şi parfumul.

          Trepte, paşi desculţi şi păsări de foc. Elemente constructive. Şi pereţi de oglinzi hulpave care tind să înghită imaginile. Aceste elemente repetitive: trepte, trepte, trepte, hău, hău hău, foc, foc, foc, aripi, aripi, aripi ne duc cu gândul la jocul din copilărie, „Foc, foc, apă, apă”. Suntem aproape, sau departe de adevăr? Cât de aproape şi cât de departe?

          Aproape departe se întrezăreşte crucea. Şi nu altundeva, decât într-o răscruce, care te sileşte să alegi un drum.

          Oricare ar fi drumul, el este compus din trepte, din hăuri, din foc şi din apă. Şi din nou, altă cruce. Pare să aibă un sens, o cheie, un rost, un temei.

          Teo Cabel ne învaţă că nu există cale de întoarcere. Nu poţi privi înapoi precum Lot la stana de sare. În caz contrar, „Te vei răstigni la intersecţia zilelor” – adaugă el implacabil.

          Nici sentimental, nici liric, nici nostalgic, Teo Cabel este un poet lucid, destul de transparent, care-şi construieşte discursul din mici fragmente de vitraliu, lipite dibaci, astfel încât să lumineze aproape feeric.

          Se pare că nu e deplin conştient de impactul pe care-l are asupra cititorului, acesta părându-i-se firesc, normal, necesar, aproape obligatoriu. Uneori găseşte sintagme uluitoare, alteori, face din cuvintele cele mai antipoetice, mici rezervaţii de emoţie. Problema lui nu este ca aceste cuvinte să sune frumos, muzical, să creeze eufonii fără cusur, ci mai degrabă să-şi desfăşoare ideile în mod frust, neşovăielnic, fără consecinţe, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se înfăţişa precum este.  Versul lui nu e prelucrat în retorte speciale.

          Cu toate acestea, poemele sunt proaspete, stenice, degajând oarecare căldură sau poate impresia unei călduri lăuntrice, a uneia care nu arde pielea, nici sufletul. Te atinge uşor, precum mângâierea mamei, suavă ca a îngerului guardian, care nu te scapă din ochi niciodată. Îţi stă în preajmă şi-ţi şopteşte.

          Dincolo de tăcerea rugăciunii, se simte supremaţia divină: „Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni. / Dacă ţi le deschide cineva, / Întotdeauna primul este Dumnezeu / Nu te umileşte cu prezenţa Lui, /Îţi trimite un prieten.” (Tăcerile).

          „Lumina Cuvintelor” – nu e decât „Un stol de galaxii fâlfâindu-şi aripile”. (Tăcerile)

          Prezente permanent din dorinţa de autocunoaştere – oglinzile, fie retrovizoare, fie cele cu, sau fără memorie, reflectându-ţi fidel chipul sufletesc. Oglinda pe care poţi desena un drum, o cărare către celălalt.

          „Potopul singurătăţii” – este un poem tulburător, încărcat de substanţă, de sensuri vădite sau ascunse. Se remarcă şi aici, tema făcliei, a luminii izvorâte din adâncul de sine: „În viaţa poetului / Nu vine niciun porumbel, /Nici o ramură de măslin. / Doar o făclie / Pâlpâie / Doamne, ce ploaie!”

          Motivul Soarelui personificat este evident în poemul „Picior de plai”: „Soarele îşi saltă un ochi (şi se pierde) / În porumbul de la marginea satului./ (…) Soarele se ridică indiscret într-un cot, / (…) / În câmp soarele mângâie boabele de struguri / Se coc în ele nunţile satului. Se văd / Cum se duc cei care au venit / Fără să fie întrebaţi, / Şi aniversările şi sfeştaniile…” (Picior de plai).

          De asemenea, un motiv frecvent este „poarta orizontului”.

          Poemul „Răsăritul” este un pastel modern cu multe figuri de stil: „Cioburi de întuneric sar / Din vârful muntelui. / A urcat cerbul / Cu potcoave de lumină, / Coarnele rămuroase au sfâşiat noaptea, / Desantul zorilor…/ Stânca, în cerbicia ei milenară, /Freamătul copitelor toacă, / Peste râpele cu afini, / Slujbe în schitul toamnelor / Pe altarul florii de colţ. // Se bate utrenia cărărilor neîncepute. / O mantie…de general / Zorii îmbracă versanţii, / Stampe epocale. Ca dintr-o magie, / Verde, pădurea. / Soarele / Se spală pe ochi. // Cerbul îşi mână ciutele / Din ochi mari ca tăul rece.”

          Poezia soarelui şi a zorilor şi-a pus amprenta pe creaţia lui Teo Cabel. Şi zorii sunt personificaţi în fel şi chip. „Zorii păşeau tiptil printre picioarele tale”; în timp ce „Ziua…trecută” este „Diformă şi lălâie” (Regăsire).

          Ne aflăm, de asemenea, în universul domestic al scriitorului, cu tabieturi şi hobby-uri legate de familie: cafeluţa de dimineaţă, ştirile de la televizor, capotul vaporos al nevestei, cu sânii ca nişte padele miraculoase şi alte mici delicii conjugale, care-l înrobesc pe orice bărbat. Cu toate aceste conforturi diurne şi nocturne, poetul simte cum: „A trecut pe la fereastră un / Sentiment de gheaţă”; „Simţeam cum se surpă în mine / Toate”; „Simţeam neputinţa ca un laţ”; ş.a.

          Tot frânturi din universul domestic se întâlnesc şi în poeziile: „Nunta”; „Tunelul nopţii”; „Coroana zilelor” care îi este dedicată soţiei.

          „Soarele aşteaptă să trag perdeaua, / Să măture cioburile sparte ale viselor. / Cum le atinge, se topesc ca zahărul / În cafeaua pe care / Mi-o întinzi tu, iubire. / Zîmbetul tău mă sărută cu foc şi zgomotos / Înaintea buzelor tale” (Tunelul nopţii).

          Un portret admirabil îi face poetul mamei, mai precis, simbolizează „prezenţa de a fi a mamei”: „Când ţi se amputează mâna sau piciorul, / Încă le mai simţi cum te dor. / Mama este apa pe care o bei, / Lumina care te pătrunde şi ochii care / Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte / Păcatul tău: /Uitarea, Nepăsarea. / Mama este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin care priveşti, / Nu geamul casant / Rădăcina pe care nu ai voie s-o tai, /Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.” (Mama).

          Sentimentul iubirii este mai pregnant, mai viu în acest volum decât în cartea de debut.

          Toate acestea sunt mici istorii, fiecare poem aflându-se la încrengătura visului cu nevisul. O stare de oniro-luciditate, ori, inserţii de vis în trezie. Păşeşti printre ele ca să nu sperii nălucile gândurilor.

          Din poemele-istorisiri, totdeauna se degajă „ceva nedefinit”, plăpând precum firişorul de apă găsit cu nuieluşa de-alun, ceva care, pe măsură ce creşte, se limpezeşte, devine râu şi fluviu, în revărsarea lui nestăvilită.

          Ca un adevărat „Comandant al anotimpurilor”, poetul are un scop declarat: „Să descoperi continentul din suflet / Şi să ajungi în oceanul nemuririi”.

          Pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la înţelegerea rostului său împlinit prin creaţie: „Am pus icoana vieţii în cuvinte” (Sensuri agăţate) – ceea ce reprezintă, cu adevărat, o izbândă jertfelnică. E ca şi când ai aduce flori de lumină, flori de dor, la piciorul altarului.

CEZARINA ADAMESCU

Vinerea Mare, 2013

(TEO CABEL, MERG MAI DEPARTE, Editura Editgrapf, 2012)

10 Jun
2013

“Interviu cu scriitoarea Vavila Popovici”

Ionut Dusca: Vavila Popovici, ce nume frumos! Ce origine are acest nume? Dar purtătoarea acestuia?

Vavila Popovici: Mă bucur că vă place acest nume. M-am născut în ziua de 24 ianuarie și m-au botezat în aceeași zi, de teamă să nu mă piardă, cum se spunea. Bunica care se afla de față le-a sugerat să-mi dea numele sfântului din acea zi, ca să-mi poarte noroc. În calendarul ortodox era trecut Sântul Mucenic Vavila. Nașa se numea Maria și preotul a grăit: „Se botează în numele Domnului Vavila – Maria”. În certificatul de naștere a fost trecut numai primul nume: Vavila. Popovici este numele de familie pe care l-am obținut prin căsătorie. M-am născut în nordica Bucovină, din părinți născuți și ei tot în aceeași parte a țării.

Despre Sfântul Mucenic Vavila se spune că a fost a fost episcop al Antiohiei între anii 237-253 d. H. În anul 250, pe vremea împăratului păgân Decius care a domnit între 249-251 d.H. – prigonitor al creștinismului – a fost prins și împreună cu trei tineri cărora le era dascăl, a fost întemnițat, legat în lanțuri și refuzând să renunțe la credință i s-a tăiat capul atât lui, cât și celor trei tineri. Persecuția creștinilor începuse din anul 64 odată cu împăratul Nero și ar fi durat până în anul 313.

I. D. : Am văzut că aveţi calificare şi de inginer. Sunteţi un inginer ajuns scriitoare sau o scriitoare ajunsă, de nevoie, şi inginer?

V. P. : Scriam poezii încă din vremea copilăriei, despre flori, prietenie și mai apoi… despre dragoste. Poate că se iveau datorită trăirilor mele extatice, poate faptului că am luat contact devreme cu poezia scrisă și aveam obiceiul să memorez poeziile care-mi plăceau, poate a fost un dar de la Dumnezeu, nu știu! Mai aveam și un bunic căruia îi plăceau versurile și care m-a învățat multe poezii. Apoi, am scris în anumite perioade ale vieții versuri pe care nu le-am publicat, nici nu mă gândeam să le public. Se alăturau activitățile mele artistice… Am dorit, la cei 17 ani când am absolvit liceul teoretic, să îmbrățișez o carieră artistică. Nu s-a putut. Absolvind un liceu teoretic, cu o pregătire bună și cu rezultate bune la fizică, chimie și matematică (fizica mi-a plăcut în mod special!), am mers pe drumul științei. Obținând diploma de inginer, am lucrat la început în învățământ (am predat matematica și fizica), apoi în cele două mari Combinate din țară, cel Chimic din Borzești și cel Petrochimic din Pitești. M-am pensionat pe caz de boală, am continuat cu traduceri tehnice efectuate în baza unui certificat de traducător. Știința mi-a dat multe cunoștințe, literatura a încercat să mă învețe ce să fac cu ele. Se spune că știința este cea care îți exersează mintea, preocupările artistice și literare ți-o șlefuiesc. Între timp (care timp? mă întreb acum, fiindcă lucram în fabrică câte zece ore, acasă aveam copiii…) mai scriam și poezii. Târziu, câteva persoane au citit cele scrise și le-au apreciat, m-au încurajat, chiar am fost puțin speriată, fiindcă nu îndrăznisem să compar vreodată poeziile mele cu ale altui poet. După ce au apărut câteva poezii publicate în reviste, a fost cu adevărat extraordinar să aud de la persoane cunoscute, dar și necunoscute până atunci, că au citit poeziile şi că le-am înseninat clipele vieții, alții spunându-mi că s-au recunoscut în poeziile, mai târziu în cărțile mele de proză, fiindcă a venit un moment al vieții când am simțit nevoia să povestesc despre viața pe care o trăiam. Mi se părea că pot, într-un fel, îndrepta asprimile vieții. Credeam! Mi-a plăcut să scriu totul la persoana întâi, mi s-a părut că așa pot fi mai aproape de cititor. Când scrii la persoana întâi, cititorul poate să-și închipuie că toate sunt întâmplări trăite de autor, dar nu este întotdeauna așa. Poți să vezi răul și binele altcuiva, fără să experimentezi pe propria-ți piele și să-l redai ca și cum ți-ar aparține, fiindcă l-ai putut înțelege foarte bine. Scriind, la un moment dat mi s-a întâmplat să amestec autobiografia sau biografia cuiva cu ficțiunea și aceasta nu pentru a denatura realitatea, ci pentru a pune accent pe câte ceva; înaintând în scris, îmi dădeam seama că nu întotdeauna poți ajunge la ceea ce ai visat. Mă culpabilizam ori de câte ori îmi dădeam seama că nu am îndrăznit, sau mă revoltam, sau sufeream de câte ori îmi dădeam seama că nereușita se datora faptului că unii s-au opus brutal drumului în viață (al meu sau al altora) și atunci fabulam pe lângă acel subiect. Fabulam este poate incorect spus, de fapt intram în interiorul ascuns al ființei, răscoleam adâncuri, căutam căi de salvare a ființei. Uneori nu era nevoie să „fabulez”, fiindcă întâmplarea pe cât era de reală, pe atât era de tulburătoare. În anumite cărți porneam de la o întâmplare și cu cât o descriam mai mult, mă identificam cu persoana care trecea prin acea întâmplare și către sfârșit parcă aveam impresia că toate acele stări au fost trăite de mine; suferința personajului meu se suprapunea suferinței mele. Da, în final pot spune că scrisul meu este un amestec de inconștient, autobiografie și ficțiune, fiindcă slavă Domnului, viața mi-a fost plină de întâmplări. Dar, subliniez, sunt cărți care redau fidel întâmplările vieții prin care am trecut. Mi s-a întâmplat la fiecare carte să fiu întrebată: „Ați scris despre viața dvs., nu-i așa?” Acum, fiindcă scriu într-o nouă carte câte ceva despre Brâncuși, îmi vine în minte răspunsul lui la unele întrebări insistente despre semnificația operei lui: „Aceluia care nu găseşte cheia, eu nu am cum să i-o ofer”.

I. D. : Cum aţi descoperit America? Mai ales că v-aţi stabilit acolo la o vârstă la care alţii caută locuri mai retrase, mai liniştite pentru a-şi scrie memoriile în voie. De ce aţi ales să trăiţi vârsta a treia ca un adolescent care îşi ia lumea-n cap şi fuge în alt colţ al lumii?

V. P. : Drăguță întrebare, dar la care îmi este puțin cam greu să vă răspund în câteva fraze. Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România, dar am hotărât să o părăsesc și să vin alături de copiii mei care s-au stabilit aici. Rămăsesem singură. Și vă mai fac o mărturisire: îmi pregătisem un loc liniștit în țara mea, undeva la poalele unui munte, unde speram să fac ordine în scrierile și ideile mele, dar n-a fost să rămână al meu acel locșor îndrăgit și atunci m-am aventurat, am rugat copiii să mă ia. Chiar scrisesem o poezie la vremea aceea: Ca un stol de cocori trec anii în zbor./ În urmă rămân iubiri, bucurii, suferințe./ Înainte – speranță și teamă./ Doar voi bucuria mi-o puteți reda,/ doar voi teama din suflet mi-o puteți alunga!/ Copiii mei, luați-mă cu voi, lângă voi…(…) În apele adânci ale gândirii / să mai pot clădi povești ale toamnelor vechi/ și-nțelegerea profundă a omenirii/ s-o găsesc în voi, perechi-perechi./ Să cobor treptele scărilor ultimilor ani,/ răzimată de brațele voastre tari.

I. D. : Cum vedeţi comunitatea românească de SUA? Sunt românii acolo la fel de uniţi ca şi în ţară?

V. P. : Am cunoscut comunitatea românească întruna din frumoasele duminici ale lunii ianuarie a acestui an, la Biserica Ortodoxă din Durham NC, unde am vorbit despre viața lui Eminescu și am recitat câteva poezii ale lui. Am fost primită cu căldură și mi-am dat seama că românii de aici rămân aceiași oameni calzi și care se ajută între ei. În țara noastră însă, oamenii s-au mai schimbat…Cum ar zice țăranul român: „Parc-a dat dihonia-n ei!”

I. D. : Aţi dori să vă implicaţi în proiectele comunităţii româneşti din SUA? Credeţi că există o şansă ca spiritul românesc să nu fie uitat peste Ocean?

V. P. : Este greu la vârsta aceasta, dar încerc pe cât pot să fiu utilă, să amintesc prin scrierile mele adevăratul spirit românesc care poate fi exemplar în lume. Românii sunt frumoși la trup și la suflet! Și-apoi, cred în cele spuse de Tomas Mann, că „nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului”. Între revistele și ziarele românești și cele din Statele Unite ar trebuie să existe o legătură, o colaborare mai intensă, să fie traduse articolele mai importante din limba română în engleză și invers și preluate în acest mod de ziare și reviste. S-ar produce o osmoză a ideilor, a culturii în general.

I. D. : Doriţi să rămâneţi definitiv în SUA?

V. P. : Bineînțeles. Nu am altă cale de ales. Uneori regret ca nu am venit mai devreme, să pot să fiu cu adevărat utilă acestei țări, acestor oameni harnici, intuitivi, pe care nu toți îi înțeleg și de la care și eu aș avea multe de învățat, chiar și la această vârstă.

I. D. : Revenind la cariera literară, am observat că aveţi un debit inspiraţional destul de ridicat, peste 20 de cărţi publicate, o bună parte din proza dumneavoastră se bazează pe memorialistică? Sunt locurile copilăriei dumneavoastră un adevărat paradis?

V. P. : Să vă răspund pe rând la întrebări: Toată viața am scris numai când am fost inspirată, când îngerul mă așeza la masa de scris și îi auzeam șoaptele, vorba lui Petre Țuțea: „Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”. Nu am scris niciodată la cerere… Măcar în zona aceasta m-am simțit liberă! Am scris și poezie și proză – jurnale, romane, eseuri, amintiri. Părerea mea este că orice scriitor trebuie să încerce aventura mai multor genuri literare, chiar dacă în final izbutirile diferă; de înfrângeri ne izbim pe parcurs.
Poezia consider că alină, îmblânzeşte trecerea anilor, face viața mai suportabilă… Articolele, eseurile pe care le scriu cred că sunt, după cum spunea Ion Caraion: „un factor de dezacord creator”. El vorbea despre poezie dar cred că este valabil și pentru jurnalism, eseistică.
Așa este, o bună parte din proza mea se bazează pe memorialistică, dar nu numai. Sunt, da, unele cărți în care am redat fidel realitatea trăită. În general amintirile mă pasionează. Alteori am pornit de la o idee, neștiind unde am să ajung și am găsit, pe traseu, grămăjoare de idei. Trecutul ne vorbește și trebuie să-l ascultăm fiindcă acolo se află rădăcinile noastre. Viitorul nu vorbește niciodată, nu are glas. Iar în ceea ce privește prezentul „există un singur azi, restul e trecut”, spunea Octavian Paler.
Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecția și analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoștințe și simțăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării și reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv. Emil Cioran spunea: „Vorbesc mult de mine, dar un autor trebuie să facă acest lucru.(…) Nu există literatură impersonală”, iar Octavian Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu”.
Referitor la copilărie – este perioada cea mai frumoasă a vieții unui om, oriunde și oricum s-ar petrece, ea constituie mai târziu paradisul, basmul vieții sale. Scriam într-o carte a mea: „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate…”

I. D. : Mai sunt cărţile o pasiune pentru cei tineri?

V. P. : Ar fi păcat să se renunțe la cărți! Citind ziarele, ascultând radioul sau privind televizorul, te informezi și este necesar, dar nu suficient. Literatura este scrisă ca să comunice ceva despre om, să lase urme despre o viață, un destin, din care poți învăța multe. O carte este bine să te însoțească peste tot, în călătorii, în momente de așteptare, înaintea somnului de noapte, fiindcă doar ea îți dă posibilitatea să te oprești și să reflectezi asupra celor scrise, să vorbești cu tine însuți, să fii de acord sau nu cu cele scrise sau să adaugi o idee de-a ta. Este și un exercițiu al minții, dar și o podoabă a ei. Pablo Neruda scria printre altele: „ moare câte puțin cine nu călătorește, cine nu citește, cine nu ascultă muzică, cine nu caută harul din el însuși…”

I. D. : Nu v-a tentat nici o clipă să renunţaţi la limba română şi s-o înfiaţi pe cea engleză?

V. P. : Limba română este spaţiul în care mă simt bine. Voi scrie în româneşte pentru că aşa m-am născut şi aşa voi muri, vorbind şi scriind „pe limba sufletului meu”. Și marii oameni de cultură români care au trăit departe de țara în care s-au născut, au scris în limba lor. Emil Cioran a renunţat la limbă, poate că i-a fost ușor și poate a gândit că astfel va pătrunde mai repede în literatura universală. A riscat, dar a avut timp și a reușit. Si-apoi, limba română mi se pare atât de cantabilă, expresivă, se pretează foarte bine poeziei, eseului. Limbă romanică. Înainte de a părăsi țara, nepoțica mea a cântat pe scena școlii acompaniindu-se la chitară, „Limba noastră”. Și acum îmi sună în urechi cântecul și cuvintele lui Alexei Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată. (…) Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii…”

I. D. : Care este cea mai profundă dorinţă a dumneavoastră?

V. P. : Să las în urma mea măcar câteva poezii care să fie primite în sufletele oamenilor.

I. D. : Ce contează mai mult pentru dumneavoastră: o realizare profesională sau una personală?

V. P. : Întrebare dificilă, răspuns dificil. Totuși, din experiența proprie, pot spune că, pentru o femeie prioritatea diferă față de un bărbat. Dacă pentru bărbat este ceva mai simplu, fiindcă de regulă el tinde spre o realizare profesională, femeia este pusă în situația de a alege sau de a încerca ambele realizări, tinzând mai mult spre a doua, dar de la un timp balanța poate înclina în cealaltă parte. Simultan, nu pot fi făcute. Pe rând, da! Dar pentru aceasta trebuie înțelegere, iubire și altruism din partea fiecăruia. Dacă optezi pentru realizarea profesională, nu-ți poți bate joc de ea, fiindcă înseamnă că îți bați joc de tine. Este o datorie și trebuie făcută cu pasiune și devotament, fiindcă te realizezi profesional dacă reușești să te afirmi în mediul în care lucrezi, prin anumite calități de om – muncitor, serios, punctual, ambițios, sincer, comunicativ, calități care să mulțumească pe cei din jur și să te facă să te simți bine. Ori, atunci nu mai ai energia necesară satisfacerii realizării personale. Ai vrea, dar nu se poate. Ești femeie, ai fragilitatea ta, ai timpul tău limitat etc. Dacă totuși dorești realizarea personală, te retragi din cea profesională pentru timpul cât ai de construit viața personală. Mulți încearcă ambele realizări simultan și nu reușesc din varii motive: nu sunt înțeleși (înțelese) de parteneri, nu au timpul necesar la dispoziție, nu au banii necesari pentru a compensa unele lipsuri, și cum am spus, poate nu au nici energia necesară. Copiii dacă îi faci, trebuie să știi că cer sacrificii din partea ta. Nu te sacrifici pentru ei, rezultatele se vor vedea mai târziu. Soția sau soțul are nevoie și el de dragoste și sacrificii din partea ta, nu-i acorzi, l-ai pierdut (ai pierdut-o)! Din acest punct de vedere, viața este grea, problemele sunt greu de rezolvat, dar nu imposibil. Realizarea personală trebuie totuși încercată, sub diverse forme, mariaj frumos, copii frumoși, chiar artă sau literatură; este ca o bijuterie la care visăm mulți dintre noi, dar… „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ câte oare le va sparge/ vânturile, valurile?…” (M. Eminescu)

I. D. : În încheiere aţi dori să transmiteţi un mesaj cititorilor Mesagerului Românesc?

V. P. : Mesajul meu, ca de fiecare dată, este: să iubească mult și să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult…. Iată, să citească în continuare această tânără și promițătoare revistă „Mesagerul Românesc”, devenită punte de legătură între românii de pretutindeni.

A consemnat Ionuţ DUŞCĂ

mesagerulromanesc

10 Jun
2013

“DESCHID SFÂNTA CARTE” de Nicolae Bălcescu

“DESCHID SFÂNTA carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viata eroică a părintilor lor. Voi arăta acele lupte uriase pentru libertatea si unitatea natională, cu care Românii, sub povata celui mai vestit si mai mare din Voevozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuti în fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfire pentru Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioase. Timpuri de credintă si de jertfire! când părintii nostrii, credinciosi sublimi, îngenunchiară pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintei sau cununa martirilor…
Pe culmea cea mai înaltă a muntilor Carpati, se întinde o tară mândră si binecuvântată între toate tările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măret si întins palat, cap d’operă de arhitectură, unde sunt adunate si asezate cu măestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte…

Românii au trebuintă azi să se întemeieze în nationalism si în curaj, si să câstige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s’ar dodândi când ei ar avea o bună istorie natională, si când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind la acel sir de veacuri în care părintii nostri au trăit, si la chipul cu care ei s’au purtat în viata lor socială, noi am căuta să dobândim virtutile lor si să ne ferim de greselile în care au picat. Am părăsi prin urmare acel duh de partidă, si de ambitie mârsavă. Am scăpa de acele temeiuri de nimic si de acele nădejdi desarte. Am dobăndi adevăratele principii, care trebue să ne povătuiască in viata noastră socială ca să ne putem mântui. Istoria încă ne-ar arăta ca părintii nostri se aflară in vremi cu mult mai grele decât acelea în care ne aflăm noi acum. Călcati dela începutul lor de atâtea popoare barbare: Goti, Huni, Gepizi, Avari, Bulgari, Pecinegi, Cumani, Tătari, înconjurati apoi de natii puternice, ca Ungurii, Polonii, si Turcii, care toti tineau a-i robi, ei îsi păstrară nationalitatea lor. O mână providentială priveghea asupra-le si îi strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o natie care in miljocul atâtor nevoi si-a păstrat nationalitatea ei in curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Această convinctie apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor si să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică si socială, care să ne facă vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a natiilor europene. Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase, nu trebue să fie numai ca un sir de oarecare întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o culoare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate; dar să se arăte poporul român cu institutiile, ideile, sentimentele, obiceiurile lui, în deosebite veacuri. Noi credem că o asemenea istorie este cu putintă.

Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac, fără îndoială că e desteptarea nationalitătii române in Ardeal, dupa un somn greu într’un jug ce de o mie de ani o împovară. Niciodată o natie mai multă vreme în robie cumplită nu zacu! Niciodată o natie robită, mai repede si intr’un timp mai scurt nu se desteptă! Mai multe veacuri trebuise năvălirii unguresti ca să poată amorti si înjuga de tot pe Români. (Subjugarea completa a Romanilor din Ardeal se facu tocmai la 1438, când Ungurii, Secuii si Sasii se uniră în contra lor de le răpiră orice drept politic, ce le mai rămăsese.) Mai putin de un veac fu de ajuns acestora spre a scutura greu si învechit acel jug. Inviere de minune într’adevar! dovadă puternică cum că nemuritor e sufletul natiilor si cum că sfânt, dumnezeesc si neperitor e dreptul lor.
Dar năvălirea, împilarea si tirania străină putu batjocori si chinui pe Român în dreptul lui si, în timpul lor, putu a-l socoti afară din legi si al privi in rândul dobitoacelor, dar nu-l putu atinge în sufletul lui, nu putu stinge dintr’însul credinta natională. Silit a închide in adâncul inimii sale, fără a puteŕ nici într’un chip a o răspândi in afară, această credintă astfel înăbusită se înfierbântă din zi în zi si cresteŕ în tărie, încât când putu izbugni, izbugnirea-i fu puternică, înversunată, pustiitoare si roditoare în fapte mărete si cumplite totdeodată.
Stim toti cine fură cei dintâi apostoli ai românismului. Cine nu cunoaste numele glorioase ale lui Sincai, Petru Maior, Samuil Klein, Paul Iorgovici, George Lazăr, cari prin scoli, prin cultivarea limbii si istoriei puseră stâlpii de temelie ai nationalitătii române si propagară ideia unitătii sale?
Ideile răspândite prin aceste lucrări literare si istorice izbucniră îndată in fapte. Horia luă securea în mână si, înmuind-o în sânge unguresc si nemtesc, scrise cu dânsa drepturile natiei române si programa politică si socială a revolutiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmară, atât în Ardeal cât si în Principate, micsorară chestia din proportiile mărete de unitate si de nationalitate ce-i dedeseră cei dinaintea lor si o mărginiră întru apărarea intereselor române de provincie si de localitate. Lor li se părů că deosebitele frângeri ale natiei au nevoie de o lucrare asupra-le în parte, spre a curătě mizeriile si spinii din casă, până a nu se uni cu totii într’acelas trup. Anul 1848, găsi pe Români într’aceste idei. Românii din Ardeal fură cei dintâi care salutară cu înfocare falnicul soare de libertate ce lumina atunci omenirea. Sânt astazi trei ani, multi din noi au văzut cu ochii lor când deputatii români din toată tara Ardealului, în număr de mai multi de cincizeci de mii, toti tărani si fii de tărani, se adunară la Blaj în câmpul numit de atunci al libertătii, ca să facă în numele natiei această declaratie:

Sunt aci întru drepturile mele!… “

Nicolae BĂLCESCU

10 Jun
2013

Nichifor Crainic: Rugăciunea din amurg

 

       RUGĂCIUNEA DIN AMURG

de Nichifor Crainic

 

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una’mi sunt acuma părtasii si dusmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am împărtit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seară mi-i culeg.
Acestia sunt ei, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi si-au fost si pogorăminte.
Putin în fiecare, în toti am fost întreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila Ta, Stăpâne,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunându-mi viii, la mila Ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toata mâna bună
Târzia’ntelepciune din tristul meu amurg.

(Inchisoarea Aiud)
Nichifor CRAINIC

10 Jun
2013

“Cine sunt cei care dau lecţii de moralitate Bisericii şi ce spun Sfinţii Părinţi despre homosexualitate “

“…Citind Biblia, oricine poate vedea, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, condamnarea păcatului homosexualităţii (vezi: Facere 18:20; Levitic 20:13; Romani 1:26-27,32; I Corinteni 6:9-10). Şi mai spune Scriptura că sunt păcate „de moarte” şi păcate care „nu sunt de moarte”, adică mai uşoare (I Ioan 5:16-17). Iar păcatul homosexualităţii este privit ca unul „de moarte” şi nu poate fi pus pe acelaşi cântar cu altele. Părinţii Bisericii nu puteau să vină cu o învăţătură nouă sau „mai tolerantă” în acest sens şi tocmai de aceea, au condamnat cu vehemenţă păcatul homosexualităţii şi chiar mai mult, orice relaţie trupească nefirească, chiar dacă aceasta este între un bărbat şi o femeie, pentru că, în accepţiunea canonică a Bisericii cuvântul „sodomie” înseamnă sex anal (în general), iar cuvântul „gomorie” înseamnă sex oral – ambii termeni provenind de la numele celor 2 cetăţi din Vechiul Testament care au fost distruse pentru practicarea acestor păcate. Totuşi, mai ales în disciplina canonică a Bisericii, Sfinţii Părinţii sunt mai categorici atunci când vorbesc de o relaţie dintre persoane de acelaşi sex: bărbat-bărbat şi femeie-femeie. Din acest punct de vedere, când facem referire la homosexualitate, avem în vedere şi lesbianismul, nemaivorbind de zoofilie şi altele mai grave.

Şi ca să ne convingem că Părinţii Bisericii au condamnat foarte aspru astfel de păcate, nu trebuie să mergem la învăţătura despre „păcatele capitale”, pe care o găsim la Evagrie Monahul (sec. IV), Ioan Cassian (sec. V), Ioan Damaschin (sec. VIII) şi alţii, pentru că aceasta nu face o „ierarhie a păcatelor” şi cu atât mai puţin o statistică a lor, ci vorbeşte doar despre legătura şi interdependenţa dintre ele.

Dacă e să facem o comparaţie cu legile de stat, uitându-ne în Codul Penal vedem că este condamnat şi furtul şi omorul, dar pentru a ne da seama care din ele este considerat mai grav, trebuie să vedem pentru care dintre ele se dau mai mulţi ani de puşcărie. Tot aşa va trebui să facem şi cu Canoanele Bisericii, acolo unde avem cu adevărat sentinţe pentru anumite păcate şi nu în tratate de spiritualitate unde se descrie „filosofia” şi „psihologia” păcatelor. Acolo, până la urmă, nici unul din păcate nu este condamnat, pentru că nu acesta este scopul unor astfel de scrieri.

Trecând peste regula monahală a Cuviosului Pahomie cel Mare (sec. IV) care interzicea călugărilor să se apropie mai mult de un cot unul de altul, în cazul în care trebuiau să doarmă alături – ca măsură de prevenire chiar şi a tentaţiei păcatului, vreau să merg direct la colecţia de Canoane, de unde voi da doar cele mai elocvente exemple. Este de notat că „pedeapsa bisericească” constă în oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine pe un anumit termen, iar acest termen poate fi prelungit dacă păcatul se repetă şi poate fi scurtat dacă pocăinţa pentru păcat este mai profundă. Păcatul se consideră deosebit de grav dacă el constituie impediment la intrarea în cler sau pentru un astfel de păcat cei care sunt deja clerici sunt caterisiţi.

Sfântul Vasile cel Mare (†379) opreşteşte pe 15 ani de la împărtăşire pe cel care face păcatul sodomiei (Canonul 62; iar Canonul 63 tot pe 15 ani pentru zoofilie), iar Sfântul Grigore de Nyssa (†391) – pe 18 ani (Canonul 4). Sfântul Ioan Postitorul consideră că termenul poate fi redus dacă penitentul aduce pocăinţă sinceră, dar poate fi mărit dacă e făcut între fraţi sau rude (Canonul 51). Nici nu are rost să comparăm aceste intervale de timp cu cele prevăzute pentru păcatul beţiei sau îmbuibării pântecelui, despre care Canoanele nu prevăd vreun termen precis, ci totul se lasă la latitudinea duhovnicului, iar termenul, de regulă, nu depăşeşte 40 de zile sau cel mult un an.

Revenind la homosexualitate, trebuie să mai amintim şi o altă prevedere a Sf. Vasile cel Mare, care spune spune: „Stricătorii de bărbaţi (homosexualii) şi stricătorii de animale (zoofilii), ucigaşii, fermecătorii, adulterii şi fermecătorii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă…” (Canonul 7). Iar Sf. Ioan Gură de Aur (†407) în Omilia a 5-a la Epistola către Romani spune: “Sodomiţii se consideră mai rău decat ucigasii, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decat a trăi in halul acesta. Ucigasii despart sufletul de trup, dar aceştia, impreună cu trupul ucid şi sufletul. Orice fel de păcat nu se poate compara cu această grozavă nelegiuire şi dacă, cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia acestei pofte păcătoase, ar prefera ca mai bine sa moară de o mie de ori, decât sa facă aceste păcate…”.

Gravitatea acestui păcat este subliniată şi de Sf. Ioan Postitorul, care în Canonul 30 stabileşte să nu fie admis în cler bărbatul care a săvârşit un asemenea păcat, chiar dacă a fost violat de cineva pe când încă era copil. Deja nici nu se discută faptul că un cleric care a săvârşit un asemenea păcat, se cateriseşte imediat după ce i s-a demonstrat vina (Canonul 25 Apostolic, 70 Vasile cel Mare).

Este de remarcat că nici unul dintre aceste Canoane nu a fost vreodată anulat, ele rămănând deci normative pentru Biserica Ortodoxă şi astăzi, chiar dacă aplicarea lor se face mai mult în duh, decât în literă.

Şi dacă tot vorbim de „duhul” gândirii Sfinţilor Părinţi, trebuie să remarcăm faptul că aceştia ne-au învăţat să urâm păcatul, dar să-i iubim pe păcătoşi, ajutându-i să se mântuiască. Tocmai de aceea noi condamnăm cu vehemenţă homosexualitatea, dar suntem gata să-l ajutăm pe oricine suferă de acest păcat şi-şi periclitează mântuirea sufletului. Păcat că unii nu înţeleg această diferenţă de abordare din partea Bisericii!”

Sursa: http://www.teologie.net/

8 Jun
2013

“Prolog pentru ceasul acesta” de Sandu Tudor

          În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor (viitorul Părinte Daniel, stareţul schitului Rarău) colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932.

            Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.

            În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi  “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul ”rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

            Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul.

            “Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu.”

            Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău, şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a  redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o sumă de articole despre el.

            Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste” (Bucureşti, Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

            “Testament între înger şi diavol” (Ramida, 1995); “Un viitor călugăr greco-catolic din preajma “Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul.” (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu şi Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); “Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud” (Ramida, 1998); “”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare” (Bucureşti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

            Treziţi din amorţirea temerii, a smeririi şi a uitării, unii membri întemniţaţi ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) şi numeroşi aşa-zişi istorici şi comentatori, răsăriţi, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim şi cele posterioare. Prin acestea înţeleg existenţa neoficială şi involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii şi aureola de sfinţenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temniţa Aiudului) şi-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoaştere mistică şi de mântuire.

            Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de faţă, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din “Floarea de Foc”, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de forţă neaşteptat (şi, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definiţie a “Rugului Aprins”. O definiţie ce nu apare în niciuna dintre cărţile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, şi o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.

            Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de trimiterea prea exactă la tânăra generaţie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul.

            Această frază conţine materialul ideatic complet necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (…) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuaţie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe poziţii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vieţii şi nu în chip metaforic, cum greşeam eu…

            Ei bine, revista “Floarea de Foc” intenţiona să apere poziţia creştină faţă de categoria vieţii (armonică şi cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieşte război (cu vârful ascuţit al cugetărilor şi cu catapultări de cuvinte necruţătoare) acelora ce refuză a recunoaşte rolul Creatorului în existenţă şi se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

            Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul “Florii de Foc”. Nu ideile comune oţelesc strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispreţuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.” Definiţia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putinţă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Conştienţi că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vieţui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire şi o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalţi) sub acoperământul principiilor sau concepţiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire şi încredere pe redactorul şef, presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete. “Ele [principiile, concepţiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări. / Ele sunt funcţiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să aştepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viaţa poartă în sine un înţeles acoperit care trebuieşte ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă şi punând-o laolaltă cu a celorlalţi, grupul îşi găseşte fericirea şi semnificaţia.

            În citatul precedent ne aflăm iarăşi faţă-n faţă cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o ştiinţă a contactului cu Divinul. Ci este o artă.” Pentru fiecare din noi viaţa ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră iniţială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine.

            Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ţi-o dă înţelegerea şi hotărârea obştească a luptei pentru o viaţă nouă.”

            Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Şi mai de mirare reprezintă următoarea dezvoltare: “Fiinţa noastră dacă nu are conştiinţa clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simţământul unei puteri creatoare care se naşte în noi şi ne poartă. / Suntem bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni înţelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.

            Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (…) înţelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecăţile şi patimile, nici obiceiurile sau abstracţiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vieţii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei şi depăşeşte insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, aşa cum suntem înclinaţi a bănui, datorită prezenţei pe prima pagină a unei reviste culturale noi a acestor idei.

            Este vorba despre o iniţiere spirituală, despre o direcţionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiraţie ce îl va obseda întreaga viaţă şi pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

            În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalţi, privitoare la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinţa de a-şi păstra anonimatul.

            “Sandu Tudor a fost directorul ziarului ”Credinţa”, cum ştie toată lumea. El se folosea de ideea credinţei numai în sens comercial, ca să câştige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova şi-l ţinea nopţi de-a rândul acolo să-i înfrumuseţeze cele scrise de sine însuşi, deşi şi el era un om foarte cult. În tinereţe, fusese profesor de seminar şi avea şi el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le creştea valoarea.

            “Am stat şi eu câteva nopţi la Craiova, la Palatul Metropolitan, şi-i vedeam cum lucrau noaptea, şi Mitropolitul şi el. Începură cu cărţile de rugăciuni şi continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela.

            “Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toţi cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovniceşti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul. Mai târziu,  Mitropolitul Firmilian şi cu  Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată ţara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos.

            “Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărţi ca să-i întreacă pe Pitigrili şi pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevăraţi şi, deşi pornise cu gând murdar ca să facă instigaţie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva stareţilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit şi acuma devenise cu el însuşi şi cu alţii mult mai aspru, mult mai riguros.

            “Această rigoare a aplicat-o şi la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de faţă, prezent la conferinţele care se ţineau de către el, de către Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu şi de mulţi, mulţi, şi poeţi, şi prozatori, şi oameni de cultură.

            “Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis şi eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Aşadar s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Şi am devenit prieteni. Avea încredere în mine şi m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel puţin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc şi să formeze un regulament al monahismului românesc.

            “Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Şi a rămas să slujesc şi să conduc eu acest schit Crasna – Gorj. Şi am fost şi eu arestat în noaptea de Ajun de către miliţia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la uşa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”

            Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în “Permanenţe”, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – şi a bisericii corespunzătoare –, dedicate unei astfel de obşti de monahi intelectuali.

            În 1932, Sandu Tudor ştie că “au venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor”, o mărturiseşte în articolul de fond despre care vorbim. Aştept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele. Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfăţişarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arşiţe care ne bântue, ne-am strâns şi noi laolaltă.”

            Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi. Nimeni nu l-a învăţat, fiindcă suntem o ţară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca România Mare. Şi abia am fost iarăşi sfâşiaţi şi jefuiţi de pământ şi de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viaţă”, ne învaţă duhovnicul neamului, Părintele Daniel. Nedesăvârşiţi dacă suntem şi ne ştim, nu înseamnă că e lipsită de preţ “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmaţie. “Această îmbobocire de vâlvătae (…) are ceva din miezul acelui Adevăr (…) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte. / În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credinţei, Sandu Tudor aminteşte spusele lui Iisus: “Foc am venit să svârl pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!”

            Ajungând, în sfârşit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicaţi în publicaţia sa, redactorul şef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Numai pasiunile puternice, desăvârşite, aduc rodnicie şi fapte cu adevărat trainice. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (…) / Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

            Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrăţişase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

Mihai Rădulescu

P.S. Aduc în continuare o mărturie a unui sociolog de origine română, vieţuind în Finlanda, fiică duhovnicească a Părintelui Adrian Făgeţeanu (arestat în lotul reunindu-i pe foştii participanţi la întrunirile “Rugului Aprins”). Îi mulţumesc, cu acest prilej, dnei Andra Aldea-Partanen, pentru îngăduinţa ce mi-a dat-o de a-i publica fragmente din corespondenţa privitoare la site-ul meu “Literatura de detenţie” şi la editarea a două variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”.

“Trăiesc în Finlanda. Comunitatea Orthodox Spirituality are membri din toată lumea: Europa (Grecia, Danemarca, Romania, Finlanda, UK etc), America (Canada, SUA, Argentina etc.), Australia, Africa (Egipt), Orient (Irak). Pe mine personal, activitatea în diverse forumuri şi comunităţi mă ajută sufleteşte şi… practic. Trăiesc în Finlanda, o ţară majoritar protestantă, cu o comunitate ortodoxă recunoscută oficial, cu rang de a doua biserică oficială, dar… de 1 % (dintr-o populaţie de 5 milioane). În mod utopic şi idealist lupt să fac cunoscute şi alte versiuni de ortodoxie decât cea rusească sau finlandeză, în Finlanda şi ortodoxia finlandeză în comunităţile internaţionale sau în cele de limbă română. Ortodoxia finlandeză are rădăcinile în ortodoxia Careliei, un fel de Basarabie a Finlandei, unde spiritualitatea are tradiţii adânci, intemeiate pe malurile Lacului Ladoga, in Valamo. Încerc să citesc zilnic câte ceva pe teme ortodoxe fără a reuşi mereu. Încerc să ofer zilnic altora ocazia de a cunoaşte aspecte mai puţin”publice” ale credinţei noastre.”

“Activez în acest grup

(http://groups.msn.com/OrthodoxSpirituality)

şi as dori să traduc în engleză secţiuni despre Rugul Aprins (din

http://www.litdedetentie.as.ro/carte3.php)

şi să le afişez în comunitatea Orthodox Spirituality.

Se poate?”

“Stimate Domnule Mihai Rădulescu, Trebuie să recunosc că citesc în paralel cel puţin două dintre cărţile Dumneavoastră: Istoria literaturii de detenţie la români (Partea 1: Memorialistica reeducării) şi Rugul. (Mai am momente de lectură fragmentară, furată şi  altor secţiuni ale paginii Dumneavoastră). Mă fascinează recrearea sensibilă a lumii de atunci, chiar dacă ea interpune antagonic modele hidoase verticalităţii umane. Dureros este faptul că nu avem de-a face cu ficţiuni ci cu realităţi eventual vag voalate de subiectivitatea inerentă trăitorului… Un sfârşit de săptămână bun şi rodnic! Calde şi respectoase salutări din Finlanda, Andra Aldea-Partanen”

Iar pentru că trimit cititorul interesat la site-ul meu menţionat, îi atrag atenţia şi asupra unei cărţi de mici dimensiuni pe care o va găsi tot acolo, privitoare la cea mai lungă rezistenţă armată împotriva comunismului, din ţările dominate de U.R.S:S., din sud-estul Europei, rezistenţa grupului “Fraţii Arnăuţoiu”, pentru care Elisabeta Rozea a suferit enorm. De asemenea mulţumesc dlui Cristin-Ion Tomeci pentru dreptul pe care mi l-a dat de a republica următoarele.

            Apăsaţi aici http://www.litdedetentie.as.ro

“Domnule Rădulescu,

În urmă cu aproape 10 ani am parasit definitiv România şi m-am stabilit cu familia în Belgia, dezamăgit de mersul “democratic” în Romania. La plecare am primit de la tata, (în Câmpulung-Muscel, unde m-am născut) o carte micuţă “Sânge pe râul Doamnei”. Am ţinut-o tot timpul alături de mine şi am recitit-o de multe ori. Înainte să plec din ROMÂNIA, bunicul meu m-a chemat la Pietroşani, împreună cu copiii mei şi m-a luat de gât… “ Vezi tată, am primit ceva din pământ înapoi, şi conacul vechi al “maicii Pietroşanca”… dar la cine va rămâne? Tu pleci în Belgia, Bogdan (celălalt nepot) s-a căsătorit în Canada, o să le rămână toate tot lor…” şi a oftat cu năduf… Între timp au murit toţi, şi tata şi bunicii şi eu sunt tot mai departe.

Am aflat cu durere că o fermă şi parte din pământul “Arnăuţoilor” aparţine cuiva din partidul România Mare din Câmpulung. Nu ştiu dacă este adevărat, dar dacă e aşa… Am căutat să mă rup definitiv de România, dar uneori singur, ghemuit in aşternut, visez la “munţii mei frumoşi, văd “Piatra Craiului”, văd muntenii liberi, verticali, şi apoi totul învăluit în ceaţă.. Cu multă prietenie şi respect,

Cristin-Ion Tomeci

Oudenaarde, Belgia”

“Site-ul dumneavoastră l-am găsit ieri din întâmplare. Băiatul meu cel mic ,Emanuel, care ca şi mine este foarte mândru de originea lui, deşi e crescut în Belgia de la vârsta de 4 ani (vedeţi că se moşteneşte genetic ?…) m-a rugat să caut pe http://www.google.be/ numele Tomeci să vedem câţi mai sunt prin lume înregistraţi pe vre-un site. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc site-ul cărţii mele preferate. Nu vă spun că fiind în format mic o port uşor după mine. Prietenul meu Niculae Geamanu, care locuieşte la vreo 5 km de mine (născut în România, astăzi poliţist în Gent) a citit-o cu sufletul la gură şi abia i-am lăsat-o de frică să nu o pierd, aşa că am să-i comunic acum site-ul să citească.”

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 5
Vizualizari : 33597

Ultimele Comentarii