6 Apr
2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)

“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

   de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

   Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

   politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)

 

  

   Filocalia Suferinţei şi a Jertfei se asumă Mărturisirii lui Dumnezeu, ca sens al desăvârşirii Omului creştin întru virtutea ca împlinire a Dragostei sale divino-umane.

   Suferinţa a fost dată ca măsură a jertfei noastre, a tuturor oamenilor privind alegerea iubirii lor la chemarea dragostei lui Dumnezeu.

   Însuşi Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, în mod expres pentru Om, a ales şi împlinit Suferinţa şi Jertfa Sa, pentru a da sens Omului creat întru virtutea desăvârşirii sale, a asemănării cu Atotcreatorul, privind procesul existenţei fiinţiale pentru mântuirea sa.

   Prin Suferinţă şi Jertfă Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat Pildă, reîntrupându-Se întru Biruinţă şi Înviere, deschizându-i Omului religios, creştinului ortodox Calea înspre Suferinţă şi Jertfă pentru a putea apoi să se întrupeze biruinţei şi învierii sale.

   Greşala fundamentală a Clerului şi a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Universale a fost că nu a făcut cunoscut lumii necreştine, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an, secol de secol, mileniu de mileniu că doar IISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Singurul care a Răscumpărat omenirea pentru ca la rândul ei omenirea să se poată răscumpăra numai prin El.

   Ba mai mult, din Trunchiul Bisericii lui Hristos s-a desprins o ramură care s-a asumat ca Biserică universală pontificală aflată sub oblăduirea “Vicarului” lui Hristos, slăbind unitatea Bisericii, slăbiciune pe care a accentuat-o pe parcursul milenar.

   Fiecare Naţiune, religioasă, creştină sau nereligioasă şi-a avut Profeţii ei, care au avut menirea, misiunea călăuzirii întru spiritualitate a neamului respectiv şi nicidecum rolul de Jertfitor sau Răscumpărător al omului, oricare ar fi el, după ce a îmbrăţişat, asumat şi mărturisit pe Hristos prin mistica Suferinţei şi a Jertfei sale.

   Nici, Fecioara Maria – Maica Domnului, care este Creatura supremă, desăvârşită, aleasă ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, nu-şi poate asuma rolul de mântuitoare, decât cel de mediere întru iertarea păcatelor păcătoşilor.

   Tot ceea ce a existat în afara Creştinismului Hristico-Evanghelico-Apostolic, în afara stupidei pretenţii de “infailibilitate” a “Vicarului” de la Roma, ca Zamolxis, Budda, Confucius, Lao-Ţzi, Krishna, Vişnu, Mitra, Mani, Mahomed, Zoroastru ş.a., ca  “zeităţi” au fost profeţi mai mari sau mai mici, dar nimic mai mult decât atât.

    Acest fenomen absolut, trebuia demonstrat clipă de clipă, permanent, de către Clerul şi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Universale, pentru ca acea parte a lumii necreştine să înţeleagă că doar în Hristos se poate naşte, în Hristos se poate trăi, în Hristos se poate împlini, în Hristos se poate muri şi numai în Hristos se poate învia, folosind comuniunea interreligioasă, interculturală, interetnică, doar prin cuvânt, prin cultură şi prin spiritualitate, astfel, nu s-ar mai fi găsit “vicari” ai lui Hristos, “răscumpărători” ai neamurilor care să-L substitue pe Hristos, nu s-ar mai fi născocit erezii, secte, cunoaşteri gnostice, schisme, reforme, contrareforme, iluminisme, postulate filosofice, ipoteze scolastice, evoluţionisme ştiinţifice, doctrine politice, programe şi impuneri economice, nu s-ar mai fi încumetat “răscumpărători” care să-şi “răscumpere” naţia lor, ucigând  naţiunile altor popoare, nu s-ar mai fi fondat Oculta internaţională, suprastatală, nu s-ar mai fi declanşat conflicte religioase, migraţii, invazii, ambiţii de hegemonii teritoriale, nu s-ar mai fi “dospit” conspiraţii, răscoale, revoluţii, “dictate”, “ultimatumuri”, trădări regale, războaie mondiale, atacuri atomice, neutronice, energetice, arme biologice răspândite pentru “exerciţiu”…, ca astăzi.

   Un lucru este cert, Dumnezeu a făcut Cosmosul şi pe Om l-a pus Regele lui, apoi după căderea Omului, l-a ridicat prin Întruparea Fiului, dându-i putinţa îndumnezeirii.

   Atunci, cine a creat virusul ca Substanţă Toxică de Luptă împotriva Omului?!

   Filocalia (Phillokalya, phillokalyas, phillokalos în limbile vechi sacre, proto-dacă-kaoine, sanscrită, greacă, aramaică,) se defineşte după sens ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască, iar după formă ca o culegere de texte, poeme mistico-ascetice ce cuprind trăirea mărturisirii religioase a misticului.

   Semantica cuvântului depăşeşte învelişul său etimologic profilându-se într-o psihologie proprie, într-o spiritualitate sacră, care se asumă într-o vocaţie, într-o misiune desăvârşită. De aceea definirea lui ni se revelează ca sens şi simbol totodată, iar înţelepciunea sa îşi are valoare divină de dar, doar când se dăruişte.

   Fillo+kallos, semnifică  <<iubirea de frumos>>, kallos fiind deopotrivă şi bine şi frumos, sau asociindu-l cu alte cuvinte, semantica lor, expresia, capătă o altă consonanţă, o altă dimensiune în plan metafizic şi spiritual, nepierzâdu-şi sensul ci comutându-l pe un plan superior într-un suprasens, într-un suprasimbol.

      FILOCALIA în sine este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a înţelepciunii, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistico-contemplative a omului religios în antichitate, iar mai târziu a creştinului cu Dumnezeu, devenind după formă o culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate întru devenirea isihastă circumscrisă Arhetipului hristologic.

    Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere.

     Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii.

     De fapt, trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa întru Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Epistola către Galateni 2, 20).

 

   Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoaşterea de sine, condiţie sine qua non pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. “Cel care şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri.” (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck).

   Curăţirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, sofianismul, unirea nupţială dintre Atotcreatorul Frumosului şi sufletul omenesc înfrumuseţat.

Cuvântul asceză vine din străfundurile istoriei avându-şi  originea în termenul kaoine, proto-dac askytis, care înseamnă frumuseţe, inteligenţă, voinţă, perfecţiune cultică, cuget curat, profesiune de viaţă perfectă, desăvârşire religioasă, sfinţenie.

   Orice urcare spirituală, orice dobândire a sufletului devine un nou început.

    Cu orice suiş mistic “Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica/ Patrologiae Cursus Completus, Series graeca, vol. XCIV, Paris, 1864).

 

———————————————-

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamț, 5 aprilie 2020

( fragment din ciclul  FILOCALIA SUFERINŢEI  şi a JERTFEI )

6 Apr
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Într-un fel tainic şi inexplicabil, viaţa noastră deja… s-a „terminat”!

Gândurile din lumea de Sus sunt incredibile. Să mușcăm din cel mai tare gând al acestei Minți Frumoase și Nebune care ne-a creat. Și care ne ține viața în palmă…

Într-un fel, în adâncul inimii, deja am înțeles…!  În acel adânc al nostru obișnuit cu metaforele, înțelegem acest gând incredibil. Nu ne sperie, nu ne neliniștește, fiindcă pricepem că nu e vorba de moartea fizică. Ci de o altă Realitate, care își face loc în viața de aici.

Frumos e să nu explicăm prea mult, ca să nu stricăm farmecul metaforei! Și totuși, pentru cei ce vor sa prelungească gustul acesta al Nesfârșitului, iată câteva sclipiri ale Ei…

Adică, dacă în felul acela Tainic, viața noastră deja s-a „terminat”, ce ne mai rămâne de trăit…?

Ne rămâne de trăit, dragi prieteni, „cealaltă” viață. Viața aceea neterminată, în care nu mai există asteptări, nu mai există rezultate, nu mai există dezamăgiri. Ci doar farmecul de a trăi în Dragostea care a rămas, farmecul unor zile din Existență pe care le trăiești, curios și recunoscător, ca pe nişte rugăciuni. Ca și cum nu ai mai avea nimic de făcut…

Bine-bine, vom zice, dar avem atâtea de făcut…! Avem copiii de dus la școală. Avem examene de dat! Avem emoții și griji de trăit cu părinții noștri, cu bătrânii noștri, cu șefii noștri. Avem noi înşine păcate de plâns, o moarte de murit și o Judecată de înfruntat…

Da, dar aici e Taina. Si aici ne trezim in afara Ei… Toate astea le gândim pentru că alegem să trăim exclusiv în viața liniară, care are timp de scurs. Și care ne face atât de obosiți încât pana și Veșnicia devine o altă corvoadă… Pentru ca Veşnicia am ajuns s-o vedem ca pe o Grija Supremă de la capătul unei vieți care mai are timp de consumat. Și după ce ca muncim de dimineața până seara, li niciodată nu simţim ca facem îndeajuns pentru Mântuire şi Cer, mai trebuie să adăugăm și această enormă Povară, la capătul vieții…!? Pentru mulţi e deja absurd! Și de aceea, în această logică, cei mai mulți dintre noi abandonează ideea Veșniciei pentru că e prea obositoare și prea atârnă greu la capătul timpului linear. Asa ca preferam sa o amanam la nesfârșit, ca un proiect complicat de serviciu care ne stresează zilele și nopțile…. O amânăm, o împingem pe axa liniară a vieții noastre (ca și cum Tainica Vesnicie ar fi un moment în timpul liniar), și între timp, până o veni momentul (inevitabil), procrastinam încontinuu… De oboseala, de angoasa și de blazare. O oboseala mai mult decât fizică. Metafizică. Fiindcă în spatele cortinei logicii noastre omeneşti, adăpostim acest gând: „Să mai am și Grija asta după toate…!?”.

Da, dragi prieteni, asta e anchiloza și reumatismul logicii noastre omeneşti! E ca un copil mic și mereu bolnăvicios… O gândire care ne deposedează de puterile noastre adevărate. Care – în natura lor – sunt minunate și nelimitate!

Read More »

3 Apr
2020

Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran

Motto: „Tragedia și martiriul nu pot fi șterse de nimeni de pe fața istoriei neamului nostru” (Vintilă Horia). On parle de mon „style”. Mais mon style ne m’intéresse pas du tout… Seule importe la pensée. Le reste est pour les litterateurs”(Cioran, 1972).

1. „Securitatea este „stăpână pe trecut, prezent și viitor” (Horia Stamatu, 20 iulie 1974)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării, a lui Andrei Pleşu la cârma culturii si a lui Virgil Măgureanu la conducerea Securității, cum fusese planificat din 1987, scrierile lui Emil Cioran (până atunci interzise) au putut fi cumpărate din marile si micile librării, îmbogăţind avuta editură (1) Politică, sub noul ei nume de Humanitas (https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/). E drept că numele ales de fostul comunist G. Liiceanu aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de cel mai prestigios premiu al literelor franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (vezi Theodor Cazaban, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125).

Din inexplicabila alergie a editorului G. Liiceanu la scrisul lui Vintilă Horia, romancier de faimă internaţională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-auredecei/), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România trio-ului de tovarăși care au sărbătorit împreună la Tescani ziua de 23 august 1989 (cei trei – Iliescu, Măgureanu și Pleșu -, s-au întâlnit la Tescani pe 23 august 1989 după cum a povestit martorul ocular Tudor Octavian,  la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007; vezi și Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 ; precum și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

N-a venit în România romancierul premiat de francezi, au venit în Spania…„anumiți români”…După zicala, nu s-a dus Mahomed la munte, a venit muntele la Mahomed. Aceasta se poate presupune din uzualele comenzi politice „sa i se facă Radu” (adică să fie iradiat) folosite de totalitarismul comunist pentru a scrăpa de indezirabili. Așa s-a întâmplat cu anti-comunistul poet Vasile Posteucă, decedat în urma unui cancer galopant, boală care l-a scos rapid din viață și pe Vintilă Horia. Imprudentul scriitor tocmai vorbise în 1990 de cotropita provincie românească unde simplul adevăr al identității dintre moldovenească si românească a echivalat cu ani de zile de temniță politică pentru Ilie Ilașcu si altii ca el. Abia după decenii de la căderea Cortinei de fier s-a recunoscut oficial și în Basarabia că limba românească este aceiași limbă cu limba moldovenească. Decedat la 56 de ani după ce a fost demis din funcția de decan al Facultății de medicină, exclus din învățământul superior și din Academie, dr. Gr. T. Popa a descris prezentul (viitorul si cei doi ani trecuți de la ocuparea României de către armata lui Stalin) observând în Aula Academiei (la ultima sa apariție publică din 1947) cum „comuniștii vânează cu poliția ideile care nu le sunt pe plac…la fel cu naziștii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) Vintilă Horia consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334).

Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991), s-au putut citi abia după 16 ani. Ele fac să transpară cadrul cripto-securist al regimurilor post-comuniste. In plus, continuitatea în politica editorială dinainte de 1989 este și ea evidentă: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor, nici pentru Cioran, nici pentru Vintilă Horia, autor al volumului Les clefs du crepuscule (1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu, iar după 1990 pentru difuzarea articolelor și omagiilor lui Andrei Pleșu „aclamate în câteva limbi”, cum scria Mihail Neamțu, unul din cei doi salariați ai săi care din primul an de slujbă i-au scos două volume de omagiere.

In Franța secolului XXI a apărut o carte de mare succes intitulată „Fabrica de impostori”, unde, din păcate, nu a fost tratată problema promovării imposturii în dictaturile comuniste menținute la putere prin teroarea polițienească adăugată terorismului ideologic, adevăr pe care „turnătorul” Ioan Petru Culianu (3) l-a cenzurat dintre spusele savantului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Filozoful trăirist Noica, la zece ani de la ieșirea din temnița comunistă, semnala într-un articol din „Viața românească” promovarea „culturii lăutărești”, a scrisului „după ureche” a celor care se pricep la toate și la nimic. Inregistrat cu ocazia Colocviului „Cioran” (19-22 oct. 1991, București-Sinaia, organizat la Palatul Elisabeta din București și la Pelișor), cronicarul plastic Andrei Pleșu (întors de la Tescani ca profesor la Academia de Arte Frumoase unde fusese lector până în 1982) spusese că maestrul său Noica „lucrează post-mortem mai intens, mai apăsat decât lucra în timpul vieții”…si „cu alte justificări”. Tot atunci declarase ca a face cronică plastică este o „meserie inutilă” (vezi Mihaela Cristea, Experiența inițiatică a exilului, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p.146).

2. Un „dedicat partidului comunist” lăudat de Frunzetti într-o efemeriNdă din 1974 care n-a fost să fie efemeră

Întrebându-l odată pe Ion Frunzetti la ce mai lucrează, acesta i-a răspus lui Noica (filozoful trăirist) că scrie „efeMERINDE” (i.e. scrie texte care-i permit să-și  înlesnească traiul). In 1975 Ion Frunzetti a devenit șeful catedrei de istoria și teoria artei. Dintr-unul din volumele de omagiere a lui Andrei Pleșu se poate citi o astfel de „efemeriNdă” din 1974 care n-a fost să fie efemeră, cum credea Frunzetti, pentru că si ea …„a lucrat post-mortem…cu alte justificări”.  Datorită semnăturii, efemeriNda lui Ion Frunzetti  a rămas trei decenii și jumătate singurul text scris „lăutărește” despre Andrei Pleșu asiduu promovat în cultura „lăutărească” a vremii comuniste.

Ion Frunzetti știa bine că efemeriNda trebuie să placă. El scrie sforăitor de un „providențial hazard  al genelor” din care a rezultat Andrei Pleșu, „noul dar făcut culturii române”. In plus, nu uită să înșire toate formele de mediatizare a tânărului „dedicat partidului comunist” și de aceea plasat între cadrele didactice ale institutului superior absolvit. La 26 de ani Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu, șeful catedrei de socialism științific la universitatea bucureșteană) era mediatizat prin televiziunea comunistă, periodicele de cultură, în presă ori în publicațiile de specialitate sau prin conferințe publice de la Universitatea Populară. Citatul din Frunzetti a fost copiat de Mihail Neamțu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor înființat în 2008 și coordonator al volumului „In honorem Andrei Pleșu” (Ed. Humanitas, 2009, p.26).

Despre Andrei Pleșu, Noica prevăzuse că va rămâne în mijlocul drumului („în interval”) indiferent de direcția în care a pornit. Până la moartea lui Noica, muzeograful de la Tescani abandonase pe rând istoria artei, sanscrita, studiile orientalistice si filozofia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului”, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134242, pp.33-48). Cei doi salariați ai lui Pleșu (pentru 10 ani „director interimar al Institutului de istoria religiilor, 2008-2018)  neputând desigur intitula volumul omagial „filozofia după ureche” sau „lăutărismul în istoria artei” ori lăutărismul în orientalistică sau în religie, au optat pentru titlul „Filozofia intervalului”, lăsând la latitudinea oricui să înțeleagă ce dorește.

După căderea comunismului, Vintilă Horia (care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut peste hotare pe filozoful Lucian Blaga) a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat de nici unul dintre cei doi care ani de zile au tot invocat numele filozofului de la Păltiniș: Nici de directorul Editurii Humanitas, nici de Pleșu ajuns ministrul culturii  la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”, https://isabelavs2.wordpress.com/hasdeu-two-iulias/), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (vezi Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/).

La primul Colocviul „Cioran” (București-Sinaia), Liiceanu îi spunea în octombrie 1991 Mihaelei Cristea că deja a publicat șase cărți de Cioran, întreg ciclul operei române. „Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-comunistă a scrierilor lui Emil Cioran a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr (plătit/neplătit ca să posteze) a consemnat drept comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este „ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român”.

In 1932 Emil Cioran scrisese că „politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”. Nu același lucru îl putea susține cineva „înșurubat” de tânăr în politică. „Intervalistul” Andrei Pleșu, fost șef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei, a scris despre Cioran doar de la „periferia valorilor spirituale”; „Învinuiesc națiunea română –scria necoptul Cioran citat de Pleșu -, de a nu fi putut să depășească un scepticism vulgar (vezi culegerea de articole „Limba păsărilor” din 1994, pp.162-194). Mircea Eliade propunea o abordare a gândirii lui Cioran pornind de la Ecleziast. Pe  Facebook o pagină este intitulată „Emil CIORAN antiprofetul”. Convins că totul e deșertăciune („Nichts zaehlt!”, spunea Cioran) și cu stilul  său aforistic, Cioran nu poate fi numit „profet” decât de inculți. Fiindcă „profeție” înseamnă„revelație”. Iar un sinonim al „revelației” este „apocalipsa”. Titlul filmulețului proletcultist intitulat APOCALIPSA DUPĂ CIORAN denotă prostie cu pretenții si, mai ales, incultură. Bine făcută si bine intitulată este în schimb emisiunea radiofonică germană de 28 de minute, https://www.youtube.com/watch?v=NLP4-Bs-Rn4 .  In emisiunea „Nichts zaehlt!” s-au strecurat doar două erori. Odată ajuns în Franța, scriitorul afirmat în țara sa nu s-ar mai fi întors în România, unde în fapt el a revenit (după ocuparea Parisului) pentru câteva luni din toamna lui 1940, până la începutul lui februarie 1941. A doua greșală constă în afirmația că, ajuns la Paris în 1937, ar fi abandonat româna ca limbă de redactare a cărților sale. Or, „Indreptar pătimaș” (București, 1991) a fost redactat în românește la Paris în timpul ocupației germane. Deși publicat la circa jumătate de secol de la scriere, el a urmat volumului „Amurgul gândurilor” apărut în Romania în 1940. Ultimul volum românesc a fost „Razne” (București, 2012), scris între 1945 si vara lui 1947, când a început să scrie în franceză, vezi, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/

3. Doi scriitori „agonici” (Mihai Ilovici și Ilariu Dobridor) în temnița comunistă (ca și fratele și sora lui Cioran) și ceilalți doi „agonici” onorați de Academia Franceză: Cioran și Eugen Ionescu

Cioran îi apare lui Pleșu ca având „obsesia vinovăției” : „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum” (în „Vremea”, 1933, citat de Pleșu la p. 166). Mai frust, fostul șef al cenzurii comuniste, Ion Ianoși (/Steinberger până în anul arestării lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) a pescuit din Cioran exprimări blasfemice precum: „în creștinism nu pot respira” sau totul „miroase a îmbâcseală” în această „sinistră rătăcire de două mii de ani”. Nici cronicarul plastic Andrei Pleșu n-a ratat ocazia să citeze din „creierul arzător” al lui Cioran „Acela (i.e. Iisus Hristos) care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorât” (p. 173).

Incă din 1938 se putea afla (chiar și peste granițețe României) că la mai puțin de treizeci de ani, „Cioran aruncă asupra lumii o privire dezamăgită și contemplă, nu fără deliciile tainice ale orgoliului, prăbușirea tuturor lucrurilor și tuturor adevărurilor…De la înălțimea asta totul pare decolorat și ofilit. A dispărut istoria, morala, logica. Nimic nu mai are importanță” (Bazil Munteanu, Panorama literaturii române. Ediție îngrijită de Eugen Lozovan, 1996, p. 148).

În România interbelică, în perioada când Bazil Munteanu concepea „cea mai bună lucrare despre literatura românească” (cf. Lucian Blaga), filozoful tăirist Mircea Vulcănescu (martir al temnițelor comuniste) considera că spiritualitatea lui Cioran ar fi „de tip cultural, dar cu vădite predilecții interioare”. Simultan opus ortodoxiei și naționalismului, trăirismul cioranian se află  „în plină criză interioară și de revizuire de valori” (Mircea Vulcănescu, Spiritualitate ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile, un decor variabil în opera lui Cioran”, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/variable-background/). Cu toate deosebirile de amănunt, Emil Cioran s-ar situa între scriitorii „agonici”, alături de Eugen Ionescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu și Mihai Ilovici, cu toții „suferind că nu pot fi naivi și făcând din asta literatură” (M.Vulcănescu). Desigur până la ocuparea țării și întemnițarea scriitorilor care n-au ajuns să ia drumul exilului, precum Cioran și Eugen Ionescu.

Mircea Vulcănescu precizează că termenul „trăirism” e derivat din „trăire” cu înțeles de „viață integrală”, ca izvor de cunoaștere. Nae Ionescu ar fi vorbit la cursul din 1928-1929 despre așa ceva, botezând o atare cunoaștere cu numele de „trăire” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică”, în rev. „Origini/Romanian Roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment „Mircea Vulcănescu”, p. I.).

Lispit de spirit filozofic, George Călinescu înșiră inepții când îl prezintă pe Nae Ionescu. Efortul criticului literar a fost minim, el limitându-se a întoarce pe dos cele scrise de Mircea Eliade în postfața volumului „Roza Vânturilor”(vezi G. Căliescu, „Istoria literaturii de la origini până în prezent”, 1941, ediția a doua, 1988; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/). Pentru criticul literar, „trăirea” ar fi „acțiune” cu programul rămas ”mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, „Nae Ionescu și Petre Țuțea”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )..

In Itinerariu spiritual publicat de Mircea Eliade, „trăirea” ca izvor imediat de cunoaștere apare ca „viață integrală” și „experiențialism”, incluzând în experiențele de viață și lecturarea celor mai importanți scriitori ai culturii europene. Mircea Vulcănescu observă că toată generația tânără „a pornit pe această cale”, nu numai Mircea Eliade, Cioran sau Manoliu (vezi Mircea Vulcănescu, Spiritualitate). Demnă de menționat ar fi interdicția de semnătură în comunism a „agonicilor” Ilariu Dobridor (https://bucovinaprofunda.com/2011/10/11/un-interbelic-uitat-ilariu-dobridor/ ) si Mihai Ilovici, scăpați cu viață din temnița politică de care Cioran a scăpat doar pentru că nu s-a întors în țara aflată „sub ocupație comunistă”, cum scria filozoful Vasile Băncilă. În schimb, fratele si sora lui Cioran au făcut temniță politică, Aurel zece ani, iar Virginia timp de patru ani, murind la 58 de ani, din pricina regimului de exterminare din închisorile comuniste.

4. O întrebare fără răspuns: ce considera Cioran „părți negative”?

În abordarea lui Cioran, Andrei Pleșu pornește de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, în volumul bilingv: Isabela Vasiliu.-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului profesor de filozofie de la Liceul ortodox „A. Șaguna” din Brașov care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei (martie, 1944) de la Mircea Vulcănescu. Istoricul literar Marian Popa observase cu justețe că sub pretextul îndepărtării câtorva pasaje „pretențiose și stupide”, acțiune de cenzurare minoră cu care Cioran ar fi fost oarecum de acord, fosta editură Politică a făcut dispărut un sfert din Schimbarea la faţă a României, cenzurare majoră cu care foarte probabil autorul nu s-ar fi declarat de acord (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, București, 2001, p.1224).

Ocolind „paginile pretențioase și stupide” (4) îndepărtate de Humanitas în 1990 (5), de pildă aberația cioraniană „De ce nu există nici un om pe pământ are să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să știe? ” (1936, p.129), Andrei Pleșu ține să vadă în Cioran prototipul  românului lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (A.P.). O exemplificare mai convingătoare a celor scrise de fostul conducător al tinerilor comuniști o găsim în capitolul epurat („Colectivism național”, pp 127-148): „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru…Omenește nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este întâi evreu și apoi om. Fenomenul se petrece atât în conștiința lor, cât și a noastră…Este ca și când ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe” (Cioran, 1936). După dilematicul cronicar plastic conducând la acea vreme doctorate în filozofie și în orientalistică, tânărul  Cioran întors de la Berlin în 1933 ar reprezenta „anti-românismul”.

In scrisoarea unde anunța apariția volumului Sfârtecare, Cioran notează că i se pare inacceptabilă „viziunea din Schimbarea la față a României… cu excepția totuși a părților negative” (către Relu Cioran, 30 august 1979). Care vor fi fost părțile negative acceptate inainte de Alzheimer, rămâne o întrebare fără răspuns, Pentru că în 1990 deja începuse a-și pierde memoria (vezi Radu Portocală, Sfârșitul furat, https://isabelavs2.wordpress.com/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat/). „Din tot ce-am publicat în românește și în franțuzește, textul Schimbării la față este poate cel mai pasionant și în același timp îmi este cel mai străin” (Cioran, 22 febr. 1990). „On me reproche certaines pages de Schimbarea la față , livre écrit il y a trente-cinq ans! J’avais vingt-trois ans, et j’étais plus fou que tout le monde. J’ai feuilleté hier ce livre; il m a semblé que je l’avais écrit dans une existence antérieure, en tout cas mon moi actuel ne s’en reconnait pas l’auteur. On voit a quel point le probleme de la responsabilité est inextricable. Combien de choses j’ai pu croire dans ma jeunesse” (Cahiers, 28 février 1969, p.694). Din pasajul citat se vede doar distanțarea de ideile „nebune” de la 23 de ani. De nicăieri nu reiese intenția de a renunța la un capitol întreg din carte, și nici dorința de epurare a tuturor „insolențelor preistorice” din volumul scris în junețe,  spre a-l „actualiza”, a-l aduce pe calapodul gândirii sale de maturitate.

Despre criticarea sa în baza celor scrise în Schimbarea la față  el consemnează că „atacurile în chestiune au neprețuitul merit de a-mi îndepărta vizitatorii. Sunt excedat” (30 aug. 1979, către Aurel Cioran). Când deja suferea de Alzheimer, valurile de vizitatori (/ atacatori) s-au intensificat (vezi Dan C. Mihăilescu, La Paris cu silogismele amărăciunii, în „România literară”, nr. 49, 6 dec. 1990). La acea vizită din octombrie 1990, bătrânul Cioran căzuse în genunchi în fața tânărului comunist care-i adusese să citească „atacul” plasat în prefața cărții-pretext de vizită, despre care aflase deja). Dacă n-ar fi fost bătrân si bolnav, i-ar fi închis „atacatorului” ușa în nas. Fostul comunist Dan C. Mihăilescu ar fi reținut cu acea ocazie opinia lui Cioran după care „nimeni nu are dreptul să se folosească de afirmațiile lui mai vechi” ca să-l atace în prezent, la vremea când gândește altfel. Numai că toți foștii comuniști, nefiind împiedicați de nici un scrupul moral (și de nimeni) exact aceasta au făcut: n-au ostenit decenii de-a rând să-l tot atace, folosind cu râvnă afirmațiile lui Cioran din scrierile de tinerețe. Atacurile turnătorului Zigu Ornea l-au determinat pe scriitorul Doru Cosma (autor al volumelor „Socrate, Bruno Galilei…” ; „De la Dante la Zola” și „Scriitori în fața justiției”) să publice textul „Dreptul la căință a autorului”, în „România literară” din 11 aprilie 1991.

În vizită la Cioran a venit și Alexandru Mirodan din Israel, cândva autor al textului „Anti-Cioran”  din Gazeta literară” scoasă la vremea proletcultismului.  Ca să-l scrie în 1958, citise „cărți interzise”,  fără însă a risca temnița politică. In 1958 Mirodan se arătase mare patriot, scandalizat de „înjurăturile de ceară la adresa țării” (A.M). Filozofului Noica, arestat în 1958 împreună cu o mulțime de intelectuali cuprinși de securitate în „lotul Noica” i se pusese în cârcă și vinovăția de a fi citit scrierea cioraniană interzisă: La tentation d’exister (1956). Autorul „Dicționarului neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română” a sosit în 1995 la Paris să-l vadă în ascuns pe bătrânul Cioran, căci vizitele erau permise doar familiei. Pe patul de moarte, Cioran i-a spus fostului comunist Alexandru Mirodan că el nu este anti-semit  (vezi Alexandru Mirodan, „Bolnavul”, în volumul CIORAN în conștiința contemporanilor săi din exil, Criterion Publishing, 2007, antologie de Gabriel Stanescu, pp. 210-212).

Pe cititorii prietenului său, Noica îi desemnase la o anchetă de Securitate drept „clienții lui Cioran”. In Cahiers. 1957-1972 (Gallimard, 1997)  găsim și confirmarea faptului că filozoful nu fusese cu totul nedrept. Fiindcă Cioran scrie într-un caiet că a primit și epistole care ar fi trebuit să fie adresate unui psihiatru. Noica mai sesizase reluarea în franceză a acelorași teme din cele șapte cărți scrise în românește până în 1947. Filozoful de la Păltiniș făcuse remarca inteligent-răutăcioasă „citești o carte, le-ai citit pe toate” (6).  In paginile scrise lăutărește despre Cioran prin 1991 și cuprinse de Pleșu în culegerea de articole Limba păsărilor (Ed. Humanitas, 1994) abundenţa de citate lungește articolul fără justificarea vreunei idei personale, oricât de superficială ar fi fost ea. Din pricina greutății cu care scrie, Andrei Pleșu mai reintroduce aceleași texte între diferite coperți. De pildă, jumătate din articolul din Limba păsărilor (1994) figurează, fără nici o modificare, în culegerea de texte „Față către față. Întâlniri și portrete” (pp.209-222) publicată de Humanitas chiar în anul centenarului nașterii lui Cioran (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/).

5. Mimetismul intelectual al dilematicilor

Abordarea „după ureche” a scrierilor publicate în România de Cioran are (ca să spunem așa) „neprețuitul merit” de a reaminti acel model de succes, cu recitarea televizată de poezie, interpretată de Andrei Pleșu răstit sau flegmatic. Materialul („poetic”), de prelucrat în formă răstită sau blazată, Andrei Pleșu îl pescuiește prin 1991 (data probabilă a textului pentru Colocviul „Cioran”, București-Sinaia) din ecourile în presa interbelică a volumului Pe culmile disperării (1934), premiat de Societatea Scriitorilor Români și editat de Fundaţiile Culturale Regale (7). O recenzie din interbelic ar ilustra “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”,  alta “luciditatea niciodată contrariată” (1994, p.178). Recenzia din noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Constantin Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării” (cf. Serban Cioculescu). Materialul cu grijă ales este interpretat de fostul muzeograf de la Tescani după tipicul aducător de succes înainte de 1990, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul.

La clientela lui Andrei Pleșu (în calitatea sa de „dilematic” sau de distribuitor de burse, prin intermediul Colegiului Noua Europă fondat împreună cu fata lui Leonte Răutu) se remarcă imitarea rețetei de succes cu recitarea lui Eminescu răstită sau blazată. Apreciat de Pleșu pentru „gândirea viguroasă si scrisul excelent” (A.P.),  dilematicul Valentin Stângă împarte forumiștii în („Dilema veche”) pe categorii. Recitatorul patriot al lui Pleșu devine (în „scrisul utilitar”) al lui Vali Stângă „forumistul patriot” care este „paseist”, „argumentează cu Eminescu”, e „protocronist”, îi „adoră pe daci” și pe „voievozii feroce”. Stângă combate și „paranoia” forumiștilor „insomniaci” care deconspiră imaginare conspirații. Dilematicul mai dă în vileag „lucrătura” forumiștilor „mercenari”, „demolatori de vedete” pe care îi crede „tocmiți” (fără a spune de cine) să „spurce statuile, inșii cu operă, figurile de panteon”. Oare la ce statui de panteon s-o fi referind? La Vintilă Horia, Lucian Blaga, Cioran, Noica, Nae Ionescu sau Mircea Eliade este exclus să fi ajuns gândirea sa „viguroasă”. Fiindcă Vali Stângă urăște paseismul si notorietatea internațională a exilațior români.

Theodor Cazaban ghicise „vârful cozii diavolului” sau efectul îndoctrinării comuniste la cei care discută trivial despre Eminescu, după exemplul „dilematicilor”. Prin 1997 și-a amintit de o plimbare cu Cioran, când, recitându-i din Eminescu, l-a văzut „scuturat de un frison”. Poetul îl curemura și pe Eliade, „pentru că Eminescu este Orfeu”. Cu el ne aflăm „în fața marelui mister al cuvântului poetic”. Dar asta „nu intră în categoria discuțiilor penibile din Dilema”, a mai adăugat Theodor Cazaban (Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002). Prevăzând parcă inflația de carte de după 1990, cu piața gemând de trăncăneli comuniste înregistrate și plasate între coperți (8), filozoful Constantin Noica spusese că a avea „operă” nu echivalează cu mulțimea volumelor publicate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul ne-editării operelor complete ale lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ). La sâmburele acesta de adevăr n-o să ajungă însă niciodată vreun dilematic invidios pe valoarea și cantitatea operei academicianului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

In cazul salariatului Mihail Neamțu interesat de istoria religiilor, recitatorii patrioți ai lui Andrei Pleșu (diabolizați de Stângă prin categoria „forumiștilor patrioți”) devin „noii rinoceri ai ortodoxismului”, „talibanii postărilor online” din „gherila mediatică”, adepții „românismului demofil”, prinșii în „capcana trecutului”. Însuși directorul său Pleșu îl diabolizase pe „ortodoxul rudimentar, apologetic până la furie, patriotard”. Din Cioran, dilematicul Pleșu n-a reținut ideea după care creştinismul ar fi o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri, – scrie fostul student al inițiatorului Scolii trăiriste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului, pe hârtie, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, nr. 2/ 147, febr. 2020, p.12) -, creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peregrinările lui Cioran prin textele asceto-mistice ale Filocaliei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ).

Mizând în exclusivitate pe „anti-românism”, minorele idei reţinute de Andrei Pleşu mai au neajunsul că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/). Cu limbajul instrumentalizat politic abuzând după 1990 de sintagma „noi românii”, Medenagan – admirator al inexistentei Scoli de la Păltiniș, negată de C-tin Noica pentru că în domeniul filozofiei vizitatorii săi n-au dat nimic de valoare, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/) -, trâmbița în culisele wikipediei „neantul” cultural valah. „A spune că faci parte din grupul de la Păltiniș -mai scria acolo Medenagan – pe motiv că l-ai văzut de câteva ori la față pe Noica este de un caragialesc enorm, de desen animat” (wikipedia accesată pe 5 mai 2014).

Antonio Di Gennaro invoca într-un interviu „neantul valah”. Când este citat Cioran cu „neantul valah”, eu cred se extirpă înțelesul chiar numai lăsând de-o parte ideea  – cuprisă de Emil Cioran și în Manifestul…  scris în casa lui Crăciunel vara anului 1935 cu Petre Țuțea, Sorin Pavel și Nicolae Tatu, Manifest pe care Cioran nu l-a semnat ca să nu-și treacă numele „alături de un  Crăciunel”, vezi Manifestul revoluției naționale ( Sighișoara, 1935, ediția a doua, Ed. Crater, București, 1998, p.103) -,  după care românii și-ar abandona „neantul” dacă ar lupta împotriva minoritarilor .

In cripto-securismul brucanian de după 1990, foștii comuniști (plasați mai la vedere) au dovedit o predilecție pentru prezentarea trunchiată a acestui citat, știind bine că fosta Editură Politică a Partidului Comunist a cenzurat întregul capitol despre „Colectivismul național” din Schimbarea la fată a Romaniei (1936, pp.127-150). După tânărul de 25 de ani, „un organism național sănătos se verifică totdeauna în lupta împotriva evreilor,  mai cu seama atunci când acestia prin numar si prin obraznicie invadeaza un popor” (Schimbarea la față, 1936, p.129). Pe aceeași pagină se mai poate citi o prostie: „De ce nu există nici un om pe pământ  care să iubească pe evrei in mod naiv, spontan, fără să știe?” (p.129).  In cuprinsul capitolului cenzurat de Editura Humanitas, întâi Cioran  pare luat de valul anti-semitist la modă în Germania, apoi inteligentul student al lui Nae Ionescu realizează absurdul unei reacții naționale ca revoltă împotriva minoritarilor. Cioran va scrie limpede că un astfel de naționalism este „periferic” și „minor”, după cum minoră îi apare în 1936 însăși reacțiunea față de minoritari. In final Cioran se arată convins că „problema iudaismului este tot atât de complicată ca aceea a existenței lui Dumnezeu” (p.130).

Cu un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (9), Andrei Pleșu repetă spre finalul înseilărilor sale mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu,„…Un creier care arde…” , în Limba păsărilor, 1994, p.179, posibilă comunicare la primul Colocviul „Cioran”, București-Sinaia, oct.1991). Dilema descoperită este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).

6. Inocularea rușinii de a fi român

Preocupat de drama propriului “blocaj” (10) – în interval, cum spunea Noica (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/isabelavs-plesu-contextualizari-2.pdf ) -, Andrei Pleşu remarcă la Cioran “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Probabil că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006).

La 22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (vezi Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului  și vol.: Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, 2004). Insăsi temnița comunistă făcută de  Noica după ce a dat manuscrisul despre Hegel turnătorului Zigu Ornea care l-a dat pe ascus Securității  (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018),  i-a apărut lui Pleșu drept o pedeapsă bine meritată (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica”, https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/).

Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele „agonicului” Cioran, dilematicul moralist reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia.

Cu un alt citat din “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în culegerea Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010 menţionează “ruşinea de a fi român” în interviul luat de Daniela Oancea.

Premiza lui  Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte,  scriitorul  “agonic” Cioran ( https://isabelavs2.wordpress.com/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat/) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (Cioran, op.cit.).

Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului, Andrei Pleșu, fost vizitator al „groparului culturii române” (Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu) a criticat si înainte si după 1990 patriotismul sub forma combaterii paseismului. Marea surpriză a lui Noica (vag știutor doar al regimului de excepție de care se bucura Pleșu din partea Ministerului de Interne) a fost să citească acel text în care istoria românilor ar fi fost doar paseism   “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (vezi A. Pleșu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară (apud. Petre Țuțea), „dilematicii” foști bursieri ai lui Pleșu combat și ei „paseismul”.

Read More »

2 Apr
2020

Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*

Motto:

,,Remarcabil specialist, economist și filozof, Mircea Vulcănescu este un prinț al spiritului, ale cărui clarviziune, subtilitate și precizie nu sunt egalate decât de marea sa inimă și de frumosul și nobilul său caracter” (Thomas Masarik, președintele Cehoslovaciei).

Încercând să vadă dincolo de manifestările concrete ale doctrinei marxiste în numele căreia au fost sacrificate cca 65 de milioane de vieți umane (apud. Soljenițîn, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ), renumitul savant Mircea Eliade (1) spunea într-un interviu că există în societatea modernă o nevoie de mit ca de „pâinea cea de toate zilele”. Condiționat de tipare mitice iudeo-creștine, Marx ar fi văzut viitorul ca pe o societate fără tensiuni, lipsită de ură de clasă, fiind dispărute clasele într-un soi de rai pe pământ. Ar fi vorba de o „secularizare a marelui mit iudeo-creștin despre raiul care a existat la început și care va exista la sfârșit…când leul va îmbrățișa gazela”. La acel interviu din 1984 s-a ferit însă a aminti spusa românească după care iadul e pavat cu intenții bune…

Evacuat de „marxiști” din propria casă din care i se lăsase o singură cămăruță de locuit (2), academicianul Dimitrie Gusti îi marturisise lui Constantin Noica în 1954 că ar fi vrut să-l aibă drept urmaș la conducerea Catedrei de sociologie pe Mircea Vulcănescu. Fiindcă filozoful ucis în 1952 în temnița Aiudului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) fusese cel care limpezise tehnica de cercetare monografică.

Pe când era încă student, nu la Filozofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licența în ianuarie 1925, ci la Facultatea de drept, unde urma să-și dea licența în vara aceluiași an, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti. Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, profesorul Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit după Duminica Tomii pentru zece zile spre Goicea Mare (vezi Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997, p. 69-78), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se naștea, în primavara anului 1925, Sociologia monografică românească.

In preajma celui de-al doilea război mondial, Scoala sociologică a lui Gusti ajunsese a fi focar de concentrare și de iradiere a spiritualitații românești interbelice. Ea reunea în timpul anului universitar pe la conferințele Institutului Social Român organizate de profesorul Dimitrie Gusti și la vreme de vară în cercetarea câte unui sat românesc, tineri studenți sau absolvenți dintre cei mai dotați, alaturi de personalitați afirmate în cultura interbelică. Incă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale sociologice și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul și sclipitoarea inteligență a profesorului Nae Ionescu (3), pentru licența în filozofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o tema de sociologie privitoare la diferitele fațete ale raportului dintre individ și societate.

Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai facuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, “pe pamântul neprefacut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri”(vezi Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81). Incepând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului după observații “făcute direct asupra așezarilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară” (Ibid.). Toate constatările de pe teren, adunate la început după un prim plan de cercetare din 1925-1927, iar apoi cu metoda pusă la punct în 1928 de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei – Suceava, trebuiau să fie înțelese fenomenologic. Intrucât descrierea fenomenologică ducea la aflarea “felului de a fi” al faptelor sociale, la semnificația lor. Considerând viața socială a sătenilor ca o forma a vieții în genere, ea putea fi integrată în ritmul cosmic. Acest lucru a fost văzut cu claritate de filozoful Mircea Vulcănescu.

Pe teren, între monografiștii de la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu s-a găsit între 10 iulie și10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța. “La deschiderea cursului anului următor, Gusti a început prin a spune studenților : Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!” (4).

Insuși profesorul Gusti recunoștea că “în timpul cercetărilor la sat Mircea Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție”. Inițiatorul Scolii monografice era extrem de încântat de formula definitivă de cercetare pe teren la care filozoful Vulcănescu ajunsese prin sistematizarea metodologiei. La început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor fusese îmbunatațirea tehnicii de cercetare. In satul Fundul Moldovei filozoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. “E greu, dupa Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare”, scria H. H.Stahl în volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (București, Ed. Minerva, 1981, p. 145).

Despre metoda de cercetare monografică a mai tratat sociologul Traian Herseni (5) într-o conferința cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile monografice. La secțiunea “cadre” Herseni a prezentat în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură. La secțiunea “manifestari”, asistentul Mircea Vulcănescu a prezentat în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (cf.  Marin Diaconu, Scoala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2000).

In volumul botezat, într-o lacuna de inspirație, cu același titlu pus de Diaconu și celui de-al doilea volum de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, s-a strecurat o eroare la p. 202 unde citim că în “1929, octombrie – Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti”. Informația este falsă, întrucât, lipsindu-i licența în filozofie, H.H. Stahl nu putea fi în 1929 asistent încadrat oficial ca și Mircea Vulcănescu. Abia în 1933 Stahl a redactat lucrarea „Tehnica monografiilor sociologice” care i-a servit “dealtfel și ca teză de licența” (cf. H.H. Stahl, Amintiri și gânduri..., Ed. Minerva, București, 1981, p.157). Poate Marin Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică de la Măriuca Vulcănescu din viața generosului ei tată și pe urma s-a razgândit: Ajutat de avocatul H.H.Stahl (1901-1991) să se despartă de Anina Rădulescu-Pogoneanu (6), din 1929 Mircea Vulcănescu îi dădea lui Stahl (căruia îi oferise și posibilitatea de a locui în propria sa casă) jumătate din leafa pe care numai filozoful Vulcănescu o primea în calitate de  asistent încadrat oficial. Intr-un articol publicat la 29 ianuarie 1933 (în “Dreapta”) Mircea Vulcănescu notează: “sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumatate”. După ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, Stahl i-a devenit din 1929 asistent onorific, adică fără leafă, având obligația de a-și face între timp studiile la Facultatea de Filozofie și litere, ocazie cu care l-a audiat și pe Nae Ionescu „dăruit cu o inteligență excepțională”. Devenit prin anii șaizeci apropiat al unui ideolog din structurile de vârf,  Miron Constantinescu (aka Mehr Kahn, vezi istoricul literar Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, Bucureșrti, Fundația Luceafărul, 2001, vol. I, p. 861, inchizitorul marxist care se opunea vehement publicării savantului Mircea Eliade), H. H. Stahl este făcut membru corespondent al Academiei R.S.R în 1974, iar membru plin în cripto-securismul brucanian de după 1990. In secolul XXI, G. Socol îl va cocoța în rândul „mentorilor”  Școlii sociologice de la București (vezi on-line „Revista calitatea vieții”, 2002, consultată pe 20 marie 2020).

După campania monografică din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune lui Vulcănescu să-i devină asistent și îl însărcinează să se ocupe în continuare și la seminar de probleme de tehnică a cercetarii monografice. “Seminarul meu, – consemnează Mircea Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru…Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl” ( cf. Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83). Desigur după ce stenograful lui Gusti a terminat Facultatea de filozofie și litere. H. H. Stahl a fost  „încadrat oficial, ca asistent, doar în 1943″ (H.H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Dimitrie Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni, încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific la întoarcerea din Germania studiilor sale post-universitare.

Scoala monografică de la București  – model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din occident – a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie reunit la București. Proiect zadarnicit din cauza izbucnirii războiului. Cu singurul avantaj că, în vederea Congresului, profesorul Dimitrie Gusti a încurajat si susținut material redactarea și publicarea unor lucrari ce-și așteptaseră cam mult finisarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansa de realizare. Folosind și munca altor cercetători ai satului Nerej pe care nu i-a mai menționat ca autori, una din lucrările de atunci a fost redactată cu maximă viteză de H.H. Stahl dictând-o direct în franceză unei dactilografe (nemenționată în volum) care stăpânea perfect ortografia limbii franceze.

Ca urmare a aprofundării aristotelismului ajuns la modă odată cu neo-tomismul francez, Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de profesorul său și “teoriile corespunzatoare ale catolicismului neotomist” ( vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza. Intre Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească” nr. 8-9/1993, p. 112-115). Asistentul preferat a așezat  “sistemul lui Gusti pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Op. Cit.).

In opinia filozofului Mircea Vulcănescu, “cheia succesiunii formelor /…/ nu stă în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două (cosmologic și biologic) erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două (psihologic și istoric) nu putea fi tăgduită” (Ibid.). Filozoful subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni “care n-a șovait să împingă complet sociologia printre științele spiritului”. Lui Mircea Vulcănescu i s-a parut că ar fi tradat gândul profesorului Gusti, dacă nu ar  fi pus în relief  “caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti”. Acest fapt, constata filozoful Scolii monografice, îi  înlesnea înțelegerea bisericii ca „cheie de boltă” (ibid)  a relațiilor dintre lumea fizică si cea spirituală.

Cu vastul său orizont filozofic, Mircea Vulcănescu a pledat pentru ințelegerea “esențial predicativă” a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia, prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea esenței manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au aparut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau patrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă ca exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: “Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu…”. In formulă supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului și alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființa ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalitații este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat, fără o “traire în înseși condițiile lui” ( Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169).

Se pare totuși că nu numai o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat era în masura a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Fiindcă stenograful H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice încă din vremea studenției sale la litere și filozofie, când a vrut să prezinte filozofia populară, el a consemnat eronat că aceasta ar cuprinde doar gesturi și ritualuri magice menite “să acționeze” către silirea la o supunere în fața voinței omenești.  La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia greșită a lui H. H. Stahl,  ar avea – fără  nici o deosebire de ritualurile magice – același scop: “înduplecarea” la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (H. H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 243).

Sistematizând și clarificând metoda lui Gusti, Mircea Vulcănescu a ajuns la o sugestivă formulă sintetică: C+M=V, unde se pun în evidența cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), i.e. patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal,  și manifestarile ce decurg sub influența cadrelor , subliniind totodată rolul voinței sociale. Ultima este privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestari.

Sistemul gustian ar reuni în felul acesta ambele tendințe, cea a sociologiei cadrelor sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (altel spus, a manifestarilor). Insăși metodologia de cercetare implica pluridisciplinaritatea. La o campanie de cercetari monografice trebuiau să participe cel puțin doisprezece cercetatori diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf  pentru cadre. Iar pentru manifestari, un economist, un jurist, un cercetator al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetatori ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestari: limba și obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care “nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurarilor în care ea se desfașoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumita forță de reacțiune  /…/ o anumita capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voința sociala” ( vezi Mircea Vulcănescu, Publicătions de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Mariuca Vulcănescu în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 176).

Dintr-un articol apărut abia după decembrie 1989, aflăm de la sociologul Traian Herseni că Mircea Vulcănescu își adusese în cadrul Scolii monografice un însemnat aport nu numai în domeniul “manifestarilor sociale”, scriind în 1932 acel studiu “extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice, dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare monografică prin cadre și manifestari. Traian Herseni, care a publicat cele mai multe lucrari de sociologie (vezi Paula Herseni, Din publicățiile Scoalei sociologice de la București, 1971 în vol.: Sociologia militans.VI, Ed. Stiintifică, p. 155-214) are grijă să nu uite a evidenția noutatea adusă de filozoful Mircea  Vulcănescu. Datorită contribuției vulcănesciene, sistemul gustian a câștigat în valoare prin prognozele devenirii sociale, pornind de la considerarea cadrelor drept “virtualitați sociale”, ce pot avea manifestari reduse sau dezvoltate, cadrele fiind chiar “putințele devenirii sociale” (vezi Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. “Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, numar omagial “Mircea Vulcănescu”, p. 131). După o altă prețioasă remarcă a lui Traian Herseni (1907-1980), contribuțiile teoretice ale lui Mircea Vulcănescu  erau “în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completari și dezvoltari, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o stralucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treapta mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodata” (cf. Traian Herseni, op. cit., p. 130).

Școlit în mediul academic francez unde se familiarizase cu neo-tomismul, filozoful Vulcănescu (totodată și economist al Scolii sociologice de la București) va înțelege teoria cadrelor ca putințe ale devenirii sociale. Ceea ce îi permitea să înlăture “tot ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de-o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale”, reușind a păstra “tot ceea ce era bun din învațatura fenomenologică a lui Nae Ionescu” (cf. Mircea Vulcănescu). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filozofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (vezi Mircea Vulcănescu, Existența concretă în metafizica românească).

In plină dictatură comunistă, când a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale epocii dinainte de 23 august 1944 trebuia neaparat criticat, Henri H. Stahl a reproșat “inventarierea problemelor pe cadre și manifestari“, axându-și critica pe faptul că D. Gusti ar fi stabilit astfel “o lista a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată”, ceea ce implică realizarea cercetarilor prin “reprezentanții profesioniști ai… biologiei, psihologiei, istoriei…” (H.H. Stahl, Amintiri…1981, p. 105).

Accentuând pe “dizidența” sa în cadrul Scolii gustiene,  H. H. Stahl se face a uita că investigațiile interdisciplinare (7) au avut în România, în colectivele de cercetare pe teren conduse de Gusti “o prioritate de necontestat” (Traian Herseni, Sociologie. Teoria generala a vieții sociale, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 32), caracterul esențial al monografiei sociologice fiind “cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social” (Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în: “XXV ani de învațamânt universitar. D. Gusti și Scoala sociologică de la București“, Institutul Social Român, București, 1937. Republicat în vol.:  Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p.100).

Când H. H. Stahl își amintește de folcloriștii, geografii, istoricii, filozofii, biologii, matematicienii (/statisticieni, precum Octav Onicescu), economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc… care au luat parte, alaturi de sociologi și de studenți la cercetarile de prin sate, gasește că echipele de monografiști din Scoala lui Gusti erau cam “hibride” (H.H. Stahl, Amintiri si gânduri..., Editura Minerva, București, 1981). Dar nu reușește a-și păstra atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestari de-a lungul întregului volum de amintiri. H.H. Stahl se contrazice singur atunci când scrie : “Cadrele și manifestarile erau … un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să marturisesc că azi încă, atunci când judec o problema socială, o trec automat “interdisciplinar” prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor” (H.H. Stahl, Amintiri…,1981, p. 102).

Pentru a lămuri cât mai deplin încotro bătea de fapt critica “inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestari“, este necerar a ne reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiaza “pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestarilor” ( Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 80).

In memoriile sale, H. H. Stahl își afișeaza cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament fața de internaționalismul comunist. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre  kominterniști, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Serban Voinea) la acea lovitura de Stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când conspiratorii au urmărit, imediat după constituirea României Mari (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/ 133, decembrie 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/  ), dezmembrarea țarii în beneficiul noului stat sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (vezi Magda Macici, Grefa comunista din România, în  rev. “Memoria”, nr.  6/ 1992, p. 127). Manifestația muncitorească din Piața Teatrului Național a urmărit acapararea puterii după modelul rusesc al luarii cu asalt a Palatului Regal. În 13 decembrie 1918 a fost prima acțiune de amploare a Partidului Socialist din România (de orientare “marxistă” și botezat astfel pe 9 dec. 1918). Manifestația a fost “organizata cu bani de la Moscova, bani ușor de acoperit  prin Tezaurul nostru național sechestrat în timpul razboiului la Kremlin și nici azi restituit țarii noastre” (Ibid.). Aceasta conspirație ce s-a vrut a fi o lovitura de stat, pusă la cale, între alții, de Ana Pauker și I.C. Frimu, a eșuat “căci riposta românilor a fost promptă. Desigur, din rândul manifestanților (dar și din rândul organelor de intervenție) au căzut câțiva zeci de  morți și  răniți. Toți aceștia vor aparea în istoriografia comunistă, nu ca atentatori la viața României, ci drept eroi” (vezi Magda Macici, Op. Cit.).

Fiul lui H.H. Stahl (Paul H. Stahl, din 1969 stabilit în Franța) desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de “Scoala lui Gusti și a lui H.H. Stahl” într-o carte despre sate balcanice (în engl., 1986, în română, 2000). Exagerarea sa ar fi oarecum de înțeles, venită din partea fiului celui care a tradus în franceză lucrările cercetătorilor satului vrâncean, publicate de Gusti în 1939 în trei volume (Nerej. Un village d’une région archaique). De-a dreptul de neînțeles este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite denumiri, într-o recenzie tiparită în august 2001 de o revistă (“Archaeus”.Tome IV /2000. fasc. 3, p. 248) cu nejustificate pretenții de probitate științifică, editată de Centrul de Istorie a Religiilor (din cadrul  Facultății de istorie a Universității bucureștene), condus de Andrei Oișteanu (8), nepotul lui Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu, „șeful real al tuturor mandatarilor locali ai Kremlinului”, responsabil al „inchiziției marxiste” ca șef ideologic al Partidului Comunist din România, el personal debarcat de Ceaușescu, dar având familia „stricto și largo senso rămasă la putere chiar și în România de azi” (9).

Nefericita denominație folosită de Paul H. Stahl apare cu atât  mai deplasată cu cât tatăl său (H.H.Stahl), în cartea Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (1981), a ținut cu tot dinadinsul să se păstreze la distanță de „mentorii” Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu, afișându-și cu mândrie calitatea de așa-zis „disident” al Scolii lui Gusti.

Read More »

2 Apr
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Iubirea în „natură statică”…

Iubirea în „natură statică”…

 

Natură statică…
vasăzică nu mai plec nicăieri
fiindcă Lumea a venit la mine.

Natură statică…
adică Moartea trebuie să aștepte
fiindcă nu mai are nimic de făcut.

Natură statică…
adică aici încap toate. Toate.
O floare, un pahar și… restul Existenței.

Și, desigur, natură statică…
fiindcă Iubirea stă cu noi. Pe loc.
Căci nu mai e timp

nu-i viitor
înspre care
s-O alungăm.

Ierod. Iustin T., 1 aprilie 2020

1 Apr
2020

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici,  iar în al doilea pe Homer,  între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei,  pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu,  cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului,  aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.”  Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.”  Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Ceea ce întreprinde însă Odobescu mai departe e cu totul eronat. Făcând muncă de pionierat, la abia un deceniu de la publicarea poemei el nedispunând de datele necesare, crede a fi descoperit originea sud-dunăreană a Mioriţei. Raţionamentul său e următorul: fiind vizibil înrudită cu Linos-ul grecesc, Mioriţa nu putea apare decât acolo unde contactul românilor cu arta grecească se întâmpla, în cea mai sudică ramură a lor, aromânii aducând apoi poezia în nordul Dunării (cel mai târziu în secolul XV, susţine Odobescu).

Noi beneficiem azi de o cu totul altă perspectivă. Mia de variante publicate, catalogate, clasificate după nuclee tematice, dispuse în teritoriu pe hărţi amănunţite, ne facilitează o judecată limpede. Privind harta cu localităţile de unde Mioriţa a fost culeasă, noi avem în faţa ochilor o extrem de exactă oglindă a răspândirii neamului românesc, din vestul Peninsulei Balcanice până către Bug şi din Carpaţii Nordici până în Olimp. Centrul acestei uriaşe galaxii se găseşte, evident, în teritoriul daco-român. Analiza din cele mai diferite unghiuri a tuturor variantelor, l-a condus pe Adrian Fochi, în substanţialul studiu ce însoţeşte corpus-ul mioritic întocmit de el, ca şi pe alţi cercetători, la concluzia că Mioriţa a luat naştere în Transilvania.

Dacă am considera că răspândirea Mioriţei s’a făcut prin difuziune, liniile ce ar indica împrăştierea ei ar trebui să arate ca nişte raze pornind din Transilvania (sau, în orice caz, din spaţiul daco-român, unde se constată cea mai mare densitate a variantelor) spre punctele cele mai îndepărtate. Read More »

31 Mar
2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine

„Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

 Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.”

                             (Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

  

 

 Logosul – Fiul lui Dumnezeu, Lumina, Cuvântul şi Zidirea Vieţii, Izvorul Cerului senin şi-al Pământului înmiresmat peste care a pus Omul-Rege, suveran al chemării şi al conlucrării cu Atotcreatorul, întru care Şi-a revărsat întreaga Sa Frumuseţe şi Iubire, Splendoare şi Cântare, purtându-Şi peste tot Aura, Voinţa şi Dorul Său pelerin.

   „La început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.

   (Evanghelia Apostolului Ioan, 1, 1-4)

 

   Obârşia lumii este deci, Voinţa divină. Cele Şapte Zile ale Creaţiei nu sunt un proces natural în sine, ci sunt miracolul Voinţei şi Iubirii lui Dumnezeu înainte de timp şi de spaţiu, dinaintea începerii funcţionării întregului proces natural al cosmosului şi al omenirii. Cele cunoscute nouă prin derularea Evenimentului fenomenal al creaţiei le-am aflat prin revelaţia dumnezeiască, nu prin speculaţiile şi extrapolările ştiinţifice.

   Logosul Dumnezeu – Cuvântul dătător de viaţă, odrăsleşte şi înfrumuseţează Poemul Creaţiei Sale cu cuvintele omeneşti ales împodobite, ca o Corolă a Pomului cunoştinţei Binelui şi răului, rânduite diafan, serafic, armonios şi strălucitor în limpeziri liturgice pe Altarul Cosmosului unde este aşezată pururea Cartea Vieţii.

   Dumnezeu a săvârşit prin gândirea Sa, lucrarea naturală a Creaţiei Sale în cele Cinci Zile programate din veci, prin expresia-voinţă a Logosului: „Să fie!”

   În Ziua a Şasea l-a creat din Dragoste pe Om, prin Zidire divină, după Taina Treimii, după Chipul Său, Iubire-Adevăr-Libertate întru perspectiva Asemănării cu Creatorul, a Vieţii veşnice conferindu-i Şase Zile liturgice, de conlucrare, comuniune, creaţie, slujire şi slăvire iar pentru odihna sinelui său i-a binecuvântat  Ziua a Şaptea.

   „Aceasta este obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor!” (Geneză 2, 4)

   Zilele Creaţiei au fost făcute pentru Om, iar Omul a fost zidit pentru Zilele Creaţiei!

   După Ziua a Şaptea, Creatorul a întrupat în centrul Creaţiei, Edenul – Grădina Raiului prefigurând astfel Ziua a Opta, care va aprţine unui viitor al viitorului. Cele şapte Zile sunt ale timpului creat, în timp ce Ziua a Opta aparţine Veşniciei necreate.

   Ziua a Opta este înainte de Creaţie, în timpul Creaţiei, în vremea Re-Creaţiei după Chipul lui Hristos şi în ultima Creaţie transcendentă, cea întru mântuirea omului.

   Ziua a Opta va deveni pentru Omul creştin singura Zi Neînserată a veşniciei divine.

 

   Timpul creat are Şapte zile, iar vremea Veşniciei o singură Zi, cea nesfârşită.

   „Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă prima Săptămână Mare a Creaţiei ca pe o imagine a istoriei mântuirii culminând în „ziua a opta” sau creaţia cea Nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui.” (Traites theologiques et ethiques, „Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966, Editions du Cerf., p.107)

   Însemnătatea celor Şase Zile ale Creaţiei divine arată sensul a ceea ce s-a petrecut întru ele: „ca şase lucrări ziditoare” ale Ziditorului, prin care s-a făcut Universul, neţinând de durată, fiindcă acestea, Zilele se măsoară teologic, nu altfel.

   Fiind lucrarea lui Dumnezeu, acele Zile miraculoase nu se subordonează legilor firii care guvernează lumea, ci Tainei Celui de Sus. Experienţa omului firesc nu se poate proiecta până acolo, căci nu poate pătrunde, acest lucru  fiind rezervat doar aleşilor.

 

  Sfinţii Părinţi care au primit misiunea profetică să scrie despre Facere, subliniază lucrurile într-un mod cu totul deosebit: „în cele Şase Zile ale Creaţiei lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, a avut  loc dintr-o dată, fiind spontană.” (Filocalia I-a)

 

   Sfântul Efrem Sirul înţelege că deşi Ziua creaţiei are 24 de ore, ea a fost cuprinsă de Dumnezeu într-o clipită: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua, cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare”. (Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6)

 

   „Arhiva fosilieră, precizează savantul Părinte Serafim Rose, nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele şase Zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”. (Ieromonah Serafim Rose-Genesis, Creation and Early Man. The Orthodox Christian Vision. Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000, p.65)

   De la Soborul de Taină angelic  al Heruvimilor, Serafimilor şi Arhanghelilor, Domnul a zburat pe aripile Vântului, uimind Stelele şi Luceferii din jur, risipind Norii albi cu strălucirea Feţei Sale, punându-şi în tunet tăria glasului Său, iar în neobositele izvoare cu undele albastre-argintii euforia Bucuriei, dezvelindu-ne Temelia lumii:

   „Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vîntului…

   De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

   Şi a tunat din cer Domnul şi Cel Preînalt a dat glasul Său…

   Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii.

      (Ps. 17, 12, 14-15, 17)

   Puterea, voia, autoritatea şi iubirea Ziditorului există în totul şi toate Îl doresc pe El.

   În toată Creaţia pulsează Bunătatea lui Dumnezeu, iar în totul lucrării perfecte a alcătuirii făpturilor, fenomenelor, lucrurilor se vede Marele Artist – Creatorul Absolut.

   Tot ceea ce respiră prin dragoste, inspiră prin iubire!

   Toate cele care agonisesc aromă, răspândesc mireasmă!

   Tot ce-i pătruns de frumos se răsfrânge ca splendoarea!

   Toate cele purtătoare de lumină se răsfiră întru străluciri!

   Tot ce-i zămislit prin dor se întrupează întru nemurire!

   Toate cele grăbite spre viaţă ÎL întâmpină pe Dumnezeu!

   Tot Omul îi datorează lui Dumnezeu viaţa şi uneori mântuirea!

   Toate aspiraţiile Omului trebuie să fie după Voinţa Domnului!

   Totul şi Toate trebuie să pulsese în sălaşul binecuvântat al Binelui şi cum totul doreşte binele, toate făpturile Îl doresc pe Dumnezeu, ca pe Mirele lor!

   „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

   Ziua zilei spune cuvînt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.

   Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.

   În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.

   În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara Sa.

   Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul Lui.

   De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului;

   şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui.”  (Psalmul lui David, 18, 1-7)

 

  Revelaţia dumnezeiască provoacă în oamenii iubitori de frumos, de adevăr, de libertate, de bine, de poezie, de artă, de creaţie, de cântare, o fascinantă încântare, capabilă se ni-L descopere pe Atotcreatorul, pe noi înşine şi lumea din jurul nostru.

   Nu atât natura ca armonie, cât mai ales Creaţia ca splendoare!

   Nu atât bucuria existenţelor, cât mai ales uimirea diversităţii creaturilor!

   Nu atât fiinţialitatea în sine, cât mai ales minunarea trăirii!

   Nu atât mirarea descoperirii, cât mai ales contemplarea cunoaşterii!

   Nu atât cuprinderea dorului, cât mai ales îmbrăţişarea iubirii!

   Nu atât seninul înţelegerii, cât mai ales izvorul înţelepciunii!

   Nu atât zidirea în sine, cât mai ales slăvirea Ziditorului!

   Nu atât Viaţa ca o apă curgătoare, cât mai ales Focul nemuririi!

———————————————-

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamț, 31 Martie 2020

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 27738

Ultimele Comentarii