18 Apr
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)

Episcopia Tomisului.Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea  sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.

După Vetranion, în anul 381, printre participanţii la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla şi episcopul Gherontie al Tomisului- Sozomen îl aminteşte sub numele de Terentius. Se pare că el este urmaşul direct al lui Vetranion, iar la sinod a condamnat învăţătura greşită a lui Macedonie despre Sf. Duh. La rândul său, împăratul Teodosie îi cerea în acelaşi context să vegheze la păstrarea dreptei credinţe în Scythia Minor. După un timp, în 392, ca episcop la Tomis este menţionat Teotim I, despre care Sf. Ieronim (m. 420), în lucrarea sa „De viris illustribus” scria în acel an: „a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici”. Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în „Sfintele Paralele” aminteşte că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era „scit” de neam şi ducea „un trai modest”. Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune şi el că era „cunoscut de toţi pentru evlavia şi corectitudinea vieţii”. Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioşilor, reuşind să-i îmblânzească prin daruri şi ospeţe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un „zeu al romanilor”. Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la „nomazii de la Istru”. Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la Constantinopol, în 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzaţiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, şi mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învăţat şi teolog al creştinătăţii, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinţilor, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.

După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431, la care a fost condamnată erezia lui Nestorie. El a semnat cele „12 anatematisme”, propuse de Chiril de Alexandria, şi sentinţa de  condamnare a lui Nestorie. Nu ştim în ce împrejurări şi-a încheiat păstoria. Urmaşul său direct a fost episcopul Ioan, amintit înainte de 448, care s-a implicat în disputele teologice din vremea sa. Marius Mercator, scriitor latin conzemporan, scria că Ioan era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi monofizismului”, aflat constant pe linia dreptei credinţe. Episcopului Ioan i se atribuie unele traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latină, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cirului. Lui i-a urmat în scaunul de la Tomis, Alexandru, amintit în 449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări şi dispute provocate de monofizism, învăţătură greşită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu ştim cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menţionat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul IV. Solicitat de împăratul Leon I (457-474) să-şi spună părerea despre hotărârile sinodului, episcopul Teotim răspundea în scris că primeşte fără rezerve ceea ce s-a stabilit la Calcedon, încă o probă că ierarhii de la Tomis erau fideli liniei ortodoxe.

Timp de o jumătate de veac, nu mai avem informaţii despre despre biserica din Scythia, dar într-o inscripţie anterioară anului 518, este amintit un episcop Paternus. Numele lui este asociat de unele dispute hristologice ale vremii, precum acţiunile „călugărilor sciţi” care urmăreau ca formula lor teologică (theopasită) „unul din Sfânta Treime a pătimit în trup” să fie acceptată de Biserica universală. Se pare că episcopul Tomisului era rezervat faţă de ei sau chiar ostil, încât aceştia s-au adresat împăratului Justin I (518-527), în anul 519, acuzându-l pe Paternus şi alţi episcopi din Scythia că nu le împărtăşesc credinţa. Mai mult, episcopul era învinuit de nestorianism, ceea ce l-a determinat pe acesta să meargă la Constantinopol pentru a se dezvinovăţi în faţa împăratului. La rândul lor, călugării sciţi n-au renunţat, ci au plecat la Roma pentru a prezenta papei Hormizdas formula lor, apoi au reuşit să obţină simpatia viitorului împărat Justinian. În 520, Paternus continua să se afle la Constantinopol, unde a luat parte la alegerea noului patriarh ecumenic, Epifanie. În scrisoarea către papă referitoare la alegerea făcută, apare şi semnătura lui „Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus”. Următorul episcop cunoscut este amintit în contextul disputelor de la mijlocul secolului al VI-lea, în legătură cu „Cele trei capitole”, iar monofiziţii cereau condamnarea lor, ca preţ al împăcării cu Biserica. Acestea se refereau la persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia, scrierile lui Teodoret al Cirului şi scrisoarea lui Ibas din Edesa. În cele diun urmă, împăratul Justinian a condamnat „Cele trei capitole”, în 544, urmat de papa Vigilius, în 548. În această dispută a fost implicat şi episcopul Valentinian din Tomis, care a scris papei aflat la Constantinopol, cerându-i explicaţii referitor la problema în dispută. La 18 martie 550, papa Vigilius îi răspundea episcopului Tomisului, asigurându-l că nu s-a abătut cu nimic de la dreapta credinţă. În acelaşi timp, episcopul Valentinian n-a participat la Sinodul V ecumenic, ţinut  la Constantinopol, în 553. După acest an, nu mai avem ştiri despre episcopia Tomisului.

Informaţiile despre această episcopie încetează în 553, dar ea şi-a continuat existenţa până spre sfârşitul secolului al VI-lea-în 587, o mare invazie avaro-slavă a distrus principalele oraşe din Scythia Minor şi atunci probabil şi-a încetat existenţa. Conform izvoarelor istorice, în secolul al V-lea, Scythia Minor alcătuia o eparhie unitară, cu un singur scaun episcopal, Tomis, devenit arhiepiscopat autocefal subordonat Patriarhiei de Constantinopol. Cel dintâi ierarh al Bisericii scythane, din secolul V, a fost Timotei, care a semnat actele conciliului III ecumenic de la Efes (431), iar pe la 445-446, 448, arhiepiscop era Ioan, apărător al credinţei adevărate şi adversar al ereziilor nestoriană şi monofizită, în 449, Alexandru, care a condamnat erezia lui Eutihie şi a semnat actele de condamnare ale acestuia. În 458, thronosul tomitan era ocupat de Theotim II, care apăra cu fermitate profesiunea de credinţă a părinţilor de la Chalcedon (451), apoi Petru (470-496), în 520, Paternus, „episcopus provinciae Scythiae metropolitanus”. După el, pe la 550, a urmat Valentinian, care coresponda cu papa Vigilius, iar în 553, este citat în actele conciliului V de la Constantinopol, ultimul episcop de Tomis cunoscut. Conform informaţiilor dintr-o Listă a mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi episcopiilor din cuprinsul Patriarhiei ecumenice-Notitia Episcopatuum-la începutul secolului al VI-lea, în Scythia Minor erau menţionate alte 14 scaune episcopale. Acestea erau următoarele: Axiopolis, Capidava, Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa, Dionysopolis. Se pare că acestea au fost înfiinţate la începutul secolului al VI-lea, în timpul împăratului Anastasie (491-518), şi s-au menţinut până la prăbuşirea limesului danubian. În fruntea episcopiilor se afla ierarhul de la Tomis ca „episcopus metropolitanus”, mitropolit-Paternus a fost probabil primul mitropolit. În plus, jurisdicţia episcopiei Tomisului se întindea nu numai asupra Sciţiei Mici (Dobrogea), dar şi la nord de Dunăre, în sudul Moldovei şi estul Munteniei, aşa cum rezultă din actul martiric al Sf. Sava. Din înşirarea acestei liste, rezultă că, în secolului al VI-lea, Tomisul era mitropolie: avea mai multe (14 !) episcopii, numeroase basilici şi o poziţie deosebită.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

18 aprilie 2019

18 Apr
2019

Dorel SCHOR: Miriam Cojocaru – sensibilitate și inspirație

Gravura este arta şi tehnica de a trasa prin incizie desene pe suprafaţa unui material. Cu alte cuvinte, artistul plastic care practică acest gen, trebuie să aibă şi mult talent, dar şi destulă pricepere şi îndemânare. Tehnicile de gravură artistică sunt în adâncime, în relief şi în plan.

   Foarte multă timp, gravura nu a practicat culoarea, la vremea respectivă nefiind cunoscute procedeele relativ moderne de a imprima cromatic. De acea, gravuri celebre, purtând semnăturile unor mari maeştri, ca Durer, Rembrand, Leonardo da Vinci şi până la Picasso, de pildă, sunt în negru sau sepia.

   Acum beneficiem şi de lucrări în culori, mai ales în cazul gravurii în lemn pe plăci colorate. Uneori sunt incluse în această largă categorie şi alte procedee cum ar fi litografia, monotipia, serigrafia şi gravurile în plan. Tehnica, cum am spus, este foarte laborioasă şi numai cei stăpâni pe secretele imprimării se încumetă să o abordeze mai des.

   Pictoriţa Miriam Cojocaru face parte dintre aceştia, preocupându-se în ultima vreme de acest gen care presupune multă răbdare, dar şi sensibilitate, putere fizică dar şi inspiraţie, imaginaţie activă şi dar şi consecvenţă… Stilul ei este descriptiv şi liric, demonstrând în lucrările ei, un cald ataşament pentru oameni, ambianţă, obiecte diverse, artizanat, elemente din natură sau decorative.

   Sensibilitatea grafică a artistului plastic se împleteşte cu fireşti resurse poetice sau cu elemente specifice actualităţii imediate pentru a sublinia esenţa lucrărilor. Efortul de creaţie trebuie să reflecteze originalitate, măiestrie şi un realism profund. Uneori, elementele gravate au un caracter dramatic, alteori hazliu sau ezoteric, în intenţia pictorului de a apropia acest gen de artă de numeroşii iubitori ai frumosului şi de a-l face mai popular.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

17 aprilie 2019

17 Apr
2019

Adrian BOTEZ: A venit și ziua

                                                      28 Martie 2019

A VENIT ŞI ZIUA

 

a venit şi

ziua – când sunt atâtea boli în

lume – c-au ajuns să se

bolnăvească” şi

doftorii

 

ce-i prea mult

strică : bolnavii au

plecat – toţi şi

definitiv – la

plimbare – şi-n locul

lor – paturile-n „bolniţă”-s pline de

gemetele şi

suspinul

lecuitorilor”…

***

 

CU CÂT ROSTIM NOI : „PRIMĂVARĂ

 

cu cât rostim noi : „primăvară

cu-atâta e mai frig în lume

cavoul cosmic e o ţară

şi un altar fără de nume

 

 

da – locuim gheţari mirifici

şi delirăm în iambi sisifici

Mega-Gheţarul – catedrală

şi dumnezeu – la repezeală…

 

…acum – abia – zărim copacii că nu dau muguri şi nici rime

simţim şi prăbuşiri de Munte – o – asta nu e bine :

bufniţi-strigoi clocim în piepturi

 

dar nu strigăm : de unde drepturi ?

…nimburi de morţi ne decorează

vântul stelar ne feliază…

 

…a-ncremenit de bezne-amiază…

***

 

U(A)RĂTURĂ DE POET

 

n-am venit la bătălii

ca-amărâte răgălii :

lotca ne-am ‘cărcat cu rime

iar sufletul – cu mult bine…

 

a venit şi Crist-din Tei

să-i vadă pe fiii Săi

dintre ape – din prelunci

cum se bat – curaţi şi-n cruci

 

pentru prunci şi pentru sfinţi

pentru mucenici-părinţi

pentru Cărţile cuminţi

(Logos-ul – venin-inele

pentru-un Prinţ trezit de stele…)…

 

…pe demoni i-am dovedit

şi i-am pus la scris-citit

la arhanghelii căzuţi

le-am crestat aripi mai iuţi

(…le-am cârpit cu fulgi cărunţi…

şi frunţi cu lumini de Munţi…)

le-am pus rime în priviri

să miroasă-a trandafiri…

să-şi schimbe trufaşe firi

în nimburi de sfinţi martiri…

 

…pe toţi – Crist ne-a strâns grămadă

la El – colo – în ogradă :

 

iar păsările-s îngeri

de Lumină – fără plângeri

apele sunt iar aghesme

munţii – iar – catapetesme

florile au iar miresme

şi tot Sufletul cu Strune

făcutu-s-a Rugăciune..

 

…s-au plinit – Ocean şi Miri

Hristosului – Noi Priviri…

Măreţie în Priviri :

Lume Nouă – Nou Răgaz

ispitit doar de  Extaz…!

 

…la Anul şi în Vecie

Văpaia a noastră fie !

***

 

DOINĂ DE PĂSTOR

 

moare fără sfat

datul este dat :

pleacă la iernat…

din cer de-i pornit

el s-a hodinit

la poale de schit…

 

Pasărea dezbină :

zeiţă despină

spini despică-n vină

smulge şi suspină

bucăţi de lumină

 

zdrenţăros şi sfânt

se târăşte frânt

prăvale pământ

descalecă-un Cânt

până la mormânt…

 

…nu vorbi într-una :

ai orbit şi Luna…

descălţat de vânt

pierde şi descânt

cuvânt cu cuvânt…

 

…cine te-o-nsura ?

ploi  şi rigi de nea

munţi – păduri şi frunţi

bureţii mărunţi

sorii cei cărunţi…

 

…moare fără sfat

datul este dat :

pleacă la iernat…

…soarta-n cer a stat

dar Ceasornicar

o porneşte – iar…

***

                                                            

CÂND AU TRECUT TREI OIERI

 

când au trecut trei oieri

s-a luat floarea de pe meri :

unu-i la Zalmoxe-n gazdă

doi fac fiinţării brazdă

 

se mişcă munţii spre Lin

şi izvoarele spre Crin :

o lacrimă cât o Stea

s-a oprit la poarta mea

 

dar nu bate – ci aşteaptă

Fântâna că se deşteaptă

Zodiile din Oglinzi

să se facă – iar – Colinzi

 

…cresc săracii cei bogaţi

în Coroanele de Fraţi

iar o Sălcioară Verde

s-a văzut – nu se mai vede…

 

în mânăstiri şi palate

Hristos scrie – iar – o Carte

să se-opreascăvânturile

împărate-s Cânturile

să roiască gândurile

constelaţii – prundurile…

 

…un Moşneag de la Prisacă

a uitat cum să se facă…

Maica-a venit în poiană

de  a pus Altar şi Strană :

 

Merii iarăşi înfloresc

Lebedele se pornesc

cu taine sfinte sfinţesc

picioarele-Ologului

lanţ de stele Robului

pe Drumu-Inorogului…

***

 

RUGĂCIUNE

                                             

potoleşte – Doamne

durerea (indescriptibil oribilă) – sfâşietoarea

durere a

lumii !

 

oricât am fi de

ticăloşi – cu toţii

putem să luăm o minusculă

pauză – putem suspenda – pentru

câteva clipe – Ceasul

Nemerniciei

 

şi să fie dăruit acestor

câteva clipe – ceea ce ai

visat – atât de

frumos – Tu : Crăciunul

Veşniciei…

***

     

PĂŞESC PESTE STRUNE DE HARFĂ

 

păşesc peste strune de harfă – şi muzici

despică-mi menitul meu drum printre bezne

cu fiece pas – văd lumina mai lesne :

Imensul Zadar – scris de hipoacuzici…

 

din tată în fiu – moştenirea-i mai seacă

ţi-e scârbă să-ntrebi – când unul mai pleacă

i-e scris ăstui neam dizolvarea în zodii

rămân răstigniţi Grăitorii în Dodii

 

ce-i fala – când bocet şi drum duci spre morţi ?

n-ai ce-arăta – rătăcit printre porţi :

strămoşii vomită – văzând pe nepoţi

 

neputincioşi – te privesc mucenici şi sfinţi – toţi…

…nu-i cale de-ntors – nici îzbândă-nainte :

te topeşti – cu-amintiri – în văpaia fierbinte…

***

 

NĂDEJDI DE ÎNCEPUT

 

în seara de Vasile Vântul

ne-a luat minţile Sfântul

şi-am venit la dumneavoastră

singurii ce-aveţi Fereastră

 

să ne daţi un Miez de Foc

să avem – şi noi – un loc

fără blestèm – luminat

cu Fântână de-nserat

şi de Stele măsurat

 

minte de la Sfinţi

veşti de la Părinţi…

***

                                                         

CÂNTĂ PE DOUĂ VOCI  HULUBII MĂRII

 

cântă pe două voci hulubii mării

au răguşit – de când mă cheamă-n vatră

dar mi-au crescut urechi de piatră :

sunt Sfinxul – poticnitul Întrebării…

                                      

nu mai fac rânduială întru ale casei

iar zile seci se scurg din Spartul Sac

s-a-ngălbenit şi noima fadă-a Frazei

timide Vorbe mă-nsăilară : Ultimul Sărac

 

spre alte zări – spre alte mări – pământuri

aştept cu-nfrigurare să mă-mbrac

să pun la treabă pe-următorul drac

 

mă spulbere-n noian cele mai aspre vânturi…

…sunt mult prea vechi – şi eu – şi lumea firii

Zdrenţe-Blazon – cârpească-mi-l Cabirii…

***

 

SOLUŢIA CEFALOPODĂ

 

singur cu nebunii – cum voi face faţă ?

Păcală nu-s – nici Cosânzeană-Ţaţă !

retrage-te pe-un astru – şi pune steagul tău…

…o – nu uita  – sihastre – c-ar putea fi mai rău…!

 

…în dosul lucrurilor oare-a ce miroase ?

a galaxie –  mucegai – şi-a Caracatiţi :

au năvălit pe scenă Noua Trupă – noii Stariţi :

începe-un nou Căluş – Sceptre şi Coase !

 

aveţi bun-simţ : Bureţi vă fac trei semne

deci – trecerea prin umbre o fac  doar Gnomi Sâlhui

încălecaţi pe mături : Mirese – Iele Demne

 

vă fie Călăuze : nu găuriţi pereţii cu vreun Cui !

…fi-vor – de-acum – Cefalopode-n loc de Oameni… :

aceeaşi piesă : tu – Oame – însă – nu mai sameni…!

***

                                                         

CE-I MOARTEA ? – O-NTÂLNIRE

 

ce-i Moartea ? – o-ntâlnire – aici şi dincolo de fire

e culmea Graţiei – „salon”! – dar nu rosti : Mireasă – Mire

Dialog ! – …şi – iarăşi face – fiecare – -o plecăciune…

…unul – din cuplu – dă un ordin – ori doar spune :

 

vom pleca doar când e gata – pentru ambii – Balul!

…asta – dacă – -ntre timp – pe vreunul nu-l cărase  – deja – valul…

…ce e Moartea ? – o-aristocratică-amintire-re-ntâlnire

între Prezumţia Eternă – şi Umbră : ambiguă – isterizată de Iubire !

 

căci orice întâlnire-re-ntâlnire – mistic – e-o formă de Amor !

asta ţi-o spun şi Broaştele – prin solo sau în cor :

Amor de contrabandă – cu El – Necunoscutul

 

printr-o Codoaşă – Moartea… – …fiţi Cavaleri : nu-i scărmănaţi trecutul…

…eu am murit de mult – dar Dansul mi-este veşnic !

n-am existat în fire – nu Lumânare : SFEŞNIC…!

                                                                                                                                 

…Ritmul – „Suportu-Armonic” – n-are „-ntâlniri” – nici Moarte :

îi zicem „Dumnezeu” – ca să nu-i spunem …„Carte”!

***

 

FOŞNEŞTE-ŞI PLOAIA CARTEA EI CEA TRISTĂ

 

foşneşte-şi ploaia Cartea ei cea tristă

domol citesc : e scrisă pe fereastră…

mereu – e vorba de-o cernită Baletistă :

trădată – zboară – Pasăre Măiastră…

 

…copaci aprinde ploaia – biată ploaie :

din stropii mii – sar aştri în neant

iar florile de măr – zvârlite în noroaie

prefac pământul în deşert savant…

 

…nu-ţi plânge viaţa : pierdută-era oricum

nu-ţi mai căuta lumină – cel mult scrum :

în varianta-ţi de fiinţă torturată

 

nu vei afla Iubire – şi nici Vatră…

…mă culc pe cuie – stropii mă străpung

pe mine însumi – de-o ploaie-ntreagă – mă alung…

***

 

ARTA – SUPREMA ŞTIINŢĂ DE-A FI VIU !

 

urăşte – iubeşte – numai nu fi Mort :

cântă – pictează – aprinde-al Lunii cort !

Arta – Suprema Ştiinţă de-a fi Viu !

 

Falanga Visătorilor – Falanga Supravieţuitorilor

(Magi Florilor – şi Stelelor – Privighetorilor) !

…despre Mumiile cel’lalte nu merită să scriu…

vorbesc – aici – în numele  Matrozilor Celeşti –

…etern neghioabelor caleşti !

***

    

VIAŢA CÂT O BATISTĂ

 

cântă cioara-n meri – pe seară :

croncăne că-i primăvară…

iar hulubii – orbi sub streşini

Read More »

17 Apr
2019

George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.

Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 

R E F E R A T

 În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală, întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme cu mijloace plurale şi interdisciplinare.

 O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac “double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.

 Departe de a fraterniza cu misticismul, partea neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.

 Teza ne intimează acest adevăr.

Prof. Mircea Maliţa

27.II.1975.

 

 

S C R I S O R I

 

 

ca încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică; scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale care urmează:

Stimate Domnule Anca

 Foarte interesante pe cât de plăcuta dv. scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul acela.

 Despre Baudelaire ca format al unor literaturi naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă – una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de situaţii diverse şi de riscurile împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia) năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care, fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.

 După trepidaţia fără pace ce i-a frământat viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi la flacăra umbrelor îmblânzite.

 Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.

 În ţara românească, marele Macedonski a înălţat primul Imn la Satan, uriaşul Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.

 Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice speranţă trebuie lepădată.

 Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de primire.

Mihail Celarian

(1972, 1 septembrie)

Ştefan Roll

(Bucureşti, 17 august1972)

Iubite Domnule Anca,

 În primul rând vă doresc izbutire la teza de doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar necesară a-l avea, temerară, Bravo!

 Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”. Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont, Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu, claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia… Cu Baudelaire mergeam precum cu o manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.

 Iată o evocare, două.

 Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa.

 Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.

 Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist, tot rus. Ca şi patronul localului.

 În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire. Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun.

 Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”, deci adecvată cu Baudelaire.

 Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.

 Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.

 Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare, plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în anii…” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea îndărătul ei un linţoliu alb?

 Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi, ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a scăpat de el!… Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte, aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care umblau colo-colo, speriate.

- Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?

-                     Toţi cei care pleacă din Paris neavând cui să lase anumalul, îl aduce aici, unde vin alţi amatori de feline să-şi aleagă.Ştiam că lui Baudelaire îi plăceau şi avea pisici.Deci avea şi aici vizitatorii lui iubiţi.

Camil Baltazar

(15 august 1972)

………………………………………………………………………………………………………..

iată impresiile sale despre tema ce vă interesează:

 Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală, deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate, cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei, floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate, prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi, învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.

 Profund religios, – nu s-a observat de către cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă, dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru, folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la înmormântări, – ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme. Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost, primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi – Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia unei toamne sure, în solitudini de pădure”… e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar sub aparenţa laudei tulurice a …..ca şi a laturei abjecte din viaţă, el râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte, dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află, prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi traducători ai marelui şi nefericitului poet.

 Rugându-vă a-mi confirma primirea comentariului meu. În articolul din .. … enumeram toţi traducătorii lui Baudelaire în româneşte.

Teodor Scarlat

(13 septembrie, 1972)

 Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire, cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.

 Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu, întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului – sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală. Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut, e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se – probabil – pe sine însuşi, măsura tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru mine, aşa…..într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire! Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele “Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi “Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!

 În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră – şi nu numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte fără alte comentarii.

Mihai Ursachi

(13 august, 1972)

 Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu acei oameni, puţini, cu care trebuia să ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc semnificativ pentru destinul nostru.

 Baudelaire ete unul din acele spirite neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau fără voie, conştient sau nu.

 trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie…

 În formaţia mea a însemnat revelaţie, după Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.

 Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui E.A.Poe.

 Prezenţa lui mi se pare atât de imediată, uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale paradisul, adică poezia.

 

R E F E R A T

 

despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

 Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic, faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei discursive, proprie demersului său intelectual.

 Până la lectura acestui studiu, de poezie sau de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să luăm act – şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să scoată criticul – fie şi numai odată – din minoratul menţionat. A bon entendeus, salut!

 Revenind la ceea ce ne interesează, în primul rând, ne permitem a atrage luarea aminte că aşa cum este formulată în titlu şi elaborată în structură, lucrarea lui Gheorghe Anca ar putea constitui două teze: una, alcătuită din primele două capitole şi numită “Baudelaire şi critica românească”, a doua formată din capitolul al III-lea – “Corespondenţe ale spiritului poetic”, cu sau fără Baudelaire ca punct central de referinţă. Dacă autorul menţine totuşi poezia baudelairiană ca pivot al întregii construcţii arhitectonice, lucrul acesta se cere a fi evidenţiat cu mai apăsat accent mai ales în partea a III-a a studiului, care aşa cum ni se înfăţişează în redactarea pe care o avem în faţă poate constitui o altă lucrare, fără raportare la Baudelaire.

 Şi într-un caz şi în celălalt, însă, dat fiind că ne găsim pe un teritoriu de literatură comparată, în care problemele de graniţă şi situaţiile deosebit de complexe se confruntă, se decantează unele prin altele, se străluminează unele cu ajutorul altora, păstrându-şi oricum fiecare propriul ei relief ontologic, socotim că ar fi fost bine – asta în primul rând pentru a uşura efortul de comprehensiune al cititorului – dacă Gheorghe Anca definea următoarele concepte de bază: “corespondenţe” analogie; afinitate; influenţă.

 O mai clară desluşire a conţinuturilor şi articulaţiilor dialectice ale acestora ar fi dat o transparenţă de altă calitate întregii lucrări, evitându-se unele redundanţă, divagaţii sau cutezanţe de exprimare ca, de pildă cea pe care o desprindem de la pagina 89: “Poetul, artist prin excelenţă, ignorându-şi firea, aflat în căutarea acelui altul din sine, devorându-şi opera emană poezia cu taina acesteia închisă în ea, concomitent proiectându-se el însuşi ca o creaţie graalică a poeziei. Axiomatica Poezie suficientă sieşi se aproximează conjunctural a fiinţă esenţial dar involuntar filozofică, naivă, supranaturalistă, adică absolut adevărată decât în altă lume, afirmată cea dântîi între arte, rod al sensibilităţii imaginaţiei, efect total de răpire a sufletului într-un ton etern, o magie evocatoare”.

 În vederea unei eventuale publicări a lucrării, pentru a se garanta densitatea şi economicitatea ei verbală, se impune reducerea citatelor, atât din româneşte, cât şi din alte limbi. De asemenea, pentru a se înlătura caracterul pestriţ al textului, s-ar cuveni ca citatele din limbi străine să fie traduse.

 La sfârşitul acestor gânduri, ne facem o plăcută datorie din a sublinia unele calităţi de o rară frumuseţe morală ale candidatului.

 Gheorghe Anca este un generos, care se dăruieşte cu entuziasm şi pasiune problemei pe care o tratează, aplicând tuturor autorilor citaţi măsura înţeleptei sentinţe latineşti “…suum cuique tribuare”.

 Probitatea ştiinţifică a lui Gheorghe Anca se resfrânge deopotrivă la autorii români şi străini.

 Spiritul de modernitate şi contemporaneitate a lui Gheorghe Anca nu-l împiedică să aprecieze şi să valorifice trecutul pe temeiul unor ferme criterii axiologice.

Grigore Popa

Bucureşti, 3 decembrie 1974.

R ~ S P U N S

 

      (Lui Gh. Anca)

…………………………………………………………………………………………………..

Nu mă pot amesteca într-o discuţie despre Baudelaire întrucât nu-l cunosc deloc. Bănuiesc că nici nu mă poate atrage şi din ce cauză – fiindcă-mi pun întrebarea grozavă: dacă tot conţinutul ideatic al operei lui Baudelaire se sprijină în sensurile lui pe o busolă, care e aceea? Ori eu nu ştiu ce să spun despre tema în care m-ai implicat oarecum. N-o cunosc, dar o miros cu aproximaţie din ce am auzit, din care deduc că nu pot garanta soliditatea oricărei opinii pe care aş îndrăzni s-o emit cu privire la valoarea operei lui Baudelaire din punctul de vedere al problemei de supremă importanţă pentru mine relativ la principiul busolei, de care nici un artist nu poate face abstracţie.

 Personal, mă bazez pe adevărul că nimic nu poate avea valoare ori temeinicie decât în confruntare cu contrariul său. Nu pot proceda astfel decât principial, pentru că în acest sens am parcurs aproape totalitatea vieţii mele, la care Baudelaire şi mulţi alţi valoroşi oameni de cultură nu au putut participa, tocmai din cauza specificului lor.

 …………………………………………………………………………………………………..

 Nu cred că se cere numaidecît să inventezi, să creezi, şi numai să cunoşti. Fiind vorba de creaţie, invenţie, acestea nu sunt absolut necesare într-o oricât de valoroasă operă de culturalizare, deşi pot fi binevenite dacă, în timp, sau acum, se întâmplă să se ivească.

Dimitrie Cuclin

Octombrie – martie

1974     – 1975

Gheorghe Anca: Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţa ale spiritului poetic

(Referat)

 Gheorghe Anca a întreprins o lucrare de poetică şi de literatură comparată care se impune prin structurarea ei, prin informaţie critică bogată, prin interpretări de profunzime. De la primele pagini ale tezei, se conturează câteva calităţi ale autorului: un spirit corelativ şi o inteligenţă a anologiilor. Acestor calităţi îl vor ajuta în primul rând să pătrundă în universul poeziei lui Baudelaire, şi în al doilea rând, să observe unele răsfrângeri ale acestuia asupra poeziei române. Ca reper necesar al lucrării, constatăm cunoaşterea resortului psihologic al “influenţelor”; Gh.Anca notează: influenţa şi originalitatea pot apărea, până la urmă, direct proporţionale, când avem de-a face cu afinităţi elective”. Iniţierea autorului în tendinţe actuale ale poeticii, filosofiei, psihologiei (semiotică, existenţialism, structuralism, psihanaliză) îi serveşte în abordarea prismatică a lui Baudelaire, tentând o viziune “integrală” a creaţiei acestuia, cum sugerează prima parte a tezei, Poezia în Baudelaire.

 Partea a doua a cercetării, Recepţia critică, urmăreşte “destinul” lui Baudelaire în România. Se trec în revistă atitudini critice româneşti cu privire la Baudelaire. Pe lângă metoda istorică, pe lângă repertorierea sistematică şi evaluarea reacţiilor critice, Gh.Anca nu abandonează nici în acest capitol metoda comparatistă. Bogata bibliografie adusă în discuţie nu este nici un moment greoaie, ci accentuează impresia de densitate.

 Centrul de greutate al lucrării e dat de partea a III-a:

Corespondenţe ale spiritului poetic. Este impresionantă aici informaţia bibliografică (română şi străină) adună în discuţie şi puterea de a extrage, din aceasta, argumentele lucrării. Ingenioasă ni se paredefinirea spaţiului larin, ca teren spiritual omogen. Corespondenţele poetice primesc, în acest fel, un suport cultural, de asamblu; se observă, la fel de ingenios, ramificaţiile distincte în cadrul acestui spaţiu omogen.

  Read More »

14 Apr
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia

„Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pămînt: / Unde sînt cei care nu mai sînt?// Unde sînt cei care nu mai sînt? / Zis-a vîntul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute-n zbor.”

NICHIFOR CRAINIC

 

   Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

   Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

   Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

   Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

   Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

   Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

   Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

   Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale…Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

 Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă  a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

   Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

   În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

   Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

 

   În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa,  pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

   „Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

   Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

 

   Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

   „Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

   Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa…” (pag. 106)

   În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

   „În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români… După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit…

   După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6 ) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7 ) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare;  8 ) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9 ) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel…

   (pag. 107)

   Capitolul XIII-…Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

 

   Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

   „În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor…

   Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

   Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării…, cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

   Capitolul XIV-La recoltat de stuf

 

   Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

   De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

   Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului…

   Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism…

   În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească… În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

   (pag. 194, 199, 200)

 

   Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

 

   Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

   Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

   De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

   Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

 

   Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea. 

 

   Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei  tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

   Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

   Read More »

14 Apr
2019

Monah IUSTIN T.: Lucrurile care ne aşteaptă

Se pare că în lumea noastră de taine, nimic nu este oprit în nume.

   Şi când Adam a pus nume tuturor plantelor şi animalelor în grădina Edenului, pe care i-a dat-o Dumnezeu, niciodată nu s-a oprit la numele lor. Nimic nu l-a împiedicat să pună în toate o “aşteptare”… a înţelesului, a noimei lor. Un nume fără capăt.

  Aşa şi noi, să nu ne oprim în numele de “om”, ci în bucuria unei aşteptări de înţeles, despre care nu ştim încă nimic…

  Căci “omul” însuşi e un fel de cădere în aşteptarea înţelesurilor a toate!

  Zile neterminate.

  P. Iustin

Lucrurile care ne aşteaptă

Nu, niciodată lucrurile n-ar fi trebuit
să aibă nume.
Niciodată
n-ar fi trebuit să ne obişnuim cu ele.

Numele
trebuiau să fie căderi
în aşteptarea înţelesurilor.

Bunăoară, iarba
trebuia să fie o cădere
în aşteptarea înţelesului de iarbă.

Şi un copil în iarbă
e o cădere
în aşteptarea înţelesului de copil.

Şi-atunci, o!, hai să nu ne grăbim
să fim oameni…
Căci de la noi încoace
toate ne fericesc
şi flori şi stele şi urşi

din ziua facerii lor
toate căzute
în aşteptarea înţelesului de om!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

14 aprilie 2019

    

13 Apr
2019

Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE! Tomiris, aș vrea să ne spui la început câteva cuvinte despre tine, cum te percepi tu? Cine este TAMARA TOMIRIS GORINCIOI?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Născută în afara Țării, mereu, conștient sau inconștient,  am fost în căutarea identității. Îmi căutam lumea mea încă din copilărie.  În ochii lumii, am fost o ciudată, o visătoare și o romantică. În fine, sunt un vlăstar din Arborele milenar al neamului geto-dac, o Dacă născută în spațiul istoric al Dacilor Liberi. Acesta ar fi  blazonul meu heraldic,  de care sunt mândră și de care am conștientizat prin ani, în pofida restricțiilor și înstrăinărilor la care au fost supuși basarabenii.

Ioan POPOIU: Acum, să ne întoarcem spre origini, să ne spui despre locul natal, familia, părinții ?

Tamara Tomiris GORINCIOI: M-am născut în (fostul) județ Iași, astăzi Ungheni, la 15 km de Prut.  Părinții mei, simpli țărani, au făcut școala primară românească. Tata, Vasile, deși nu a făcut studii mari, mi-a fost și primul profesor. Era îndrăgostit de istorie, geografie și cred că mi-a transmis și mie. Adeseori venea la noi în ospeție unchiul Goriță, invalid de război, ostaş al Armatei Române, luat prizonier de ruşi. A ajuns până la Don.   Atunci își permiteau să vorbească mai multe, desenau pe podea harta lumii, punctau țările. Trăgeam cu urechea și era foarte interesant.

Părinții mei, cu șapte copii, munceau din zori și până-n noapte.    Eu, ca mezina,  eram scutită de munci, tata mă încuraja să învăț, să fac studii, să reușesc ce nu a avut posibilitate să facă el. Maică-mea, Xenia, cu 3 clase făcute la români (aşa cum se spunea) şi tatăl, Vasile cu tocmai 4 clase (dar care făceau cât două universităţi sovietice), noţiunile român, limbă română, le ştiam de mică. Deşi nu pătrundeam în sensul lor adevărat, îmi plăcea când la sărbători, părinţii şi rudele cântau “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

 A fost  poate cea mai impresionantă lecţie de istorie.  Ascultam cu sufletul la gură povestirile tatălui, care, pe timpul românilor, mergea cu carul cu boi la Iaşi după stofă şi merinde, despre cum au venit ruşii şi au prădat oamenii de grâne şi animale, cum au venit nemţii şi s-au purtat civilizat cu lumea.  Deşi nu făcea politică, simţeam din vorbele tatei o durere şi o mare părere de rău că “ne-au luat ruşii”, cum spunea el. Cu românii şi cartea era carte, şi viaţa era alta. De la părinţi am aflat şi despre alfabetul latin al limbii noastre. Tata, și aşa nu a învăţat să scrie cu buchii ruseşti. …  Iar mama nu ştia niciun cuvânt în limba rusă, în afară de pâine (hleb). Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o, când, odată, în timpul studenției,  captivată de viaţa studenţească, cei de acasă nu aveau nici o veste de la mine. Mă pomenesc într-o bună zi cu o scrisoare de la tata, scrisă în română, cu alfabet latin. Cu acea scrisoare m-am lăudat la jumătate de facultate, până într-o bună zi, când  epistola a dispărut. Cine ştie, poate  o mai recuperez din dosarul meu personal al fostului KGB.

Copil fiind, nu conştientizam că m-am  născut în afara Patriei, în  închisoarea cu nume Uniunea Sovietică, monstrul ce mi-a furat ce are un om mai scump pe lume – Ţara.   Nu  aveam de unde să ştiu  ce înseamnă Basarabia, România,  URSS.

Drama neamului, a părinților, am simțit-o tot prin prisma istoriei nefaste. În sat nu era familie, om, care să nu aibă drama sa, rude, părinți deportați în Siberia sau refugiați peste Prut. Despre refugiul basarabenilor  a scris Paul Goma, în romanul Arta Refugii sau în Săptămâna Roșie.  În timpul războiului, tata a fost recrutat în armata de rezerviști. Lucrător la căile ferate din Ungheni, centru raional. A scăpat de Siberia, pentru că avea copii mici.  Când ne-au ocupat rușii, în 1940, sora tatei, Eugenia, cu familia și un prunc de un an în brațe, a încercat să treacă Prutul, în România. Rușii au tras în ei, omorându-i copilul. Cumplita dramă  a marcat-o pentru întreaga viață. Și-a ieșit din minți. Și-a revenit parțial și a amai avut un copil, Leontin.

Ioan POPOIU: Fiecare loc are saga lui! Cum este acest sat, Untești?

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Satul de baștină, copilăria, a fost panteonul care mi-a dat acea energie divină din care mi-au crescut rădăcinile. Situat pe o colină, de acasă, de pe prispa casei, vedeam împrejurimile, lumea, de sus. Vedeam pădurea, cerul, vorbeam de una singură cu copacii, florile. Tata avea un ritual al său. În fiecare an, sădea câte un pom pentru fiecare copil. Al meu, întâi a fost un cireș, apoi, un cais, apoi, un nuc.  Îmi plăcea să merg cu oile la păscut cu alți copii de vârsta mea. Pădurea mă fascina și, de pe atunci, încercam să compun povești, poezioare.  Îmi amintesc și acum o strofă din prima poezie scrisă, fiind prin clasa a 7-a: /Pădurea e vioară, Din taine și din dor,/Trezită primăvara, în murmur de izvor/. Am publicat-o într-o revistă cu nume comsomolist, “Scânteia leninistă”, și am primit 300 de scrisori. Pe atunci nu exista netul.

Despre istoria și vechimea satului Untești, al Unghenilor, situate pe maul estic al Prutului,  am aflat mai târziu, din arhive și cărți ale renumiților cercetători basarabeni Gheorghe Bezviconi, Ioan Pelivan, Paul Mihail, refugiați în timpul războiului la București. O legendă populară, culeasă de folclorişti prin părţile locului, cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu, din satul Unteşti. Acesta ar fi avut o fiică  frumoasă, care într-o zi a fost furată de turci. Îndată a fost organizată o goană şi, pe locul unde a fost eliberată, boierul a dispus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite unghii, de unde şi denumirea – „Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul din jurul cârciumii a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni.

Alte date fac trimiteri la boierul Dumitrache Carastate din Iași, care avea în proprietate moșii la Unțești, Pârlița și Todirești. La Unțești a construit un conac, o moară și o biserică.  După reforma agrară din secolul 19, conacul s-a ruinat, iar noua proprietăreasă, sora lui Anghelichia, a construit la 1875, pe o colină din preajma satului, un turn medieval, ca un castel gotic, deasupra cu o aripă a lui Eol, care răsuna până la Ieși, la adierea vântului. Aici veneau în vizită prințul Cantacuzino, nobilii basarabeni Catargi, Stuart, Gafencu, Moruzi.  În copilărie, mergeam adeseori la Turn, pe dealul Redi, cum i se spunea, aproape devastat și ascultam cântecul tainic … de eol.

Este pomenit Unțeștii și într-o cronică veche privind Unghenii, una dintre cele mai vechi localităţi din Basarabia. Potrivit cercetătorilor, încă în secolul I – III d. Hr., pe aici îşi aveau drumul lor de negoţ grecii Pontului Euxin. Apoi, în evul mediu, vedem trecînd prin apropiere Drumul Sării, Drumul Pescarilor şi Marele Drum Comercial Tătăresc.

Un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru teritoriul oraşului actual un grup de şapte sate, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi. Printre ele și Unțeștii. Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare (DRH,A ,1976, 149).

Unghenii a fost vizitat în anul 1877 de vestitul arhitect francez Alexandre Gustave Eiffel, autorul proiectului podului feroviar peste Prut, construit în anul 1877, zis și Podul Effel. Pe la Ungheni, în august 1885, trece cu trenul spre Odesa (Ucraina) poetul Mihai Eminescu (1850- 1889). La Ungheni, în 1871, vine să se inspire şi să scrie prietenul lui Mihai Eminescu, scriitorul  Ion Creangă (1839 – 1889), care a locuit şi a activat la Iaşi în calitate de învăţător, inspector şcolar şi unde publică o parte din scrierile sale.

La Ungheni şi-a găsit refugiu prinţul Constantin Moruzi, unul dintre apropiaţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, intrat ulterior în dizgraţia acestuia. Dânsul a ctitorit biserica „Sf. Nicolae”, în anul 1882, unde şi-a găsit mai apoi locul de veci. Aici şi-a petrecut copilăria fiul său, Dumitru Moruzi, analist politic şi scriitor. Prin Ungheni a trecut de nenumărate ori scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea la vânătoare în codrii de la Rădenii Vechi, localitate vecină cu Unțeștii mei.

Despre vechimea acestor locuri vorbesc și descoperirile arheologice geto-dacice din  secolul I-II d.Hr. Printre obiectele extrase se numără o podoabă, unică prin tehnica de executare și metal. Este vorba de un cercel din aur, care are un element în formă de amforă, decorat cu mărgele. La fel au fost descoperite urme ale culturii Cucuteni. Fapt ce denotă că suntem partea a Daciei de Jos.

Ioan POPOIU: Vorbești într-un poem despre mama ta, despre prispa părintească, există o magie aici?

Tamara Tomiris GORINCIOI: La noi, ca la tot românul,  prispa este o fascinație a contemplării,  un loc al luminii. Dacă în casă oaspeții intrau la masa de sărbătoare, în zilele obișnuite aici era loc de taifas, de cină lângă cuptoraș, la o mămăligă cu lapte, brânză de oi și jumere. Era locul unde mama își expunea florile, zestrea pentru fete sau torcea lâna.  Casa părintească era înconjurată de prispă de jur împrejur.  Cred că aici, pe prispa rotundă, am făcut înconjurul lumii… în toate punctele cardinale. În partea din față, avea un mic cerdac, cu trepte. Aici era locul meu tăinuit. Un fel de amfiteatru al lumii.

Dacă tata era mereu dus pe câmp la muncă, mama era stăpâna casei, a prispei și a cuptorului. Lângă prispă era și măsuța rotundă unde mama răsturna mămăliga, unde venea cu bunătățile de pe lume – plăcinte, sarmale, alivenci. Când eram mici, ne punea într-un leagăn-covată  de lemn tot pe prispă. Aceasta cred că este magia prispei,  punctul de legătură cu lumea. O întâmplare din copilărie, pe care mi-a povestit-o mama, cred că a fost ca  o predestinație. Luată de grijile casei, eu având poate vreun an, m-a lăsat în leagănul-covată de pe prispă în care adormisem, cu sticluța de lapte lângă mine.  La un moment dat, a descoperit șocată că lângă mine, în covată, dormea încolăcit un șarpe de casă, iar laptele era băut. A țipat de frică, credea că sunt moartă. Sarpele  încetișor a plecat …  Legenda spune că fiecare casă își are șarpele lui. Cred că era șarpele protector ce m-a inițiat mai târziu în simbolistica dacilor, unde Șarpele, Dragonul, au un rol primordial.

Mama era blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în gâțe pe care le făcea coc deasupra capului. Fiind cea mai mare dintre frați și surori, cu bunicul Alexandru,  mort în Primul Război Mondial, a fost să fie mireasă la 15 ani. Era încă copilă, când tata a adus-o acasă plângând, cu zestrea modestă în carul cu boi. Dar a trecut și acest test. Era o fire optimistă, veselă și muncitoare ca o albinuță. Se trezea odată cu soarele și reușea să țină sub control gospodăria mare,  să pregătească dejunul, să hrănească păsările, animalele, să ne dea instrucțiuni  și să meargă și la deal.

Am avut o copilărie pitorească, fără griji. Chiar dacă nu aveam rochii scumpe, jucării, aveam locuri dragi și bucurii imense.  Amintiri de aur la păscut de   boboci,  jocul de v-ați ascunselea la căpițele de fân, la cules porumbele în pădure, fuga după cărăbuși sau la furat de cireșe,  la săniuș, la colindat de Crăciun ….

Ioan POPOIU: Cum a fost școala primară, în condițiile din Basarabia ?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Cred că a fost un noroc că  la școală obiectele ne-au fost predate în română (limba moldovenească). Deși manualele de limbă și literatură moldovenească, cum i se spunea pe atunci, erau același manuale de Limbă și Literatură Română, dar cu materie trunchiată. Din Eminescu învățam doar Luceafărul și Împărat și Proletar, din Alecsandri – Pastelurile, din Creangă – Amintiri din copilărie. Erau incluși doar clasicii din Moldova istorică și scriitorii cu origine basarabeană precum Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Alecu Donici. Scriitori clasici români precum Caragiale, Blaga, Arghezi, Coșbuc nu figurau în program.  Fiind aproape de Prut, prindeam posturile TV și Radio București și Iași. Mie, nu mi-a fost greu să citesc în grafie latină. Dimpotrivă, îmi era drag, știind că s-a făcut o dreptate. Profesoara de limbă română (moldovenească) m-a descoperit într-un fel, m-a încurajat să scriu, să particip la olimpiade. Scriam cel mai bine compuneri pe teme libere. Cele tematice erau politizate.

Deși îmi plăcea să citesc, cred că noi, basarabenii, am fost nedreptățiți și la acest capitol. Biblioteca din sat era sărăcăcioasă, în mare cu cărți rusești și doar o mica parte, în așa zisa limbă moldovenească, sintagmă artificială, în alfabet chirilic.  Noroc că puteam citi  Eminescu,  Creangă,  Alecsandri, Sadoveanu, editați  la Chișinău.  Și mai erau romanele unor scriitori din literatura universală: Jules Verne,  Mark Twain, Daniel Defoe, Tolstoi, Esenin, Pușkin. Acasă aveam pe Coșbuc și Goga. În rest, doar cărți despre revoluționari, comsomoliști… opere alese de Lenin, Marx și Engels.   Rusa nu o știam și nici nu mă tenta să o învăț. Îmi era parcă străină.   În sat, nimeni nu vorbea rusa. Era o comună compactă, formată din moldoveni (români) autohtoni. Mai târziu, studentă la universitate, am însușit-o involuntar, pentru că limba rusă era limbă de stat.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat Facultatea de Jurnalism! De ce? Cum au fost anii studenției? Cum era Chișinăul pe atunci?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am vrut să fac facultatea de Istorie, dar știind că manualele de istorie sunt politizate, am ales Jurnalismul. Întotdeauna am crezut că prin Cuvânt poți spune și reabilita un adevăr istoric. Îndrăgostită de literature română, eram conștientă că Eminescu nu poate fi în  același timp poet al două popoare, am pledat pentru filologie. Am susținut examenele de admitere la Filologie, secțiunea Jurnalistică. M-au încurajat profesorii, tata, frații. Aveam acasă Dicționarul Limbii Moldovenești, tipărit după DEX-ul românesc. Academicienii de la noi, lingviștii, cu studii la Iași și București, nu puteau să inventeze o limbă artificială. Doar că dicționarul era în chirilică.  Îmi plăcea frumusețea limbii și visam să o învăț în toată frumsețea și complexitatea ei, să pot vorbi frumos și fluent ca peste Prut.

La facultate, unica cu obiecte ce se predau în limba română, am avut marele noroc să am parte de profesori dotați, ce cunoșteau istoria, literatura română, care ne-au transmis, uneori codificat (era interzis să vorbești deschis despre istoria noastră comună, despre răpirea Basarabiei etc.)  despre unitatea limbii românești, despre clasicii literaturii române.  Venind la Chișinău, mi s-a deschis o altă lume.

Chișinăul era un oraș al contrastelor. Pe de o parte, un oraș rusificat, ostil, în locurile publice ți se cerea răspicat să vorbești în rusă. Pe de altă parte, exista o oază de românism, cenaclul de la Uniunea Scriitorilor unde se vorbea deschis despre valorile literature române, serate literare unde îi aveam ca oaspeți pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru și Stefan Hrușcă. Trăiam în lumi paralele. Luase avânt  Mișcarea de Eliberare Națională, care a culminat cu 31 august 1989. Ne salvau cărțile românești procurate de la Moscova, Cernăuți, Odesa, unde existau librării de literatură străină. Literatura română, ca să vezi, era catagolată ca străină. În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru, în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor, care, tacit, dar neînfrânţi, şi-au apărat cu dârzenie credința, doinele şi baladele, sârbele şi horele.

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă, reprezentată de Ion Druță, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

 Făcând parte dintr-o generaţie a sacrificării – absolventă a Facultăţii de jurnalistică, promoţia   anilor 70-80, când ni se preda obligatoriu Istoria presei de partid, iar noi cutezam să luam lecţii alternative  la Biblioteca Naţională (fosta Krupskaia) de Istoria românilor sau din Publicistica lui Mihai Eminescu, Cioran, Eliade, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Stănescu etc., citeam, însetați de frumusețea limbiii române, despre adevărul istoric. Aici găseam și reviste românești. Am fost într-un fel eroii anonimi ai unei mişcări de rezistenţă  faţă de un regim  odios.  Fiind în era de înflorire a turnătorilor, ştiam că fiecare student naţionalist avea dosarul nr. 1  (acesta era echivalentul pentru cei ce frecventau Secţia de literatură străină  de la  această bibliotecă) la KGB. Iniţial, listele erau  întocmite la decanat.  Ne-o spuneau tot ei, colegii noştri turnători, de voie sau nevoie. Cei care nu s-au conformat  cerinţelor presei de partid, după absolvire au fost repartizaţi în provincie, iar în diplome, deşi am susţinut examene de intrare la Facultatea  de Jurnalism, în diplomă ni s-a dat calificarea de  filolog, profesor de limbă şi literatură moldovenească. Pentru că am fost o grupă rebelă, cu cele mai multe dosare personale la securitate. Acestea aveam să le aflăm mult  mai târziu.

Noi, cei luaţi la index, mulţi ani nu am fost angajaţi în presa comunistă de la Chişinău. Pe atunci, toate ediţiile periodice mai treceau cenzura, înainte de a vedea lumina tiparului, chiar în Casa Presei, la intrarea în tipografie. Oficial, funcţionarul nu se numea cenzor, ci redactor de serviciu. Privilegiaţii aveau funcţii bune, imediat după absolvire: secretari de redacţie sau redactori la secţia de partid a unui ziar sau emisiuni Radio – TV.  Salvarea celor rebeli de  a se întoarce la  Chişinău era actuala Bibliotecă Naţională (pe atunci director ,)  unde eram angajaţi şi fără obligatoria pe atunci viză de reşedinţă în capitală. De acolo, cine şi cum. Cea mai apropiată de ziaristică  era corectura, unde nu prezentai un pericol mare Disidenţa noastră sau respingerea de către societate a durat până la începutul anilor 90, când s-a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională.

A apărut primul ziare democratice „Sfatul Ţării” şi „Moldova Suverană” (pe atunci cu statut naţional), unde am avut onoarea să activez.

Ioan POPOIU: Cum era profesia de ziarist în Basarabia sovietică?  Concret, ce făceai ca ziaristă?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Îi mulţumesc Domnului că nu  am alunecat şi nu am cântat osanele puterii,  păstrându-mi verticalitatea, demnitatea de jurnalist, de creștin. Deşi, sincer vorbind, pentru „sângele meu de pur ziarist” sau altfel spus, de „jurnalist răzvrătit”,  am avut de suferit.  În lipsa eficienţei organelor de drept, populaţia, ajunsă la limita disperării, ni se adresa disperată, invocându-ne uneori şi rolul de avocat, judecător. Continuând rubrica mea „Cu ochii pe voi” , cu alte investigaţii şi articole în “Mesagerul”, la un moment dat atinsesem interesele cuiva din culisele patronilor. Graţiei redactorului-şef, Vlad Pohilă, un jurnalist de mare verticalitate, nu am fost concediată. Peste câţiva ani, în 2000, publicaţia şi-a sistat activitatea. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la  prima publicaţie din R.Moldova, de după proclamarea independenţei – “Sfatul Ţării”, organ al Parlamentului, care a activat doar doi ani.  După un  şir de  reportaje şi comentarii incomode despre războiul din Transnistria, unde era vizată conducerea de vârf, Sfatul Ţării a fost închis pe motiv că diminuăm imaginea Parlamentului.  Acesta a fost, într-un fel, drumul sau bătălia pentru o presă liberă. Am simţit influenţa din umbră a unor subiecte partizane chiar şi la ziarul municipal “Capitala”, unde nu se publicau materiale ce vizau o anumită formaţiune politică sau o personalitate neafiliată unui grup de interese. Până la urmă, noi, echipa de ziarişti, în frunte cu redactorul-şef Antonina Sârbu, am refuzat să facem partizanat politic şi am plecat. Cu părere de rău, modelul de jurnalism sovietic ne mai joacă feste!

Sincer, când am decis să mă fac ziaristă, am văzut în ea doar romanticul. Pe parcurs, am conştientizat că este una dintre cele mai grele şi periculoase profesii din lume. Statisticile arată că zeci de jurnalişti îşi pierd viaţa, devenind victimele terorismului, ale corupţiei şi clanurilor mafiote de la putere Şi totuşi, dacă aş parafraza spusele unui coleg de breaslă, aș  spune că profesia de ziarist e o chestie de destin. Te transformă definitiv. Iubeşti meseria asta necondiţionat. Dacă, într-adevăr, cuvântul tău are un impact justiţiar, schimbă societatea în bine, demască răul, spune adevărul. Astăzi, cititorul este altul, dacă nu-l convingi, nu eşti sincer, trişezi, aruncă ziarul la coşul de gunoi. Soarta a fost ca soțul meu, Dumitru Ciobanu, scriitor și ziarist, având aceeași profesie, m-a sprijinit mereu, mi-a dat libertate, să stau nopțile pentru a-mi scrie editorialul, fără pretenții că uneori lăsam bucătăria pe seama lui.

Consider că sunt un om fericit, pentru că meseria de jurnalist mi-a adus multe clipe de bucurie, împliniri, atunci când am fost apreciată de cititori, am figurat în topuri, am reuşit să fac investigaţii riscante, care au demitizat un clan politic sau economic etc. Dar am avut și clipe grele, atunci când m-am lovit, ca şi alţi colegi ai mei,  de peretele cenzurii sau al intereselor de gaşcă.  Atunci când am aşteptat luni la rând un salariu derizoriu sau am şomat, pentru că nu mi-am permis sa fiu un ziarist de curte. Oricum, este o profesie palpitantă şi dură. Este o parte din destinul meu.

Ioan POPOIU: Și a venit ziua de 31 august 1989! Ce-ți amintești ? Ai fost la acea Mare Adunare?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Pe 31 august 1989 a fost ora astrală a basarabenilor, fiind toate premisele benefice Unirii.  S-a revenit la Alfabetul Latin și Limba Română a fost decretată limbă oficială de stat. Îmi amintesc și acum, cu palpitații, acea zi, când, practic, Basarabia ieșise în stradă, în Piața Marii Adunări Naționale. Circa un milion de oamneni, cu tricoloare, icoane, flori. Atunci s-a cerut și Unirea cu Țara. Dar nu a fost să fie. Moscova, prin intermediul Bucureștilor, cu președintele de atunci Ion Iliescu, au pus tabu pe ideea de Reunire.

Ulterior, pe 27 august 1991, s-a declarat Independența! S-au deschis granițele și noi, basarabenii, am venit la  Mecca noastră, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la Eminescu, la cetăți și mănăstiri. Personal, ca şi mulţi alţi conaţionali, aş evidenţia miracolul apariţiei filialelor de carte românească în oraşul nostru profund rusificat, într-o perioadă cînd situaţia la acest capitol era de-a dreptul dezastruoasă, procentul de carte în limba noastră fiind unul nepermis de mic. De peste Prut a venit Cartea românească și la Chișinău se inaugurează 11 biblioteci de carte românească. Viața pornise pe un făgaș nou, împrospătat de gustul libertății.

Dar gustul libertății ne-a costat mult. Pe 2 martie 1992, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurundu-se în Estul statului, în Transnistria.  Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni. Din zona transnistreană s-au refugiat în zona basarabeană peste 100 000 de persoane. Distrugerile economice (poduri, căi de comunicaţie etc.) depăşeau de două ori bugetul anual al ţării.

Războiul a avut importante consecinţe politice: a acreditat ideea că tânărul stat nu poate funcţiona în afara sferei de influenţă moscovită; a consolidat poziţia politică a forţelor neocomuniste antinaţionale. Războiul a făcut să cadă masca democraţiei de pe faţa conducătorilor de la Kremlin, demonstrând că menţinerea imperiului este o prioritate a Moscovei şi pentru realuarea ei nu există nicio regulă de joc. A fost consolidată formaţiunea pseudo statală „rmn”-un succes al politicii Moscovei.

Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă, România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare. În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care, în 1991, au declanşat conflicte militate şi războiul. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex. Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mai mult, acestui flagel atribuindu-se un colorit interetnic, forțele oculte au dat vina pentru instabilitate pe unioniști, astfel revenindu-se la nostalgii comuniste. În lipsa unei Armate Naționale, au apărat integritatea forțele de combatanți, voluntarii, care au apărat eroic fiece sat și bucățică de pământ. În pofida faptului că aveau de înfruntat Armata 14-a. Tiraspolul practice a fost luat cu asalt, când un ordin de la Chișinău a cerut retragerea. S-au întâmplat lucruri stranii, trădări, capitulare, devenind ostaticii unui regim post-totalitar.

Ioan POPOIU: Ești foarte pasionată de istoria noastră milenară! De ce ISTORIA? 27. De unde pasiunea pentru istoria noastră străveche?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Am avut dintotdeauna o pasiune mare pentru istorie, pentru că ne-a fost interzisă,  a fost falsificată, am fost mereu umiliți și am suferit pentru faptul că ne-am născut români. Un milion de basarabeni au murit în gulagul sovietic,  pentu vina că erau români, au fost deportați în Siberia, împușcați, murind de foame și de frig. Un genocid roșu despre care nu se vorbește pe plan internațional.  O tragedie, un flagel care a marcat destinul basarabeanului.

Dar dragostea mea cea mare este istoria veche, care mi-a deschis noi orizonturi, m-a teleportat într-o lume miraculoasă. În ultimii ani, pasionată de istoria veche, a geto-dacilor – care ar trebui să fie Biblia spirituală a românilor,  sunt fascinată de trecutul nostru milenar, de unde au luat naștere toate culturile și limbile  lumii. Nu o spun eu, o spun savanți și cercetători străini.   Tot mai mulți cercetători, arheologi, cu renume mondial, afirmă că zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Câteva exemple. Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe. Același lucru a spus și Vasile Lovinescu în Getica și dacologul și savantul B.P. Hasdeu.
Despre  vechimea noastră ne spun scrierile lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.). Aflăm că un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi, ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz.

Am descoperit că o legendă vorbește depre urmele lui Heracle incrustate pe o stâncă de la Nistru. Transmise pe cale orală, ele fac trimiteri la istoria noastră milenară. Dacă la unele popoare, eroii miturilor, ai legendelor, sunt pitici, elfi, spiriduși și alte spirite ciudate, în mitologia românească avem de a face cu Hercule, Prometeu, Apollo,Orfeu… Deși în majoritatea izvoarelor acești eroi legendari sunt atribuiți pe nedrept Greciei. Herodot ne comunică tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scyțhilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă, de pe țărmurile râului Tiras (Nistru). La Țipova, la o veche mănăstire rupestră din Dacia de Jos (Basarabia) călugării vechi aduc mărturii că aici s-ar fi născut Orfeu. …

Dar cel mai important aspect legat de civilizația antică dezvoltată la poalele munților Carpați și Balcani este că, în vremea sa, a fost creată prima scriere din lume. Tăblițele de la Tărtăria, vechi de circa 7500 de ani, rămân dovezile celei mai vechi scrieri din lume, precedând cu milenii scrierea sumeriană. Arheologii au inventariat, până în momentul de față, circa 700 de simboluri diferite în scrierea danubiană, un număr asemănător cu al hieroglifelor egiptene. Savantul german Harald Haarmann, specializat în lingvistică, susține că scrierea danubiană este mai veche decât cea sumeriană și că ar trebui să fie acceptată drept cea mai veche scriere din lume.

Strămoșii noștri geto-daci erau avansați în materie de medicină, construcție, astrologie. De la Strabon ne-au rămas primele relatări cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele cerești, în timpul peregrinãrii sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmăcitor al fenomenelor cerești. În cele din urmã, a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însușirea de a dezvãlui voința zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5).

Cunoștințele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate și de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii știau raportul dintre diametrul Soarelui și al Pamantului și cunoșteau în amănunt mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau și orbitarea Lunii în jurul Pământului.  Același autor mai relatează că multe cunoștințe despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost însuștie de către daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

Mai mult, unii cercetători din perioada contemporană, printre care Șt. Bobancu, E. Poenaru și C. Samoila, sunt de părere că unele construcții de la Sarmizegetusa, precum Soarele de Andezit, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii în determinarea cu exactitate a anumitor momente și faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Cred că avem o mie și una de motive  ca să revenim la vechea denumire Dacia, proiect promovat și de Mihai Eminescu și de o  pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari din generația  paşoptistă. Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând.

Potrivit eminescologului  Aurel  E. David, Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români, în a doua jumătate a secolului XIX. Or, pentru a da viață proiectului respectiv, era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare”,  Eminescu a publicat poezia „Rugăciunea unui dac”(dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Eminescu, pentru noi basarabenii, a fost Îngerul protector  care ne-a salvat Limba Română. Prin poezia lui, prin romanțele pe versurile sale, care se cântau la sărbători, ne-a apărat de rusificare, ne-a fost model de gândire, de spiritualitate, Cine, dacă nu Eminescu, s-a angajat  în apărarea Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului său şi face din situaţia acestei provincii româneşti o problemă internaţională. A scris sute de articole de polemică, a demonstrat că Basarabia e pământ românesc furat samovolnic de ruși. jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

 În anul Centenarului Unirii, putem să citim studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online, de Mihai-Eminescu.Ro. și să ne convingem, să-I convingem pe politiceni /Că un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la e/l. /A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă /. Eminescu,  Basarabia. : Cine, dacă nu Eminescu, a spus că în România totul trebuie dacizat.

Am putea oare noi contracara umilința uitării de a fi daci?! Aici ar fi poate și cheia de reabilitare a neamului nostru, revenirea la proiectul Daciei Mari, început de pașoptiști și promovat de Eminescu. Revenirea la numele initial, Dacia, ar situa România pe un alt făgaș, ne-am recupera demnitatea și am aplica legile drepte ale străbunilor. De ce străinii sunt deranjați de cuvântul Dacia? Pentru că ar trebui să recunoască supremația noastră, să ne întoarcă tezaurul furat de la daci, să recunoască că toți zeii antici erau daci, că prima scriere (Tăblițele de la Tărtăria) a luat naștere  pe acest pământ, că suntem poporul primordial.

Cineva încearcă să ne facă amnezici și lipsiți de identitate, să spună că nu avem istorie. Au fost distruse practic sau tăinuite toate scrierile privind istoria noastră veche. Atât externe, cât și din interior. Dacia Hiberboreană a lui Aron Densusisnu, apărut în 1936—37, in câteva numere din revista Etudes Traditionnelles, la Paris’, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut în România, cu excepţia câtorva apropiaţi ai scriitorului. Doar în 1984 a fost descoperit în Italia, de Claudio Mutti, pe care l-a tradus și l-a publicat . Apare  in iulie 1984, in zilele în care autorul se stingea din viață la  Fălticeni (14 iulie 1984).

Nu  se știe nimic de scrierile lui Cantemir despre Religia Dacilor, ale lui B.P.Hasdeu – Mitologia dacilor. Potrivit dacologului Daniel Guţă, sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel de lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah, un cărturar din secolul al XIX-lea, a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul. Iată câteva dintre acestea: Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante.

Poemele getice ale lui Ovidius. Mărturii literare despre geţi i-au aparţinut poetului latin Ovidius, exilat pe ţărmul Mării Negre, în urmă cu circa două milenii. Multe dintre operele sale au fost pierdute. Printre ele se numără poemele dedicate localnicilor în mijlocul cărora şi-a trăit ultimii ani din viaţă.
Cu toate acestea, până în zilele noastre avem informaţii suficiente ca să ne evocăm trecutul glorios, o parte din documentele scrise, în opinia mai multor istorici, păstrându-se în Biblioteca Vaticanului. În context, VATICANUL, ,, care deține biblioteca secretă cu manuscrise și cărți ce ar schimba axa lumii, între care Biblia Getică”.

 În pofida faptului că, deocamdată, Istoria oficială a României vorbeşte foarte puţin despre traco- geto daci şi îi lasă românului de rând impresia că traco -geto dacii nu au însemnat prea mult pentru istoria antică şi că neamul lor a dispărut odată cu cucerirea Daciei. Dacă în manualele de istorie ar fi utilizate barem un număr mic din documentele existente în arhivele lumii, ale Bibliotecii din Vatican (Academia Română ar putea face un demers în scopul de a cerceta scrierile vechi ce ne vizează),  axa lumii cu adevărat s-ar schimba.  Deocamdată, mai suntem martorii unui imn care aduce elogii invadatorilor romani, făcându-se abstracţie de Burebista, Unificatorul regatelor dacice, de Decebal, de voievozii Unirii, de martirii neamului.

Ioan POPOIU: Și poezia, TOMIRIS?! Ce ne poți spune? 31. De când scrii poezie ? 32. Care este ARS POETICA ta, Tomiris?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are, spunea Stănescu. Depinde dacă o simți și poți să o redai, să redai dimensiunea sufletului. Să te redescoperi prin poezie. Nimeni nu a dat până la capăt definiția poeziei. Poetul cred că e un mare sihastru, un ascet izolat în singurătate, pentru a contempla din universul lui lumea. Cred că poezia e o stare celestă, o hipnoză.  Poezie, cum spunea Nichita, e atunci când ea te scrie cu lacrima sufletului. . Dacă te așezi la masa poeziei să fii la modă, să fii poet, atunci ești doar un snob.

Eu nu strivesc coroloa de minuni a lumii, spunea Lucian Blaga.  Aceasta cred că ar trebui să fie Ars Poetica poeților. Poezia o purtam demult în sufletul meu. Scriam și în studenție. Doar erau poezii de album. Ani de-a rândul, ca ziaristă,  am făcut publicistică, investigații, interviuri, eseuri. În ultimi ani, m-am retras din lumea ipocrită și prozaică a politicului, dar nu am părăsit cuvântul. Am ales altă modalitate de a protesta împotriva urâtului, demagogiei,  fariseismului, minciunii – Poezia. În singurătatea mea de Lupoaică (cum îmi spun unii prieteni), poezia, cuvântul, e un refugiu în care pot să mă teleportez în lumi paralele, ancestrale, un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici2i cu spiritele străbunilor, cu zeii. Poezia nu e doar o stare de euforie, e suferință, modul de a te transpune într-un al eu al tău, nebănuit.

Ioan POPOIU: Ai o Ars Poetica?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am un poem cu același nume – Ars Poetica.

Nu scriu că aș visa să urc pe munții din Olimp,
Și nici că aș vrea să-mi puneți coroană fără ghimp.
Cuvintele mă fulgeră când simt durerea lumii,
Și-aud suspinul mut al ierbii din pântecul genunii.

Nu scriu că aș vrea lauri și-aplauze asurzitoare,
Să-mi văd numele cu aur sclipind în albe reflectoare.
Eu scriu că-mi sângerează pana, menită ca să lupt,
În panteonul meu, născută cu sârma ghimpată de la Prut.

Nu scriu că e la modă, mi-s zilele poeme singulare,
Îmi caut rădăcina în hrisoavele Daciei stelare.
Prin mine mai cuvântă geții și amazoance dace,
Sunt amintirea sacră a șuieratului lupului din lance.

Nu scriu că vreau coroană de crini, poetă dinadins,
Eu scriu ce-mi spune-un înger în papirusul din vis.

Cred că fiecare poet are un înger al cuvântului. Uneori am senzația că Îngerul meu, Daimonul, îmi dictează poezia.

Ioan POPOIU: Crezi că poetul, scriitorul, ar putea schimba lumea?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Poeții, scriitorii, au menirea să schimbe lumea în bine. La început a fost Cuvântul, Creatorul fiind întâiul poet ce a zidit Universul cu tainele lui. Poeții sunt trimișii Cerului. Cei mai mari poeți ai lumii, începând de la Homer, Ovidiu , Plutarh, Shakespeare, Dante și până la Eminescu s-au implicat în viața cetății, au luat atitudine și și-au adus jertfa pe altarul cuvintelor. Poezia contemporană alunecă în erotic, grotesc, grobian. Poeții ar trebui să fie, în primul rând, misionari ai luminii, ai sufletului, ai purității. Poetul e un tribun și e trist când se tranformă în saltibanc, clovn sau paj al plăcerilor.

Deocamdată, am publicat doar în antologii și reviste literare.  M-am axat pe tematica dacică, poezie patriotică, care a cam dispărut din agenda poeților.  Scriu și despre dragoste, moravuri, natură etc.   Lucrez la un volum de versuri. Și, apoi, nu știu dacă e atât de important pentru mine… să am cărți… Vreau să nu mă părăsească Daimonul, să scriu poemele pe care uneori le visez, dar se risipesc în zori…

Ioan POPOIU: În încheiere, aș vrea să ți mulțumesc pentru bunăvoință, sper ca intr-o zi, să răspund eu întrebărilor tale! Așteptăm volumele tale de poezie și publicistică, TOMIRIS, vocea cea mai reprezentativă a BASARABIEI!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Mulțumesc, Ioan, pentru întrebările ce, practic, m-au developat și care au fost ca o radiografie a sufletului.

——————————–

A consemnat,

Ioan POPOIU

13 aprilie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8371

Ultimele Comentarii