Cuvânt și iubire

Zoe Dumitrescu Buşulenga? O doamnă, adevărată doamnă, o măreaţă doamnă a culturii noastre; în sensul propriu al cuvântului, o personalitate de prim rang, una dintre acele personalitati pe care un popor le numără pe degetele unei mâini.

În primul rând, dascăl de vocaţie şi tact pedagogic, ale cărui prelegeri „erau totodată lecţii de umanitate”, – pe linia marilor săi înaintaşi, Tudor Vianu şi George Călinescu, dând catedrei de literatură universală şi comparată o nouă strălucire, a făcut din disciplina sa o tribună. Şi, dând un nou prestigiu materiei, timp de o jumătate de veac un bun comun atâtor ge-neraţii, pe drept cuvânt putea spune însăşi despre sine „Pe studenţii mei nu i-am trădat niciodată”.

Scriitor, de asemenea, mânuind cu aprehensiune un condei iscusit, impresionând prin influenţa şi vibraţia frazei ca şi prin nobleţea şi densitatea mesajului; – nu mai puţin – om politic, un discret şi subtil om politic, rafinat, demn, de o rară eleganţă morală şi un rar curaj civic, elevat până la înţelep-ciune, – Zoe Dumitrescu Buşulenga ocupă în peisajul epocii sale un loc distinct.

Preocupată de marii scriitori români (ca Eminescu şi Creangă) ca şi de Portrete pentru o istorie a culturii române (de la Dosoftei la Ioan Alexandru), paralel cu literaturi străine (pe o întinsă arie ce urcă din Antichitate prin Renaştere spre cultura modernă), prin incursiuni (Periplu umanistic în Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franţa) autoarea trădează un vast orizont, un spirit larg – comprehensiv competenţă în artele plastice ca şi în muzică şi literatură. Sub scutul său îm­ brăţişând cu ardoare, în nenumărate prefeţe, multiple valori naţionale , cu o rară mobilitate intelectuală, un cerebral dublat de un sentimental, impune în esenţă un sentiment al culturii, în opera sa, un sentiment dominant. Ceea ce e mai important, am spune re-levant, în această ipostază, în veşminte verbale nepieritoare o preoteasă a culturii (pentru care cultura e un modus vivendi) – cu un steag în mâini, în perspectiva europeană şi universală, impune un dram de încredere în plus în propria noastră cultură în ţară şi în străinătate. Şi – ceea ce n-avem voie să trecem cu vederea nici noi, nici urmaşii noştri – într-un veac, (mai exact o răscruce de veacuri) – în care atâţia oameni nu s-au ferit să facă răul – s-a străduit şi, de atâtea ori în viaţă, a reuşit să facă, să promoveze, să impună binele.

De aici, omagiul deferent, fascinaţia, stima şi respectul, simpatia (chiar „irezistibila simpatie”) a atâtor colegi de generaţie şi admiraţia, uneori „nemărginita admiraţie pentru existenţa sa întru totul exemplară”, cum o vădesc autografele celor mai distinşi dintre contemporanii săi.

Prof. Univ. dr. ALEXANDRU HUSAR

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/actualitate-si-atitudine-intelectuala/alexandru-husar-%E2%80%9Ezoe-dumitrescu-busulenga-o-preoteasa-a-culturii%E2%80%9C/

Cum arta brâncuşiană este una a esenţelor, fiind reflecţia bifocală a vieţii şi a mişcării, vom recurge la esenţializare întru prezentarea lui Brâncuşi şi ne vom mişca foarte repede printre simbolurile sale dăltuite în poala Timpului, cu fărâme de infinit într-o nesfârşită mişcare…

S-a spus că sculpturile sale se identifică formelor primare, deci, arhetipurilor, dar el însuşi a afirmat că, de fapt, ele se identifică visurilor sale, urzite în coloratura unei realităţi tăinuitoare de alte realităţi, la graniţa dintre visul uman şi cel titanesc.

Brâncuşi şi-a propus – şi a reuşit – să obţină o măiestrie înstăpânitoare asupra fiinţelor naturale, pe care nu a descoperit-o încă ştiinţa apuseană, deoarece menirea demersului său este de a apăra inocenţa stării de conştiinţă primordiale.

Este unul din puţinii care au găsit modelul armoniei, graţie căruia Brâncuşi reuşeşte să introducă esenţialitatea – Ideea – într-o formă care respiră fericirea existenţială a naturii organice.

Aspiraţia sa spre universal, spre un impersonal supra-personal, transcendental, se realizează prin detaşare totală de subiectivismul tiranic, posibil prin conjugarea eticului şi a esteticului.

„Numai dialogul strâns al sufletului şi al simţurilor putea genera simplitatea de la sine înţeleasă, frumuseţea transcendentă a volumului pur, închizând în sine o înţelepciune aproape sacră“, afirma Carola Giedon Welcher, care a dedicat o importantă monografie artei brâncuşiene.

Considerat de René de Solier creatorul sculpturii cinetice, Brâncuşi a descoperit valoarea ontologică a mişcării, el care afirma: „ În univers e numai mişcare“. Mişcarea nu ţine cont de timp şi de spaţiu, drept care Brâncuşi realizează o sinteză unică a anticului cu modernul, a materialităţii profunde şi programatice cu intelectualismul cerebral şi cerebralizant al viziunii sale, care se sprijină pe o continuă meditaţie asupra artei (materializată în Coloana infinitului, în care se află încifrat Ars longa, vita brevis…).

Sir Herbert Read consideră că sculptura lui Brâancuşi ocupă „centrul neclintit al artei moderne“, fiind o simbioză a naivităţii infantile şi a înţelepciunii studiate. Formele lui nu sunt niciodată inocente, ci, întotdeauna dictate de forţe inconştiente. El consideră arta lui Brâncuşi „o creaţie primordială, indepedentă de epoca şi civilizaţia noastră“.

Brâncuşi sugerează prin formele ovoidale creativitatea, punctul, linia, cercul, spirala şi labirintul semnificând actul fundamental al genezei.

Spaţialitatea plastică proprie lui Brâncuşi e asigurată de echilibrul perfect dintre formă şi material. Sculptura lui Brâncuşi este creatoare de spaţiu, căpătând, astfel, semnificaţie prin mişcarea transcendentală, prin caracterul ei existenţial.

Brâncuşi este unul dintre primii care a valorizat lumina în raport cu timpul şi mişcarea; astfel, Pasărea de aur demonstrează lumina extraordinară a forţei cosmice de radiaţie.

Brâncuşi ţine să realizeze statui de mari dimensiuni, care să suprime distanţa dintre pământ şi cer, acesta fiind imperativul numărul unu al metapoeticii lui sculpturale.

Din această perspectivă, sculpturile sale ar fi doar proiecte de sculpturi, fragmente de proiecte uriaşe. El realizează doar începuturi arhetipale, care îşi anunţă ideea stabilită de continuitate.

Mişcarea ascensională este relevabilă în orice element sculptural brâncuşian, dar, trebuie spus că el surprinde nu mişcarea, ci principiul generator al mişcării. René Huyghe merge până acolo, încât afirmă că Brâncuşi este marele precursor al dinamismului contemporan, al curbelor de flexiune şi de tensiune, ce fac orgoliul arhitecturii şi tehnicii actuale.

Brâncuşi trecea în lumea pariziană drept un Dumnezeu, descălecat din icoanele româneşti, dar şi drept frate mai mic al lui Socrate, graţie vervei lui scânteietoare.

Şi-a trăit viaţa în austeritatea şi tensiunea vitală şi intelectuală a unui Michelangelo, dar, şi într-o seninătate creatoare şi echilibru spiritual.

În nebunia secolului XX, marcat de pendularea între contradicţii şi extreme: contradicţii împinse la extrem, dar şi extreme vecine cu contradicţia, ba chiar cu contrariul lor, el a păstrat o linişte a raţionării, dorindu-se un Prince paysan; deşi homme du monde, îi era caracteristic un soi de aristocratism ţărănesc, amestecat cu un bun-simţ natural şi mândrie demnă, reţinută, specifică intelectualului român de bună calitate.

„Suferinţele întăresc pe om, constata el în 1938, la vârsta de 62 ani, şi sunt mai necesare decât orice plăceri, pentru formarea unui caracter (câtă asemănare cu CIORAN, alt sculptor român, de astă-dată sculptor de cuvinte, în frumoasa franceză clasică, dalta lui reuşind să obţină un stil unic, cel mai bun al secolului XX ! – să fie oare România ţara artiştilor, a sculptorilor de tot felul, dar care ţintesc şi nimeresc de obicei cele mai înalte piedestaluri, vecine cu nemurirea?!) Şi apoi, eu găsesc întotdeauna că fiecare este singur de vină pentrru tot ce i se întâmplă. De altfel, ceea ce m-a susţinut în tot drumul ce l-am străbătut, a fost sentimentul acela al propriei răspunderi în faţa oricărei fapte, şi al bucuriei depline în faţa oricărui lucru“.

Atelierul lui Brâncuşi a devenit muzeu în 1962, când este inaugurat oficial de directorul său, Jean Cassou, în prezenţa Ministrului Culturii de atunci, cunoscutul scriitor André Malraux (de reţinut că Atelierul a fost lăsat moştenire Franţei, acea minunată ţară de adopţie, care l-a înţeles şi l-a ajutat să se facă cunoscut nu doar pe sine, ci şi poporul din sânul căruia s-a născut).

Moare în ziua de 16 martie 1957, având conştiinţa clară că ceea ce a făcut este important, timpul neînsemnând nimic: „Ştiu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da ! Viaţa omului e scurtă, dacă priveşti înapoi. Timpul nu înseamnă nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut este important“.

Îmbinarea simbiotică a anticului (= arhaicului) şi modernului constituie miracolul artei lui Brâncuşi. El vine din folclorul românesc şi din arta hindusă, contopind, fără ostentaţie, vechiul şi noul. Brâncuşi este un poet ce ne propune o rostire esenţială a fiinţei, (ba chiar a firii, ca infinit lung, prelung, dacă nu chiar prelungit, al lui a fi, deci care se prelungeşte dincolo de fiinţa noastră ; interesant cum Brâncuşi, poetul în slova pietrei, ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre fiinţă şi fire… materializată sculptural, printru-un demers existenţial.

Brâncuşi sculptează metafore şi simboluri care sunt comprimate spirituale, un fel de concetti, de ecleraje ce scot fiinţa din zona tenebroasă a ascunderii, forma se transformă la el în idee poetică vitalist nietzscheană, în care se străvede voinţa de putere spiritualizată, topită în fior, în efluviu emotiv. Poetizare = spiritualizare, dematerializare, transfer de sensuri şi analogizare, deci metaforizare şi simbolizare. Poetul din el despoaie forma până dă de grăuntele de viaţă pitit în miezul conţinutului. Şi ce frumoasă formă naşte un conţinut astfel înnobilat…! 

CONSTANTIN FROSIN

http://luceafarul.wordpress.com/

Îi suntem datori profesorului ieşean Petru Ursache cu o întârziată, dar înaltă, preţuire academică. Fiindcă a re-descoperit, re-dimensionat şi re-definit, dar pentru condiţiile Globalizării, uriaşa forţă a tradiţiei româneşti. Într-o Europă în care folclorul a murit pe la 1900, inclusiv ca domeniu al cercetării, iar tradiţia nu este mai veche decât tiparul lui Gutenberg, redescoperirea vivacităţii tradiţiei româneşti, şi încă a unei tradiţii care se „manifestă acum” (Saeculum, nr. 2, 2006, p. 45) nu doar în planul distracţiei rurale sau orăşăneşti, ci şi în cel al politicului (vezi „Mihai Eminescu, Doina”, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, Timpul, 2000), al etnosofiei, etnomoralei si etnoesteticului („Etnosofia”, Institutul European, 1998), al filocaliei (Ursache, P., Mic tratat de estetică teologică, Junimea, 1999) şi antropologiei (carte în curs de apariţie), iată o faptă academică admirabilă. Cităm din Petru Ursache despre „acum”-ul tradiţiei româneşti: „Ei se revendică de la tradiţia savantă, bazată pe scriere şi pe sistematizare ştiinţifică a cunoştinţelor: noi ne revendicăm de la oralitate şi, prin intersectare, de la experienţa cărturărească dobândită încă din evul mediu târziu, pe cale bisericească şi cronicărească”. Arătând cât de periculos este pentru cercetare, dar şi pentru noul context al manifestăriii tradiţiei româneşti „tonul laudativ, dulceag şi sentimental, ce se aude cu orice prilej, îndeosebi la emisiuni televizate”, Petru Ursache arată, mai întâi pentru „Doina” lui Eminescu, uriaşul depozit de variante populare, dar şi necontenita lor actualizare, atât prin intersecţia oralităţii cu politicul activ, necruţător, cât şi cu modalităţile de arhivare prin scris a acestui impact (vezi în „Doina” evoluţia variantelor lui Eminescu şi armonizarea lor cu „Scrisoarea a III-ea”). Deşi are în urmă un şirag uriaş de savanţi (Russo, Cogălniceanu, Densuşianu, Caracostea, Iorga, Blaga, Eliade, Noica, Mircea şi Romulus Vulcănescu, sau, mai încoace, Bernea, Herseni, Vrabie, Stahl, Fochi etc), Petru Ursachi reînvie de pe poziţiile etnologiei contemporane nu doar tradiţia cercetării oralităţii, ci tradiţia însăşi, cu accent pe monumentala ei reprezentare „acum” a Adevarului (etnosofiei), Moralei (etnomoralei) şi Frumosului (etnoesteticii).

Puterea bocetului ritual, viu încă în tot spaţiul românesc, diversitatea colindei, care din fenomen rural a devenit şi unul activ urban, profunzimea vie a proverbelor şi zicalelor (altceva decât gândurile „profesorilor” europeni) şi, mai ales, doinirea (arhivată ca „teroare a spaţiului” şi prin superbe interpretări profesionale, cum ar fi cele ale Mariei Tănase sau ale lui Grigore Leşe) pun întrebarea cu privire la acum-ul metafizicii populare româneşti, comparabilă cu metafizica cea mai savantă a lumii. Fiindcă „Mioriţa” a ieşit demult din comunităţile păstoreşti, iar „Meşterul Manole” este conştientizat ca o re-zidire sacră, permanentă, sacrificială a locului unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu, tradiţia populară românească, prin ce miracol nu ştim, este cu certitudine altceva decât „cântecele ţesătorilor, marinarilor, de nuntă, de seceriş” ale breslelor medievale şi renascentiste din Europa. Ea este, arătă Petru Ursache, altceva şi decât metafizica contemporană, bazată pe arhivarea alfabetică a fiinţării şi pe inversarea rolului creaţiunii, care, nu mai reprezintă manifestarea catafatică a Creatorului apofatic, ci pe cea pragmatică a omului. Oralitatea românească face posibilă, astfel, şi o nouă antropologie (profesorul Ursache a şi predat unei edituri un studiu al acestui fenomen), dar şi un nou model de fiinţare spirituală în pragul intoxicării lumii cu pragmatism alfabetic şi economic. Fiindcă, în timp ce cercetarea metafizică s-a încurcat în metodologii iluzorii de cunoaştere a Lumii şi a lui Dumnezeu (accentuată în ultimii ani, mai ales la Bucureşti, prin studii ce desfiinţează vechimea manifestărilor noastre spirituale), tradiţia românească, fie şi alfabetizată, păstrează legătură cu alt tip de cunoaştere, de vechime primordială, cunoaşterea mistică. Prin bocet sau colindă, prin doinire sau joc căluşăresc, prin geometrizarea simbolurilor sau noima proverbelor, zicătorilor, sentinţelor, prin tradiţia „căsniciei sedentare” (Alecu Russo) şi „măreţia istoriei” (Al. Hâjdău), chiar prin oralitate excesivă (manifestată mai ales în teatrul străzii), prin descoperirea unor noi straturi şi substraturi ontologice în cântecul bătrânesc (de pildă, în Chira sau Doncilă, Balaurul sau Iordachi a Lupului), actuale şi în viaţa omului din Globalizare, românul, deşi acceptă şi participă la schimbare, rămâne şi pe firul comunicării directe cu Dumnezeu şi pe făgaşul cunoaşterii Lui mistice. Tradiţia românească transformă „dimensiunea românească a existenţei” (Mircea Vulcănescu) nu doar în model al unei tradiţii moarte, ci în unul viu, proiectat puternic spre viitor, nu doar pentru rosturile de mâine ale neamului românesc, ci şi pentru cele ale întregii comuniuni europene (cel puţin). Iar asta reiese din faptul că Globalizarea va subţia considerabil alfabetizarea şi va orienta preocupările ontologice ale omului tot spre vechea „artă a nemuririi” de care vorbeşte Socrate, citând sofrosinic pe „medicul lui Zalmoxis”. Îi datorăm, aşadar, profesorului Petru Ursache meritul de a fi demonstrat puterea metafizică a oralităţii româneşti, comparată şi cu alfabetizarea recentă a lumii, şi cu globalizarea ei (devenită imposibil de pronosticat în ultimii ani din cauza „nefricii de moarte” a radicalilor musulmani). „Ideea de cultură a individului din mediul tradiţiei orale, neştiutor de carte, trebuie regândită” (Etnoestetica, p. 43), fiindcă „analfabetismul (respectiv alfabetismul) reprezintă o chestiune formală: ni se indică modalitatea prin care cineva şi-a însuşit un anume tip de cultură, orală/scrisă. Analfabetismul nu înseamnă lipsă de cultură. Oralitatea, depozit uriaş de cunoştinţe, are posibilitatea, prin mecanismele ei bine puse la punct şi instituţionalizate, să asigure individului cultura de care are nevoie…”. Mai mult, am putea spune că oralitatea, prin cuprinderea ei uriaşă, are mai multe şanse de supraveţuire în cazul unor catastrofe nucleare, ecologice, biologice, cosmice etc, decât biblioteca sau calculatorul. Iar posibilităţile „puterii sufleteşti” (folosim o sintagmă curat românescă) încă nu au fost întrecute de maşină şi nici nu dau şanse omului care s-a lăsat în voia maşinii. Culturile analfabete, arata profesorul Ursache „nu au echivalent în cultura alfabetă, nici printre cititorii cu cea mai solidă lectură”. Arătând relaţiile obiective ale rupturilor timpului cu ontologiile domninate în spaţiul carpato-dunărean (definite de Mircea Eliade ca „teroare a istoriei”), Petru Ursache mai descoperă, hermeneutic, o ruptură tragică a fiinţei româneşti: cea spaţială. Atunci când aceiaşi fiinţă etnică locuieşte şi la munte, şi în zona „mioritcă” a lui Blaga, şi la câmpie, efortul ei de se ţine la un loc este unul cu adevărat tragic. Adică putem vorbi şi de o „teroare a spaţiului”, teroare a sinelui românesc, care s-a manifestat, mai ales, în polarizările formaţiunilor prestatale şi statale româneşti. Interesant este că întotdeauna, atunci când aceste polarizări puteau anihila neamul românesc, a intervenit un fenomen excepţional, afirmă Petru Ursache, care a salvat unitatea lui, şi anume, relaţia creatoare dintre Centru şi Periferie (care simpte cel mai dur „teroarea istoriei”)

Dacă pentru umanitate această relaţie este una violentă şi distructivă (vezi, de pildă, invazia armatelor lui Genghis Khan asupra Asiei şi Europei), în planul fiinţei româneşti ea este benefică. Centrul politic, ca regulă legat de munte (vezi descălecarea Basarabilor şi a Muşatinilor), are nevoie de un unic centru sacru pentru a-şi realiza menirea, şi acest Centru, adevărat axis mundi, este construit de meşterii de la Periferie (aromânul Manole, în „Meşterul Manole”, Toma Alimoş, de pe malul Nistrului, păstorul „străinel” din „Mioriţa”). Petru Ursache extinde, însă, domeniul acestor re-zidiri a Centrului sacru nu doar spre construirea unei unice mănăstiri a neamului („mânia Domnitorului şi trufia lui Manole au fost greşit interpretate”, Domnitorul nu putea să mai construiască un alt axis mundi care ar fi clătinat „responsabilitatea misonară de domn ales de divinitate să păstorească seminţia cu frică şi cutremur”, Etnoestetica, p. 276), ci şi pe cel al re-zidirii tradiţiei unice în noile condiţii ale Lumii anume de către zonele periferice ale neamului românesc. „Periferia ne apare ca forţă creatoare şi stabilă în fiinţa românească, nu distructivă şi intinerantă ca în alte culturi” (op.cit., p. 277) susţine profesorul ieşean, arătând meritul ardelenilor şi al basarabenilor în întregirea lingvistică şi mesianică a neamului românesc. A venit, astfel, timpul, ca şi şcolii basarabene, periferică prin excelenţă, reprezentată de Hâjdăi, Stamati, Donici, Russo, Stere, Vasile Stroiescu, Pan Halipa, Paul Goma, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Eugen Coşeriu, Victor Spinei, Alexandru Gonţa, Mihai Cimpoi etc) să i se recunoască sacrificiala calitate de ziditor al centrului unic al neamului românesc.

Şi fiindcă pe 15 mai 2006 profesorul Petru Ursache, autorul unor excepţionale cărţi de etnosofie şi etnoestetică, va împlini 75 de ani, oprim aici investigaţia operei Domniei sale cu gândul la un simpozion ştiinţific „Petru Ursache şi etnosofiile lui” pe care ştiinţa fundamentală românească ar trebui să-l organizeze măcar în Iaşul cel universitar. Fiindcă prin opera lui ştiinţifică, spaţiul cultural românesc este şi centrul unei noi antropologii, bazată şi pe tradiţia primordială, şi pe realitatea necruţătoare a fiinţării acum. Fiindcă el dă noi dimensiuni spiritualităţii româneşti (de importanţa căreia a vorbit atâta Al. Hâjdău, vezi „Epistola către români”, 1859), mult mai veche decat recentul encilopedism bucureştean, nihilist şi demoralizator. Fiindcă tradiţia românească, susţine Petru Ursache, creşte viguros din rădăcinile misticului primordial, ea ni se releva acum şi prin artă profesională (Eminescu, Brâncuşi, Enescu), şi prin gura unor geniali anonimi, pentru a nu se pierde in urâciunea luptei politice şi a nesaţului globalizator frumuseţea ei europeană. şi fiindcă numai binele este cauza frumosului, spune Petru Ursache, citând pe Dionisie Pseudo-Areopagitul, să-i dăm şi lui binele pe care îl merită pentru a se înfrumuseţa tot edificiul nostru comunitar.

ANDREI VARTIC

http://luceafarul.wordpress.com/

Noi, românii trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru inainte vreme.E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri si de a-l cultiva cu ajutorul virtuţiilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate si neastampărul creaţiei. În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meştesugul confecţionării hainelor , o ocupaţie a femeilor .Purtate de oameni in văzul tuturor , ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate , fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii si mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale.Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.

După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui si a răului, Adam si Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor in decădere. Acum apare ruşinea, frica de Dumnezeu pentru neascultare şi rusinea pentru goliciunea lor. Măsura pe care au luat-o a fost să-şi coase laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători, învelitori (şorturi) pentru a-şi acoperi parţial, cât se putea acoperi cu o cingătoare, organele sexuale   (goliciunea), ceea ce nu era suficient.

Dumnezeu le-a făcut tunici – haine de piele – ,,însaşi pielea corpului pe care a tesut-o omului la izgonirea din Rai ”. Tunica este o haină lungă, cămaşa, o îmbrăcăminte care se poartă direct pe piele şi acopera tot trupul. Deci amândoi aveau îmbrăcăminte pentru a le acoperi cât mai complet corpul.

Aşadar, cu omul apare si conştiinţa de sine a acestuia, ca şi dorinţa de relevare a universului, de contemplare a existenţei. În acest sens “apare cultura ca act al creaţiei omului, ea este însăşi esenţa omului, iar semnificaţia metafizică a culturii (port, folclor, dans, muzică) ţine de destinul creator al omului”. Deci, ,,omul este om doar dacă creaza ceva” (Lucian Blaga).

Structurile de autoritate si reprezentare în creaţia lui Dumnezeu sunt: Dumnezeu, Hristos, bărbatul (soţul), femeia (soţia).Şi bărbatul si femeia reprezentau pe altcineva.Bărbatul pe Hristos si femeia pe barbat (soţ) (Geneza). Femeia este slava (gloria) bărbatului, partea strălucitoare a bărbatului.Aceasta trebuie să se vadă in felul în care se roaga, munceşte şi se îmbracă.

La început bărbaţii şi femeile aveau aceleaşi piese ale imbrăcaminţii – tunica – un fel de cămaşă lungă aproape ca o rochie si mantauă care ajunge până la glezne si acoperă tot corpul peste care era cingătoarea – un brâu din piele, funie ori ţesătura.Brâul este deci simbol al păcatului si al căinţei.

De-a lungul istoriei, îmbrăcămintea a evoluat, înmulţindu-se piesele componente şi devine costum.

În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile in portul strămoşilor noştrii traci, geţi şi daci fiind supus unei continuie evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale:unitatea si continuitatea sa.

Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse in gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata maiestrie ţăranului român, atât in ornarea ţesăturilor şi a broderiilor cât şi in obţinerea culorilor vegetale.Portul popular se diferenţiază in funcţie de anotimp, ocazii festive, vârstă şi sex, adaptându-se ocupaţiilor specifice fiecărei zone.

Femeia, cu pricepere şi măiestrie artistică, a facut hainele din tot sufletul ei, nemuritor fireşte. A cusut fiecare frunză, floare, figură. Avea în memorie fiecare etapă a lucrăturii – de la lână brută la fir, la ţesătură. Fiecare împunsătura de ac trecuse prin zâmbetul, lacrima, dragostea ei. Cusătura descrie chiar ţinta finală – lumea fără dor. Hainele acestea erau adevărate arme spirituale, asigurând protecţia purtătorului faţă de demoni.

Prin îmbrăcarea acestor haine numite populare, ale intregii populaţii, omul se îmbraca cu intregul univers (lume) ,,eu traiesc în lume, dar si intreaga lume e in mine”.Deci portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a intregii mitologii si cosmogonii de inceput.

Folclorul era integrat in vechime intr-un context socio-cultural care cuprindea toate faptele de viaţă din lumea satului.Omul muncea si sărbatorea in colectiv şi in acord cu lumea.

Tainele meştesugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului.Se transmiteau din generaţie in generaţie – de la mamă la fiică.Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă si să ţeasă.

În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: ,,Cămara Ta Mântuitorule, o văd impodobită.Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru intr-insa.Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slava a intregii familii.

Portul românesc, ca trăsături generale are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, având desigur deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială, ornamentaţie şi cromatică.Aceasta unitate ii dă caracter de popular si naţional.

Costumul naţional românesc – izvorât din sufletul ţăranului român are ca primă semnificaţie:

1.Semnificaţia goliciunii – adică îmbrăcămintea are rolul de a acoperi corpul uman – ca o cerinţă divină – şi apoi a-l apăra de intemperiile vremii, de aceea variază în funcţie de anotimp, fiind mai groasă iarna (ţesături de lână si blană) şi cât mai uşoară vara (cânepă, in, bumbac). Ţesătura din cânepă ţine de cald iarna şi răcoare vara.

2.Semnificaţia socială – hainele exprimă starea socială a celui care le poartă faţă de ceilalti. Diferenta este data de ornamentatie, cromatica si punctul de cusatura. Unele haine indicau profesiile – exemplu ciobanii, lucratorii la padure, muncile agricole – cand costumul este simplu – fata de cel purtat la sarbatori ori la nunta. Brâul – cingătoarea – avea rol de a ţine strâns abdomenul si rinichii. El inseamna insa si abnegatie si curatenie sufletească, precum si puterea de a invinge caderea spre ispita si alte rele. Costumul popular indica si vârsta purtătorului.

3.Semnificatii magico-religoase. Costumul national românesc, prin lucrătură, ornamentatie şi decoratiile de pe haine, avea ca scop de a-i apăra pe cei care le poartă de fiinţele malefice, duhurile rele, dar si de a le aduce noroc si sănatate – avand caracter apotropaic si in acelasi timp afrodisiac.

Deci, putem spune ca in portul popular românesc se îmbină utilul cu frumosul, realizând echilibrul necesar intre suflet si trup, fară ca importanta unuia sa fie exacerbată in detrimentul celuilalt, iar românul crestin si ortodox, creatorul si purtătorul acestor haine, avea mereu in gând afirmatia Apostolului Pavel: ,,trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.

Costumul popular, creatie a ţărăncii noastre, ca parte a Sfintei Traditii, este martor al existentei noastre si vorbeste de sfintenia locurilor si a oamenilor ce locuiesc in aceste spaţii – rămâne ca un talisman al românismului de azi. El este pilon al identitaţii noastre românesti. Este legitimaţia noastră aici. Este o măsură pentru români ce vin din transcendent.

Prof. PAVEL PANDURU

http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/pavel-panduru

Prin bunavointa profesorului Iosif Bacila inca de la prima aparitie primesc revista ““Almajana”“ pe care, cu dedicatie eroica, tot el o editeaza. Sunt nespus de mandru si onorat ca in paginile ei am putut si eu publica un numar de randuri. In cele ce urmeaza as dori sa fac o marturisire de suflet.

Primirea revistei, de fiecare data, ma incanta si bucura: pentru paginile interesante, informatie si confirmarea vitalitatii unui colt de lume fara egal. Dar la asta se mai adauga ceva.

Primirea revistei imi starneste emotii si o stare sufleteasca pe care nici o alta publicatie nu mi le poate starni. O vreme nu am putut sa inteleg de ce, dar, mai apoi, am inceput sa pricep sau asa cred.

“Almajana” imi apropie din nou locurile copilariei si redeschide cu violenta rana dorului care, oricum, niciodata nu se va inchide si inca mai mult, imi arata limpede ce are importanta si ce nu are in existenta umana.

Am avut imensul privilegiu de a-mi petrece vacantele copilariei, adolescentei si tineretii in Valea Almajului, in satul Borlovenii Vechi, in casa bunicului meu matern, lt. colonel in rezerva Romulus Boldea.

In acele locuri si in acea casa am invatat notiunile fundamentale ale vietii si existentei: ordinea, buna cuviinta, respectul datorat inaintasilor si traditiei si, finalmente, diferenta dintre bine si rau. Mai mult inca, locurile din Borloveni au devenit pentru mine punctele de referinta; astfel, “raul”, oricat de mare ori mic si oriunde il voi fi intalnit, a ramas Nera, “padurea”, la fel a ramas “cultura” din susul casei Boldea, “dealul” a ramas Bujorul ori Coasta Patasului si asa mai departe. Iar acum, la anii la care am ajuns si cand in fata imi apare, tot mai limpede, poarta care deschide marile dezvaluiri, am inceput sau cred ca am inceput sa vad ce are si ce nu are importanta. Iar pentru asta, inca o data, raman dator Borloveniului si Vaii Almajului.

Cand eram copil si tanar, am fost incredintat ca ordinea lumii sub care traiam era vinovata de tot raul si doar de va fi schimbata si totul se va preface in bine. Am primit darul sa vad acea ordine lumeasca dusa si sa vad alte ordini lumesti. Am avut deci ocazia sa vad ca aceste ordini ale lumii nu sunt si nu pot fi perfecte si a trebuit sa inteleg (anevoie si in durere) ca nu in ele sau prin ele ne putem afla bucuria, pacea si rostul existentei, ci in alta “parte”. Iar acea alta “parte” sunt dragostea celor din jur si amintirea si trairea valorilor ce ni le-au dat cei care ne-au iubit neconditionat si fara motiv ori merit din partea noastra.

Sunt convins ca fara Borloveni, casa Boldea si Valea Almajului nu as fi putut sa imi pastrez echilibrul mental (atata cat este) si nici sa imi aflu pace si rost (atat cat sunt) si asta cred ca are importanta! La fel cum cred ca asezarile lumesti si ordinea lor vor trece, dar Valea Almajului si satul Borlovenii Vechi nu vor trece!

ALEXANDRU NEMOIANU

 http://luceafarul.wordpress.com/

                          Mamei…

Când primavara  ochii şi-i deschide,

aurul din cer în casacadă revarsă

raze de lumini ce o cuprind,

mângâindu-i chipul,

facând-o şi mai frumoasă…

Eşti pentru mine un blând ghiocel

bună mamă, plină de mister

icoana  sfântă a sufletului meu.

Ţi-e gândul la lanul de in înflorit

“Ţara fagilor” mereu te cheamă

e vremea să revenim acasă

căci neamul nost’ tot prigonit

îşi plânge dorul şi încă mai visează.

Ramurile tinere de fag îţi vor alina durerea

mugurii credinţei vor aduce iar unirea.

Ani de s-au scurs prin lacrimi  înstrăinate

nu s-au irosit în van…au rămas curate,

măicuţa mea, ce ne dăruieşti   iubire…

Zi ţi-ai făcut din noapte prin rugă

îngenunchind smerit în faţa Celui Sfânt

cerşind mai multă indurare,

iertare şi iubire pe pamânt…

Te privesc măicuţă cum lacrimile te năpădesc

şi simt că n-am putere să ţi le opresc…

privesc tăcut… cad şi eu în lacrimi

umilă în faţa  Tatălui Ceresc…

Doamne, de mă vezi acum

nu-ţi cer decât milă şi iertare…

te rog Doamne, ai grijă  de mama mea,

fiecare zi să-i fie sărbătoare…

m.g

8 Martie 2013

Evolutia operei lui Alexandru Nemoianu de dupa “Semnele vremii” (2005) se produce organic desi cu aparente reformulari ce nu sunt decat aspect superficial peste o inaintare de rau subteran cu izvor ce nu inceteaza. “Fragmente din vremea persecutiilor” contine, astfel, eseuri, “insemnari razlete” si adnotari datand din anii 2005 si 2006 si doar cateva fiind reluari din volumele anterioare “Intamplari si Vise”, “Taramuri”, “Treziri” si “Acum”; insa acestea nu constituie decat elemente de fundal sau adaosuri pentru o intelegere nuantata a pozitiei intelectuale si a optiunilor. Directia de organizare a acestei carti dezvolta in mod natural opera de ganditor crestin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou si articulat asupra “modelului existential romanesc”. Ea arata insa mai apasat sensul actiunii intelectuale si metoda de gandire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea sa se organizeze. Exista in doctrina desfasurata aici, ca si in eseistica istoriografica anterioara, trei idei capitale ce impanzesc intreaga creatie inca din momentul originar ori al “trezirii” la realitatea metafizica: “Imperiul ca esenta a raului”, rasfrangerea acestuia “in marginea Imparatiei” (sau, cum s-ar zice in termen “tiers-mondist”, “efectul de colonie”) si, in sfarsit, “raspunsul national”, renasterea sau “enigma prin Neamuri”. Acestea indica, in fond, o “tensiune universala” cu inceput vechi si fenomenologie descrisa abia la o vreme, ce se traduce in formulari cu notorietate precum “corsi i ricorsi” lui Giambattista Vico ori cantemirescul “incrementa atque decrementa”, fiind in ultima analiza principiul catolic de “conquista” ce aduce aproape mecanic recucerirea, “eliberarea, deci “reconquista”. Ele nu inceteaza acum ci se dezvolta caci oricat ar avea schemele invocate precedente, azi se manifesta cu un anumit grad de inedit iar “ondulatiunea” exprimata de Vasile Conta (caci la noi exista, la randul ei, o traditie de gandire in “deal” si “vai” istorice) nu mai apare tot atat de clara precum altadata. “Raul”, asa cum il denumeste pretutindeni autorul, in terminologie crestina, se extinde in forme inedite si cu procedari de aparenta difuza desi “modelul” ramane fara nici o indoiala “repetitiv” si inapt a se adapta. In aceasta materie, noutatile sunt aici putine caci, in teorie, despre “Imperiul raului” exista o bibliografie impresionanta iar autorul a scris pana astazi cu staruinta si in mai toate cartile, si daca ar trebui sa fie infatisata tema in chip exhaustiv ar trebui reluate toate si reproduse inca o data. Obiectul nu este totusi acesta si atat cat este cuprins aici (“specimene” doar, si ilustratii) este proportional destul caci esenta cartii, sau accentul ei, consta in “ideologia reactiunii” mai mult decat din infatisarea “vrajmasului” care trebuie numai “evidentiata” printr-un inventar de “urme distinctive” printr-o demonstratie sumara ce trebuie “vazuta” ca o fotografie fulgeratoare de avertisment.

Esentialul aici il constituie, asadar, “raspunsul” si mai ales “ceea ce nu piere” fiindca, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la indoiala si desemneaza factorul ireductibil si ordonator. Aceasta se infatiseaza printr-un complex deopotriva “simplu” (adica numenal) dar si complicat prin formele diverse si aparent “nelegate” in reteaua organica subiacenta ce impresioneza prin insiruirea de elemente aproape naturale. “Loc”, sanctuare, “istorie vorbita”, modele populare, exemplu social contemporan (“gospodarism”), institutii atipice nu obligatoriu de esenta folklorica ori derivate pe canal etnologic, sfinti bisericesti si “model carturaresc” etc. – nu sunt insa nici notiunile curente si doar mecanisme de agregare de colectivitati ci “principii” de functiune ale unei realitati enigmatice, stravechi si imutabile ce ne infatiseaza o ipoteza de antropologie “originista” uimitor de clara si de patrunzatoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivata din insasi esenta ei necontestabila. Noua este, prin sugestie, aici formula de “reactiune” ce va trebui dezvoltata in viitor chiar daca astazi insasi metoda de imprastiere intrebuintata de “raul vrajmas” se dovedeste caduca si rudimentara (“inlaturand pastorul, se risipeste turma”). In aceasta materie, Alexandru Nemoianu invoca “retragerea la munte si in calitate”, formuland ideologia “reconquistei” intr-un fel profetic si prin concept vizionar. Recucerirea inteleasa de el nu-i, aici, recensamantul unei “miscari” (care nu exista in felul organizat clasic) sau un “inventar de valori” care, existand, ar lucra prin iradiere (doctrina Pastorului Intelept) ci mai degraba niste “categorii de seminte” care oricand, re-formulate si regasite, pot relua orice fel de “actiune in raspuns”. Precedentul istoric exista si se evoca. Iata, de pilda, “modelul indienilor pueblo” despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagina memorabila si “indrumatoare”. El este tulburator prin efect si trebuie descifrat in misterul regenerativ caci “stergerea urmelor” nu a reusit sa extraga si “duhul” sau secretul de intocmire inradacinat de unde s-a renascut, la o vreme, “copacul viguros” anterior. Astfel incat nu-i fara rost a spune ca, in aceasta speta “retragerea” s-a produs pana la “nuca” sau pana la “celula”. Aceasta insemneaza mecanisme universale verificate. La noi, ca sa exemplific, nucleu, celula ori “samanta” este orice idei ce se depoziteaza in loc protejat sau “paralel” care, fara sa fie numai “biblioteci” marunte, de sat, de manastire ori de scoli orasenesti nebagate de seama, pot sa ajunga, numai daca va fi cazul si daca vom avea un nou “parjol al cartilor scrise” (ca in veacurile XI si XII), in planul “cartilor vorbite”, regasind folklorul, anonimatul si eposul nostru fundamental ce a ingaduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci si de lege arhaica, de “obicei al pamantului” si incifrare in utilitar, simbolic si superficial decorativ. Metoda aceasta, “finala”, este cu neputinta de a nu se folosi chiar si daca spatiul de conservare va deveni un simplu “teren imobiliar” fiindca, existand “oamenii locului”, disparitia “duhului” s-ar produce numai odata cu “ultimul om” ori si daca acesta va disparea, “rasial”, odata cu disparitia “limbii” ori a “ultimei carti”. Si nici atunci. Caci daca “Locul” poarta in sine un fel de a se “intipari” in fiintele ce il “locuiesc”, rezulta ca puterea de a lasa “aceiasi urma” in orice creatura ce il intrebuinteaza va triumfa, indiferent cand si in ce forme.

Acestea fiind previziunile in negativ (sau doar ipoteza dramatica), rezulta ca “tabloul de principii formatoare” va trebui facut in extensiune, fiind insa aici schitat intr-un fel uimitor de clar. El se intinde asupra unor teme cu aparenta de simplitate dar cu efect maret in timp: “locuri sacre”, danii, actiune carturareasca oricat de marunta in suprafata dar patrunzatoare in adancime, organizare naturala de oameni si formele ei manifestare “reactionara” in celular si in “navoade”. Materia exista prin cateva specimene si in “Fragmente din vremea persecutiilor”, in “dania” lui Bucur Chiriac, reactionarismul lui Raoul Sorban, cartile lui Ion Marin Almajan, revistele “eretice”, “romanii-americani”, si, de fapt, in tot ceea ce scriitorul denumeste “majoritatea semnificativa care incepe sa vorbeasca” etc.

Pretutindeni impune o imagine de “realitate din alt timp”, aproape sadovenian, evocand eposul din “Creanga de Aur” si din “Uvar” iar incheierea despre “Bizant” si “efectul folcloric” la romani adauga o idee privind “actiunea in lumea paralela” si “samanta aruncata prin Neamuri”. De fapt, scriitorul dezvolta aici – in descriptia de actiune practica si in teorie – ceea ce invocase prin creatie in “Semnele Vremii”, unde materia “eretica” si sub-lunara, apartinand “celei de-a doua literaturi”, era ilustrata in chip stralucit. Ecourile vii ale stratului sapiential venit din stravechime si intruchipat prin episoade cu nota de precadere continua (de la inteleptul vremurilor vechi si preotul getic si, mai apoi, de la episcopul-voievod din “mileniul mut” si pana la “invatatorii muntilor” de ieri si de azi) se rasfrang nu doar in acea literatura de zidire sufleteasca si povatuire ci si in aceasta eseistica de indrumare si directiva. Suntem, pana la un punct, aproape de “enciclopedismul rustic” al veacului fanariot, cand “specificul constituit” se retragea in rural si “provincial” dinaintea ocupantului salbatic ce ar fi nazuit sa modifice totul, de la obiceiuri, mod de asezare si de oranduire de populatii si pana la limba si cod de a comunica.

De altminteri, “desfasurarile de penumbra” sunt intotdeauna intelese si pretuite si se privesc in termeni de valori inerente care, fiind legitime in absolut, nu cunosc determinarea ingusta fata de contextul de orice fel, “oficialitati” ori “ideologii dominante” ce determina realitatile superficiale si perisabile. Extragerea sufletului colectiv din contingentul istoric nedeslusit este regula aici ca si “conservatismul” demonstrat prin fenomene continui. Teoreticeste, “familia de gandire” se reveleaza numaidecat. Aceasta reprezinta “substanta medulara” invocata de G. Calinescu prin “regresiunea catre arhaic” proprie creatiei romanesti de valori in ton major si, deopotriva, se potriveste cu “personanta” inchipuita de Lucian Blaga ori cu “energetismul” lui Vasile Bancila si cu “protocronismul” descris de Edgar Papu. Atitudinea are universalitate, fiind, la drept vorbind, o varietate de “originism” ce indruma culturile oranduite de un puternic simtamant intrinsec al “specificului” care nici macar nu mai trebuie demonstrat si afirmat ci doar exprimat cu o mai staruitoare putere in ideea de a recapa dreptul pierdut si a intari uimitoarea diversitate a Creatiei. In aceasta consta aici reazemul “trezirii”, inteles ca un proces de inspiratie oraculara si de clipa miraculoasa cand “istoria enigmatica” se revarsa in “istoria consemnata” si recucereste lumile uzurpate.

Pretutindeni ne impun acum doua “modele de Reconquista”; “Pastorul si Samanta”. Cand “pastorul” dispare fara a i se afla substitut, apare “samanta”, solutia miraculoasa si tainica: aceasta moare pentru a face graul sa rodeasca in viitorul nesfarsit si binecuvantat.

ARTUR SILVESTRI

http://luceafarul.wordpress.com/