11 Jun
2012

Traian Brăileanu despre presă (1929)

 

ziare Traian Brăileanu despre presă (1929)Instrumentul principal pentru creiarea, adâncirea şi răspândirea „culturii”, adică pentru raţionalizarea activităţilor omeneşti şi coordonarea lor, este cuvântul scris: cartea, revista, ziarul. Ierarhia culturală a popoarelor se poate stabili, astăzi, prin comparaţia producţiei tipografice — din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Această producţie ne arată gradul de raţionalizare a diferitelor activităţi şi gradul coordonării lor. Şi, în special, gradul de coordonare se va putea cunoaşte din publicaţiile menite să răspândească cunoştinţe de tot felul, să informeze massele largi asupra rezultatelor ştiinţelor şi a posibilităţilor de aplicaţiune practică a acestor rezultate, să creieze o ideologie comună în toate domeniile arătând toate posibilităţile de cooperare ale diferitelor categorii de activităţi pentru realizarea unei ţinte comune.

In baza expunerilor noastre din capitolul precedent, publicaţiile de tot felul pot fi împărţite în două mari categorii:

1. cele ce servesc pentru progresul raţionalizării activităţilor şi cari pot fi numite „publicaţii de specialitate”,

2. cele ce servesc pentru coordonarea activitaţilor şi înlesnirea schimbului de bunuri (materiale şi ideale).

Intre aceste din urmă vom găsi „ziarele”, „presa”. Presa va oglindi gradul de cultură socială sau generală a unui popor, va oglidi concordanţa sau interferenţa sferelor de interese individuale şi colective.

Pentru studiul fenomenelor politice presa are o importanţă specială, căci ea este barometrul schimbărilor produse prin circulaţia elitelor şi prin luptele între clasa politică şi „demagogi”. Desigur că se exagerează rolul presei ca „factor cultural”. Dimpotrivă, presa trebue să se adapteze gradului de,cultură a publicului căruia i se adresează. Arta ziaristului şi a editorului de ziare consistăm a cunoaşte „gustul” cetitorilor pentru a dobândi câţi mai mulţi cetitori. Şi aci trebue să împărţim ziarele după scopurile individuale ale ziariştilor şi editorilor. Scopul poaie fi curat material, câştigul de bani; ziarul va fi în acest caz o întreprindere comercială ca oricare alta: Ţinta ultimă va fi de a face ca ziarul să se vândă într’un număr cât se poate de mare de exemplare, să câştige cât mai multe inserţiuni dela firmele comerciale etc. Aceste ziare, „independente” din punct de vedere – politic, exploatează numai politica ţinând seama şi de interesul politic, mai mult sau mai puţin accentuat, al cetitorilor. Dacă editorii urmăresc şi ei scopuri politice, ei vor năzui, prin felul cum dau informaţiunile politice, să înrâurească asupra opiniei publice, să susţie sau să slăbească anumite curente şi să dea „formule de acţiune”. Cu cât educaţia politică într’o ţară va fi mai raţionalizată, cu atât mai precauţi trebue să fie ziariştii în discuţia problemelor politice interne şi externe. Ei vor înrâuri asupra opiniei publice mai mult prin ceea ce nu spun, decât prin ceeace spun, cum observă J. Bryce.

In statele apusene editarea unui mare ziar se poate compara cu o mare întreprindere industrială, reclamând capital şi organizaţie raţională. Din această cauză proprietarii şi editorii acestor ziare aparţin de regulă clasei politice, elitelor politice şi economice, şi ei vor susţine interesele acestor elite. Această concordanţă presupune însă o concordanţă a acestor elite şi din alte puncte de vedere: naţional, religios, etc. In unele State însă elitele sunt divizate prin deosebiri de rasă, naţionalitate, religie, şi, în acest caz, vom găsi ziare, bine întemeiate din punct de vedere comercial, cari vor năzui însă a slăbi situaţiunea clasei politice. [...]

O analiză a publicaţiilor periodice din România, cari se ocupă de chestiuni politice şi economice, ne-ar putea dovedi cu prisosinţă primejdia ce ne ameninţă. Clasa politică românească nu dispune de o presă care să susţie interesele politice şi economice ale naţiei noastre. Ziarele româneşti, în marea lor majoritate, sunt ziare de partid puse în slujba politicianilor cari se luptă întreolaltă pentru acapararea puterii. In ele îşi găsesc loc intrigile, calomniile, insultele cu cari operează politicianii pentru a-şi scădea reciproc prestigiul în faţa mulţimii.

Coloanele ziarelor sunt umplute cu polemici personale, cu informaţii despre fraude, aberaţii sexuale, procese scandaloase etc. Această presă redă în mod fidel icoana vieţii politice stăpânită de regimul partidelor politice, cum, pe de altă parte, şi desbaterile parlamentare ne arată aceeaş icoană. Invăţăm din analiza presei noastre a cunoaşte lipsa unei clase politice-militare disciplinate şi bine consolidate prin tradiţie şi educaţie raţională, precum şi lipsa totală de educaţie politică a populaţiei româneşti. Ironia cea mai mare e cuprinsă în afirmaţia că această presă contribue la educaţia politică a cetăţenilor, când doar evident este că presa este aşa cum este tocmai din cauza lipsei de educaţie politică, şi a clasei conducătoare şi a masselor largi ale populaţiei.

Inzădar vom căuti în presa românească tendinţa de a coordona activităţile stărilor şi claselor sociale pentru înfăptuirea unui scop comun, care nu poate fi altul decât menţinerea echilibrului sistemului politic. Dimpotrivă, vom găsi tendinţa accentuată de a distruge orice posibilitate de cooperare, pentru a deschide drum liber concurenţei şi luptei de exterminare a facţiunilor politice pentru exploatarea fără de control a claselor producătoare.

Indreptarea acestei situaţii nu poate veni decât din intensificarea „culturilor speciale”, din organizarea raţională a educaţiei profesionale, în primul rând a ţărănimiii. Realizarea unui progres în această direcţie ar avea drept urmare şi o schimbare a vieţii politice şi, în mod logic, şi o schimbare a presei noastre. Ea ar deveni ceea ce ar trebui să fie: instrumentul de înlesnire a schimbului de bunuri materiale şi ideale între indivizi şi grupuri şi un instrument de apărare a intereselor naţionale faţă de duşmanii interni şi externi ai Statului naţional român. Rezultatul acesta fericit s’ar putea obţine însă numai prin transformarea „plutocraţiei demagogice”, care stăpâneşte azi Statul, într’o clasă politic-militară, într’o adevărată elită politică, pentru care bogăţia e un mijloc de înfăptuire a scopurilor politice, iar nu politica un mijloc de îmbogăţire.

(prof. univ. Traian Brăileanu, “Înfrăţirea Românească”, 15 ianuarie 1929, nr. 6, anul V.)

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

 

11 Jun
2012

“Big Brother ne priveşte pe toţi!”

 

1 Big Brother ne priveşte pe toţi!Odata cu Legea Big Brother, România a mai facut un pas pentru a intra in rândul lumii bune. In sfârsit avem si noi, precum americanii, o lege cu nume curat anglo-saxon, care limiteaza libertatea utilizatorilor de internet si incalca, in plus, in mod flagrant drepturile omului.

Cel mai frumos lucru la aceasta lege este chiar numele ei. Ce poate sa fie mai transparent si mai lipsit de echivoc decât un act legislativ care sa se cheme Big Brother? In Romanul lui George Orwell, Big Brother – Fratele cel Mare – era un personaj eminamente malefic, care trebuia perceput, insa, de locuitorii Oceaniei drept un tip bun. In filmul facut de Michael Redford dupa romanul lui Orwell, in 1984, Big Brother-ul de pe ecranele uriase aduce foarte bine cu Hitler. Dar Big Brother poate fi orice dictator modern din secolul XX, iar numele sau a devenit sinonim cu violarea de catre orice putere totalitara a vietii private a individului. Pentru a controla insul de rând, dictatura trebuie sa-i cunoasca cele mai intime gânduri, si nici un coltisor din mintea omului nu poate sa ramâna nescormonit de ochiul rece al Fratelui celui Mare.

Când adopti o lege care se cheama, pe fata, Big Brother, nu te mai straduiesti sa te ascunzi dupa deget. Iata un lucru admirabil la legiuitorul român democrat din 2012: in loc sa impinga cetateanul spre dubla gândire perversa a lui Orwell – sa imbratitezi ceva ca fiind bun, când stii foarte bine ca-i rau –, el ii spune verde-n fata: dragi cetateni ai României, astazi va oferim o bucatica de dictatura. Asa cum foarte limpede puteti deduce din chiar titlul ales cu multa inspiratie de noi, de astazi inainte, prin aceasta lege, statul va va viola vietile private. Nu va mai faceti griji in ceea ce priveste intimitatea voastra: Big Brother va priveste. Dar ce va pasa, atâta timp cât, cu lege sau fara lege, voi veti putea sa va uitati in continuare la hazlia emisiune Big Brother, la televizor?

Povestea legii face deja parte din manualele de istorie. Dupa lupte seculare, care au inceput in 2008, legiuitorii nostri, care lupta acum de partea opozitiei democratice, au reusit, in sfârsit, sa treaca legea prin Parlament. Prima data frumoasa lege, care obliga operatorii de telefonie mobila si providerii de internet sa stocheze, timp de un an, toate apelurile si mailurile, a trecut de parlament in 2008. S-a opus, cu dusmanie, Curtea Constitutionala, care in 2009 bloca legea, acuzând-o ca afecteaza drepturile si libertatile fundamentale. De fapt, ce mai, judecatorii se cantonau in detalii, legându-se de flecustete precum dreptul la viata intima, privata si de familie, dreptul la secretul corespondentei, si altele de acest fel.

In 2011, bravii nostri parlamentari au incercat din nou. In decembrie, senatul s-a dovedit dusmanos si nedemocratic, respingând legea. Insa iata ca acum opozitia, care pe vremea când facea opozitie critica vehement legea, a inteles importanta momentului. Cu o majoritate covârsitoare, de 197 de voturi pentru, fostii critici ai progresului si-au inteles, in sfârsit, misia in slujba tarii si i-au dat României un act legislativ democratic, modern, cu fata intr-adevar occidentala. Gestul lor e cu atât mai laudabil cu cât, asa cum ne avertiza vechiul si noul ministru al Afacerilor Europene, Leonard Orban, tara noastra ar fi riscat o amenda de peste 30 000 de euro pe zi catre Uniunea Europeana, daca nu adopta legea pâna la sfârsitul lui mai.

Sigur, mai exista si posibilitatea ca parlamentarul român sa nu fi avut habar de romanul „1984“, al lui Orwell. In fond, e o carte pe care o mai citesc doar profesorii batrâni, care se trezesc, lac de apa, la trei dimineata, bântuiti de amintirea grotesca a dictaturii comuniste. E foarte probabil ca parlamentarul sa-si fi amintit, când a ales numele legii, doar de reality show-ul cu tipul ala, Ernest, care acum tine discursuri moralizatoare, ignorate sistematic pâna si de victimele sale, la „Tradati in dragoste”. Big Brotherul de la televizor e o treaba nostima. E cu tineri, e cu distractie, si are tot ce au filmele bune de la Hollywood – sex, sirop si violenta. De ce sa nu alegi, asadar, pentru o lege un nume atât de popular? Sa coboare in casele tuturor românilor câte un strop de reality show.

autor: Catalin Sturza (Revista Cultura)

Sursa:Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

11 Jun
2012

ILEANA VULPESCU, despre “blestemul” românilor

“Despre postul public de televiziune care ne recomandă să “trecem din modul full în modul squeeze sau size” mi se pare o bătaie de joc ! Un procedeu tehnic optic, în care imaginile din filmele făcute pe ecran lat, semilat sau panoramic apar alungite, ca nişte picturi de El Greco. Pictor care,  avea insa un defect de vedere. Asta nu-nseamnă că dacă unii, cu posibilităţi, au aparate performante cu tastă de nu-ştiu-care, trebuie să-l avem şi noi. HD-ul poate avea loc doar pe televizoarele cu cristale lichide, cu ecrane imense; dacă stai într-o casă mică, n-ai unde să le bagi. Ce să facă lumea care are aparate care nu-s, totuşi, de 100 de ani? Să le arunce pe geam, doar pentru că n-are bani de aparate performante, pe care ei ne obligă să le cumpărăm, deşi n-avem bani de ele? E incorect ! La noi în bloc  n-are nimeni aşa ceva. Iarăşi, foarte enervant este că în timp ce rulează un film, apare o bandă care anunţă ce va urma. Probabil că cineva face o afacere pe banii noştri,  din care-şi ia şi comision. “Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă!” ! Acestea sînt încălcări flagrante ale drepturilor internaţionale ale audio-vizualului. Altă problemă: de ce nu mai prindem, din ţară, TVR Internaţional? E un post care emite de pe teritoriul meu şi am dreptul să mă uit la el. Reprezintă alt tip de abuz la care sîntem supuşi de televiziunea publică!

Alt subiect. Despre cât de rău sîntem percepuţi noi românii, în afară. A cui e vina? “Vina este a noastră. Avem nişte trimişi diplomatici trimişi în afară care nu-şi fac datoria. Nu fac nici un fel de propagandă pentru poporul român, pentru ca se şti că româna e o limbă de origine latină . Eu am întîlnit o profesoară de franceză, care absolvise la Sorbona şi care nu ştia că româna e o limbă romanică! M-am oferit să-i spun eu care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la Sorbona tot nu învăţase. S-a mirat: “Da, dar e atît de înrudită cu slava!” - ”Ştiţi cît e de înrudită cu slava? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor ocupa chinezii!”.

Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York . Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza, rusa. D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi rusa, doar limba ei maternă nu e slava? Ea a zis că nu, că româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost avansată. Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e, o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul. A doua zi, a găsit cartea tot la sectia “Slave”. Deci, vina nu e numai a noastră, ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.

O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din Germania , cu articole gata făcute despre România, de obicei denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să le citească şi el le spunea: “Nu e adevărat ce spuneţi! Eu trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!”. Iar ei se duceau în Germania şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră.

Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă faţă de această ţară , cu sprijin şi din România.  Înţeleptul chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, ”Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. Or, la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să intrăm în NATO, în Shengen. Probabil că nu sîntem decît o ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce? Producătoare nu mai sîntem, e limpede.

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii? Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse f. puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă cînd un român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Sînt scoase în evidenţă insa cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: “Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult pornită.  Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară . Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune ca tutunul e dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile? N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd cu această notiune noua de “corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele “negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e “politic corect”.

Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? 

Tîmpenia din America , cu “cioroii” lui Mark Twain, transportată în România, ar deveni. “Romiada”, în loc de “Ţiganiada”? “Cînticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu sînt “Cîntice rome ?” Ce-o zice şi săracu’ Garcia Lorca, cu ale sale “Cîntece ţigăneşti” ? Ce are insultător cuvîntul “ţigan”? E numele unei naţii. Care e deosebirea între rom şi ţigan? Gitan, bohemian, tzigan, tsigan.”

Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică? Mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunînd “În liceu se aflau doisprezece fete”.

“Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că “doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri.  E o epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi “loc”, zice “locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat “perineul” de la piciorul stîng. Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Profesor, Iorgu Iordan, imi spunea :

“Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decît miliţieni! “… Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?, ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii.

În ceea ce spune cel pe care-l inviţi  nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui “Gai de Mopezan”. El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: doamnă, dar e moda anglizantă!….”. E moda tîmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă decît batjocorirea propriei limbi!  În Franţa, posturile radio şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. In Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual  este atît de performant şi de drastic, încît atunci cînd detecteaza ceva în neregulă, îi intrerupe pe loc”.

 La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?

“La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul “brînză bunăcioasă”, “piersică gustăcioasă”, “marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva. Cînd a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: “E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume.”. (Poate cuprinde.) Ce să mai vorbim despre expresia greşită “fără doar şi poate”, care e de fapt “fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu “mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit si la persoane foarte cultivate.  Ne întoarcem la “unşpe trecute fix”?”

- S-a gîndit,  Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?

“Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte. Deocamdată  îmi acord o pauză.

Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un “sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete. Mă indispune profund cînd aud de “brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este “brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo.

Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul “cărţile care le-am cumpărat”, “m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici “m-am dus la ofici”, nici “am fost la ospici”, nici “mi-am luat un servici de masă”.

Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări “Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.

Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul “lasă-i p-ăştia să vorbească. ne uităm în gura lor? Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată. Poate aşa şi e. Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii. 

Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. şi cînd la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi, cînd se cultivă doar incultura ?

Sursa: http://www.stiriazi.ro

 

11 Jun
2012

CODUL LUI HAMMURABI

Spaţiul fragil al societăţii civile, colmatat de criză şi de apele revărsate din cer, a scăpat pentru moment  de corturile ocupaţiei politice şi de alaiurile candidaţilor, raşi, tunşi, frezaţi şi parfumaţi, care au invadat ţinuturile patriei, precum extratereştrii în filmele S.F..  Gata cu iarmarocul electoral – spectacolul grotesc şi costisitor (după modelul american), despre care, Oscar Ameringer afirma că  este arta de a obţine voturi de la săraci şi fonduri pentru campanie de la bogaţi, promiţându-le şi unora şi altora că îi va proteja de ceilalţi.” Din păcate, întotdeauna sub vremuri, istoria a fost ostilă mulţimii, ţinută la limita supravieţuirii cu firmiturile de la masa stăpânilor. Cum ar fi dacă intelectualii ar înfiinţa o structură de partid,  ca alternativă la degradatul sistem politic capitalist, un partid cultural-social de temut, care să negocieze de pe poziţie de egalitate cu statul, ca instituţie în slujba cetăţeanului. Ar fi cea mai puternică ripostă din istorie, dată statutului de milogi enervanţi şi inutili pe care autorităţile îl aplică naţiunii. Polonia a eliminat un regim printr-o astfel de acţiune. Nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci tentaţia unui demers. Sloganurile manipulatorii care au afectat grav şi pe termen lung structura societăţii civile, viaţa cetăţenească şi imaginea ţării, nu mai pot fi comestibile. Regimul de clandestinitate în care a fost trimis cetăţeanul nu mai poate fi acceptat.

 

În grava eroare în care se află mersul omenirii, mai lipseau pălăriile zburătoare ale regalităţii, sterilitatea şi opulenţa ostentativă din zona şampanizată şi ecletizantă a schimbării de tactică. După două trimestre de scădere economică, englezii au fost parcă hipnotizaţi de cele 1,4 miliarde de euro, date pe apa Tamisei. Rege sau om de rând, pământul se deschide la fel pentru toată lumea. Numai dacă eşti extremist nu-ţi găseşti mormânt, nu ai linişte în lumea întunericului şi eşti purtat, în oale şi ulcele, dintr-o ţară în alta şi confundat cu drogurile. Atunci de ce să facem jocul lui Kover, instigatorul, insistând pe şmecheria lui? Conspiraţia împotriva României este o capcană menită să-i aducă un capital de imagine. Populaţia maghiară din ţara noastră, la fel de paşnică precum românul, înţelege că mai-marii lor sânt marionete celebre, înţelege chiar şi de ce  Rusia se face soră cu China: ca să se tutuiască din punct de vedere strategic. Nu vând gogoşi, cele două surori vor fi la mare căutare pe piaţă! Precum îşi doresc prinţii,  prinţesele, regii şi reginele, cu apucături moderne. Fac tot felul de giumbuşlucuri, pentru a se afla mereu în atenţia lumii. Iau lecţii de mixat muzică, prezintă buletinul meteo la BBC. Vrăjiţi de turmele de mioare, de cântatul din fluier şi de mierea ursului, merg în cârjă prin pădurile patriei noastre, clocind în minte ideea colonizării.  Închis pe viaţă în culisele teatrului Primăvara arabă, fostul preşedinte egiptean Hosni Mubarak ascultă printre gratii  profeţiile negre ale lui Robert Zoellick, şeful Băncii Mondiale: pieţele financiare,  vor simţi arşiţa verii lui 2012, mai ceva ca la marea panică din 2008. Europa e într-o direcţie periculoasă, Spania şi Italia sânt aproape de limita care a dus dezastrul în Grecia, Irlanda şi Portugalia.

 

Cine a amalgamat mersul ţărilor lumii, încât au creat găuri negre care au înghiţit miliarde de euro şi instituţii întregi? Banca Mondială şi FMI. Cupiditatea băncilor, lipsa supravegherii bancare, corupţia politică, subterfugiile legislative, disputele financiare bazate pe orgolii, disfuncţionalităţile economiei capitaliste şi incapacitatea instituţional-administrativă, au hrănit cele două organisme financiare cu preţul sărăcirii naţiunilor. Un bancher autohton sugerează într-un articol de presă ca milioanele de datornici la bănci să fie pedepsiţi după procedee barbare. El propune, indicând surse istorice demult apuse, reîntoarcerea la sclavie, la pedeapsa cu moartea  pentru românii îndatoraţi din cauza sărăciei şi fraudaţi de bănci cu dobânzi uriaşe şi comisioane ilegale.”în cea mai mare parte a istoriei omenirii, nerambursarea datoriilor a constituit o infracţiune care, în diverse perioade şi locuri, a fost pedepsită cu moartea, mutilarea, tortura, sclavia sau, mai recent, cu închisoarea datornicilor”, declară bancherul. În niciun înscris cu caracter legislativ, nu există asemenea construcţie frazeologică. Cât tupeu şi aroganţă au aceşti  profesionişti lipsiţi de scrupule ai cămătăriei instituţionalizate! Bancherul fariseu pune aberantele sale afirmaţii în seama Codului lui Hammrurabi, care, desigur, nu stipulează asemenea măsuri. Face apoi apel la Biblie şi menţionează sclavia drept pedeapsă pentru neplata datoriilor. Instigare la barbarie! În ce secol trăieşti, ilustre vameş păcătos? În Biblie scrie negru pe alb că e mare păcat să dai bani cu camătă. Şi tocmai acest lucru au făcut bancherii. Au dat bani cu camătă înrobitoare. Deci cum se numesc, ei? Cămătari. Aşadar, asupra lor să se abată sclavia şi pedepsele primitive, la care face apel bancherul. Sancţiunile din Codul lui Hammurabi (sinteza gândirii juridice în Mesopotamia, cu 4000 de ani în urmă), trebuie aplicate bancherilor capitalişti, care au provocat criza şi au ros din ea, umflându-şi nemăsurat averile; bancherii care au luat pielea de pe români,  trebuie să primească o lecţie corectivă:  să descuie visteria personală şi să haşureze găurile negre, sau să li se reţină retribuţia pentru creditele capcană întinse populaţiei, până ajung la salarul minim pe economie, din care îi invit să trăiască dacă pot. Sau să rabde de foame, precum românii fraudaţi prin dobânzile uriaşe şi prin creşterea artificială a cursului valutelor. Devenind şi ei debitori rău-platnici, să fie vânduţi ca sclavi (juridic, în codul lui Hammurabi, scalvul, fiind asimilat unui bun mobiliar). Să li se ia vila, bolidul, masa şi găina. Nu aşa prevede Codul de legi al lui Hammurabi, la care face apel bancherul pascariu?

 

Cu neruşinarea de care dau dovadă, mâine, poimâine, hoţia prin îndatorare va fi declarată filozofie, ştiinţă, artă şi cultură economică, iar bancherii capitalişti vor obţine doctorate în domeniu. Banii, care mai întâi au avut acoperire în aur, pe urmă, în mărfuri, astăzi, sub acoperirea legilor, au devenit calcule virtuale.  Numai o treime din banii care circulă în lume au acoperire, aşa că, şi noi am fost îndatoraţi tot cu bani internautici. Cum românilor li s-a tăiat în fiecare mandat internetul existenţial, luaţi-vă adio de la digiţii  umflaţi în procente pe clone, carduri, şi contracte de zeci de pagini. Decât să-i sperie pe oameni că îi  pot executa silit, bancherii ar trebuie să-şi pregătească garniturile de tren, au un exemplu regal în istorie.  Apusul băncilor este aproape. Ideal ar fi să-şi caute din timp un loc pe plantaţiile din America de Sud. Creditele fără clauze ipotecare sânt ţepe pentru recuperatori.  B.N.R. a permis băncilor să funcţioneze pe principiul profitului ca orice societate comercială, le-a permis să vândă populaţiei bani extrem de scumpi, fără acoperire legală. De vină sânt BNR şi lăcomia feroce a  celor 41 de bănci de pe teritoriul ţării, care şi-au făcut planuri de perspectivă cu privire la maximizarea profiturilor pe seama creditului de consum şi pe spinarea populaţiei. Bancherii ştiau ce se va întâmpla dacă exagerează cu creditarea, doar sânt profesionisti în inginerii financiare.  Să stingă lumina şi să plece! Tii, ce linişte va fi atunci când va rămâne doar C.E.C.-ul. Dacă băncile nu sting lumina, criza financiară se va duce pâîn 2016-2018. Pentru că, până atunci sunt eşalonate   cele mai multe termene de scadenţă la creditele de consum din România şi din majoritatea statelor. S-a dus vremea când în lumea financiară, întotdeauna, câştigau băncile şi cazinourile. Bancherii şomeri ar avea o opţiune la noi: agricultura. Pentru a deveni agricultor  şi a scoate profituri cinstite, nu-ţi trebuie un centru NASA şi nici atâtea filiale luxoase, cu extrem de mulţi trepăduşi plătiţi cu mii de euro. Avem câmpuri mănoase şi dealuri frumoase, care îi pot stimula pe bancheri să crească exponenţial, precum dobânzile, profitul în anii următori,  având în vedere arta prin care au crescut de zece ori sumele împrumutate de români. Să-i dăm jos din Panteonul lor, pe aceşti lacomi dispreţuitori cu mulţimile, aceşti lupi capitalişti,  preocupaţi, oricât ar costa,  doar să îmbrace, funcţie de interese, câte o blană de oaie. 

 

Pentru că vremurile nu-mi mai permit visuri îndrăzneţe, m-aş mulţumi să-l văd pe Leonard Cohen, celebrul poet-cântăreţ, care va concerta la Bucureşti, pe 22 septembrie.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

11 Jun
2012

HAARP, GUTURAI ŞI MIOPIE

Ce să mai facă bietul român? Între mici, pîine, sac şi suta de lei, ce să aleagă în sezonul estival al pomenilor electorale? Şi aşa totul e la apă, în sensul că apele se umflă şi barcagiii părăsesc barca pentru a se salva. Numai americanii fac de strajă cu mîna pe butoane la porţile democraţiei. De ce plouă de trei săptămîni într-una? 
De ce inundaţiile au distrus zeci de case şi gospodării?

  Păi, s-a dat comandă. Am primit în dar tehnologie HAARP şi ne bucurăm de diversele ei aplicaţii: producerea de fenomene meteo artificiale, cum ar fi ploi, tornade, secetă, furtuni, cutremure, temperaturi extreme, atacuri psihotronice. Legumele, fructele şi grînele noastre compromise de efectul binefăcător al „prieteniei” şi acordurilor militare, sînt înlocuite an de an cu importuri mutante. Nişte amărîte de diguri în calea apelor nu s-au putut ridica. În schimb, au fost tăiate panglici de miliarde de euro la telegondole, săli de sport în cătunele de bătrîni, pîrtii de schi şi proiecte fără finalitate. De la oul de sub găină la fondurile destinate prevenirii calamităţilor naturale, incompetenţii şi corupţii au produs sute de tragedii în satele româneşti.
Am luat plasă 22 de ani. La fel cum, recent, au luat recent investitorii feisbuc (sic). Uite cum mă încearcă plînsul pentru ei şi pentru suferinţa producătorilor de medicamente şi a farmaciilor, mai dese decît staţiile de autobuz, adică poartă în poartă! Gata cu dansul pe muzica lor în piaţa românească. Pentru că au nesocotit acest privilegiu şi au scos pe furiş profituri uriaşe, buzunarele cu sens unic ale producătorilor de medicamente vor fi supuse clauzei claw-back. După modelul companiilor de detergenţi, au invadat spaţiul public cu reclame virulente în sprijinul consumului de medicamente, devenind o industrie grea, care vinde tuturor, inclusiv oamenilor sănătoşi.
Nu ştiu cînd ne vom învăţa minte că nu toţi embrionii fertilizaţi în capitalism şi crescuţi în spaţiul virtual, la fel ca feţii din poveşti, sînt uşor de îmblînzit şi de hrănit, precum cele peste 41 de bănci de pe teritoriul ţării noastre. Unde se duc banii împrumutaţi de ţările sărăcite de la organismele financiare mondiale? În buzunarele băncilor. Cum li se face rău de foame, hop, la reanimare, unde li se injectează botox achitat de clasa medie a statelor respective. Băncile Greciei au fot recapitalizate cu 18 miliarde de lei. Să nu uităm că cinci din filialele lor se află în România, hrănite din banii naţiunii. Bietele bănci!, ajutaţi-le, vă rog, să nu falimenteze! Ar fi bun un fond de solidaritate tot de la popor, ca să ajutăm bancherii. Dacă băncile dispar, cine îi mai împrumută pe români cu dobînzi de 50%, cu dobînzi uriaşe la dobînzi şi la comisioane cam tot atît? Cine mai ia casa, maşina, grădina, oile, vacile şi curcile românului? BNR botează şi cunună pe marii finanţatori ai lumii şi tot bietul român plăteşte „funcirea”. Banii încap tot pe mîna celor care au regizat criza, datoriile colosale fiind plătite de sclavii popoarelor. „Principiul dominoului” spune că epidemia expulzată în lume de organismele financiare a afectat, în mod inevitabil, toate statele. Economia americană a avut un guturai teatral, cea a lumii – o comă indusă. Însă, dacă va strănuta China, economia americană va face cancer pulmonar. Cam aşa stau lucrurile. Ungaria bătrînă şi neliniştită o caută cu lumînarea prin cenuşa poetului extremist. Găsind mai mereu pricină popoarele învecinate, visează să refacă Imperiul Austro-Ungar. De parcă nici n-ar simţi în spinare prezenţa celui franco-german. Va rămîne cu buza umflată din poftele luxoase.
Garniturile trenului românesc au fost recent schimbate, dar la clasa I circulă mulţi paraziţi fără bilet. Nu trebuie să te osteneşti să-i depistezi pe conductorii miopi, semnalizează ei singuri. Oare va mai supravieţui vreun flutur de noapte în jurul becului de pe stîlpul central, în urma deratizării şi dezinsecţiei organismelor care au pus stăpînire, mai rău ca boierii, pe soarta românilor şi pe banul public? Mă refeream la nănaşul „gripei aviare” şi la toţi profesioniştii tupeului şi jocurilor meschine. Premierul încearcă să extragă silicoanele şi implanturile din structură, operaţiune extrem de complexă, pentru care are nevoie de nişte mîini de chirurg mai bune decît ale celui care le-a băgat. Tare mi-e teamă că, deşi mintos, e cam mititel pentru astfel de războaie.
Maria Diana Popescu, Agero
11 Jun
2012

FLORI PENTRU IOANA ! Prefaţa volumului personalizat din 2005.

Îmi vine foarte greu să scriu ceea ce simt. Cuvintele sunt de prisos când valul sentimentelor ce nu se pot rosti mă copleşesc, mica mea perlă. Acum, când nu eşti aici, mă simt pustie şi neajutorată, pe un val invizibil şi temător. Tu, acolo unde eşti, pe o plajă frumoasă, plină de soare, îmi pari desprinsă dintr-o stea. Italia, o ţară frumoasă şi primitoare dar atât de departe… Ştiu că te bucură această călătorie. Ştiu că alături de mătuşa ta îţi vei împlini un vis. Încerc să-mi stăpânesc lacrima şi să te simt aici, aproape.

            Când vei reveni, vei trece într-o nouă etapă a vieţii, cea a maturizării, a conştiinţei de sine, a dorinţei de a răzbi în viaţă prin educaţie şi multă muncă. Nimic nu este uşor şi totul este posibil dacă vei şti ceea ce-ţi doreşti cu adevărat şi vei reuşi. Verticalitatea, credinţa a tot ceea ce înseamnă morală îţi vor fi de folos. Noi, cei dragi ţie, te vom sprijini întotdeauna. Dar marile reuşite ţi se vor datora ţie dacă vei şti să-ţi construieşti viaţa, cărămidă cu, cărămidă. Dumnezeu va veghea, îţi va dărui prima temelie prin credinţa ta. Tu eşti cea care trebuie să decidă dacă este drept sau nu, dacă este bine sau rău, dacă sentimentele tale sunt corecte. Nu te hazarda şi nu te lăsa păcălită de himere. Trăim într-o lume ciudată când minciuna şi spoiala sunt la mare preţ. Nu-ţi dărui inima decât celui care te merită. Tinereţea este frumoasă dar ipocrizia este imensă. Nu vreau să suferi. Vreau ca viaţa ta să fie lină, curată ca apa de izvor şi plină de bucurii. Satisfacţiile profesionale sunt mult mai importante decât crezi. Creând ceva vei avea satisfacţia unui mare artist nu vei rămâne o anonimă. Iubirea, un dar imens te va ajuta. Dacă vei dărui iubire vei primi iubire. Dacă vei şti să ierţi vei primi iertare. Nu fi răzbunătoare. Învaţă să răspunzi făcând bine celor ce-ţi vor răul. Justiţia divină îşi spune cuvântul de fiecare dată, când nu te aştepţi. Aşa cum iubirea este foarte importantă aşa şi respectul este de nepreţuit. Respectă-i pe cei din jurul tău şi vei fi respectată. Chiar şi într-o relaţie respectul are o valoare imensă. Fericirea poate să fie abstractă teoretic, nu exită o reţetă anume, fiecare şi-o desăvârşeşte aşa cum simte. Viaţa este un dar, trebuie să ai grijă de acest dar, să-l îmbraci în haină de lumină de câte ori ai ocazia. 18 ani, este vârsta cea mai frumoasă şi totodată şi cea mai responsabilă. Vei porni pe un drum nou, unde legile te fac responsabilă şi fiecare acţiune are consecinţa ei. Dacă eşti corectă şi tenace vei izbuti în toate. Fii curajoasă, nu te lăsa intimidată de nimeni, toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Mulţi tineri se pierd din lipsă de curaj şi teama de necunoscut. Trebuie să înveţi că totul este posibil, că nimic nu te poate opri din drum, dacă ai credinţă şi perseverenţă. Şacali sunt peste tot, nu te lăsa strivită de caractere îndoielnice numai pentru că au anumite poziţii, dar, în profunzime nu sunt decât epave. Învaţă să-i cunoşti pe cei din jur cu al treilea ochi. Ochii sunt oglinda sufletului. Numai în faţa lui Dumnezeu trebuie să stăm cu ochii în jos, smeriţi. Oamenii fără caracter nu te privesc în ochi prea mult timp, devin nesiguri şi debusolaţi. Suferinţa face parte din viaţă. Nu-ţi doresc să o cunoşti. Trebuie să te cunoşti pe tine bine, să eviţi non-valorile, pe cei care îţi creează o stare de disconfort. Încearcă să-ţi imaginezi zilnic că eşti înveşmântată într-o haină de lumină divină şi vei avea protecţie. Duhul Sfânt va fi cu tine precum şi binecuvântarea părinţilor. Dăruieşte lumină şi vei primi lumină. Cere-i Maicii Domnului să fii acoperită cu Veşmântul Ei şi vei fi ocrotită de toată dosădirea oamenilor răi. În fiecare zi să mulţumeşti Domnului pentru că exişti, pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă. Dacă nu eşti în stare să te iubeşti pe tine însuţi nu vei fi în stare să-i iubeşti pe cei din jur. Pentru mine eşti fata perfectă, eşti draga mea şi sper ca toate sfaturile să nu le minimalizezi acum când ai făcut trecerea de la copilărie la maturitate. Nu pot să spun că am fost o mamă grozavă, am făcut greşeli şi mi le asum, dar inima mea bate pentru voi: Ioana şi Vlad, perlele coroanei Gurza.  Sunt mândră de voi, sunt mândră că Dumnezeu mi-a făcut cele mai frumoase daruri prin existenţa voastră. Îmi doresc să fiţi uniţi, să nu uitaţi niciodată că dragostea frăţească e sfântă şi să vă sprijiniţi reciproc. Sprijiniţi-vă unul pe celălalt şi lăsaţi dragostea să fie aşa curată cum numai o mamă îşi poate dori pentru copii ei.

Când am trecut prin cumpăna vieţii, tu, mi-ai fost aproape prin post şi rugăciune. Tu ai fost aceea care m-ai ajutat şi am revenit la viaţă. Mi s-a confirmat acest lucru la Sf.Mănăstire Rarău de către stareţul mănăstirii. Îţi mulţumesc copila mea.

            Draga mea copilă, cuvântul meu sărac nu este în măsură să-şi scrie lacrima de iubire acum. Îţi doresc o viaţă frumoasă, iubire curată, credinţă veşnică şi visuri implinite. Dacă vei mai găsi într-un colt ceva scris de mama ta, nu rupe hârtia îngălbenită de vreme. Nu mă rătăci prin rafturile bibliotecii. Nepoţii şi strănepoţii mei vor avea nevoie de mine.

          Cum a trecut timpul ! Acum mă simt mai bătrână şi, paradoxal, tânără prin voi. Nu voi ceda trecerii timpului. Voi merge pas la pas cu voi pentru voi. Indiferent unde voi fi, voi rămâne umbra voastră pentru a vă putea sprijini. Dacă toamna vei auzi un murmur, să nu te sperii fata mea. Voi fi eu, cea care va spune o rugăciune la fereastra larg deschisă şi-ţi va lăsa o frunză îngălbenită şi plină de iubire.

            Dumnezeu să te binecuvinteze Ioana, fata mea dragă!

 

 

       13.07.2005

 Timişoara

Mariana Gurza

(Din vol.personalizat “Flori pentru Ioana”, Timisoara, 2005)

P.S.

Ioana a reusit! Şi-a terminat studiile alături de soţul ei, şi-au rânduit bine VIAŢA.

În data de 9 iunie, 2012, fiica mea Ioana alături de Alexandru au pornit pe un nou drum. Dumnezeu i-a fost alături fiicei mele, Alexandru fiind un băiat minunat! Mi-am câştigat încă un fiu !

FIŢI FERICIŢI, DRAGII MEI!

Doamne ajută!

Mariana Gurza

“Lacrima iubirii “

10 Jun
2012

ANA BLANDIANA ÎN „PATRIA NELINIŞTII”

„Mă supun ierbii /

Care mă salvează /

De neliniştea care sunt eu însămi”

 

 

 

Observam altădată că acel buchet de „poeme noi”, oferit de Ana Blandiana într-un elegant volum, ivit la Humanitas (Refluxul sensurilor, 2004), avea un oarece tâlc. Mulţi comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie s-ar fi despărţit de poezie. Poeta îşi propunea o demonstraţie potrivnică, vestejind ideea (de circulaţie, totuşi).

Cum bine se ştie, cea care se consideră „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă şi, desigur, pasionalitate şi fraternitate. Erau acolo, transferate în numele „tinereţii curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilaţia naturistă şi exploziile sincerităţii, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivaşcu, în 1964) şi, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilaţia dezlănţuită era împinsă într-un panteism blagian de cea care iubea „cu patimă ploile”, risipindu-şi fiinţa. Să recunoaştem însă că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esenţă şi aparenţă, căutând şi aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanţa (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuităţii. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluţii lente făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Odată cu A treia taină (1969), asistăm – sesiza L.Ulici – la o maturizare intelectuală, la o adâncire în metafizic; vechea exultanţă se dizolvă într-un panteism aparent-liniştitor, candoarea definitivă e însoţită, ca într-un ciudat mariaj, de „oroarea de maculare”. Realul degradant devine ameninţător şi poeta se va refugia în „cripta luminoasă” a cuvintelor, având drept reazem sentimentul nesingurătăţii, descoperit – prin rugăciune – în prima copilărie.

Căutările poetei, spuneam, provocând o confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purităţii, inventând un trecut fabulos. Şi, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forţând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ştefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunţată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice pare a ceda teren unei detaşări care păstrează, în pofida glacialităţii, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptăţire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire raţională (M. Niţescu). Râvnind însă spaţiul candorii, ştiind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocaţia etică. Problematizând, în consecinţă. Dezvăluindu-şi, cu pudoare, suferinţa, vizitată de ispita regresiunii, cu presimţirea unor amintiri dintr-o altă viaţă. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veşniciile cum cură” şi acuză obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notaţiei prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, şi un mai proaspăt volum al poetei (Patria mea A4, 2010) păstrează, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluie, cu aceiaşi privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditaţiei, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate şi jubilativism acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri şi spaime, întemniţat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toţi”, uitând trăitul, viaţa proprie pentru a dobândi o identitate exponenţială (cf. Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Şi făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare în numele intransigenţei morale. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de marile întrebări ale fiinţei râvnea simplitatea, acea superioră înţelegere care să îngăduie „curăţirea de spaime”. Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate şi seninătate, lepădând însă exaltările de altădată. Şi trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul raţiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaştere. Să observăm că poeta contrapune instanţa metafizică („perfecţiunea fără milă”) celei lirice: binele şi răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăţiei” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macularea, trecerea („Ei trec pe role”), destrămarea, conştiinţa limitării etc. întreţin tensiunea între spiritul care se vrea învingător şi trupul ruinat, învăţând murirea. Iar „opaiţul vieţii” cere sânge, constată poeta.

Să observăm apoi că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic şi o ispită implacabilă. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezeşte o „bucuroasă disperare”. Fiindcă, trebuie să amintim, poeta locuieşte într-o inconfortabilă tensiune. Posibila scindare a fiinţei ar trebui să împace starea de nelinişte, de alarmă şi insecuritate cu limpezimea calmă a rândurilor aşternute. Ana Blandiana reuşeşte performanţa de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios. Recunoscând conştiinţa limitei şi afişând, totuşi, „viziera zâmbetului”. Dedublându-se dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte” ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie). Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, aşadar, să mire că s-a încercat şi în proză cu acelaşi elan mitologizant şi palpit cosmic, avansând reţeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”. Fiindcă pentru Ana Blandiana tocmai fantasticul prezintă „o înfăţişare mai plină de semnificaţii a realului”. Aşa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-l de nerecunoscut. Experienţele revelatorii suportă intruziunea fantasticului iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ţi imagina – ne previne graţios poeta – înseamnă a-ţi aminti”. Cum viaţa este vis irizările fantasticului ne invită în spaţiul increatului. Totuşi, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. Sub aparenţa calmului elegiac răzbat ecoul precarităţii, foşnetele unei lumi supusă derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Şi, nu în ultimul rând, polarizarea teluric / spiritual, alertând fiinţa. Fiindcă motivul somnului, dorinţa de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspiraţia spre puritate pare ameninţată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăşte, provocând agitaţie şi haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine ameninţătoare, străină de gheara anxietăţii. Adierile thanaticului ne târcolesc, invocând un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar). Iar volumul pomenit pare a conştientiza, implicit a accentua asupra acestui implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentaţii discrete, catifelate, purtând „învelişul / unei boli îngereşti” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincţiei, anunţat de ruina fiinţei invocă acelaşi scenariu al contopirii cu elementele, divolvându-ne în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Şi tot sub semnul acvaticului, o veche predilecţie a poetei. Ea s-ar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri. Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaşte) la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”. Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele dar nu propun o altă formulă lirică. După cum poeta, răsfăţată de critică şi suspectată de abandon, revenea în forţă risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) şi, cu atât mai puţin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societăţii româneşti n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propune acum o colecţie de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă şi elanurile juneţii, acea frumoasă solidaritate care o soma să scrie într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleţii generaţiei mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” Sub flamura revizuirilor, ştim, s-au lansat şi jigniri şi observaţii acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor ’60. Am uitat (deşi n-ar fi trebuit) şi sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou) şi aventurile pisoiului Arpagic; cu protectori înalţi în epoca ceauşistă, poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziţie esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după mai bine de două decenii de la dispariţia regimului dictatorial, striviţi de lehamite şi dezinteres, navigând spre un viitor ceţos ne mişcăm inerţial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înţelegând că timpul „e frumos ca un poem” îşi contemplă risipa castrându-şi efuziunile. Sub „tandra putere a morţii”, totul se degradează (vezi Sonet degradat). Universul însuşi e în extincţie, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacţia e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op). Dar, să reţinem, folosind cuvintele „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o definitivă confirmare.

Şi volumul Refluxul sensurilor închidea un ton funebru, aşteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că şi-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea îşi reciteşte existenţa într-un secol care nu-i aparţine. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, ţărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „priveşte voluptuos”. Poemul însuşi „va fi altul”, la o altă lectură. Iar cohorta cititorilor aşteaptă. Iată refluxul sensurilor, încolţind într-un moment fast, departe de a marca un impas creator; decantând însă acumulările unei existenţe, recunoscând, surdinizat-fermecător, criza.

Călăuzită, spuneam, de imperativul moral, pendulând între pioşenie şi căutare („Mi s-a spus să te caut” / Nu să te găsesc; v. Nec plus ultra), poeta trăieşte în patria neliniştii. Angajamentul de „mărturisitor” vădeşte continuitate, accentuându-şi trăirile crepusculare, de vibraţie dramatică, sesiza Constantin Cubleşan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) îşi află izbăvirea printr-un exerciţiu exorcizator, care va veni. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înţeleg atât de puţin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă acum replierea.

Să observăm că cea mai recentă antologie (Pleoape de apă, Editura Paralela 45, 2010) se deschide inspirat cu poema Darul, numind şansa de a-şi asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”. O suferinţă ritualizată, jubilativ-obosită, o vinovăţie a fiinţei întreţinând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) şi, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele îşi instituie acum prezenţa exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înţelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar aşa, rostindu-se, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la nelinişte, ea poate depune mărturie, revoltându-se neputincios împotriva trecerii, cea care produce „această pulbere de nefiinţă”, căutată tandru într-un timp cheltuit, ireversibil.

Adrian Dinu Rachieru

Sursa:Adrian Dinu Rachieru

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 7
Vizualizari : 31027

Ultimele Comentarii