4 Jan
2012

Levinger Monica .Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

 

                                                               Mihai Rădulescu ( 1936-2009)

Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

Dragă Domnule Profesor,

Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile – bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi simplu din plăcerea de a  fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile – tot mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori.

Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că metafora de mai sus – precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc.

În zilele sfârşitului de vară, în care anotimpul cald şi cel rece duc tratative prelungite şi se tocmesc când să proclame începutul iernii, uitând de sora-toamnă şi de drepturile ei la domnie, aşadar în zile dramatice pentru schimbarea vremii, mi se trezesc în suflet amintiri “de sezon”, din care nu lipsesc niciodată paleta de culori ruginii, covorul frunzelor foşnitoare şi  cerul pictat cu păsări călătoare, grăbite să iasă la drum. Mărturisesc că dintre toate zburătoarele migratoare spre Egipt, rândunelele îmi sunt cele mai dragi şi mai apropiate; zile în şir le duc grija, ştiindu-le istovite de nesfârşitele ore de zbor şi răsuflu uşurată când soseşte timpul să ajungă victorioase pe continentul african. Slăbiciunea mea pentru rândunele dumneavoastră v-o datorez…

Vă aflaţi într-un colţ de lume cu ierni reci şi înzăpezite, iar eu, pe malul Mediteranei, socotesc câte mări şi ţări se întrepun între noi. Şi cu toate acestea, în ciuda distanţei care ne desparte, suntem atat de aproape şi apropiaţi… nu avem decât să ne ridicăm privirile spre înălţimi pentru a înţelege că  cerul de deasupra ne uneşte şi ne leagă, ca o punte nevăzută, nu numai peste continentele în care trăim, dar şi peste timpuri – între trecut, present şi viitor. Recunosc că sunt zile în care mi se pare că Pământul se învârte mai repede ca de obicei… În asemenea momente de cumpănă pentru echilibrul meu interior mă surprind vorbind cu dumneavoastră, făcându-vă părtaş temerilor şi îndoielilor care mă frământă; căci la cine aş putea găsi mai mare înţelegere şi sprijin când este vorba de libertatea de a fi eu însămi, de a gândi şi a acţiona după firea mea? În aceste clipe de căutare obişnuiesc să scrutez depărtările şi, convinsă că cerul prezentului şi cel al trecutului sunt unul şi acelaşi, mă grăbesc să chem în ajutor rândunelele… Rândunelele Jilavei.


Pentru păsările cerului înfrăţirea cu înalţimile este firească şi naturală, ca de la sine înţeleasă. Cu noi, oamenii, e mult mai complicat. Nu că n-am putea avea şi noi aripile noastre eliberatoare, dar cât de greu este să le creştem când trăim sub imperiul fricii şi atâtea închisori nevăzute, ascunse ochiului şi privirii, ne ameninţă libertatea! Dacă ne uităm împrejur, n-o să vedem nici gratii şi nici ziduri şi cu toate acestea temniţele sufletului există, percepute în întreaga noastră fiinţă interioară.
Şi pentru că vorbim despre închisori, vă datorez o marturisire… Când v-am descoperit pe Internet site-ul personal, titlul “Literatură şi detenţie” mi-a stârnit curiozitatea, dar m-a şi intrigat căci nu se potrivea “socotelii” că-l voi întâlni după atâţia ani  “doar” pe domnul Rădulescu – fostul meu dascăl de engleză din primul an de liceu; la vremea aceea nu am ştiut nici că aţi fost deţinut politic şi nici că aveaţi pasiunea scrisului, aşa că vă închipuiţi surprinderea mea când am făcut cunoştinţă cu scriitorul Mihai Rădulescu – creatorul istoriei literaturii de detenţie la români. Am început să vă citesc scrierile cu nesaţ – schiţe, versuri, dramaturgie, studii de stilistică, teologie şi deşi am tot dat târcoale literaturii de detenţie, nu m-am putut hotărî s-o abordez, ca să nu spun că mi-a fost teamă…Gândul că urma să trec pragul unui univers terifiant – al durerii şi al suferinţei, al ororilor petrecute în temniţele comuniste, despre care n-am ştiut mai nimic din adolescenţă şi până la maturitate, mă făcea să tot amân momentul “confruntarii cu adevărul”. În cele din urmă mi-am depăşit reticenţele, atrasă ca de un magnet de un titlu cu conotaţii vădit pozitive, afective, sugerând înfrăţirea dintre oameni şi necuvântătoare – oameni încătuşaţi şi păsările libere ale cerului.

Primii paşi prin literatura de detenţie i-am făcut alături de dumneavoastră, sub atentă supraveghere şi îndrumare, prin intermediul unei scrieri croite exact pe măsura sensibilităţii mele deosebite. A fost ca şi cum m-aţi luat de mână şi mi-aţi spus cu blândeţe: Draga mea, urmează-mă fără teamă. Nu despre calvarul celor ce şi-au purtat crucea pe la Jilava vei citi în această schiţă ci despre speranţă şi libertate… poate ţi se pare de necrezut, dar între zidurile cumplitei închisori am cunoscut o mare şi nesperată bucurie, singura de  acest fel de pe tot parcursul celor patru ani de efectuare a condamnării mele. Pentru o vreme am revenit a crede în exclamaţia filozofului, cum că ne-am afla în cea mai bună dintre lumile posibile…Aşa am făcut cunoştinţă cu “Tatăl rândunelelor”, în ochii mei cea mai frumoasă povestire adevărată despre viaţă şi libertate.

Şi v-aţi ţinut promisiunea, nici un cuvânt despre atmosfera cutremurătoare ce te izbea imediat ce coborai în temniţele Jilavei; despre cât era de potrivnică vieţuirii înspăimântătoarea închisoare, despre condiţiile subumane şi efectele lor dezumanizante aveam să aflu mai târziu, din alte scrieri. Însă la acea vreme a primei lecturi pe tema detenţiei, atenţia mi-a fost direcţionată nu spre stricăciunea sau păcatele firii omeneşti ci spre culmile spiritului şi înflorirea sa; am învăţat că libertatea adevărată nu constă în a face orice, ci în a face binele – mesaj la care mă reîntorc ori de câte ori vreau să-mi reamintesc cine sunt şi ce vreau.

Înainte de a-mi continua depănarea amintirilor legate de acel “botez al focului” de neuitat, trebuie să ştiţi că lectura scrierilor dumneavoastră este întotdeauna una dinamică şi plină de viaţă, presărată cu imagini şi dialoguri ce par a se petrece aievea – de nu ştiu niciodată dacă sunt rodul imaginaţiei sau rezultatul unor incursiuni performante în lumi paralele. “Tatăl rândunelelor” nu a făcut excepţie de la obişnuitul nostru ritual care ne permitea să fim când înăuntrul povestirii, ca participanţi la cele întâmplate, când în afara ei, înflăcăraţi comentatori sau spectatori impresionaţi. Aşa se face că imediat ce am trecut pragul celulei pe care o împărţeaţi cu încă douăzeci de deţinuţi, mi-aţi făcut semn cu capul în direcţia uşii ghintuite, înspre capătul la care aceasta se îmbina cu peretele şiroind de umezeală; privirile mi s-au supus ascultătoare, descoperind exact pe locul indicat cele două cuiburi clădite cu migală unul lângă celălalt. Din motive numai de ele înţelese, patru dintre rândunele Jilavei hotărâseră să împartă încăperea întunecoasă, aerul închis şi mirosul de igrasie cu obştea semenilor lor umani. N-aş şti să explic de ce, dar la prima vedere alegerea randunelelor mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare, parându-mi-se nefirească asocierea acestor păsări libere şi independente, iubitoare de înălţimi, cu spaţiul limitat şi limitator al celulei de închisoare. Citindu-mi gândurile aţi replicat pe un ton uşor amuzat: Surprinzător? Aşteaptă să-l cunoşti pe Susai!

Continuându-mi lectura am aflat că rândunelele aveau pui şi că doi dintre ei, insuficient dezvoltaţi pentru a face faţă greutăţilor existenţei, fuseseră condamnaţi de către părinţii lor la moarte prin înfometare. Susai, tovarăşul de celulă de care vă lega nu numai un sentiment de admiraţie dar şi o sinceră prietenie, tocmai pleda în favoarea salvării puilor de rândunică, garantându-le tovarăşilor de celulă că va găsi calea potrivită să-i înzdrăvenească până vor deveni aidoma celor preferaţi de adulţii zburători. Cucerită de entuziasmul înverşunatului apărător al celor doi condamnaţi fără de vină, am hotărât pe loc că aş fi gata să-l urmez pe “tatăl rândunelelor” până la capătul Pământului…

Nu m-am îndoit nici o clipă că Susai, despre al cărui temperament extrovertit, clocotind de vitalitate şi inventivitate apucasem deja  să citesc, îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta convingere şi cu toate acestea nimic nu m-a pregătit pentru cele ce au urmat curajoasei hotărâri – un întreg lanţ al minunilor, desfăşurate într-o înlănţuire şi sincronicitate perfecte, vizând armonia desăvârşită.  Hrăniţi cu muştele prinse de către cei mai îndemânateci dintre deţinuţi, puii începură a se îzdrăveni, crescând văzând cu ochii; părinţii, sesizând schimbarea în bine a acestora, îşi schimbară atitudinea faţă de hrănirea lor, revenind din hotărârea de a-i înfometa. Chiar şi atunci când obştea deţinuţilor constată cu stupoare că cei doi pui întârziaţi faţă de generaţia lor nu fuseseră înscrişi la “şcoala de zbor” pentru cei ce urmau să străbată ţări şi mări pentru întâiaşi dată – de a cărei existenţă nici măcar nu fuseseră conştienţi, aşadar chiar şi în faţa acestei probleme de viaţă şi de moarte, Susai găsi o cale să-şi ajute protejaţii.  Cea mai riscantă dintre acţiunile de salvare a puilor se dovedi o soluţie eficientă când aceştia, smulşi din cuibul pe care nu-l văzuseră niciodată din afară şi aruncaţi unul după altul peste capetele susţinătorilor lor umani, se descurcară în a da din aripi; începură a zbura. În acest stadiu al lecturii aţi cerut nerăbdător “dreptul la cuvânt”, pentru a-mi prezenta cu emoţie Minunea petrecută cu Susai: “Daca puii noştri reţinuseră chipul iubitor al tatălui lor uman, măcar ca imagine purtată în minusculele lor creiere, prietenul meu nu mai era pe deplin un deţinut politic “vinovat” că nu-şi denunţase şeful, ci parţial, era un zburător în drum scăldat de raze, spre Egipt. Susai, în acea parte a sa, îşi dobândise libertatea înainte de termenul stabilit prin condamnare de Tribunalul militar. Cu Susai se petrecuse minunea: pătrunsese, pe aripile puilor, în rai.”

Am rămas tăcută şi dusă pe gânduri mult după ce ultimele fraze ale schiţei “Tatăl rândunelelor” fuseseră rostite cu glas plin de bucuria biruinţei. “Să fie oare posibil ca tocmai la Jilava, sub un cer sfâşiat de durerea şi suferinţa celor încătuşaţi, să crească printre sârme ghimpate flori libere de câmp? Să iei atitudine faţă de viaţă precum îţi dictează firea şi sensibilitatea… iată o izbândă de invidiat! În ce lume s-au petrecut toate acestea?” m-am trezit dând glas cu voce tare gândurilor şi emoţiei care mă stăpâneau. Răspunsul cum că ne-am afla “…în cea mai bună dintre lumile posibile” s-a ivit ca de la sine şi odată cu el am realizat că în temniţele Jilavei se petrecuse încă o minune (a căta, oare?), prin care atât suferitorii oprimaţi cât şi oprimatorii, uniţi prin acelaşi ţel comun, fuseseră antrenaţi într-o adevărată cruciadă a binelui – salvarea a doi pui de rândunică. Aţi clătinat aprobator din cap şi pe un ton didactic datorat lungilor ani de activitate profesorală, mi-aţi explicat:  “La Jilava orice mişcare neîngăduită de regulament era sever pedepsită cu bătaie şi izolare în condiţii criminale. Totuşi, niciunul dintre gardieni, nici cei mai fioroşi, n-a intervenit în această acţiune a deţinuţilor deşi o distracţie cât de măruntă a hainelor vărgate era total interzisă ca şi orice contact cu ceva ce le-ar fi putut bucura zilele negre”.

Au trecut mai bine de doi ani de la neuitata lectură în doi, evocată cu nostalgie în rândurile acestei scrisori şi vă pot spune cu emoţie că în tot acest răstimp am recitit de nenumarate ori povestirea despre rândunele şi salvatorul lor, minunându-mă de fiecare dată de efectul învigorător pe care îl are asupra mea. Căci dacă “tatăl rândunelelor” a reuşit să rămână el însuşi în faţa temutei Jilave şi a stăpânilor ei, de ce nu aş ieşi şi eu biruitoare asupra “închisorilor moderne” din viaţa de zi cu zi ?! Pe aripile cuvântului scris, prin intermediul scrierii pe care v-a inspirit-o, Susai şi-a dobândit nemurirea, continuând să poarte ştafeta libertăţii şi a speranţei din cititor în cititor. O adevărată minune, nu-i aşa?

V-am purtat în lungul şi latul schiţei atât de dragi mie ca şi cum nu dumneavoastră i-aţi fi autorul ci… un novice, necunoscător al comorilor ascunse în ea. Am făcut-o nu numai de dragul de a sta la poveşti cu dumneavoastră – plăcere de care mă bucur ori de câte ori îmi stă în putinţă, dar şi pentru a ajunge la un punctul ţintit încă de la începutul acestei lungi scrisori. E vorba de o mărturisire pe care aţi făcut-o cândva, precum că “soarta noastră, poate a tuturora, este  de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlalţi”. Pe vremuri Susai a îndrăznit să “contrazică”  o lege nescrisă a naturii, care de milenii domnea  nestingherită în lumea necuvântătoarelor; inspirată de curajul lui, dar fără pretenţia de a mă compara cu eroul rândunelelor, în prezentul  rândurilor de faţă îndrăznesc să ies împotriva “adevărului” formulat mai sus. Şi pentru că trebuie să ştiţi care a fost rodul activităţii dumneavoastră asupra mea în acel prea scurt an de liceu sau în lunile care i-au urmat după trei decenii, vă mărturisesc că…  pentru mine  sunteţi Tatăl rândunelelor! Dumneavoastră vă datorez primul meu zbor spre tărâmurile creaţiei literare, mult după ce stolul generaţiei mele a ieşit sau chiar a ajuns în Ţările calde ale realizării de sine prin descoperirea propriei meniri. Nu e nevoie să-mi explicaţi ce au simţit cei doi pui de rândunică “smulşi”  de Susai din cuibul lor şi “obligati” să dea din aripile nedeprinse cu zborul… O ştiu prea bine pentru că şi eu am fost în situaţia lor…  Atunci când, răspunzându-mi la scrisoarea în care vă explicam cine sunt şi ce m-a determinat să vă caut după 33 de ani de la terminarea liceului, mi-aţi cerut să scriu o schiţă pe tema celor istorisite, m-am simţit ca împinsă afară din “cuibul” căldicel şi aruncată drept spre înălţimile depăşirii de sine, a propriilor bariere şi limite personale. Vă mai amintiţi? Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotacarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o neapărat undeva. Te felicit de pe acum…!”  N-am îndrăznit să nu mă supun invitaţiei formulate ca şi cum îmi cereaţi cel mai firesc şi simplu lucru din lumea…Ca şi cei doi pui de rândunică, nu fusesem înscrisă la “şcoala de zbor a celor ce urmau să străbată mări şi ţări pentru întâiaşi dată”, măcar că eram trecută de vârsta de cincizeci de ani…şi cu toate acestea, deşi nimic nu mă pregătise pentru călătoria ce avea să urmeze, am ieşi la drumul lung şi necunoscut.  Multă vreme am crezut că n-am s-o scot la capăt printre nenumăratele foi cu încercări şi ştersături, dar în cele din urmă o minune s-a produs şi cu mine când prima mea schiţă literară – “Biblioteca de împrumut”, a prins contur şi apoi… viaţă. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă împingeţi afară din “cuib”, nesigur dacă atinsesem un stadiu suficient de “creştere” pentru a reuşi să zbor prin forţe proprii şi totuşi aţi făcut-o, cu hotărâre, cu delicateţe, cu mari emoţii, precum mi-aţi mărturisit-o mai târziu. Pentru toate acestea aş dori să vă mulţumesc…

La vară, când voi veni în ţară, am să vă vizitez negreşit. Nu v-am uitat “avertismentul” prietenesc, aşa că n-am să aduc “atenţii şi alte prostioare”; am să vă pun pe mormânt doar un mac roşu cules de prin împrejurimi, să vă amintească de floarea de foc pe care aţi trezit-o în sufletul elevei dumneavoastră. Am să vă povestesc despre scrieri noi ce au urmat “Bibliotecii de împrumut” şi planuri de viitor, despre site-ul “literatură şi detenţie” care încă respiră, dar mai ales despre prietenii dumneavoastră, deveniţi între timp şi prietenii mei. Şi dacă săgeţi iuţi cu chip de rândunele vor fulgera cerul senin, tulburându-ne când şi când convorbirea, va fi acesta consemnul tacit că m-aţi auzit şi că vă bucuraţi. Până atunci vă las cu bine şi cu tot dragul închei această scrisoare,
Levinger Monica
25 decembrie 2010 – Israel

4 Jan
2012

Daris Basarab – “Conacul lui Radul”

In Memoriam Mihai Rădulescu ( 1936-2009)

                                                             

“Conacul lui Radul”  

                          Daris Basarab

Cuprins:

Emisiunea ‘AS’

    La ‘conac’ …

Ultima vizită…


                                

Emisiunea ‘AS’
1

Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul ”prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii.

L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea ”AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.

Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.

Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma ”dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii.

De ce ’interes justificat’? Eram în faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat ”Povod”, când ’a apărut’ această dublă personalitate, impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această ”dihotomie antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger.

Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă imperioasă de a-l cunoaşte personal pe Mihai, sau ”Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un show in aceeaşi formaţie, în aceeaşi ţinută elevată, în care doi ”aşi” încercau să prezinte caracterul modern al ”psihologului” Shakespeare.

Ar fi imposibil şi chiar indecent să încerc o prezentare a filmului acelui show literar. Acest film trebuie vizionat, dacă este posibil, iar pentru a fi înţeles pe deplin, trebuie completat cu o vizită pe siteul ”www.literaturasidetentie.ro. Un site excepţional prin concepţie, prin conţinut.

Când în 2004 am reuşit să public romanul Povod, la editura Semne, primul imbold m-a dirijat înspre autorul dihotomiei antonimice. Am căutat o cale şi norocul mi-a surâs. Soţia a aflat că Mihai Râdulescu era soţul Deliei, membru activ al Tenis Clubului din parcul Tineretului, pe Kisselef, unde îmi petreceam o bună parte din timpul liber. O adevărată încrengătură de legături nebănuite. Delia se împrietenise cu Margareta, având ca punct de plecare Aradul, liceul Ghiba Birta şi o sumedenie de cunoştinţe comune.

Prin ea i-am transmis lui Mihai romanul meu de debut iar rezultatul a fost peste aşteptări. La doar o săptămână m-a contactat telefonic, m-a felicitat şi m-a invitat la un pahar de vorbă.

Emoţionat am răspuns invitaţiei, după scurta lui atenţionare: fără flori sau alte prostioare! Va fi o întâlnire de lucru.

M-a tratat ca pe un coleg de breaslă şi a trecut la aprecieri, la consideraţii critice şi sfaturi. Şi toate acestea in prezenţa unei foarte drăguţe, dar şi competente specialiste în lansări de site-uri.

Printre fructele şi cafelele aduse de Delia, sau Mica, dacă vreţi, scriitorul, criticul, dascălul, sau prietenul căzut din cer, a preluat din mers rolul de dirijor. Am vorbit doar atunci când bagheta magicianului mi-a dat intrarea. De ce magician? Pentru că, fără să-mi dau seama, m-am simţit la mine acasă, fără emoţii, fără un tremur în glas. Eram eu, acela care doream să fiu, sigur pe mine.

A fost generos, ca să nu spun indulgent. Mi-a spus simplu: Este un roman bun, felicitări, merită să fie popularizat, trebuie donat bibliotecilor mari şi, bineînţeles, prietenilor. Trebuie deschis un site personal. Uite, aveţi în faţă o specialistă pe care am invitat-o pentru a vă îndruma. Voi face, cu permisiunea Dumneavoastră, într-o revistă, în Permanenţe, o prezentare a cărţii…Şi a făcut-o fără întârziere. În iulie 2004, în Revista Permanenţe, sub titlul ”Glasul clopotului cel mare” a apărut dovada generozităţii sale. Şi nu a fost singura.

Visul meu adolescentin începea să reapară la orizont, să iasă din conul de umbră în care mocnise alături de talentul lui Titus.

La despărţire, cu un ton ferm care nu prea accepta replici, a adăugat: Trebuie, totuşi, să vă fac o recomandare, imperioasă, dacă vreţi. V-aţi născut povestitor, dar nu neglijaţi modul de prezentare al scrierilor Dumneavoastră. Stilul cascadei pe care îl folosiţi, fără paragrafe, fără o despărţire a ideilor, practic fără un respiro, ar trebui revizuit. Se referea la faptul că paragrafele mele erau de fapt capitole. Era stilul telegrafic pe care l-am adaptat felului meu de a alerga fără oprire, de a începe o idee, de a o dezvolta şi duce până la capăt pe distanţa unui capitol. Era primul meu cititor care semnala această ’meteahnă’ a mea. Mi-a trebuit ceva timp să mă dezvăţ dar primele capitole din romanul la care lucram, Ecvestra, i le-am trimis scrise în acelaşi stil ’inacceptabil’. Reacţia a fost promptă. Am primit un email din al cărui conţinut voi transcrie câteva rânduri.

„Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp….Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris.”

Şi mai apoi:

„Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului. Iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.

La ce mă refer? Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta!…Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ‘prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă.”

Ce puteam face? În primul rând m-am pus pe treabă şi am continuat Ecvestra. În paralel am ”paragrafiat” romanul Povod înlocuind pe site prima versiune. La terminarea Ecvestrei i-am trimis romanul prin email iar răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Emailul cu pricina mi-a încălzit sufletul:

„Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit primele douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât e de important pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, toţi îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări.

Am întrerupt un volum de Rabindranaht Tagore. Nu voi face la fel şi cu amintirile din închisoare ale unui fost coleg, dar nu voi neglija romanul din care mă voi înfrupta cu bucurie.”

Da, acesta era omul pe care l-am cunoscut din întâmplare, omul care m-a lăudat, dar m-a şi atenţionat, omul care mi-a oferit prietenia, omul care m-a împins pe drumul împlinirii unui vis adolescentin, acela de a scrie. De scris am scris, dar am scris doar pentru mine, rupând sau umplând sertarele aşteptării. Când l-am rugat să se uite prin noul format al site-ului, şi-a arătat pe loc disponibilitatea şi mi-a transmis printre altele:

”Ţi-am trecut în revistă site-ul cel în lucru şi m-am încântat cu sonetele proaspete şi tinereşti. Bravo!

Site-ul este mult mai viu şi inventiv decât precedentul. E o realizare!”

Şi când mă gândesc că noul site poartă amprenta inventivităţii tânărului meu prieten Florin Oprea, care s-a înhămat la treabă la cei şaisprezece ani ai săi, prieten nedespărţit al calculatorului şi navigator de excepţie pe undele internetului.

Scriu aceste rânduri împins de dorinţa de a menţine vie amintirea minunatului Mihai, sau Radul, cum am mai spus-o, pe a cărui site navighez cu nostalgie după zilele de neuitat pe care le-am petrecut în preajma lui, pe malul lacului Fundeni, la doi paşi de bisericuţa ”Fundenii Doamnei”, la ”conacul” Fundeni, sau, cum l-am botezat mai târziu, ”Conacul lui Radul”, plecând de la unul din emailurile sale: radulmihai@gmail.com. Ultima oară când l-am vizitat la conac a fost în vara lui 2008. Era epuizat de spitalizare dar revenit cu îndârjire în lupta pentru viaţă.

În timpul spitalizării am avut multe, dar scurte, convorbiri telefonice. Era la Elias şi rareori s-a plâns de suferinţa fizică şi de singurătatea care-l copleşea. A făcut-o doar spre sfârşit când mi-a şi spus că ar prefera să nu se mai vindece.

Am rămas profund impresionat, n-am avut o reacţie spontană, m-am bâlbâit, am îndrugat ceva incoerent şi am închis. Nu mai era Mihai al meu, luptătorul pentru viaţă împotriva a toate şi a tuturor.

A fost externat, ca un caz fără speranţă, conform unei cutume întâlnite, din păcate, la multe spitale de pe la noi, chiar dacă era vorba de un fost deţinut politic, chiar dacă era vorba de un spital de renume, precum Elias.

A ieşit rapid din starea de accept şi, apelând le ceea ce era de fapt, a reînceput bătălia pentru viaţă. Şi a luptat. Era cel pe care îl cunoscusem, cel pe care l-am admirat şi îndrăgit. Medicamentaţie, informaţie ”up to date”, exerciţii fizice, acupunctură, masaj şi, nu în ultimul rând, lectură şi creaţie literară.

În ultima vizită pe care i-am făcut-o la conac l-am găsit optimist, plin de vervă creativă, cu evidente progrese de locomoţie, gata, ca întotdeauna să ajute pe cei care nu se mai puteau ajuta, lansându-le lucrările concepute în anii de detenţie, dar niciodată publicate.

În acele zile era ocupat cu revizuirea poeziilor lui Horia Niţulescu aflate deja în site-ul personal la pagina, sugestiv întitulată, ”cartea prietenului meu”. Ceva mai în urmă a apelat şi la ajutorul meu pentru a putea publica în aceeaşi pagină lucrări ale lui Cicerone Ioaniţoiu, primite din Franţa: Petre Ţuţea şi Aurel State. Fiind prea solicitat m-a rugat să transcriu cele două manuscrise într-o formă accesibilă lansării pe site.

A fost şi ultima mea vizită la ”Conacul lui Radul” deoarece problemele medicale au început să bântuie şi casa mea. Amintirea, însă, a acelui loc binecuvântat de natură şi de prezenţa lui, stă ancorată în raftul cu imagini de neuitat al memoriei.

Daris Basarab

La ”conac”…

2


Este greu de redat dorinţa arzătoare a lui Mihai de a se stabili pe malul acelui lac, vizat cîndva de tatăl său. Pentru aceasta avea însă nevoie de o mână de fier, mînă care s-a adeverit a fi chiar a Deliei. Mihai nu se putea înhăma la aşa ceva deoarece ar fi fost, ca să spun aşa, contra naturii. El a fost visătorul care contura în vorbe măiestre proiectul, dar Delia a fost cea care, cu eforturi care păreau insurmontabile, a ridicat din temelii ceea ce l-a făcut fericit, ceea ce aveam să-l botez ”conac”,  acceptat ca atare, cu un zâmbet îngăduitor de cel care nu-şi putea ascunde mulţumirea. Cu timpul l-am denumit ”Conacul lui Mihai”, iar în final ”Conacul lui Radul”.

Orele petrecute la conac au fost întotdeauna pline. Timpul nu era niciodată suficient pentru tot ce-am fi vrut să facem. Se întâmpla, pentru prelungirea vizitei, să mă pună să sun ’doamnei mele’ pentru un accept de prelungire a aşteptării la care era supusă. Manevra reuşea, iar el, încântat, îi transmitea sărutări de mâini.

Povesteam pe rând, căutând fiecare întâmplări uitate, aparent minore, urmate de nelipsitul sfat: trebuie publicat. Sfatul era întotdeauna luat în serios.

Apărea şi Delia când discuţiile luau o altă turnură. Aveam cunoştinţe comune din anii studenţiei, legate în special de sport. Delia făcuse parte din echipa de scrimă a Politehnicii Timişoara, echipă care a dat o campioană naţională, Lelia Talpeş, o vicecampioană, Doina Ţenovici, colegele ei de echipă şi bunele mele prietene de an. Pasiunea ei pentru tenis sau ping-pong găseau un loc însemnat în discuţiile bileterale, Mihai privindu-ne încântat de câte subiecte comune ne putea oferi sportul. Şi toate acestea pe o superbă terasă, la o cafea, sau în cadrul unui dejun încărcat de bunătăţi purtând amprenta ’eco’. Totul era de la producător, de prin vechiul sat de pe malul lacului.

O preocupare aparte o constituia fotografia sau filmul. Mergeam întotdeauna înarmat cu cele necesare pentru a imortaliza peisajul, interioarele sau diferitele ipostaze în care se complăcea.

De calculator, ce să mai vorbesc. Când începea să mă interogheze asupra programelor folosite în scriere sau în realizarea colajelor, trebuia să mă ridic la înălţimea nestăvilitei sale curiozităţi, ceea ce nu era chiar uşor. Era pus mereu pe schimbare, pe îmbunătăţire. Eu, în schimb, trebuia să caut mereu noutăţi, ca să-i răsplătesc încrederea cu care mă onora. De fapt, îmi făcea plăcere.

Ţin minte încântarea cu care a admirat forma de ”carte digitală” prin care Coelho îşi promova romanul ”O Zahir”, lansând astfel primul capitol, tradus, printre altele, în peste cincizeci de limbi.

A fost de nestăpânit. A devenit o obsesie. A încercat să rezolve problema cu ’tehnicienii’ lui, specializaţi în pregătirea materialelor pentru site, dar nimeni nu s-a înhămat. Era disperat. Ţinea foarte mult să lanseze pe site, sub această formă, lucrarea ”Citind ’Floarea de foc’ cu Părintele Daniel”.

Lucrarea, realizată de foarte  tânărul meu prieten Florin Oprea,  l-a încântat. Din păcate, materializarea lansării pe site nu a avut loc. O întrerupere a activităţii din cauza unei internări prelungite a amânat proiectul sine die. Coperţile 1 şi 4 i le-am pregătit noi, respectând cu sfinţenie indicaţiile sale, care, o spun oftând, sufereau schimbări de la o zi la alta. Acum, lucrarea se găseşte în site-ul meu ’www.darisbasarab.com’, la pagina ’In memoriam’, ca o mărturie a unei ’sarcini’ neîmplinite la timp, aducătoare de regrete.

De câte ori ştia că trebuie să sosesc, se posta în faţa terasei, rezemat de balustrada din faţă şi aştepta cu răbdare momentul apariţiei mele la portiţă. Da, aceasta era imaginea care mă întâmpina, mereu un zâmbet de neşters din memorie, în spatele căruia simţeam cum se ascunde o avalanşă de întrebări. Ne aşezam pe acea terasă primitoare, cu priveliştea minunată a lacului străjuit de sălcii pletoase, cu o superbă oglindire a acesteia, în  geamul enorm care separa terasa de camera de zi. Liniştea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colţ de rai, ne conferea o atmosferă de sanatoriu, pe care n-o puteai întâlni decât la o mănăstire.

Orele petrecute în preajma acestui om neobişnuit echivalau cu o cură balneară de aer şi izolare. Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, Mihai era un drumeţ de anvergură. Nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri. Chiar şi în ultima parte a vieţii, chinuit de boală, găsea un prieten care, la volanul maşinii sale, să-l ”arunce”, cum îi plăcea să spună, până la un locaş, pentru cei mai mulţi dintre noi, total necunoscut. Unul din aceşti prieteni de nepreţuit era Paul Budimir.

Cine ar da peste o autobiografie a lui, ar rămâne surprins de câte lucruri i s-au putut întâmpla, sau, mai bine zis, din câte întâmplări neobişnuite a putut să iasă ’curat’, cum îi plăcea să spună, fără ranchiună, mulţumit, cu înţelepciune, de ceea ce a reţinut ca ’lecţie de viaţă’. La o vârstă la care mulţi tineri, loviţi de nedreptate, ar fi eşuat pe drumul credinţei, el a ieşit întărit.

Să fii ”săltat” de pe stradă şi trimis pentru patru ani în Gulagul românesc al anilor cincizeci-şaizeci, să treci peste nelegiuirile practicate în închisorile roşii, nu de crez, ci de sânge nevinovat, să fii eliberat bolnav, fără speranţă de vindecare, cu boli provocate deliberat de torţionari în cârdăşie cu personalul medical şi să continui, totuşi, să lupţi pentru viaţă, pentru dreptate, pentru libertate, împovărându-te cu necazurile altora, ale foştilor colegi de detenţie, lansând rândurile ’pierdute’ de cei de acasă, sau scrijelite în întunericul nopţilor pe te miri ce materiale, ori transmise prin memoria celor scăpaţi, şi să le lansezi prin site-ul tău personal pe o pagină pe care s-o intitulezi ”cartea prietenilor mei”, este, poate, peste puterea de înţelegere.

Site-ul ”literaturăşidetenţie” , prin titulatura sa vorbeşte despre eroul acestor rânduri, căci este vorba de un erou, nu despre un personaj de roman, ci despre un erou al vieţii. Scăpat din detenţie a făcut totul pentru a supravieţui. A luptat pentru refacerea cât de cât a sănătăţii pierdute, pentru reocuparea locului pierdut în elita lumii culturale, pentru reluarea visului adolescentin generat de talentul său literar înnăscut, pentru cultivarea prieteniei la cel mai înalt rang civic, pentru readucerea liniştii în sânul familiei înspăimântate. Şi a reuşit, cu toate piedicile întâlnite, inerente în cadrul noului său statut.

A ajuns profesor de limbă şi literatură engleză, dar fără şanse de a fi încadrat în învăţământ. A reuşit, totuşi, într-un târziu, să fie primit ca profesor la Institutul Teologic. A predat şi a scris, a câştigat dragostea studenţilor săi, a câştigat aprecierea D-nei literaturii noastre, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prin prezentarea la doctorat a lucrării ”Shakespeare -  un psiholog modern”. N-a putut trece însă de comisia politică, neprimind aprobarea pentru susţinerea tezei. Şi astăzi, lucrarea lansată de un prieten de condei, pe www.scribd.com , stârneşte un interes vădit: peste 1700 de vizite după un an de la lansare! O altă lansare a cinci dintre lucrările lui, de către o altă admiratoare, Cristina Pereteanu, printre care şi ”Shakespeare – A Modern Psychologist” a adus, dupa cca. patru luni, peste 800 de vizitatori. Surprins, mi-a împărtăşit bucuria recunoaşterii, recomandându-mi ”uploadarea” lucrărilor la această ”bibliotecă online”. A fost, de fapt, ultimul sfat pe care mi l-a mai dat înainte de dispariţie, pe care l-am urmat şi de rezultatele căruia mă bucur din plin.

Structura site-ului său este deosebită: profesionalism şi generozitate. Cele şase pagini ale site-ului vorbesc de la sine.

Site-ul se deschide cu excelentul portret-schiţă, opera prietenului său Sabin Ştefăniţă din anul 1984, unde chipul încă tânărului Mihai, de o blândeţe aparte, ascunde zbuciumul unui veşnic (re)început.

Cine ar fi vrut să cunoască omul Mihai Rădulescu, ar fi trebuit să-l viziteze la el acasă, la ”conac”. În străduinţele mele am încercat să-l prezint aşa cum l-am văzut eu, în relaţia directă de la om la om.

Pentru a face cunoştinţă cu dimensiunile reale ale talentului său scriitoricesc, din fericire există acest site, a cărui parcurgere, departe de a fi o simplă excursie, implică un efort susţinut dar pe deplin justificat. Acest drum nu poate fi cuprins într-o simplă înşiruire de titluri repartizate pe multiplele forme de manifestare literară abordate. Amatorul avizat nu s-ar putea mulţumi doar cu atât.  Site-ul oferă nu numai o lectură plăcută, el oferă totodată mobilul unei cercetări accesibile unui critic literar. E o mini bibliotecă în care cititorul poate descoperi o lume etalată cu simplitate şi generozitate de către un om dăruit cu har. Har care i-a permis să se manifeste cu talent şi dezinvoltură pe întreaga paletă a speciilor literare.

Suferinţa nu l-a oprit niciodată din drumul ales, dar l-a învăţat un lucru rar întâlnit: modestia şi recunoştinţa. După 1989 a deschis Editura ”Ramida” pentru a putea promova autonom, cu preponderenţă, memoralistica de detenţie şi cartea religioasă. Şi a făcut-o cu succes trecând peste dificultăţile materiale inerente.

O lucrare de maximă dăruire  este ”Istoria literaturii de detenţie la români”, unică în felul său, din care au apărut două volume, cel de al treilea fiind publicat sub formă de foileton în revista Permanenţe. Acesta a fost Mihai Rădulescu, altruistul, generosul, dascălul.

Mi-amintesc cum, într-o perioadă mai puţin fastă, când atacurile îndreptate împotriva foştilor informatori l-au luat în vizor şi pe Bartolomeu Anania, l-am întrebat cum vede cazul în speţă. Mi-a răspuns fără ezitare: Dragă, ceea ce este cu adevărat important este faptul că, istoria literaturii române, nu poate exista fără Bartolomeu Anania.

PC-ul, internetul, site-ul personal, au fost lumea în care suferinţele l-au obligat să se retragă. Pentru el tastatura, pe care o mângâia cu gesturi de virtuos pianist, era refugiul în care petrecea cea mai mare parte a timpului. Scria, corecta, coresponda. Lupta cu insomniile nu mai era o problemă. Un laptop a fost soluţia. Putea lucra stând în pat fără să mai simtă oboseala. Dormea puţin, dar profita din plin de timpul astfel eliberat. Răscolea internetul în căutare de noi şi noi informaţii, ca şi cum bagajul de cunoştinţe pe care-l stăpânea, şi Slavă Domnului! era impresionant, nu ar fi fost arhisuficient. O ’enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit înr-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.

După tot ce a îndurat în această viaţă, Mihai o găsea minunată, demnă de a fi reluată într-o nouă ediţie.

Faptul că avea ceva dificultăţi în manevrarea condeiului, nu-l mai deranja. Singurele momente cînd se referea la acest ’necaz’ erau cele în care, dăruind cu deosebită căldură vreo lucrare ieşită de sub tipar, trebuia să ’mâzgălească’ o dedicaţie. O mostră a felului cum arătau  astfel de dedicaţii se află în cele câteva cărţi cu care m-a onorat, considerându-mă prietenul şi ’colegul său de breaslă’. Cu ocazia unei vizite la ’conac’, prezentându-mă unui prieten sosit odată cu mine, a spus scurt: Fă cunoştinţă cu prietenul meu, romancier…, oricum, mai bun ca mine. Eu scriu foarte greu un roman.

A fost un moment în care m-am simţit stânjenit, iar încercarea mea de a replica a fost retezată pe loc: Da, da!

Ştiu ce spun. Un roman presupune o muncă grea, migăloasă, iar tu o faci, cumva, în joacă, în cel mai frumos sens al cuvântului şi îţi iese bine.


Ultima vizită

3

Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a şi întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravieţuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturiştii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme şi doar voinţa şi credinţa neştirbită în reuşită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăşea pragul dintre viaţă şi moarte.

M-a chemat cu insistenţă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forţe. Cu toate problemele legate de locomoţie, era aceeaşi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obişnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ’alerga’ prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicaţiile. Era mândru de colecţia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.

Un lucru, totuşi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reuşit să surprinzi? păi, unde ţi-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Aşa mi-am dat seama de suferinţa ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, şi nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forţa pe plaiul tinereţii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.

Ştiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretenţii alese. Şi culmea!, îi plăcea să gătească, şi nu oricum. Un întreg ritual însoţea pregătirea unor ”specialităţi alese” printre care peştele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescăreşti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei şi a mă înfrupta cu mâncăruri de peşte pregătite ’ca acasă la mama’, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.

A zâmbit, a dat din cap, şi mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimiţându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detenţie, la puşcăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Şi cum ai ajuns acolo cu motocicleta?

I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe braţul Chilia, treceam prin faţa portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în faţa imaginii Soborului şi, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram liniştea şi bucatele pescăreşti.

Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităţi de peşte, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de voinţa lui. Urmările unor ’Periprave’, şi-au spus, până la urmă, cuvântul.

În acea zi de 23 septembrie 2008, a despărţirii noastre nebănuite, Mihai m-a reţinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ’doamnei mele’, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de ţuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiţi în casă, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul roşu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abţinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre  locurile lui preferate, mănăstirile. Eram doar noi doi la masă. M-a surprins atenţionându-mă că, în acea dimineaţă, avusese loc o ceartă ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui să discute despre ’treburile interne’ ale casei. Părea abătut. Delia n-a mai apărut. Dimineaţa, ne-a servit, totuşi, cu cafele. În rest, am rămas pe mâna Marianei, o adevărată ’gazdă’ primitoare.

Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumeţie, chiar dacă ’semnalele’, mai mult sau mai puţin mascate, ieşeau la suprafaţă. Mă presa să-i promit că-l voi însoţi la schitul Rarău pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Şi la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.

                                                                                                               Rarau

La plecare a făcut un gest neobişnuit în relaţiile noastre: m-a îmbrăţişat. Când am ajuns la portiţa ”conacului”, căci aşa va rămâne pentru mine, am simţit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înşelat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te aştept’. Rar trecea o zi fără să comunicăm.

S-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Ştiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.

Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singură!. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simţit rău, a renunţat la astfel de escapade culinare şi s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinţa respectării medicamentaţiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu şi potasiu, atingând limitele de supravieţuire. Problema era familiară Margaretei care trecuse prin stări asmănătoare, tot după un puseu de tensiune, tratat cu acelaşi diuretic agresiv, ajungându-se până la comă. Prezenţa de spirit a unui foarte tânăr medic de gardă a readus-o la viaţă. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informaţia, a deliberat cu medicul în cauză şi a trecut şi el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai făcut-o, fiind tratat la domiciliu.

Ştiam că ceva nu era în regulă şi am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise şi fusese înmormântat!?. „Nu am putut să te anunţ, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rău…”

Am rămas fără glas. Ceva mă împiedica să înţeleg faptele. Şi acum simt gustul neplăcut al întrebării care mă bântuie. M-am simţit vinovat că nu am ascultat presimţirea şi am aşteptat chemarea lui…S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.

Şi când mă gândesc că în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dădea semnale alarmante. Rugat de o colegă de facultate, Lelia Talpeş, fostă coechipieră a Deliei în echipa de scrimă a Timişoarei, să-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lăsat de tatăl său Petru Talpeş şi editat de ea, am apelat cu oarecare rezervă. Răspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mă supun. Vrea să fie publicat în Cartea prietenului meu? Îţi mulţumesc că nu mă uiţi. Cu drag şi sărutări de mâini doamnei tale. Multă sănătate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar şi cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.

Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam să acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ şi să răsfoiasacă omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creaţiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un răspuns.

O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu şapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…

Pe 15 mai 2009 i-am făcut o vizită la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe şoseaua Giuleşti. Un superb mac roşu străjuia, parcă, singurătatea veşnicului său loc de odihnă. Se aciuase lângă mormântul familiei Rădulescu unde Mihai se odihnea alături de părinţii săi mult iubiţi şi atât de des pomeniţi prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 şi, ca şi cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnă, un mac roşu, unul singur îi străjuia mormântul…

Mi-aduc aminte cum, după vizita mea din 2009, ajuns acasă, m-am aşezat la calculator şi am început să deapăn amintiri de la conac. M-am întristat şi am întrerupt. La cimitir m-am simţit mai bine. De fapt, acolo m-am şi surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie şi, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rămas bun de la Mihai.

„Dragă Mihai,

Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îţi trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tău, aş putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reuşesc să ascund lacrimile care te-au însoţit la plecare. Te-ai grăbit, prietene!

Pe curând,

Boris”

Apoi, am ataşat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am ţinut să rămână în memoria calculatorului său, ca o mărturie a unei prietenii deosebite. N-a fost să fie aşa. La un moment dat am ’aflat’ vestea că, ambele laptopuri au fost furate…

 

 

   Daris Basarab

4 Jan
2012

George Anca – IERUSALIM

 


George Anca

IERUSALIM

*

Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maira şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

Mai 1996

4 Jan
2012

Mihai Rădulescu (1936 – 2009)

     

Părintele Arsenie Papacioc văzut de Mihai Rădulescu

             Eram student cand m-am asezat in satul Cheia pentru una din vacantele de vara. Din prima dupa-amiaza am dat fuga la manastirea locului, sa-i cunosc vietuitorii. Staretul, parintele Arsenie, mi se infatisa ca o silueta fara pereche,, dupa cum nepereche ii era si duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar intalnita. De statura nu prea inalta, cu madularele firave si marunte, pielea ce-i imbraca putina carne lasa sa se stravada prin ea mai dihai decat hartia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atat de subtiri, ii acopera varfurile degetelor cat numai sa schimbe rosul sangelui in trandafiriu. Ochii sai senini, luminosi sau scanteietori, dupa simtamantul talmacit, ingaduiau si ei sa i se urmareasca launtrul, acela de nepipait, de nepatruns in cuvinte, indulcit de mierea prea multului har, cand zvacnitor in inalt, cand plutitor si niciodata inecat in malul unde ne impleticim noi cestilalti.

              Fata, umerii, pieptul, ba si pantecul, sub centura-i grea, cu insemnele lui Alfa si Omega pe catarama de metal, ii erau adiati de o barba de neimitat de vreun peruchier de pe pamant. Lata cat cuprinde, lunga cum nu s-a mai vazut, ezita intre alb, negru si carunt; mereu o cutreiera boarea, o rasfira, o involbura, o zvarlea catre spate, o readucea inainte-i; tortul ei canepiu avea un suflu propriu, o existenta de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburata. Ea desena in vazduh intrebari indreptate catre neclintirea brazilor; ea suguia cu norii nestatornici; ea se induiosa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stancilor. Lucrarile stateau ca si cand parintele Arsenie ar fi vietuit dimpreuna cu barba sa in acelasi trup; dumneaei in dialog cu firea dimprejur; dumnealui adancit in Rugaciunea inimii, pe cand schimba vorbe cu cel din fata sa. Si niciodata nu puteai jura care il stapanea, intrecandu-l in taria vointei pe celalalt, “Maria” sa barba sau smeritul ieromonah si din partea cui inclina mai plina de indurare, de iertare si de intelegere Iubirea Divina.
Cat despre darulpreacuviosului parinte Arsenie de a cuvanta, de a incalzi sufletele, de a-si imprumuta putintica, insa atat de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era inzestrat il distingeau intre toti iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din infocatul sau slujitor un cavaler neasemuit si nemaibanuit in zilele noastre.

           Ca orice insingurat pentru Domnul, ajuns la o anumita treapta a imbunatatirii de sine, si mai presus decat oricare, staretul isi reducea trairile la esente si le modela in simboluri deschise tuturora si graitoare pentru toate urechile. Daca sunt dator sa il caracterizez, tot la cele incredintate de catre el insusi despre sine voi recurge.

           Nu arareori slujeam in lacasul pustiu. Cand treceam bine la inceputul Sfintei Liturghii, intra cersetorul orb care pazea zi de zi, pe din afara, pragul de piatra al bisericii. Ramanea drept si teapan, la usa. Iar eu ieseam pe Usile Imparatesti. Se uita cu ochii sai fara vedere int-ai mei. Fiecare stateam de straja la cate o vama -eu la aceea a Cerurilor, el la aceea a lumii. Eu il priveam si il vedeam. El ma privea si nu ma vedea. Adeseori imi ziceam ca, in schimb, vedea prin mine, mai departe, pana-n sanul lui Avraam. Sau: “Am ajuns eu, pacatosul de Arsenie, un calugar nestiut de nimeni, sa-L pomenesc lui Dumnezeu pe Stefan cel Mare, iar viata intru vesnicie a domnului fara prihana al Moldovei sa atarne de rostirea rugaciunilor mele, ca oricat de mic si de netrebnic sunt, m-a inzestrat Dumnezeu cu darul Sau si m-a uns preot peste vii si morti!”

          Precum se intelege lesne, parintele Arsenie mi se parea un stalp a Inaltului. Ei bine, anevoie de biruit, acest stalp, dupa cum era, fara nici a se frange, nici a se incovaia, a fost si el zvarlit in stransoarea umeda a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar tinut in apa, asemenea trunchiurilor prabusite sub Lacul Rosu, de fiece data – deoarece in multe randuri fusese arestat – a iesit in fata valurilor tot mai intarit; se stie ca lemnul piatra se face in unda.

          Povestindu-mi el odata despre “Rugul aprins” si despre inaltatoarele convorbiri purtate intre membrii acestui grup, mi-a spus ca primejdia ateismului atoatestapanitor i-a pus in fata unei dileme: care se cuvinea sa fie hotararea manastirilor in acele vremuri ticalosite? Erau ele indatorate sa-si deschida larg portile catre lume, ca aceasta sa vina la tot ceasul sa se adape cu invatatura cea dreapta; sau, dimpotriva, monahii si monahiile urmau sa se retraga indaratul strasnicilor porti ghintuite si zavorate de catre sapte ori cate sapte, sa-si caute mantuirea de insi, ca si obstii? Dupa indelingate si aprigi sfatuiri de manii duhovnicesti, au ajuns a se incredinta ca deschiderea catre lume era calea crestineasca. Si au trait-o ca atare si cu belsugul dragostei de frati.

         Numai ca Dumnezeu, pare-mi-se, le pregatea, lor anume, intaistatatorii cugetarii ortodoxe romane, un al treilea drum, de nepus in cumpana si necunoscut atunci lor: sa fie afundati in temnite, ca Iona in pantecele chitului, unde ii asteapta o alta lume – aceea a jelaniei si a scrasnirii dintilor. Iata de ce parintele Sofian i se paruse atat de dulce veninul: il condusese de mana Dumnezeu Insusi.

MIHAI RĂDULESCU

 

Din vol. Iata duhovnicul: parintele Arsenie Papacioc/ed.ingrijita de ierom.Benedict Stancu.-Bucuresti:Ed.Sophia,2010
(pag.322-324)

4 Jan
2012

Mihai Rădulescu şi nonviolenţa energetică, de George Anca

 

Mihai Rădulescu şi nonviolenţa energetică,

                                                                                                                                                   de George Anca


Transcriam din Sundarya lahari / Frumoasa unduire de Shankaracharya, când Ben Todică mi-a transmis invitaţia de a vorbi despre Mihai Rădulescu. Tot aşa, Nicolae Bulz ar vrea o detaliere la un master course in psychology-sociology on energetic nonviolence , pe care i-l propusesem. L-aş lua, şi acum, părtaş pe făuritorul antropologiei stilistice, estetul literaturii detenţiei comuniste, scriitorul şi editorul Mihai Rădulescu.
Lui îi înroşea faţa soarele amurgului, aflaţi, mai mulţi, la masa de lucru a lui Romulus Vulcănescu, în Vatra Luminoasă. Ferestrele biroului lui Istrate Micescu, în toiul dimineţilor, îi proiectau peste aceeaşi melancolică mască prospeţimea Cişmigiului. N-am ajuns pe Claudiu, când suferea cu picioarele, cred că nici n-am vrut să-l văd schimbat (sigur nu la faţă).
Mă împrietenisem cu Dumitru Rădulescu, tatăl lui, nonagenar, dar, glumea Mircea Sântimbreanu, mai vioi decât fiul. Când, vreo patru ani, soţia sa (mama lui Mihai), fusese ţintită la pat, Dumitru a întocmit, îngrijind-o, dicţionarul personajelor lui Rebreanu, pe care l-am tipărit artizanal, ambiţionându-l, poate, pe Mihai, care, pornind editură pentru uzul foştilor camarazi de puşcărie politică, a retipărit, cu fală filială, opera tatălui. A şi scris nuvela (auto)detenţiei lui Rebreanu în beciul din palatul Kalinderu, asupra căreia (nu) l-am iscodit pe Nicolae Gheran, într-una din ediţiile zilelor Rebreanu la Bistriţa.
Şi antropologia teatrului shakesperean va fi fost tot frondă antiinerţială, parte din probabil singura libertate militantă a scriitorului, cea înglobând tragedia întemniţării pentru crezul său creştin românesc, anticomunist. Exegeza Acatistului Rugului Aprins de Sandu Tudor – din vecinătatea Luceafărului lui Eminescu – împreună cu istoria literaturii de detenţie, apărută în fascicole în revista „Permanenţe”, îl vor fi definit întru o datorie mistică, fără a-l împiedica să scrie afin şi despre pictura japoneză.
Ultima, cea de-a-suta strofă din Frumoasa unduire:

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană
Închinării luminii către soare cu chiar razele lui
Ofrandei către luna cu apele revărsate din piatră de luna
Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape

Master course in psychology-sociology on energetic nonviolence? Văd că se ţine în România, pe 7 mai, cât că Rădulescu predase engleză la Institutul Teologic. Pornind, eventual de la energiile divine ale lui Stăniloae, aş putea face consideraţii despre antopologia stilistică a nonviolenţei ortodoxe la Mihai Rădulescu?
De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.
Principii ale construcţiei sociale nonviolente. Ahimsa este principiul universal al unităţii. Toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi rase umane. Acesta este principiul unităţii umane.Toate fiinţele vii sunt înrudite între ele. Acesta este principiul unităţii fiinţelor vii. Acest simţ al unităţii a dat naştere simţului empatiei. Tăind iarba, Kamal, fiul vestitului poet mistic Kabir, a simţit “Aceeaşi forţă a vieţii curge în viaţă cum curge şi în mine. Cum pot eu, atunci, să tai iarba?” Un grup de cinci mii de lucrători pentru ahimsa pot fi înaintşii unei reconstrucţii sociale mai largi. În viaţă au succes numai cei buni la management.

Venitul moderat şi instruirea pentru serviciu

Focus central: omul sau banul . Potrivit anekanta, ce e nou e şi vechi, în continuitate există şi schimbare. Nimic nu este cu totul nou.
Natura umană. Mahavira spune Kama Kame, omul e libidinos. Pasiunea este un element de bază al naturii umane. Al doilea – pofta de avere, al treilea – credinţa religioasă, al patrulea – emoţia.
Acharya Mahapragya descifrează o teorie a perspectivei integrate la Chanakya, consilierul (mahamantri) regelui Chandragupta (acesta discipol al lui Bhagawan Mahavira):

Sukhsya mulam dharmah. Dharmasya mulam artha.
Arthamya mulam rajyah. Rajasya mulam indriya-jaya

Temeiul fericirii e religia. Temeiul religiei e avuţia.
Temeiul avuţiei e statul. Temeiul statului e controlul simţurilor

            Dorinţa necontrolată – ducând la bunăstare şi dezvoltare, potrivit economiei moderne, dorinţele nelimitate, excesul de confort plasează omul la periferie, iar banul devine forţa centrală.. Mahavira spune:

Iccha hu agasasama anantaya

Dorinţa este nesfârşită precum cerul

Mahavir spune: pune capăt luxului. Cântecele care trezesc pasiune nu sunt cântece, sunt bocete; dansurile şi piesele care trezesc pasiunea sunt batjocură; podoabele şi decoraţiile care provoacă exhibiţionism sunt o povară; pasiunea neînfrânată creşte nefericirea. În economia modernă, a lui Keynes, omul trebuie să devină avut, în economia lui Mahavir, omul trebuie să-şi trăiască viaţa paşnic şi fericit.
Conceptul economic al dezvoltării. Aşadar nevoile primare ale fiecăruia trebuie satisfăcute şi fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa în fericire şi pace. Sărăcia nu e dezirabilă, săracul n-a fost vreodată plăcut cuiva. Kalidasa:

Arjuna a ars pădurea Khandava
Auritei Lanka i-a pus foc Hanuman
Kamadeva a fost ars de Shankara
Dar nimeni n-a ars sărăcia care arde pe toţi

            Gândirea economică trebuie să ţină seamă, după Mahavira, de următoarele puncte: 1. Ahimsa (nonviolenţa) şi puritatea mijloacelor 2. Ne-eroziunea valorilor morale 3. Limite interesului personal. Nici o religie nu pune piedică dezvoltării economice. Pe de altă parte, mecanizarea creează şomaj şi chiar meseria de preot ajunge să fie făcută de un robot. Mahavir a clasificat oamenii în trei categorii: cel ce are multe dorinţe (Mahechha), cel ce are puţine dorinţe (Alpechha), cel ce nu are dorinţe (Ichhajayi). Economia nonviolenţei, odată cu eradicarea sărăciei, aplică şi conceptul mahavirian de societate vrati (dedicată).

Economia nonviolenţei şi a păcii. Economia modernă nu e pentru nonviolenţă sau pace, ci pentru prosperitate. Gandhi s-a opus industrialismului şi concentrării capitalului, cerând descentralizarea industriei. Mahavira a dat trei direcţii în ce priveşte producţia: a nu se manufactura arme ale violenţei (ahimsappyane), a nu se asambla arme (asanjutahikarne), a nu se face instruire pentru muncă păcătoasă şi violenţă (apavkammovades).

Sărăcie şi şomaj. Omul are multe minţi şi abilităţi, nimeni nu e inferior, nici complet inutil (Mahavira). Sistemul economic modern are patru direcţii: eradicarea sărăciei, oprirea creşterii populaţiei, îmbunătăţirea mediului, eradicarea şomajului.Este o relaţie inversă între sărăcie şi creşterea populaţiei. Golirea satelor şi migrarea populaţiei în megaoraşe, ca şi filosofia deterministă cauzează şomaj. Urmând anekanta, filosofia lui Mahavir sintetizează soarta şi iniţiativa personală.

Ahimsa prakashan şi autoserviciul. Educaţia pentru serviciu s-a extins în diferite centre ale ahimsa prshikshan spre anul 2000, începând cu 250 meserii tehnice şi netehnice. Mica iniţiativă a rezultat în mii de oameni educaţi în autoserviciu în meserii precum cusut, lucru la calculator, beţe de tămâie, medicamente din produse de pădure, vopsitorie mehendi. Nu trebuie să devii ahimsak după găsirea unui serviciu. Un om flămând comite violenţă, dar nu este mai puţin violent un om bogat. Instruirea pentru purificarea emoţiilor este la fel de necesară ca instruirea pentru serviciu. Sunt organizate campusuri săptămânale şi lunare. (Glose apud Acharya Mahapragya).

George ANCA

4 Jan
2012

Căruţa cu destine

Căruţa cu destine

                  

       O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame. Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o căruţă. Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele. Privea sper cer, sperând, că mama, tata, îi vor intinde o mână, o vor ridica în braţe şi o vor aşeaza într-un pat cald. Mama, murise când începuse a gânguri, tatăl fusese luat de comunişti, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit, batjocorit… Începuse să plângă în hohote. Nu avea cine să o audă. Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor. Era primăvara anului 1944. Fuga fusese singura salvare. Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri. Asculta înfrigurată ropotul cailor, ca bătutul de inimi a celor speriaţi de urgia ce o lăsaseră în urmă. Nu înţelegea mare lucru, încercând cu ochii închişi să găsească răspunsuri printre lacrimi.
O căruţă cu destine frânte, fiecare enigmatică, tăioasă, neprevăzută. Un drum fără întoarcere, un drum spre necunoscut. Oare unde vor poposi? Care va fi casa lor? Vor avea vreodată o casă? Sau se vor întoarce la vatra lor? Unchiul Vasile uneori o privea milos. Era îngrijorat şi de copiii săi, zgribuliţi în căruţă, şi de soaţa sa care urma să nască.
Au mers ore în şir. Mai mult noaptea, pentru a nu fi zăriţi şi trimişi în Siberia. Se trezise brusc. Cineva încerca să coboare, să curme drumul fără o direcţie precisă. Erau undeva în Oltenia. Vocile şoptite nu ajungeau la ea. Mătuşa sa, pe care se baza, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald. „De ce să-i fie fetiţa povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea?” Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă. Se oprise în Craiova…
Fetiţa, realizând ce se întâmplă, începu din nou să plângă… O voce rece a oprit-o din tânguială. Cu ochii închişi spunea Îngeraşul, şi aşa, ascultând tropăitul cailor în noapte, adormi cu inima sângerând. Acum era singură, nu mai avea pe nimeni… Doar Cerul şi îngerii ei păzitori…
S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o pădure, unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi, într-un sălaş… Pe fetiţă o trimiseseră să culeagă flori de câmp. Îi venise sorocul femeii însărcinate, mătuşii Catrina. Un scâncet de copil mic, un băieţel născut în pribegie. Rudele uitaseră pentru o clipă de pericol. O nouă viaţă, un nou început! Dumnezeu le dăduse un semn în acea pustietate.
Când li s-a dat vestea că-şi pot continua drumul, au pornit-o din nou, în căruţa lorcu „destine”.
Drumuri şi drumuri… Zile, zile de drum, cu puţină mămăligă şi brânză primită de la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârşi vreodată? Sau toată viaţa va fi pe drum, într-o căruţă a prigoanei? Caii erau mai odihniţi. Micuţa Maria însă mai tristă. Toată atenţia era concentrată spre micuţul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fără să vadă nimic dincolo de cer. Număra stelele şi încerca să-şi regăsească părinţii printr-un joc imaginar. Semnele cerului o bucurau.
Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.
După câteva zile, căruţa cu refugiaţi plecase mai departe. Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Erau mulţi, nu ştiau nici ei ce-i va aştepta la capătul drumului. Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii. Îşi imagina că părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…
Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat. Soţie, mamă, a ştiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.
Trecuseră 20 de ani. Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din „Bănie”. Mătuşa din Craiova revenise. Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia. Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie. Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat. O
situaţie precară, un soţ dificil, fără copii. În gară s-au recunoscut după un buchet de flori, flori culese de Maria, din grădina ei. Timpul le schimbase… Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp. Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timpul care ar fi trebuit să fie al afecţiunii.
…..
Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe… Un telefon alarmant. Mătuşa intrase într-un fel de comă. Urcaţi în maşină, una din fiice împreună cu soţul său, au hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…
S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic le-a surâs. Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială şi tristeţe. S-au privit zâmbind, enigmatic. Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.
La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic. Femeia se apropiase de copil. Inocenţa lui era dezarmantă. Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă… Nu ceruse nimic… Era ruşinat, copleşit. Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu
ştia ce să facă. Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.
Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.
Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi. Ajunseseră la Craiova. Intrând în camera „muribundei”, cei doi au găsit un corp inert… Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite… Medicul de familie plecat în concediu… Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor. Pregătiseră
un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semne de viaţă au revenit.
Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună. Nepoata fiind hărăzită să o vegheze atâta timp câte zile îi va da Dumnezeu.
O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi!
Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!
Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu
Dumnezeu, avem parte de miracole. Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

Mariana Gurza-Destine umbrite

4 Jan
2012

Maria…


 

Maria…

Gata! Nu mai vreau să plâng!
Privesc albumul îngălbenit de vreme şi mă ascund curioasă printre pagini. Am România Mare în ochi.
Am câmpul de in şi toloaca. Pe o prispă, un bătrân deapană amintiri. Sunt curioasă. Vreau să aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile. Dintre pagini mă priveşte un preot, venit de la „descălecare”, din Ardeal, un
Plăvan. Da! El este cel ce a construit prima biserică în Cupca, un sat bucovinean. Bogat, cultivat, un om al munţilor, venit de a aduce binecuvântare. Generaţii s-au bucurat de prescura albă coaptă în cuptor.
Peste sat au început să se audă doinele. Şezătoarele în care tineri şi adulţi se bucurau de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei. Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Aşa s-a întamplat şi cu Domnicuţa. Într-o seară frumoasă, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari şi adânci…
S-au vazut odată, de două ori, până când tatăl, vigilent, i-a spus într-o zi: „Să nu te mai prind cu sărăntocul ăsta!”
Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îşi frângeau gâtul căutându-i privirea. Dar, şi lui îi era dragă Domnicuţa. Frumoasă, blondă, hotărâtă. Pe ascuns şi-au făcut planuri. Îşi trimiteau răvaşe prin cei mici, savurând clipa când puteau fi doar ei doi.
Într-o zi tatăl prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicuţei. Au încuiat-o în casă, la războiul de ţesut. Fiecare fată ştia să toarcă fuiorul, să ţese covoare înflorate, cum numai cei din Bucovina ştiu să împletească dorul.
Dar, într-o bună zi, Domnicuţa, fugise. Desculţă, prin câmpul de in, până la casa lui Calistrat. Aştepta un copil… Cei doi, şi-au jurat credinţă, şi au hotărât să lupte pentru iubirea lor, pentru ce avea să vie… Mentalitatea vremii nu le era potrivnică. O ruşine se abătuse peste familia mândră, peste sat. Babele începuseră să şoşotească. Tatăl nu-şi putea ridica privirea. Să-i dea fata… să nu i-o dea… nu ştia ce să facă. Fecior bun, harnic, dar prea sărac pentru neamul lor…
Într-o seară, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învăţătorului. Singurul om în care avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare găsind răspunsuri la intrebările încâlcite.
Mergând agale către casă, omul parcă îmbătrânise brusc. Îşi iubea familia, soţia şi copii. Învăţătorul îi deschisese mintea. Să-şi lase fiica pe drumul ales, indiferent la răutăţi, la principiile ţărăneşti, şi hotărî să-i dea zestrea cuvenită pentru a-şi vedea fiica la casa sa. Să nu mai fie arătată cu degetul! Să nu mai râdă babele hâde că năpasta a dat peste casa lor… „Of! Doamne! Cum Dumnezeu lasă durere în inima de părinte? Cum să se curme o viaţă? Nu, nu-i drept în faţa Celui de Sus” — îşi spunea bărbatul, mergand aiurea pe uliţa satului, uitând să se oprească în faţa casei. „Şi cât, pământ să-i dea? Câte vaci? Fata lui trebuie să aibă de toate. Nu! Nu o poate lăsa aşa…” Totuşi se învoi cu viaţa nouă a fiicei sale… „De ce să sufere biata copchilă? Poate o fi bine! Flăcăul îi harnic, nimic de zis! O să le dea pământ, animale, o să-i ajute să aibă o gospodărie frumoasă!” Vestea a însufleţit casa. Toader, fratele Domnicuţei, începuse să cânte din fluier. Cânta dumnezeieşte! Nimeni nu era în sat ca el! S-au strâns tinerii şi au întins hora, până în zori. Domnicuţa era fericită. Era împreună cu alesul ei, şi începuse din nou să zâmbească. Calistrat era mândru şi mulţumit, deşi treburile ţării uneori îl mai puneau pe gânduri… Se mutaseră la el acasă.
Şi într-o zi Calistrat devenise tătic…Se născuse o fetiţă, cu nume de floare. Îi voi spune Maria…I se potriveşte mai mult. Sfânta Fecioară i-a fost me-reu alături. Dar, nunta, nu s-a mai făcut. Murise Domnicuţa.
Aşa, brusc, moartea a venit şi a luat-o. O frumuseţe de femeie în pragul fericirii! Gurile rele spun ca fetele din sat i-au făcut farmece, pentru a nu mai fi cu Calistrat… În cimitir, Calistrat îşi strângea cu putere fetiţa în braţe. Lacrimile erau uscate, gânguritul fetei era un fel de rămas bun, de la mama pe care nu o cunoscuse. Acolo, împietrit printre ceilalţi, privind lung chipul iubitei sale, îi promisese că nu-şi va părasi fiica niciodată. Cu Maria în braţe, Calistrat s-a îndreptat spre casă. Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor. Maria crescuse. Tânarul bărbat avea nevoie de o soaţă. Şi într-o zi, Maria s-a trezit cu o străină în casă, ce-i devenise mamă vitregă. Femeia, rece, lipsită de tandreţe, nu a ştiut cum să-şi apropie fetiţa. În lipsa tatălui, mereu o alunga: „Du-te, pleacă la casa ta! Nu ai ce căuta aici!”
Maria tăcea. Fugea în poeniţa de in înflorit pentru a plânge de una singură… Nu îndrăznea să spună bunicilor nimica. Nici tatei. Se temea de femeia cea fără de inimă. Într-o zi, în toamna anului 1940, Calistrat a fost arestat de autorităţi, împreună cu alţi nouă tineri din sat, fiind denunţaţi că îşi pregătesc fuga peste graniţă… Printre care şi Nistor Plăvan, unchiul Mariei. Au fost judecaţi cu uşile închise, fără avocaţi, fără martori, condamnaţi de către un complet de judecată militar la mulţi ani de închisoare. Nimeni nu ştia nimic… Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata, de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era măcinat de soarta Mariei. Îşi întreba fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveţi grijă de Maria!”

Soarta lui, nedreaptă ca a multora, s-a decis în acea închisoare a morţii. Bătut, ţinut cu picioarele în apă, schingiuit, şi-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea pentru cine să trăiască… aflase că şi Maria murise…
Un martir al neamului Românesc.
După ridicarea lui Calistrat, soţia înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care ar trebui să-l înţeleg. Dar nu am puterea necesară… dacă dăruia puţină afecţiune Mariei, sfârşitul nu i-ar fi fost atât de crud… Micuţa Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndrăgea mult fântâna din faţa casei, cu apa cea mai bună din sat. Fântână, care astăzi nu mai există. Au dispărut şi bravi români, au pierit şi fântânile… Ce straniu! Probabil acea apă de izvor s-a scurs nevăzut spre ei, spre a-i răcori…Dar, venise momentul refugiului… Clădiri în flăcări, oameni ucişi, „provincii răstignite”, sate şi oraşe făcute scrum, dărăpănate. „Populaţia înebunită de groaza prigoanei şi a furiei de distrugere a hoardelor bolşevice”. Maria suită într-o căruţă plină cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba îngândurată Maria.
Nimeni nu mai ştia nimic despre micuţa fetiţă orfană… Calistrat şi cei rămaşi au crezut că Maria murise…
Multă hărmălaie! Unii îşi ascundeau în pământ bunurile. Alţii, încărcau căruţele cu ce apucau… Bunicul rămăsese pe loc… Dorea să fie sigur că ai lui vor pleca în siguranţă.
….
Pe prispă stând, l-am privit în tăcere pe cel din faţa mea. Colţurile hărţii României Mari îmi frigeau degetele. O durere mută s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Bătrânul mi-a adus o pătură. „Fată, lasă albumul, ai îngheţat” — îmi şopti îngândurat.
„De ce nu mergi la casa învăţătorului?” — mă întrebă privindu-mă pieziş…
Da, drumul spre lumină! Aşa voi face! Trebuie să înţeleg misterul unui destin!
Bătrânul, m-a urmărit lung cu privirea… mă îndreptam spre casa aceea plină de flori. În faţă, o fântână ţărănească. Oare nu era fântâna Mariei? Lângă fântână o troiţă, o lumânare aprinsă… Mă ridic şi citesc cu emoţie: „Ridicată în cinstea românilor căzuţi la datorie”. Cad în genunchi şi mă rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuţa, pentru toţi cei ce au pierit…
Mă inundă de undeva o fierbinţeală. Cad… Nu mai simt nimic…
Deschid ochii. În faţa mea două chipuri angelice. Un bărbat şi o femeie. Femeia de o frumuseţe nepământească, bărbatul, cu ochi luminoşi în care puteam să citesc universul.
„Unde sunt?” — întreb şoptit.
Ajunsesem ACASĂ! Acasă la Maria!

Mariana Gurza-Destine umbrite

Mariana Gurza: Dar

Mariana Gurza: Dar

„Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări,

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 27687

Ultimele Comentarii