17 Apr
2013

Dimitrie Bolintineanu – Legende istorice

(Dimitrie Bolintineanu 1825 – 1872)

DOAMNA LUI NEAGU


Neagoe cel Mare în al său palat,
Ce domnește p-Argeș, zice întristat:
- „Monastirea noastră nu e săvârșită
Și a mea avere este isprăvită !
Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat
Ca să înceteze lucrul minunat ?”
- „ Biruri peste țară pot ca să se puie!”
Au răspuns ostașii ca să îl mângâie;
Zic, și ei decide biruri pe români
De la cei mai tineri pân’la cei bătrâni.
Doamna intră-n sală: grațiile sclave
Împletesc cu roze zilele-i suave.
Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;
Rumenind la față ea vorbește lin:
-„Voi vreți biruri nouă ! Neagoe, te teme !
Mâine toată țara o să te blesteme !
Astă monastire ce atât iubești,
Printre fum și lacrimi poate s-o privești !
Iată diamanturi ! Vinde-le și-urmează
Nobila lucrare ce te inimează.
Căci aceste scule nu le pot purta
Când femei pe față lacrimi vor păstra”.
Zice și arată un paner de aur
Unde închisese gingașul tezaur.
Ea îl dă. Și fața, ca un frag cocând,
Rumenă surâde drăgălaș și blând.
Un bătrân se scoală și-astfel le vorbește:
-„Inima străbună încă viețuiește.
Țara care naște astfel de femei
Merită și viață și mărirea ei.
Căci să știți cu toții că un neam se face
Mare, sau se pierde cum femeii place,
Și acum voi zice: Doamne ! pot să mor,
Căci văzură ochii-mi mântuirea lor !”

 

(Neagoe Basarab și doamna sa, Despina Elena, ctitorii Mânăstirii Curtea de Argeș)

 

   MARIOARA

 

„Dragul dulce-al vieții mele
La oaste s-a dus,
Și de-atuncea, soare, stele,
Toate au apus !

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Și-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat.”

Astfel cântă Marioara
Dup-al ei iubit,
Și pe față-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că sosește
Mândrul ei amor,
Și în noaptea ce domnește
Spune al său dor:

-„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc !
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc.”

-„Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit !
Așadar, eu nu-ți voi zice:
Bine ai venit !

Dar de nu piți fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni !”

Amândoi pe cai s-aruncă
Și prin noapte zbor,
Și trecnd prin verdea luncă
Cântă cu amor:

„Dacă nu poți fără mine
În lume-a trăi,
Pentru țară, eu cu tine
Dulce voi muri.”

(Ghe. Tattarascu – România modernă)

CĂPITANUL DE VÂNĂTORI



Lăutarii cântă, hora se-nvârtește
Și un cal în spume d-odată s-oprește.
-„Pace vouă, oaspeți cu genele albe,
Mume tinerele cu aure salbe !
Bună ziua vouă, juni dînțuitori,
Vouă copilițe, tineri criniori !
Oști nenumărate țara ne robește
Și pe unde trece câmpul înnegrește.
Soarele e galben, norii l-învelesc,
Râurile albe în sânge roșesc.
Cum sub o secure cade-o dumbrăvioară,
Floarea țării noastre sub fier se doboară.
Dacă e vreunul ce simte-ntre voi,
Vie a combate și-a muri cu noi !”

Soarele în abur ca un foc roșește;
Lăutarii cântă, hora se-nvârtește:
- „Peste zece sute căpitan sunt eu,
Și cu zece sute bate pieptul meu.
Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară,
Și pe cai în spume ce ca vântul zboară.
Iar voinicii noștri se chem vânători,
Au lănci veninoase, iar la suflet flori.”

Lumea l-înconjoară, ziua se sfârșește,
Lăutarii cântă, hora se-nvârtește:
-„Viața în sclavie este o povară,
Iarna nesfârșită fără primăvară.
Însă țara noastră nu e scrisă-n cer
Printre cele sclave ce prin veacuri pier.
Căci românul încă știe a se bate
Și urăște viața fără libertate.
Astfel o pădure când s-a vestejit
Pasărea suspină, cheamă-al ei sfârșit.”

Nu știu căpitanul dac-a așteptat
Dar cu două sute voinici a plecat.

 

(Ostași români la Răsboiul de Independență – 1877)

Sursa: http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2012/08/dimitrie-bolintineanu-legende-istorice.html

17 Apr
2013

Poezii de Ion Vinea

              Adagio

 

Mars funebru pentru iubirile moarte,
Aur solemn din fluide fanfare.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.
Ritmic polenul silabelor rare
tremura-n floarea cararilor palide
din cimitirul feeric al toamnelor
pîna departe,
ce monoton stelare.
Cum le plâng de-ndelung clopotele.
Van uragan de ruini de volute sonore
grav fulgerat în desertul gol de fantome,
legeni în drum coroanele fara de nume
rostogolind pe treptele ude sipote, ropote,
glorii de dolii pe urma uitatelor urne si ore.
Unde sunt, unde sunt Umbrele?

Mars funerar în amurg închinat bacantelor moarte,
Ruga de-apoi pentru cele cazute
Pasionat pe-al lor câmp de onoare,
Vis efemer sortind pomenirii eterne.

Glas sepulcral de alamuri finale,
funeralii iubirii neîntâlnite,
funeralii eroinei necunoscute.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.

 

Declin

 

O tristeta întarzie în mine
cum zaboveste toamna pe câmp,
nici un sarut nu-mi trece prin suflet,
nici o zapada n-a descins pe pamânt.

Cântecul trist, cantecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfintit,
îl auzi în glasul sterp al vrabiilor
si raspunde din umilinta talangilor.

E toata viata care doare asa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunsi la cer,
între apele ce-si urmeaza albia,
între turmele ce-si pasc soarta pe câmp
si între frunzele care se dau în vânt.

 

Revedere

- Ma dor în mine drumurile înapoi.
- Esti palida, ochii tai sunt mai mari.

- Te-am asteptat, fiindca te-am gonit.
- Am fugit sa gasesc o departare mai adevarata.
Peste tot locul e deopotriva de departe si de aproape de tine.

- Mai sunt în sufletul tau aceeasi?
În ce întuneric am ratacit…
- Am smuls împleteala cântecului nostru care
s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci.

- Tu care ai stins celelalte povesti
te-am urmarit cu visul în orase mari cu steaua ta deasupra.
- Am vrut sa-mi creasca numele ca o veste catre tine.

- Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndeparteaza
si te-am lasat sa pleci.
- Te-am regasit ca o rugaciune din copilarie, dar gândurile
mele nu mai cred.

Ion Vinea

17 Apr
2013

Ion Vinea – “Manifest activist către tinerime”

(17 aprile 1895 – 6 iulie 1964)

“Jos Arta

căci s-a prostituat!

Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;

Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;

Literatura, un clistir răsuflat;

Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;

Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;

Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;

Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;

Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;

Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor;

…Luna o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.

V R E M

minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului Morse.

D E C I

moarte romanului-epopee şi a romanului psihologic;
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiţi

(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);

Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă.

dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor.

Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti)

Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) – şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesuturile româneşti etc).

România se construiește azi.

În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.

Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme.

Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină.

Să ne ucidem morții!”

 

Ion Vinea

(“Manifest activist catre tinerime”, aparut in revista “Contimporanul” in anul 1924)


16 Apr
2013

Radu Gyr – Antiteze

   Antiteze

                      Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mîna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară,
Iar dacă-nvii în zîmbetul de azi,
E c-ai murit în lacrima de-aseară.

                              Radu Gyr, (1905 – 1975)

16 Apr
2013

“Inima României” – discurs din 1915 al lui Nicolae Titulescu

INIMA ROMÂNIEI

Iubiţi cetăţeni,

“Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată s-o trăiască!

Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos şi inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de veacuri ne sufoca, a acelor graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii, a acelor graniţe, care dacă nu vom reuşi să le spulberăm (1), ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge, ce s-a întâmplat atunci o ştim cu toţii!

Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi mici, nedreptăţiţi şi nedemni, asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească!

Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp!  (2)

Instinctul nu se poate însă opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul!

Şi sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ, pe care de-a pururea l-a întrevăzut în zare răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz şi mai sus azi ca oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie!
Problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapa la tot ce e „mâine“, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi“ nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!

Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă!

Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm!
Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miază-noapte Someşul; la apus, Mureşul; la miază-zi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simpla zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!
Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i roman, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul.
Şi-a avut rostul, pentru ca neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!
Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, şi de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român purtând în cioc Coroana Sfântului Ştefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne puteam pregăti şi puteam aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de paiajen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi!

România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale.

Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea româneasca, ca ceea ce a simţit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească.
Dar nimic nu slăbeşte mai mult energia ca aşteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic, în schimb, n-o aprinde până la paroxism ca conştiinţa ei că-i tare şi considerată!

Or, de aceasta consideraţiune, românismul are azi nevoie mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice!

Azi când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, aceasta pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune, nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia, dar mai ales cu sufletul!

Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nici o piatră de graniţă nu se va muta din locul ei!

Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţinută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să-şi dea roadele, pentru că ii lipseşte tocmai aceea ce-i dă fiinţă: valoarea ei morală!
De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă, că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează azi înalta concepţiune morală a românismului, ca forţă civilizatoare! Şi poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine, decât printr-un argument, mai lesne printr-un act de eroism, decât printr-o negociere prelungită.
Sau românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci el va pieri, cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n-are reazem în drept şi jertfă!
Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire?
Nu dorm în sângele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire?
Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au aretat vrednici de dânsul!”

Note:

(1) La 17 februarie 1867 s-a încheiat Acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania a rămas încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia.
(2) Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 3 august 1914, la care au participat, pe lângă membrii guvernului, şi o serie de oameni politici din opoziţie, a respins cererea regelui Carol I (sprijinită de P.P. Carp) de a intra în război alături de Puterile Centrale şi a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată.

1915, mai, 3, Ploieşti

(Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 141 -145)

16 Apr
2013

Ienăchiță Văcărescu – Testament literar

TESTAMENT  LITERAR

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.

16 Apr
2013

Ienăchiță Văcărescu – Poezii

(Ienăchiță Văcărescu 1740 – 1797 )

AMĂRÂTĂ TURTUREA

 

Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine ?
Oh ! amar şi vai de mine !

 

 

SPUNE,  INIMIOARĂ

Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 44393

Ultimele Comentarii