14 Apr
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia

„Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pămînt: / Unde sînt cei care nu mai sînt?// Unde sînt cei care nu mai sînt? / Zis-a vîntul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute-n zbor.”

NICHIFOR CRAINIC

 

   Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

   Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

   Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

   Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

   Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

   Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

   Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

   Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale…Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

 Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă  a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

   Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

   În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

   Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

 

   În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa,  pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

   „Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

   Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

 

   Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

   „Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

   Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa…” (pag. 106)

   În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

   „În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români… După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit…

   După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6 ) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7 ) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare;  8 ) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9 ) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel…

   (pag. 107)

   Capitolul XIII-…Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

 

   Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

   „În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor…

   Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

   Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării…, cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

   Capitolul XIV-La recoltat de stuf

 

   Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

   De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

   Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului…

   Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism…

   În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească… În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

   (pag. 194, 199, 200)

 

   Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

 

   Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

   Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

   De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

   Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

 

   Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea. 

 

   Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei  tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

   Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

   Read More »

14 Apr
2019

Monah IUSTIN T.: Lucrurile care ne aşteaptă

Se pare că în lumea noastră de taine, nimic nu este oprit în nume.

   Şi când Adam a pus nume tuturor plantelor şi animalelor în grădina Edenului, pe care i-a dat-o Dumnezeu, niciodată nu s-a oprit la numele lor. Nimic nu l-a împiedicat să pună în toate o “aşteptare”… a înţelesului, a noimei lor. Un nume fără capăt.

  Aşa şi noi, să nu ne oprim în numele de “om”, ci în bucuria unei aşteptări de înţeles, despre care nu ştim încă nimic…

  Căci “omul” însuşi e un fel de cădere în aşteptarea înţelesurilor a toate!

  Zile neterminate.

  P. Iustin

Lucrurile care ne aşteaptă

Nu, niciodată lucrurile n-ar fi trebuit
să aibă nume.
Niciodată
n-ar fi trebuit să ne obişnuim cu ele.

Numele
trebuiau să fie căderi
în aşteptarea înţelesurilor.

Bunăoară, iarba
trebuia să fie o cădere
în aşteptarea înţelesului de iarbă.

Şi un copil în iarbă
e o cădere
în aşteptarea înţelesului de copil.

Şi-atunci, o!, hai să nu ne grăbim
să fim oameni…
Căci de la noi încoace
toate ne fericesc
şi flori şi stele şi urşi

din ziua facerii lor
toate căzute
în aşteptarea înţelesului de om!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

14 aprilie 2019

    

13 Apr
2019

Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE! Tomiris, aș vrea să ne spui la început câteva cuvinte despre tine, cum te percepi tu? Cine este TAMARA TOMIRIS GORINCIOI?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Născută în afara Țării, mereu, conștient sau inconștient,  am fost în căutarea identității. Îmi căutam lumea mea încă din copilărie.  În ochii lumii, am fost o ciudată, o visătoare și o romantică. În fine, sunt un vlăstar din Arborele milenar al neamului geto-dac, o Dacă născută în spațiul istoric al Dacilor Liberi. Acesta ar fi  blazonul meu heraldic,  de care sunt mândră și de care am conștientizat prin ani, în pofida restricțiilor și înstrăinărilor la care au fost supuși basarabenii.

Ioan POPOIU: Acum, să ne întoarcem spre origini, să ne spui despre locul natal, familia, părinții ?

Tamara Tomiris GORINCIOI: M-am născut în (fostul) județ Iași, astăzi Ungheni, la 15 km de Prut.  Părinții mei, simpli țărani, au făcut școala primară românească. Tata, Vasile, deși nu a făcut studii mari, mi-a fost și primul profesor. Era îndrăgostit de istorie, geografie și cred că mi-a transmis și mie. Adeseori venea la noi în ospeție unchiul Goriță, invalid de război, ostaş al Armatei Române, luat prizonier de ruşi. A ajuns până la Don.   Atunci își permiteau să vorbească mai multe, desenau pe podea harta lumii, punctau țările. Trăgeam cu urechea și era foarte interesant.

Părinții mei, cu șapte copii, munceau din zori și până-n noapte.    Eu, ca mezina,  eram scutită de munci, tata mă încuraja să învăț, să fac studii, să reușesc ce nu a avut posibilitate să facă el. Maică-mea, Xenia, cu 3 clase făcute la români (aşa cum se spunea) şi tatăl, Vasile cu tocmai 4 clase (dar care făceau cât două universităţi sovietice), noţiunile român, limbă română, le ştiam de mică. Deşi nu pătrundeam în sensul lor adevărat, îmi plăcea când la sărbători, părinţii şi rudele cântau “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

 A fost  poate cea mai impresionantă lecţie de istorie.  Ascultam cu sufletul la gură povestirile tatălui, care, pe timpul românilor, mergea cu carul cu boi la Iaşi după stofă şi merinde, despre cum au venit ruşii şi au prădat oamenii de grâne şi animale, cum au venit nemţii şi s-au purtat civilizat cu lumea.  Deşi nu făcea politică, simţeam din vorbele tatei o durere şi o mare părere de rău că “ne-au luat ruşii”, cum spunea el. Cu românii şi cartea era carte, şi viaţa era alta. De la părinţi am aflat şi despre alfabetul latin al limbii noastre. Tata, și aşa nu a învăţat să scrie cu buchii ruseşti. …  Iar mama nu ştia niciun cuvânt în limba rusă, în afară de pâine (hleb). Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o, când, odată, în timpul studenției,  captivată de viaţa studenţească, cei de acasă nu aveau nici o veste de la mine. Mă pomenesc într-o bună zi cu o scrisoare de la tata, scrisă în română, cu alfabet latin. Cu acea scrisoare m-am lăudat la jumătate de facultate, până într-o bună zi, când  epistola a dispărut. Cine ştie, poate  o mai recuperez din dosarul meu personal al fostului KGB.

Copil fiind, nu conştientizam că m-am  născut în afara Patriei, în  închisoarea cu nume Uniunea Sovietică, monstrul ce mi-a furat ce are un om mai scump pe lume – Ţara.   Nu  aveam de unde să ştiu  ce înseamnă Basarabia, România,  URSS.

Drama neamului, a părinților, am simțit-o tot prin prisma istoriei nefaste. În sat nu era familie, om, care să nu aibă drama sa, rude, părinți deportați în Siberia sau refugiați peste Prut. Despre refugiul basarabenilor  a scris Paul Goma, în romanul Arta Refugii sau în Săptămâna Roșie.  În timpul războiului, tata a fost recrutat în armata de rezerviști. Lucrător la căile ferate din Ungheni, centru raional. A scăpat de Siberia, pentru că avea copii mici.  Când ne-au ocupat rușii, în 1940, sora tatei, Eugenia, cu familia și un prunc de un an în brațe, a încercat să treacă Prutul, în România. Rușii au tras în ei, omorându-i copilul. Cumplita dramă  a marcat-o pentru întreaga viață. Și-a ieșit din minți. Și-a revenit parțial și a amai avut un copil, Leontin.

Ioan POPOIU: Fiecare loc are saga lui! Cum este acest sat, Untești?

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Satul de baștină, copilăria, a fost panteonul care mi-a dat acea energie divină din care mi-au crescut rădăcinile. Situat pe o colină, de acasă, de pe prispa casei, vedeam împrejurimile, lumea, de sus. Vedeam pădurea, cerul, vorbeam de una singură cu copacii, florile. Tata avea un ritual al său. În fiecare an, sădea câte un pom pentru fiecare copil. Al meu, întâi a fost un cireș, apoi, un cais, apoi, un nuc.  Îmi plăcea să merg cu oile la păscut cu alți copii de vârsta mea. Pădurea mă fascina și, de pe atunci, încercam să compun povești, poezioare.  Îmi amintesc și acum o strofă din prima poezie scrisă, fiind prin clasa a 7-a: /Pădurea e vioară, Din taine și din dor,/Trezită primăvara, în murmur de izvor/. Am publicat-o într-o revistă cu nume comsomolist, “Scânteia leninistă”, și am primit 300 de scrisori. Pe atunci nu exista netul.

Despre istoria și vechimea satului Untești, al Unghenilor, situate pe maul estic al Prutului,  am aflat mai târziu, din arhive și cărți ale renumiților cercetători basarabeni Gheorghe Bezviconi, Ioan Pelivan, Paul Mihail, refugiați în timpul războiului la București. O legendă populară, culeasă de folclorişti prin părţile locului, cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu, din satul Unteşti. Acesta ar fi avut o fiică  frumoasă, care într-o zi a fost furată de turci. Îndată a fost organizată o goană şi, pe locul unde a fost eliberată, boierul a dispus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite unghii, de unde şi denumirea – „Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul din jurul cârciumii a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni.

Alte date fac trimiteri la boierul Dumitrache Carastate din Iași, care avea în proprietate moșii la Unțești, Pârlița și Todirești. La Unțești a construit un conac, o moară și o biserică.  După reforma agrară din secolul 19, conacul s-a ruinat, iar noua proprietăreasă, sora lui Anghelichia, a construit la 1875, pe o colină din preajma satului, un turn medieval, ca un castel gotic, deasupra cu o aripă a lui Eol, care răsuna până la Ieși, la adierea vântului. Aici veneau în vizită prințul Cantacuzino, nobilii basarabeni Catargi, Stuart, Gafencu, Moruzi.  În copilărie, mergeam adeseori la Turn, pe dealul Redi, cum i se spunea, aproape devastat și ascultam cântecul tainic … de eol.

Este pomenit Unțeștii și într-o cronică veche privind Unghenii, una dintre cele mai vechi localităţi din Basarabia. Potrivit cercetătorilor, încă în secolul I – III d. Hr., pe aici îşi aveau drumul lor de negoţ grecii Pontului Euxin. Apoi, în evul mediu, vedem trecînd prin apropiere Drumul Sării, Drumul Pescarilor şi Marele Drum Comercial Tătăresc.

Un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru teritoriul oraşului actual un grup de şapte sate, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi. Printre ele și Unțeștii. Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare (DRH,A ,1976, 149).

Unghenii a fost vizitat în anul 1877 de vestitul arhitect francez Alexandre Gustave Eiffel, autorul proiectului podului feroviar peste Prut, construit în anul 1877, zis și Podul Effel. Pe la Ungheni, în august 1885, trece cu trenul spre Odesa (Ucraina) poetul Mihai Eminescu (1850- 1889). La Ungheni, în 1871, vine să se inspire şi să scrie prietenul lui Mihai Eminescu, scriitorul  Ion Creangă (1839 – 1889), care a locuit şi a activat la Iaşi în calitate de învăţător, inspector şcolar şi unde publică o parte din scrierile sale.

La Ungheni şi-a găsit refugiu prinţul Constantin Moruzi, unul dintre apropiaţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, intrat ulterior în dizgraţia acestuia. Dânsul a ctitorit biserica „Sf. Nicolae”, în anul 1882, unde şi-a găsit mai apoi locul de veci. Aici şi-a petrecut copilăria fiul său, Dumitru Moruzi, analist politic şi scriitor. Prin Ungheni a trecut de nenumărate ori scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea la vânătoare în codrii de la Rădenii Vechi, localitate vecină cu Unțeștii mei.

Despre vechimea acestor locuri vorbesc și descoperirile arheologice geto-dacice din  secolul I-II d.Hr. Printre obiectele extrase se numără o podoabă, unică prin tehnica de executare și metal. Este vorba de un cercel din aur, care are un element în formă de amforă, decorat cu mărgele. La fel au fost descoperite urme ale culturii Cucuteni. Fapt ce denotă că suntem partea a Daciei de Jos.

Ioan POPOIU: Vorbești într-un poem despre mama ta, despre prispa părintească, există o magie aici?

Tamara Tomiris GORINCIOI: La noi, ca la tot românul,  prispa este o fascinație a contemplării,  un loc al luminii. Dacă în casă oaspeții intrau la masa de sărbătoare, în zilele obișnuite aici era loc de taifas, de cină lângă cuptoraș, la o mămăligă cu lapte, brânză de oi și jumere. Era locul unde mama își expunea florile, zestrea pentru fete sau torcea lâna.  Casa părintească era înconjurată de prispă de jur împrejur.  Cred că aici, pe prispa rotundă, am făcut înconjurul lumii… în toate punctele cardinale. În partea din față, avea un mic cerdac, cu trepte. Aici era locul meu tăinuit. Un fel de amfiteatru al lumii.

Dacă tata era mereu dus pe câmp la muncă, mama era stăpâna casei, a prispei și a cuptorului. Lângă prispă era și măsuța rotundă unde mama răsturna mămăliga, unde venea cu bunătățile de pe lume – plăcinte, sarmale, alivenci. Când eram mici, ne punea într-un leagăn-covată  de lemn tot pe prispă. Aceasta cred că este magia prispei,  punctul de legătură cu lumea. O întâmplare din copilărie, pe care mi-a povestit-o mama, cred că a fost ca  o predestinație. Luată de grijile casei, eu având poate vreun an, m-a lăsat în leagănul-covată de pe prispă în care adormisem, cu sticluța de lapte lângă mine.  La un moment dat, a descoperit șocată că lângă mine, în covată, dormea încolăcit un șarpe de casă, iar laptele era băut. A țipat de frică, credea că sunt moartă. Sarpele  încetișor a plecat …  Legenda spune că fiecare casă își are șarpele lui. Cred că era șarpele protector ce m-a inițiat mai târziu în simbolistica dacilor, unde Șarpele, Dragonul, au un rol primordial.

Mama era blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în gâțe pe care le făcea coc deasupra capului. Fiind cea mai mare dintre frați și surori, cu bunicul Alexandru,  mort în Primul Război Mondial, a fost să fie mireasă la 15 ani. Era încă copilă, când tata a adus-o acasă plângând, cu zestrea modestă în carul cu boi. Dar a trecut și acest test. Era o fire optimistă, veselă și muncitoare ca o albinuță. Se trezea odată cu soarele și reușea să țină sub control gospodăria mare,  să pregătească dejunul, să hrănească păsările, animalele, să ne dea instrucțiuni  și să meargă și la deal.

Am avut o copilărie pitorească, fără griji. Chiar dacă nu aveam rochii scumpe, jucării, aveam locuri dragi și bucurii imense.  Amintiri de aur la păscut de   boboci,  jocul de v-ați ascunselea la căpițele de fân, la cules porumbele în pădure, fuga după cărăbuși sau la furat de cireșe,  la săniuș, la colindat de Crăciun ….

Ioan POPOIU: Cum a fost școala primară, în condițiile din Basarabia ?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Cred că a fost un noroc că  la școală obiectele ne-au fost predate în română (limba moldovenească). Deși manualele de limbă și literatură moldovenească, cum i se spunea pe atunci, erau același manuale de Limbă și Literatură Română, dar cu materie trunchiată. Din Eminescu învățam doar Luceafărul și Împărat și Proletar, din Alecsandri – Pastelurile, din Creangă – Amintiri din copilărie. Erau incluși doar clasicii din Moldova istorică și scriitorii cu origine basarabeană precum Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Alecu Donici. Scriitori clasici români precum Caragiale, Blaga, Arghezi, Coșbuc nu figurau în program.  Fiind aproape de Prut, prindeam posturile TV și Radio București și Iași. Mie, nu mi-a fost greu să citesc în grafie latină. Dimpotrivă, îmi era drag, știind că s-a făcut o dreptate. Profesoara de limbă română (moldovenească) m-a descoperit într-un fel, m-a încurajat să scriu, să particip la olimpiade. Scriam cel mai bine compuneri pe teme libere. Cele tematice erau politizate.

Deși îmi plăcea să citesc, cred că noi, basarabenii, am fost nedreptățiți și la acest capitol. Biblioteca din sat era sărăcăcioasă, în mare cu cărți rusești și doar o mica parte, în așa zisa limbă moldovenească, sintagmă artificială, în alfabet chirilic.  Noroc că puteam citi  Eminescu,  Creangă,  Alecsandri, Sadoveanu, editați  la Chișinău.  Și mai erau romanele unor scriitori din literatura universală: Jules Verne,  Mark Twain, Daniel Defoe, Tolstoi, Esenin, Pușkin. Acasă aveam pe Coșbuc și Goga. În rest, doar cărți despre revoluționari, comsomoliști… opere alese de Lenin, Marx și Engels.   Rusa nu o știam și nici nu mă tenta să o învăț. Îmi era parcă străină.   În sat, nimeni nu vorbea rusa. Era o comună compactă, formată din moldoveni (români) autohtoni. Mai târziu, studentă la universitate, am însușit-o involuntar, pentru că limba rusă era limbă de stat.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat Facultatea de Jurnalism! De ce? Cum au fost anii studenției? Cum era Chișinăul pe atunci?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am vrut să fac facultatea de Istorie, dar știind că manualele de istorie sunt politizate, am ales Jurnalismul. Întotdeauna am crezut că prin Cuvânt poți spune și reabilita un adevăr istoric. Îndrăgostită de literature română, eram conștientă că Eminescu nu poate fi în  același timp poet al două popoare, am pledat pentru filologie. Am susținut examenele de admitere la Filologie, secțiunea Jurnalistică. M-au încurajat profesorii, tata, frații. Aveam acasă Dicționarul Limbii Moldovenești, tipărit după DEX-ul românesc. Academicienii de la noi, lingviștii, cu studii la Iași și București, nu puteau să inventeze o limbă artificială. Doar că dicționarul era în chirilică.  Îmi plăcea frumusețea limbii și visam să o învăț în toată frumsețea și complexitatea ei, să pot vorbi frumos și fluent ca peste Prut.

La facultate, unica cu obiecte ce se predau în limba română, am avut marele noroc să am parte de profesori dotați, ce cunoșteau istoria, literatura română, care ne-au transmis, uneori codificat (era interzis să vorbești deschis despre istoria noastră comună, despre răpirea Basarabiei etc.)  despre unitatea limbii românești, despre clasicii literaturii române.  Venind la Chișinău, mi s-a deschis o altă lume.

Chișinăul era un oraș al contrastelor. Pe de o parte, un oraș rusificat, ostil, în locurile publice ți se cerea răspicat să vorbești în rusă. Pe de altă parte, exista o oază de românism, cenaclul de la Uniunea Scriitorilor unde se vorbea deschis despre valorile literature române, serate literare unde îi aveam ca oaspeți pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru și Stefan Hrușcă. Trăiam în lumi paralele. Luase avânt  Mișcarea de Eliberare Națională, care a culminat cu 31 august 1989. Ne salvau cărțile românești procurate de la Moscova, Cernăuți, Odesa, unde existau librării de literatură străină. Literatura română, ca să vezi, era catagolată ca străină. În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru, în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor, care, tacit, dar neînfrânţi, şi-au apărat cu dârzenie credința, doinele şi baladele, sârbele şi horele.

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă, reprezentată de Ion Druță, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

 Făcând parte dintr-o generaţie a sacrificării – absolventă a Facultăţii de jurnalistică, promoţia   anilor 70-80, când ni se preda obligatoriu Istoria presei de partid, iar noi cutezam să luam lecţii alternative  la Biblioteca Naţională (fosta Krupskaia) de Istoria românilor sau din Publicistica lui Mihai Eminescu, Cioran, Eliade, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Stănescu etc., citeam, însetați de frumusețea limbiii române, despre adevărul istoric. Aici găseam și reviste românești. Am fost într-un fel eroii anonimi ai unei mişcări de rezistenţă  faţă de un regim  odios.  Fiind în era de înflorire a turnătorilor, ştiam că fiecare student naţionalist avea dosarul nr. 1  (acesta era echivalentul pentru cei ce frecventau Secţia de literatură străină  de la  această bibliotecă) la KGB. Iniţial, listele erau  întocmite la decanat.  Ne-o spuneau tot ei, colegii noştri turnători, de voie sau nevoie. Cei care nu s-au conformat  cerinţelor presei de partid, după absolvire au fost repartizaţi în provincie, iar în diplome, deşi am susţinut examene de intrare la Facultatea  de Jurnalism, în diplomă ni s-a dat calificarea de  filolog, profesor de limbă şi literatură moldovenească. Pentru că am fost o grupă rebelă, cu cele mai multe dosare personale la securitate. Acestea aveam să le aflăm mult  mai târziu.

Noi, cei luaţi la index, mulţi ani nu am fost angajaţi în presa comunistă de la Chişinău. Pe atunci, toate ediţiile periodice mai treceau cenzura, înainte de a vedea lumina tiparului, chiar în Casa Presei, la intrarea în tipografie. Oficial, funcţionarul nu se numea cenzor, ci redactor de serviciu. Privilegiaţii aveau funcţii bune, imediat după absolvire: secretari de redacţie sau redactori la secţia de partid a unui ziar sau emisiuni Radio – TV.  Salvarea celor rebeli de  a se întoarce la  Chişinău era actuala Bibliotecă Naţională (pe atunci director ,)  unde eram angajaţi şi fără obligatoria pe atunci viză de reşedinţă în capitală. De acolo, cine şi cum. Cea mai apropiată de ziaristică  era corectura, unde nu prezentai un pericol mare Disidenţa noastră sau respingerea de către societate a durat până la începutul anilor 90, când s-a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională.

A apărut primul ziare democratice „Sfatul Ţării” şi „Moldova Suverană” (pe atunci cu statut naţional), unde am avut onoarea să activez.

Ioan POPOIU: Cum era profesia de ziarist în Basarabia sovietică?  Concret, ce făceai ca ziaristă?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Îi mulţumesc Domnului că nu  am alunecat şi nu am cântat osanele puterii,  păstrându-mi verticalitatea, demnitatea de jurnalist, de creștin. Deşi, sincer vorbind, pentru „sângele meu de pur ziarist” sau altfel spus, de „jurnalist răzvrătit”,  am avut de suferit.  În lipsa eficienţei organelor de drept, populaţia, ajunsă la limita disperării, ni se adresa disperată, invocându-ne uneori şi rolul de avocat, judecător. Continuând rubrica mea „Cu ochii pe voi” , cu alte investigaţii şi articole în “Mesagerul”, la un moment dat atinsesem interesele cuiva din culisele patronilor. Graţiei redactorului-şef, Vlad Pohilă, un jurnalist de mare verticalitate, nu am fost concediată. Peste câţiva ani, în 2000, publicaţia şi-a sistat activitatea. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la  prima publicaţie din R.Moldova, de după proclamarea independenţei – “Sfatul Ţării”, organ al Parlamentului, care a activat doar doi ani.  După un  şir de  reportaje şi comentarii incomode despre războiul din Transnistria, unde era vizată conducerea de vârf, Sfatul Ţării a fost închis pe motiv că diminuăm imaginea Parlamentului.  Acesta a fost, într-un fel, drumul sau bătălia pentru o presă liberă. Am simţit influenţa din umbră a unor subiecte partizane chiar şi la ziarul municipal “Capitala”, unde nu se publicau materiale ce vizau o anumită formaţiune politică sau o personalitate neafiliată unui grup de interese. Până la urmă, noi, echipa de ziarişti, în frunte cu redactorul-şef Antonina Sârbu, am refuzat să facem partizanat politic şi am plecat. Cu părere de rău, modelul de jurnalism sovietic ne mai joacă feste!

Sincer, când am decis să mă fac ziaristă, am văzut în ea doar romanticul. Pe parcurs, am conştientizat că este una dintre cele mai grele şi periculoase profesii din lume. Statisticile arată că zeci de jurnalişti îşi pierd viaţa, devenind victimele terorismului, ale corupţiei şi clanurilor mafiote de la putere Şi totuşi, dacă aş parafraza spusele unui coleg de breaslă, aș  spune că profesia de ziarist e o chestie de destin. Te transformă definitiv. Iubeşti meseria asta necondiţionat. Dacă, într-adevăr, cuvântul tău are un impact justiţiar, schimbă societatea în bine, demască răul, spune adevărul. Astăzi, cititorul este altul, dacă nu-l convingi, nu eşti sincer, trişezi, aruncă ziarul la coşul de gunoi. Soarta a fost ca soțul meu, Dumitru Ciobanu, scriitor și ziarist, având aceeași profesie, m-a sprijinit mereu, mi-a dat libertate, să stau nopțile pentru a-mi scrie editorialul, fără pretenții că uneori lăsam bucătăria pe seama lui.

Consider că sunt un om fericit, pentru că meseria de jurnalist mi-a adus multe clipe de bucurie, împliniri, atunci când am fost apreciată de cititori, am figurat în topuri, am reuşit să fac investigaţii riscante, care au demitizat un clan politic sau economic etc. Dar am avut și clipe grele, atunci când m-am lovit, ca şi alţi colegi ai mei,  de peretele cenzurii sau al intereselor de gaşcă.  Atunci când am aşteptat luni la rând un salariu derizoriu sau am şomat, pentru că nu mi-am permis sa fiu un ziarist de curte. Oricum, este o profesie palpitantă şi dură. Este o parte din destinul meu.

Ioan POPOIU: Și a venit ziua de 31 august 1989! Ce-ți amintești ? Ai fost la acea Mare Adunare?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Pe 31 august 1989 a fost ora astrală a basarabenilor, fiind toate premisele benefice Unirii.  S-a revenit la Alfabetul Latin și Limba Română a fost decretată limbă oficială de stat. Îmi amintesc și acum, cu palpitații, acea zi, când, practic, Basarabia ieșise în stradă, în Piața Marii Adunări Naționale. Circa un milion de oamneni, cu tricoloare, icoane, flori. Atunci s-a cerut și Unirea cu Țara. Dar nu a fost să fie. Moscova, prin intermediul Bucureștilor, cu președintele de atunci Ion Iliescu, au pus tabu pe ideea de Reunire.

Ulterior, pe 27 august 1991, s-a declarat Independența! S-au deschis granițele și noi, basarabenii, am venit la  Mecca noastră, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la Eminescu, la cetăți și mănăstiri. Personal, ca şi mulţi alţi conaţionali, aş evidenţia miracolul apariţiei filialelor de carte românească în oraşul nostru profund rusificat, într-o perioadă cînd situaţia la acest capitol era de-a dreptul dezastruoasă, procentul de carte în limba noastră fiind unul nepermis de mic. De peste Prut a venit Cartea românească și la Chișinău se inaugurează 11 biblioteci de carte românească. Viața pornise pe un făgaș nou, împrospătat de gustul libertății.

Dar gustul libertății ne-a costat mult. Pe 2 martie 1992, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurundu-se în Estul statului, în Transnistria.  Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni. Din zona transnistreană s-au refugiat în zona basarabeană peste 100 000 de persoane. Distrugerile economice (poduri, căi de comunicaţie etc.) depăşeau de două ori bugetul anual al ţării.

Războiul a avut importante consecinţe politice: a acreditat ideea că tânărul stat nu poate funcţiona în afara sferei de influenţă moscovită; a consolidat poziţia politică a forţelor neocomuniste antinaţionale. Războiul a făcut să cadă masca democraţiei de pe faţa conducătorilor de la Kremlin, demonstrând că menţinerea imperiului este o prioritate a Moscovei şi pentru realuarea ei nu există nicio regulă de joc. A fost consolidată formaţiunea pseudo statală „rmn”-un succes al politicii Moscovei.

Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă, România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare. În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care, în 1991, au declanşat conflicte militate şi războiul. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex. Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mai mult, acestui flagel atribuindu-se un colorit interetnic, forțele oculte au dat vina pentru instabilitate pe unioniști, astfel revenindu-se la nostalgii comuniste. În lipsa unei Armate Naționale, au apărat integritatea forțele de combatanți, voluntarii, care au apărat eroic fiece sat și bucățică de pământ. În pofida faptului că aveau de înfruntat Armata 14-a. Tiraspolul practice a fost luat cu asalt, când un ordin de la Chișinău a cerut retragerea. S-au întâmplat lucruri stranii, trădări, capitulare, devenind ostaticii unui regim post-totalitar.

Ioan POPOIU: Ești foarte pasionată de istoria noastră milenară! De ce ISTORIA? 27. De unde pasiunea pentru istoria noastră străveche?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Am avut dintotdeauna o pasiune mare pentru istorie, pentru că ne-a fost interzisă,  a fost falsificată, am fost mereu umiliți și am suferit pentru faptul că ne-am născut români. Un milion de basarabeni au murit în gulagul sovietic,  pentu vina că erau români, au fost deportați în Siberia, împușcați, murind de foame și de frig. Un genocid roșu despre care nu se vorbește pe plan internațional.  O tragedie, un flagel care a marcat destinul basarabeanului.

Dar dragostea mea cea mare este istoria veche, care mi-a deschis noi orizonturi, m-a teleportat într-o lume miraculoasă. În ultimii ani, pasionată de istoria veche, a geto-dacilor – care ar trebui să fie Biblia spirituală a românilor,  sunt fascinată de trecutul nostru milenar, de unde au luat naștere toate culturile și limbile  lumii. Nu o spun eu, o spun savanți și cercetători străini.   Tot mai mulți cercetători, arheologi, cu renume mondial, afirmă că zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Câteva exemple. Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe. Același lucru a spus și Vasile Lovinescu în Getica și dacologul și savantul B.P. Hasdeu.
Despre  vechimea noastră ne spun scrierile lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.). Aflăm că un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi, ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz.

Am descoperit că o legendă vorbește depre urmele lui Heracle incrustate pe o stâncă de la Nistru. Transmise pe cale orală, ele fac trimiteri la istoria noastră milenară. Dacă la unele popoare, eroii miturilor, ai legendelor, sunt pitici, elfi, spiriduși și alte spirite ciudate, în mitologia românească avem de a face cu Hercule, Prometeu, Apollo,Orfeu… Deși în majoritatea izvoarelor acești eroi legendari sunt atribuiți pe nedrept Greciei. Herodot ne comunică tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scyțhilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă, de pe țărmurile râului Tiras (Nistru). La Țipova, la o veche mănăstire rupestră din Dacia de Jos (Basarabia) călugării vechi aduc mărturii că aici s-ar fi născut Orfeu. …

Dar cel mai important aspect legat de civilizația antică dezvoltată la poalele munților Carpați și Balcani este că, în vremea sa, a fost creată prima scriere din lume. Tăblițele de la Tărtăria, vechi de circa 7500 de ani, rămân dovezile celei mai vechi scrieri din lume, precedând cu milenii scrierea sumeriană. Arheologii au inventariat, până în momentul de față, circa 700 de simboluri diferite în scrierea danubiană, un număr asemănător cu al hieroglifelor egiptene. Savantul german Harald Haarmann, specializat în lingvistică, susține că scrierea danubiană este mai veche decât cea sumeriană și că ar trebui să fie acceptată drept cea mai veche scriere din lume.

Strămoșii noștri geto-daci erau avansați în materie de medicină, construcție, astrologie. De la Strabon ne-au rămas primele relatări cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele cerești, în timpul peregrinãrii sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmăcitor al fenomenelor cerești. În cele din urmã, a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însușirea de a dezvãlui voința zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5).

Cunoștințele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate și de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii știau raportul dintre diametrul Soarelui și al Pamantului și cunoșteau în amănunt mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau și orbitarea Lunii în jurul Pământului.  Același autor mai relatează că multe cunoștințe despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost însuștie de către daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

Mai mult, unii cercetători din perioada contemporană, printre care Șt. Bobancu, E. Poenaru și C. Samoila, sunt de părere că unele construcții de la Sarmizegetusa, precum Soarele de Andezit, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii în determinarea cu exactitate a anumitor momente și faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Cred că avem o mie și una de motive  ca să revenim la vechea denumire Dacia, proiect promovat și de Mihai Eminescu și de o  pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari din generația  paşoptistă. Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând.

Potrivit eminescologului  Aurel  E. David, Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români, în a doua jumătate a secolului XIX. Or, pentru a da viață proiectului respectiv, era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare”,  Eminescu a publicat poezia „Rugăciunea unui dac”(dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Eminescu, pentru noi basarabenii, a fost Îngerul protector  care ne-a salvat Limba Română. Prin poezia lui, prin romanțele pe versurile sale, care se cântau la sărbători, ne-a apărat de rusificare, ne-a fost model de gândire, de spiritualitate, Cine, dacă nu Eminescu, s-a angajat  în apărarea Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului său şi face din situaţia acestei provincii româneşti o problemă internaţională. A scris sute de articole de polemică, a demonstrat că Basarabia e pământ românesc furat samovolnic de ruși. jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

 În anul Centenarului Unirii, putem să citim studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online, de Mihai-Eminescu.Ro. și să ne convingem, să-I convingem pe politiceni /Că un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la e/l. /A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă /. Eminescu,  Basarabia. : Cine, dacă nu Eminescu, a spus că în România totul trebuie dacizat.

Am putea oare noi contracara umilința uitării de a fi daci?! Aici ar fi poate și cheia de reabilitare a neamului nostru, revenirea la proiectul Daciei Mari, început de pașoptiști și promovat de Eminescu. Revenirea la numele initial, Dacia, ar situa România pe un alt făgaș, ne-am recupera demnitatea și am aplica legile drepte ale străbunilor. De ce străinii sunt deranjați de cuvântul Dacia? Pentru că ar trebui să recunoască supremația noastră, să ne întoarcă tezaurul furat de la daci, să recunoască că toți zeii antici erau daci, că prima scriere (Tăblițele de la Tărtăria) a luat naștere  pe acest pământ, că suntem poporul primordial.

Cineva încearcă să ne facă amnezici și lipsiți de identitate, să spună că nu avem istorie. Au fost distruse practic sau tăinuite toate scrierile privind istoria noastră veche. Atât externe, cât și din interior. Dacia Hiberboreană a lui Aron Densusisnu, apărut în 1936—37, in câteva numere din revista Etudes Traditionnelles, la Paris’, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut în România, cu excepţia câtorva apropiaţi ai scriitorului. Doar în 1984 a fost descoperit în Italia, de Claudio Mutti, pe care l-a tradus și l-a publicat . Apare  in iulie 1984, in zilele în care autorul se stingea din viață la  Fălticeni (14 iulie 1984).

Nu  se știe nimic de scrierile lui Cantemir despre Religia Dacilor, ale lui B.P.Hasdeu – Mitologia dacilor. Potrivit dacologului Daniel Guţă, sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel de lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah, un cărturar din secolul al XIX-lea, a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul. Iată câteva dintre acestea: Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante.

Poemele getice ale lui Ovidius. Mărturii literare despre geţi i-au aparţinut poetului latin Ovidius, exilat pe ţărmul Mării Negre, în urmă cu circa două milenii. Multe dintre operele sale au fost pierdute. Printre ele se numără poemele dedicate localnicilor în mijlocul cărora şi-a trăit ultimii ani din viaţă.
Cu toate acestea, până în zilele noastre avem informaţii suficiente ca să ne evocăm trecutul glorios, o parte din documentele scrise, în opinia mai multor istorici, păstrându-se în Biblioteca Vaticanului. În context, VATICANUL, ,, care deține biblioteca secretă cu manuscrise și cărți ce ar schimba axa lumii, între care Biblia Getică”.

 În pofida faptului că, deocamdată, Istoria oficială a României vorbeşte foarte puţin despre traco- geto daci şi îi lasă românului de rând impresia că traco -geto dacii nu au însemnat prea mult pentru istoria antică şi că neamul lor a dispărut odată cu cucerirea Daciei. Dacă în manualele de istorie ar fi utilizate barem un număr mic din documentele existente în arhivele lumii, ale Bibliotecii din Vatican (Academia Română ar putea face un demers în scopul de a cerceta scrierile vechi ce ne vizează),  axa lumii cu adevărat s-ar schimba.  Deocamdată, mai suntem martorii unui imn care aduce elogii invadatorilor romani, făcându-se abstracţie de Burebista, Unificatorul regatelor dacice, de Decebal, de voievozii Unirii, de martirii neamului.

Ioan POPOIU: Și poezia, TOMIRIS?! Ce ne poți spune? 31. De când scrii poezie ? 32. Care este ARS POETICA ta, Tomiris?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are, spunea Stănescu. Depinde dacă o simți și poți să o redai, să redai dimensiunea sufletului. Să te redescoperi prin poezie. Nimeni nu a dat până la capăt definiția poeziei. Poetul cred că e un mare sihastru, un ascet izolat în singurătate, pentru a contempla din universul lui lumea. Cred că poezia e o stare celestă, o hipnoză.  Poezie, cum spunea Nichita, e atunci când ea te scrie cu lacrima sufletului. . Dacă te așezi la masa poeziei să fii la modă, să fii poet, atunci ești doar un snob.

Eu nu strivesc coroloa de minuni a lumii, spunea Lucian Blaga.  Aceasta cred că ar trebui să fie Ars Poetica poeților. Poezia o purtam demult în sufletul meu. Scriam și în studenție. Doar erau poezii de album. Ani de-a rândul, ca ziaristă,  am făcut publicistică, investigații, interviuri, eseuri. În ultimi ani, m-am retras din lumea ipocrită și prozaică a politicului, dar nu am părăsit cuvântul. Am ales altă modalitate de a protesta împotriva urâtului, demagogiei,  fariseismului, minciunii – Poezia. În singurătatea mea de Lupoaică (cum îmi spun unii prieteni), poezia, cuvântul, e un refugiu în care pot să mă teleportez în lumi paralele, ancestrale, un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici2i cu spiritele străbunilor, cu zeii. Poezia nu e doar o stare de euforie, e suferință, modul de a te transpune într-un al eu al tău, nebănuit.

Ioan POPOIU: Ai o Ars Poetica?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am un poem cu același nume – Ars Poetica.

Nu scriu că aș visa să urc pe munții din Olimp,
Și nici că aș vrea să-mi puneți coroană fără ghimp.
Cuvintele mă fulgeră când simt durerea lumii,
Și-aud suspinul mut al ierbii din pântecul genunii.

Nu scriu că aș vrea lauri și-aplauze asurzitoare,
Să-mi văd numele cu aur sclipind în albe reflectoare.
Eu scriu că-mi sângerează pana, menită ca să lupt,
În panteonul meu, născută cu sârma ghimpată de la Prut.

Nu scriu că e la modă, mi-s zilele poeme singulare,
Îmi caut rădăcina în hrisoavele Daciei stelare.
Prin mine mai cuvântă geții și amazoance dace,
Sunt amintirea sacră a șuieratului lupului din lance.

Nu scriu că vreau coroană de crini, poetă dinadins,
Eu scriu ce-mi spune-un înger în papirusul din vis.

Cred că fiecare poet are un înger al cuvântului. Uneori am senzația că Îngerul meu, Daimonul, îmi dictează poezia.

Ioan POPOIU: Crezi că poetul, scriitorul, ar putea schimba lumea?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Poeții, scriitorii, au menirea să schimbe lumea în bine. La început a fost Cuvântul, Creatorul fiind întâiul poet ce a zidit Universul cu tainele lui. Poeții sunt trimișii Cerului. Cei mai mari poeți ai lumii, începând de la Homer, Ovidiu , Plutarh, Shakespeare, Dante și până la Eminescu s-au implicat în viața cetății, au luat atitudine și și-au adus jertfa pe altarul cuvintelor. Poezia contemporană alunecă în erotic, grotesc, grobian. Poeții ar trebui să fie, în primul rând, misionari ai luminii, ai sufletului, ai purității. Poetul e un tribun și e trist când se tranformă în saltibanc, clovn sau paj al plăcerilor.

Deocamdată, am publicat doar în antologii și reviste literare.  M-am axat pe tematica dacică, poezie patriotică, care a cam dispărut din agenda poeților.  Scriu și despre dragoste, moravuri, natură etc.   Lucrez la un volum de versuri. Și, apoi, nu știu dacă e atât de important pentru mine… să am cărți… Vreau să nu mă părăsească Daimonul, să scriu poemele pe care uneori le visez, dar se risipesc în zori…

Ioan POPOIU: În încheiere, aș vrea să ți mulțumesc pentru bunăvoință, sper ca intr-o zi, să răspund eu întrebărilor tale! Așteptăm volumele tale de poezie și publicistică, TOMIRIS, vocea cea mai reprezentativă a BASARABIEI!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Mulțumesc, Ioan, pentru întrebările ce, practic, m-au developat și care au fost ca o radiografie a sufletului.

——————————–

A consemnat,

Ioan POPOIU

13 aprilie 2019

12 Apr
2019

Visar ZHITI: Invitația unei antologii

Atunci când ne risipim, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.

 (Visar Zhiti)

Dorinţa de a scrie poezie este la fel de „veche” precum existenţa umanităţii. Ca şi nevoia oamenilor de a fugi în căutarea altor locuri, căutarea poeziei de sine, a esenţei, este, în final, doar o încercare de a descoperi frumosul. La afirmaţia des citată a lui Dostoievski că frumosul va salva lumea, mie îmi place să adaug că poezia este cea care ne salvează de inutilitatea şi devalorizarea lucrurilor, dăruidu-ne emoţia necesară si aptitudinea de a ne minuna.

Aceste ganduri mi-au trecut prin minte atunci când mi s-a spus că redacţia revistei “Albanezul” din Bucureşti a avut iniţiativa de a publica antologii ale poeţilor albanezi din exil, precum şi ale altor emigranţi din lumea întreagă. Proiectul îi dă fiecărui autor posibilitatea să „ia cu sine”, în antologie, un alt autor din ţara unde se află. Mi s-a părut o idee interesantă şi, când mi s-a cerut să scriu prefaţa, în mintea mea s-au amestecat pe neaşteptate cuvintele: antologie, femeie, român, albanez, Balcani, Italia, Xhejm Xhojs, diasporă, Eminescu, Naim Frashëri, mergere împreună, asociaţiile scriitorilor albanezi din Grecia, SUA etc., cartea din maşină, de pe pervazul ferestrei şi, apropo, am zis cu glas tare, „omului când călătoreşte îi este mai uşor să cânte.”

      Albanezii sunt într-o mare călătorie. Nemaiputând să îndure, acum când Europa vrea să vină cât mai curând la ei, o parte au luat-o la fugă să găsească ei Europa mai devreme. Nu este vorba pur şi simplu despre vechiul continent, fiindcă glia albanezilor este fără discuţie în Europa, ci despre Europa ca metaforă a civilizaţiei şi bunăstării, a valorilor şi virtuţilor, mai direct spus, a Poeziei. Lucruri care se pot vedea şi pe alte continente, în America, dar şi în Asia şi Africa, şi în Australia, oriunde au ajuns albanezii. Şi, cum am spus, îşi însoţesc călătoria  cu cântec.

      Fii ai celei mai poetice peninsule, vecini cu grecii de la care au luat multe, şi cărora, cred, nu le-au dat nici ei mai puţin, cu slavii de Sud, cu care împart cu ei mituri şi legende, cu românii, de care îi leagă o strălucitoare colaborare renascentistă, albanezii sălăşluiesc acum în două state, Albania, o ţară antică, şi Kosovo, cea mai tânără republică din lume, dar şi în Macedonia şi Munte Negru, plus o diasporă împrăştiată prin toată lumea şi mai numeroasă. Albanezii vor să fie (şi sunt) o părticică a culturii comune a umanităţii, în care intercultura este mai importantă decât multiculturalismul. Sunt cuprinşi şi ei în această mişcare, în care vor să îşi dezvăluie sufletul, vor să obţină multe de la lume, dar şi să dea, dovadă fiind şi această antologie.

      De fapt, ce este o „antologie”, ce înseamnă acest cuvânt? Ca şi cuvânt, se ştie, provine din greacă – „anthos” (floare, dună sau culege). Latinii foloseau şi termenul compus „florilegium” (tufă de flori, al cărui sinonim este şi cuvântul „miscellus”, care înseamnă amestecat, mixed, asortat, precum o tavă cu multe bucate). Poezia, astfel, era de timpuriu privită aidoma hranei. E momentul să adaug că latinii, conform dicţionarelor etimologice, aşa cum îi spuneau „sabaia” berii ilirice, tot aşa îi spuneau şi culegerii de poezie. Şi urmaşii noştri, ilirii, cu limba şi meşteşugurile lor, i-au influenţat pe ceilalţi, s-au amestecat şi au colaborat cu alte popoare şi în domeniul poeziei, şi în cel al războiului.

      O antologie, până la urmă, începe însă să unească din ce în ce mai mult, dacă este posibil, tufefele de  flori cu numele lor, mireasma lor cu parfumul cuvintelor, mâncărurile gustoase cu metaforele, îmbătarea cu băuturi şi cea cu sentimente, ca într-o sărbătoare comună. Îi cheamă şi pe alţii, în tăcere, cititori de dincolo de hotare, leagă prietenii, şi aşa mai departe. Într-o discuţie la Torino cu poetul român Marin Sorescu (căruia i-am scris prefaţa la antologia în limba albaneză), l-am întrebat, printre altele, care este mesajul lui pentru popoarele din Balcani, zdruncinate de conflicte şi lupte. Să citească poezie, m-a întrerupt el.

      Antologiile „de la unul la altul” înfăptuiesc cel mai bine această misiune. Ele sunt culegeri poetice ale popoarelor. De aceea, frontierele pentru alcătuirea unei antologii sunt din cele mai diferite, din cele mai surprinzătoare, se bazează pe criterii de timp şi de spaţiu, continentale şi de epocă, de etnii şi limbi, sau de direcţii literare etc. Există antologii pe criterii tematice, numai cu poezii de dragoste sau despre muncă, despre cei căzuţi, despre Crăciun, cu poezii despre ape, despre pietre, cai, suferinţe. Există altele cu poezii doar pentru femei sau pentru elevi, aşa cum apar în ţara mea şi antologii cu scrieri ale deţinuţilor, care cred că sunt caracteristice şi altor ţări care au ieşit din dictatură. Fiindcă poezia, mai presus de toate, este libertate, este miracolul libertăţii. Dar antologia pe care o avem acum în faţă ce criterii are? Ea parcă vrea să ne arate că atunci când ne risipim prin lume, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.

———————-

Visar ZHITI

Prefaţa – Parathënia, la volumul ,,Daruri divine” (Antologie poetică – Antologji poetike )

Coordonator Baki Ymeri

12 aprilie 2019

***

PE SCURT DESPRE BAKI YMERI

 

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi Literatura Albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 100 de scriitori şi istorici români în limba albaneză. Este considerat un aristocrat al legăturilor româno-albaneze, un tezaur de suflet românesc, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, prezent în numeroase antologii, laureat al câtorva premii naționale și internaționale pentru poezie, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994). Telefon: 0729698600. E-mail: alban.voka@gmail.com

11 Apr
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XI)

Creştinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, şi aceasta a influenţat credinţa populaţiilor alogene  din zona Dunării. Ştim că după părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului, de aceea creştinismul latin de-aici este consecinţa firească a continuării prezenţei romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creştină, sub aspect cultural şi religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populaţiei agricole din Imperiu spre părţile „barbare” din nordul Dunării, unde domnea o viaţă mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populaţie latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în podişul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populaţii daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creştinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniţi din Imperiu, ci în unitatea economică şi cultural-religioasă între nordul şi sudul Dunării, cât şi în migraţia creştinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creştinismul local.

Creştinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creştinism popular, ţărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înfiinţate de la Constantin până la Justinian, îşi extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării şi în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creştinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenţei Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creştinarea daco-romanilor este rezultatul prezenţei autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migraţiunilor (invaziilor) populaţiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas ataşaţi de civilizaţia europeană şi latină-un fapt de mare însemnătate istorică.    

Dacă, aşa cum arătam mai sus, creştinii predominau în oraşe, la sate oamenii se închinau încă vechilor zeităţi păgâne, autohtone sau romane. Astfel, la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, ca şi la Drobeta, Sucidava, Romula, în secolul IV, se practica exclusiv înhumaţia, rit funerar creştin, iar în aşezările rurale, incineraţia. Coexistenţa celor două rituri funerare, înhumaţia şi incineraţia, indică faptul că răspândirea creştinismului a fost lentă şi treptată, şi că noua credinţă nu a înlăturat brusc toate formele religioase păgâne (necreştine). Evoluţia termenilor pagus (sat), paganus (locuitor al satului) şi păgân, în limba română, este semnificativă în acest sens. Orientarea economică şi cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credinţe au pătruns în Dacia din sud şi sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, după aşezarea hunilor în Panonia şi în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus  şi valea Dunării, situaţia politică şi economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influenţă a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul şi sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi şi avari, instalaţi în Pannonia, consecinţele au fost dramatice. Urme şi obiecte creştine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparţin autohtonilor daco-romani, însă la populaţiile „barbare” din estul şi sud-estul Europei nu s-au găsit urme creştine, răspândirea spontană a creştinismului nu era posibilă în lumea „barbară”. Dacii liberi, în schimb, veniţi în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat şi creştinat după această dată, prin contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană deja creştinată.

 Goţii, aşezaţi în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creştini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credinţă păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goţilor din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goţilor la creştinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acţiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creştinismul nord-dunărean de origine latină, ca şi cel primit de vizigoţi în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influenţe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reţinem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creştine aparţineau autohtonilor, dintre triburile (populaţiile) alogene imigrate nici unul nu era creştin. Majoritatea obiectelor creştine din secolele V-VI provin din aşezări, foste castre şi oraşe romane, unde populaţia autohtonă continua să vieţuiască. În cimitirele şi aşezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creştine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creştineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată.

În sudul Daciei, Banatul de sud şi Oltenia dintre Dunăre şi „Brazda lui Novac”, creştinismul se leagă de populaţia latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, şi nu aparţinea grupurilor alogene. Prin urmare, având ca punct de plecare comunităţile creştine răzleţe din spaţiul şi timpul Daciei romane, impulsionat prin acţiunile concertate, statornice şi decisive provenite din sudul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul a cuprins treptat întreaga populaţie nord-danubiană, mai ales în intervalul 350-450. Învingând în timpul acesta rezistenţa păgânismului, el s-a generalizat treptat şi în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credinţe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populaţie romanică, general latinofonă şi creştină. În secolul al VI-lea, creştinismul apare consolidat definitiv la populaţia din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au aşezat în regiunile intra- şi extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populaţie romanică, deja creştinată, populaţia autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit şi au convieţuit în strânse relaţii social-economice şi etno-culturale, rezultatul fiind creştinarea acestora.

 

 

 Generalizarea creştinismului

În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V şi VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creştină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârşire, dar, social şi geografic,  poziţiile sale se restrâng tot mai mult sub povara măsurilor represive ale împăraţilor romani şi ale înaintării creştine.

În Scythia Minor, creştinismul este triumfător- inscripţiile din secolele V-VI, în provincia dintre Dunăre şi Mare, reflectă, prin conţinut şi simbolistică, o atmosferă spirituală specific creştină: ataşamentul locuitorilor provinciei faţă de Dumnezeul cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv şi individual. Inscripţiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepţie a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creştine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creştinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea şi comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esenţă creştină, nota dominantă a vieţii spirituale din spaţiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a realităţilor din Scythia Minor, înfăţişate de sursele istorice din secolele amintite, este biruinţa categorică a creştinismului. Spiritul noii religii  se regăseşte peste tot: în atitudinea civică, concepţia urbanistică, creaţiile artistice, viaţa cotidiană, cu excepţia domeniului funerar, unde se mai resimt atavismele vechii religii, păgânismul este complet obnubilat (învins). Ţinutul Dobrogei devenise un bastion al religiei creştine din Imperiul de Răsărit, cel mai avansat din spaţiul românesc.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

10 aprilie 2019

7 Apr
2019

Monah IUSTIN T.: Curiozităţi dumnezeieşti

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!
Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

7 aprilie 2019

7 Apr
2019

Ioan POPOIU: Mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări – Interviu cu Nicoleta GORDON

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm”  și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu.  „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și  oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei  în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot  acolo își are rădăcinile, nu?  Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci.  Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur.  Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam  enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război…  Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON:  Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică.  Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi  și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”.  De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

 În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei.  Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut!  Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON:  Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar  un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON:  Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii).  Spusesem titlul  ” Îți scriu țară”…  Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor  „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței  mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu?  Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel  „ceva”.  Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din  „Pe aripile vântului”  în care Scarlett O’Hara spunea:  „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura?  Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie?  Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată  însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței.  Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții.  Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta.  N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a  lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei.  Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur,  înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident  „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni  am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult.  Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample,  mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii​. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat  împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți.  Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur.  Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many.  Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce  astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al  scrierilor tale! Cum se  numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în  mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți.  O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o  „Gânduri”.  Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”.  Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”.  Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta…  Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile.  Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun.  A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică?  Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris.  Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită.  Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide.  Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt  trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON:  Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului  este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU!  În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri.  În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8911

Ultimele Comentarii