4 Jan
2012

Căruţa cu destine

Căruţa cu destine

                  

       O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame. Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o căruţă. Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele. Privea sper cer, sperând, că mama, tata, îi vor intinde o mână, o vor ridica în braţe şi o vor aşeaza într-un pat cald. Mama, murise când începuse a gânguri, tatăl fusese luat de comunişti, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit, batjocorit… Începuse să plângă în hohote. Nu avea cine să o audă. Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor. Era primăvara anului 1944. Fuga fusese singura salvare. Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri. Asculta înfrigurată ropotul cailor, ca bătutul de inimi a celor speriaţi de urgia ce o lăsaseră în urmă. Nu înţelegea mare lucru, încercând cu ochii închişi să găsească răspunsuri printre lacrimi.
O căruţă cu destine frânte, fiecare enigmatică, tăioasă, neprevăzută. Un drum fără întoarcere, un drum spre necunoscut. Oare unde vor poposi? Care va fi casa lor? Vor avea vreodată o casă? Sau se vor întoarce la vatra lor? Unchiul Vasile uneori o privea milos. Era îngrijorat şi de copiii săi, zgribuliţi în căruţă, şi de soaţa sa care urma să nască.
Au mers ore în şir. Mai mult noaptea, pentru a nu fi zăriţi şi trimişi în Siberia. Se trezise brusc. Cineva încerca să coboare, să curme drumul fără o direcţie precisă. Erau undeva în Oltenia. Vocile şoptite nu ajungeau la ea. Mătuşa sa, pe care se baza, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald. „De ce să-i fie fetiţa povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea?” Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă. Se oprise în Craiova…
Fetiţa, realizând ce se întâmplă, începu din nou să plângă… O voce rece a oprit-o din tânguială. Cu ochii închişi spunea Îngeraşul, şi aşa, ascultând tropăitul cailor în noapte, adormi cu inima sângerând. Acum era singură, nu mai avea pe nimeni… Doar Cerul şi îngerii ei păzitori…
S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o pădure, unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi, într-un sălaş… Pe fetiţă o trimiseseră să culeagă flori de câmp. Îi venise sorocul femeii însărcinate, mătuşii Catrina. Un scâncet de copil mic, un băieţel născut în pribegie. Rudele uitaseră pentru o clipă de pericol. O nouă viaţă, un nou început! Dumnezeu le dăduse un semn în acea pustietate.
Când li s-a dat vestea că-şi pot continua drumul, au pornit-o din nou, în căruţa lorcu „destine”.
Drumuri şi drumuri… Zile, zile de drum, cu puţină mămăligă şi brânză primită de la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârşi vreodată? Sau toată viaţa va fi pe drum, într-o căruţă a prigoanei? Caii erau mai odihniţi. Micuţa Maria însă mai tristă. Toată atenţia era concentrată spre micuţul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fără să vadă nimic dincolo de cer. Număra stelele şi încerca să-şi regăsească părinţii printr-un joc imaginar. Semnele cerului o bucurau.
Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.
După câteva zile, căruţa cu refugiaţi plecase mai departe. Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Erau mulţi, nu ştiau nici ei ce-i va aştepta la capătul drumului. Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii. Îşi imagina că părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…
Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat. Soţie, mamă, a ştiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.
Trecuseră 20 de ani. Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din „Bănie”. Mătuşa din Craiova revenise. Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia. Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie. Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat. O
situaţie precară, un soţ dificil, fără copii. În gară s-au recunoscut după un buchet de flori, flori culese de Maria, din grădina ei. Timpul le schimbase… Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp. Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timpul care ar fi trebuit să fie al afecţiunii.
…..
Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe… Un telefon alarmant. Mătuşa intrase într-un fel de comă. Urcaţi în maşină, una din fiice împreună cu soţul său, au hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…
S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic le-a surâs. Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială şi tristeţe. S-au privit zâmbind, enigmatic. Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.
La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic. Femeia se apropiase de copil. Inocenţa lui era dezarmantă. Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă… Nu ceruse nimic… Era ruşinat, copleşit. Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu
ştia ce să facă. Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.
Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.
Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi. Ajunseseră la Craiova. Intrând în camera „muribundei”, cei doi au găsit un corp inert… Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite… Medicul de familie plecat în concediu… Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor. Pregătiseră
un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semne de viaţă au revenit.
Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună. Nepoata fiind hărăzită să o vegheze atâta timp câte zile îi va da Dumnezeu.
O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi!
Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!
Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu
Dumnezeu, avem parte de miracole. Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

Mariana Gurza-Destine umbrite

4 Jan
2012

Maria…


 

Maria…

Gata! Nu mai vreau să plâng!
Privesc albumul îngălbenit de vreme şi mă ascund curioasă printre pagini. Am România Mare în ochi.
Am câmpul de in şi toloaca. Pe o prispă, un bătrân deapană amintiri. Sunt curioasă. Vreau să aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile. Dintre pagini mă priveşte un preot, venit de la „descălecare”, din Ardeal, un
Plăvan. Da! El este cel ce a construit prima biserică în Cupca, un sat bucovinean. Bogat, cultivat, un om al munţilor, venit de a aduce binecuvântare. Generaţii s-au bucurat de prescura albă coaptă în cuptor.
Peste sat au început să se audă doinele. Şezătoarele în care tineri şi adulţi se bucurau de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei. Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Aşa s-a întamplat şi cu Domnicuţa. Într-o seară frumoasă, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari şi adânci…
S-au vazut odată, de două ori, până când tatăl, vigilent, i-a spus într-o zi: „Să nu te mai prind cu sărăntocul ăsta!”
Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îşi frângeau gâtul căutându-i privirea. Dar, şi lui îi era dragă Domnicuţa. Frumoasă, blondă, hotărâtă. Pe ascuns şi-au făcut planuri. Îşi trimiteau răvaşe prin cei mici, savurând clipa când puteau fi doar ei doi.
Într-o zi tatăl prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicuţei. Au încuiat-o în casă, la războiul de ţesut. Fiecare fată ştia să toarcă fuiorul, să ţese covoare înflorate, cum numai cei din Bucovina ştiu să împletească dorul.
Dar, într-o bună zi, Domnicuţa, fugise. Desculţă, prin câmpul de in, până la casa lui Calistrat. Aştepta un copil… Cei doi, şi-au jurat credinţă, şi au hotărât să lupte pentru iubirea lor, pentru ce avea să vie… Mentalitatea vremii nu le era potrivnică. O ruşine se abătuse peste familia mândră, peste sat. Babele începuseră să şoşotească. Tatăl nu-şi putea ridica privirea. Să-i dea fata… să nu i-o dea… nu ştia ce să facă. Fecior bun, harnic, dar prea sărac pentru neamul lor…
Într-o seară, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învăţătorului. Singurul om în care avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare găsind răspunsuri la intrebările încâlcite.
Mergând agale către casă, omul parcă îmbătrânise brusc. Îşi iubea familia, soţia şi copii. Învăţătorul îi deschisese mintea. Să-şi lase fiica pe drumul ales, indiferent la răutăţi, la principiile ţărăneşti, şi hotărî să-i dea zestrea cuvenită pentru a-şi vedea fiica la casa sa. Să nu mai fie arătată cu degetul! Să nu mai râdă babele hâde că năpasta a dat peste casa lor… „Of! Doamne! Cum Dumnezeu lasă durere în inima de părinte? Cum să se curme o viaţă? Nu, nu-i drept în faţa Celui de Sus” — îşi spunea bărbatul, mergand aiurea pe uliţa satului, uitând să se oprească în faţa casei. „Şi cât, pământ să-i dea? Câte vaci? Fata lui trebuie să aibă de toate. Nu! Nu o poate lăsa aşa…” Totuşi se învoi cu viaţa nouă a fiicei sale… „De ce să sufere biata copchilă? Poate o fi bine! Flăcăul îi harnic, nimic de zis! O să le dea pământ, animale, o să-i ajute să aibă o gospodărie frumoasă!” Vestea a însufleţit casa. Toader, fratele Domnicuţei, începuse să cânte din fluier. Cânta dumnezeieşte! Nimeni nu era în sat ca el! S-au strâns tinerii şi au întins hora, până în zori. Domnicuţa era fericită. Era împreună cu alesul ei, şi începuse din nou să zâmbească. Calistrat era mândru şi mulţumit, deşi treburile ţării uneori îl mai puneau pe gânduri… Se mutaseră la el acasă.
Şi într-o zi Calistrat devenise tătic…Se născuse o fetiţă, cu nume de floare. Îi voi spune Maria…I se potriveşte mai mult. Sfânta Fecioară i-a fost me-reu alături. Dar, nunta, nu s-a mai făcut. Murise Domnicuţa.
Aşa, brusc, moartea a venit şi a luat-o. O frumuseţe de femeie în pragul fericirii! Gurile rele spun ca fetele din sat i-au făcut farmece, pentru a nu mai fi cu Calistrat… În cimitir, Calistrat îşi strângea cu putere fetiţa în braţe. Lacrimile erau uscate, gânguritul fetei era un fel de rămas bun, de la mama pe care nu o cunoscuse. Acolo, împietrit printre ceilalţi, privind lung chipul iubitei sale, îi promisese că nu-şi va părasi fiica niciodată. Cu Maria în braţe, Calistrat s-a îndreptat spre casă. Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor. Maria crescuse. Tânarul bărbat avea nevoie de o soaţă. Şi într-o zi, Maria s-a trezit cu o străină în casă, ce-i devenise mamă vitregă. Femeia, rece, lipsită de tandreţe, nu a ştiut cum să-şi apropie fetiţa. În lipsa tatălui, mereu o alunga: „Du-te, pleacă la casa ta! Nu ai ce căuta aici!”
Maria tăcea. Fugea în poeniţa de in înflorit pentru a plânge de una singură… Nu îndrăznea să spună bunicilor nimica. Nici tatei. Se temea de femeia cea fără de inimă. Într-o zi, în toamna anului 1940, Calistrat a fost arestat de autorităţi, împreună cu alţi nouă tineri din sat, fiind denunţaţi că îşi pregătesc fuga peste graniţă… Printre care şi Nistor Plăvan, unchiul Mariei. Au fost judecaţi cu uşile închise, fără avocaţi, fără martori, condamnaţi de către un complet de judecată militar la mulţi ani de închisoare. Nimeni nu ştia nimic… Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata, de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era măcinat de soarta Mariei. Îşi întreba fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveţi grijă de Maria!”

Soarta lui, nedreaptă ca a multora, s-a decis în acea închisoare a morţii. Bătut, ţinut cu picioarele în apă, schingiuit, şi-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea pentru cine să trăiască… aflase că şi Maria murise…
Un martir al neamului Românesc.
După ridicarea lui Calistrat, soţia înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care ar trebui să-l înţeleg. Dar nu am puterea necesară… dacă dăruia puţină afecţiune Mariei, sfârşitul nu i-ar fi fost atât de crud… Micuţa Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndrăgea mult fântâna din faţa casei, cu apa cea mai bună din sat. Fântână, care astăzi nu mai există. Au dispărut şi bravi români, au pierit şi fântânile… Ce straniu! Probabil acea apă de izvor s-a scurs nevăzut spre ei, spre a-i răcori…Dar, venise momentul refugiului… Clădiri în flăcări, oameni ucişi, „provincii răstignite”, sate şi oraşe făcute scrum, dărăpănate. „Populaţia înebunită de groaza prigoanei şi a furiei de distrugere a hoardelor bolşevice”. Maria suită într-o căruţă plină cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba îngândurată Maria.
Nimeni nu mai ştia nimic despre micuţa fetiţă orfană… Calistrat şi cei rămaşi au crezut că Maria murise…
Multă hărmălaie! Unii îşi ascundeau în pământ bunurile. Alţii, încărcau căruţele cu ce apucau… Bunicul rămăsese pe loc… Dorea să fie sigur că ai lui vor pleca în siguranţă.
….
Pe prispă stând, l-am privit în tăcere pe cel din faţa mea. Colţurile hărţii României Mari îmi frigeau degetele. O durere mută s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Bătrânul mi-a adus o pătură. „Fată, lasă albumul, ai îngheţat” — îmi şopti îngândurat.
„De ce nu mergi la casa învăţătorului?” — mă întrebă privindu-mă pieziş…
Da, drumul spre lumină! Aşa voi face! Trebuie să înţeleg misterul unui destin!
Bătrânul, m-a urmărit lung cu privirea… mă îndreptam spre casa aceea plină de flori. În faţă, o fântână ţărănească. Oare nu era fântâna Mariei? Lângă fântână o troiţă, o lumânare aprinsă… Mă ridic şi citesc cu emoţie: „Ridicată în cinstea românilor căzuţi la datorie”. Cad în genunchi şi mă rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuţa, pentru toţi cei ce au pierit…
Mă inundă de undeva o fierbinţeală. Cad… Nu mai simt nimic…
Deschid ochii. În faţa mea două chipuri angelice. Un bărbat şi o femeie. Femeia de o frumuseţe nepământească, bărbatul, cu ochi luminoşi în care puteam să citesc universul.
„Unde sunt?” — întreb şoptit.
Ajunsesem ACASĂ! Acasă la Maria!

Mariana Gurza-Destine umbrite

3 Jan
2012

În amurg – Emilia Ţuţuianu

 În amurg -Emilia Ţuţuianu

                     – poeme -

NELINISTE

Tristetile noptilor sunt
neîngaduitoare,
Ele se nasc din trairile zilelor,
si mor din dorurile neîmplinite.
De aceea nu ne iarta,
ci ne împovareaza…
cu dorinta cunoasterii de sine.

MÃRIMEA TIMPULUI

Zilele si noptile se masoara cu ora.
Unele sunt scurte, altele sunt lungi,
Dar marimea lor nu depinde de ora
Ci, doar de telul la care vrei s-ajungi.
Eu vreau zile si nopti ca la Polul Nord
Poate ca atunci voi avea Timp
Sa Traiesc, sa Gândesc, sa Iubesc
Dar, poate ca nici atunci,
fiindca,
Sase luni noapte, sase luni zi,
Se masoara tot cu ora
…………………………….
Nu-mi ramâne decât timpul
Transformat în Eternitate

VIATA SI MOARTEA
În zori, când soarele cu soapte se rasfrânge,
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Suav parfum de roze marturisesc iubirea,
Si-n tacute vise, chemarea lor se frânge..
Lumina cu stelite piteste-n ea ivirea…
Clipa stravezie ca amintire trece,
Si-n în tacute vise, chemarea lor se frânge..
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece.
Clipa stravezie ca amintire trece,
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Pamântul reînvie ca dintr-o lume rece,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca.
Cu gânduri grele, crengi de cais s-apleca,
Îmbratisând pamântul cu amagiri desarte,
Sa le adune-n vise ce vin, traiesc si pleaca,
Tot ce a fost viata si neatins de moarte.

ILUZIE

Când a cazut o petala,
m-am bucurat.
Am crezut ca va creste
Fructul.
Am asteptat…,dar
el n-a mai aparut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!

 DESTIN

Pasesc, privind tot înainte,

Prin frunzele ce cad fosnind-

Crâmpei de vise ostenite,

Tresar sub pasu-mi obosit

Zadarnic ochii mei mai cata,

Prin vechiul Aladin ochean –

O razã limpede, curatã,

Pe care-o vreau…dar n-o mai am!
Stingher tu treci pe lânga mine,
Si ierni aduci si vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci?

SECVENŢE

De câte ori ninge cu flori de măr,

simt că trăiesc miracolul devenirii…
Le iau în palme, le sarut
dar ele se metamorfozeazaă
În lacrimi, ce cad una câte una…
pentru a îmbraţisa pamântul
cu flacara Iubirii…

3 Jan
2012

RAZE DE SUFLET PENTRU SARA. Versuri de Vasilica Grigoraş

Este salutar acest volum de versuri , “Raze de suflet pentru Sara“, purtand semnatura Vasilicai Grigoras. aparut la Editura Thalia, Vaslui, 2012 .Dragostea bunicilor este unica.Din inima lor plapanda se revarsa mereu “raze de suflet”, pentru cei  leganati in cantec si poveste…Prezenta bunicilor este o adevarata binecuvantare…O spun cu tristete, gandindu-ma la bunicii mei pe care nu i-am cunoscut…Cartile pentru copii sunt azi o necesitate.Viitorul lor, fiind izbanda noastra! Doar prin educatie si cultura vom avea tinere vlastare de nadejde.Si cine ar putea scrie mai bine pentru un copil decat un bunic? Vasilica Grigoras , un critic subtil, de o sensibilitate nobila, stie sa daruiasca din prea plinu-i sufletesc.

Un dar special din partea Vasilicai Grigoras de ziua Sarei.

Sa-i spunem si noi : LA MULTI ANI, SARA VICTORIA!

Cuvintele autoarei  sunt concludente.

Mariana G.

09.01.2012

DEDICAŢIE:

Nepoatei mele Sara Victoria, un dar de suflet pentru aniversarea a şase ani. Îi mulţumesc că este un copil cu totul special şi că-mi oferă prilejul de a-mi retrăi copilăria alături de ea şi împreună cu ea.

Îi doresc din adâncul sufletului o viaţă plină de darurile Domnului: credinţă lumină, iubire.

 

BUCURIILE  IERNII

 

După  toamna plumburie

Vine iarna argintie,

Care intră triumfală,

În caleaşca ei regală.

Falnică şi luminoasă,

Scutură neaua pufoasă,

De pe albul ei cojoc

Şi-o face covor de joc.

 

-Dragi fetiţe şi băieţi

Zarea-i plină de nămeţi,

Ce v-aşteaptă să veniţi

Zarva iernii s-o porniţi.

Sus, pe deal e-un derdeluş

Numai bun de săniuş.

Ori pe schiuri să zburaţi

Precum zmeii-naripaţi.

 

Sau veniţi lângă arcadă

Să vă bateţi cu zăpadă.

Şi apoi când obosiţi,

Om de nea să construiţi.

Ori pe-oglinda lacului

Să daţi viaţă dansului.

 

AL CUI ESTE SOARELE?

 

Doi copii la mare

Se certau în gura mare.

-Soarele e-al meu!

-Ba nu, e al meu!

 

Dar când cearta era-n toi,

Zbură pe lângă cei doi

Un fluture cu-aripi poleite,

Pudrate de raze-nsorite.

 

Din senin apăru şi-o albină,

Rochia de polen era plină

Bâzâitul oprindu-şi pe dată

Să tragă cu urechea la ceartă.

 

-Ei, dragi copii, încetaţi,

Că degeaba vă certaţi.

Soarele de viaţă dătător

Este-al nostru, al tuturor.

 

 

ÎN ZORI DE ZI

 

La fereastră, lâng-o glastră,

Bate-o pasăre măiastră.

Cip-cirip, cip-cirip,

Te-ai trezit copil iubit?

 

Dar copilul se foieşte,

Geana  somnului clipeşte

Şi zăreşte-o  păsărea

Cu penele-i de albăstrea,

 

Cu vocea-i de catifea,

Şi dulce ca o acadea.

Şi-n al dimineţii prag

Iese afară cu mult drag.

 

Se scaldă–n a sa grădină

Într-o mare de lumină,

În mirosul de zorele

Pe placul inimii sale.

 

 

FAMILIA MEA

Mama este numai una
Şi a mea este Alina.
Victor este tatăl meu,
Iar Victoria sunt eu.

Cînd mă ceartă bunăoară
Eu cer repede iertare.
Şi promit că sunt cuminte
Ş-ascult doară din cuvinte.

Lesne este a  promite,
Dar mai greu a ţine minte.
Mami, tatei îi şopti:
Doar am fost şi noi copii.

Mă-ngrijesc, mă ocrotesc,
De aceea îi iubesc.
Este mare veselie
La mine în familie.

 

SFATURILE BUNICII

Când eşti mic,
Nu ştii nimic.
Cauţi şi nu găseşti,
Uneori mai şi greşeşti.

Nu înţelegeam de ce mereu
Nu pot să fac ce vreau eu.
Tare greu mi s-a părut
Toate cele de ştiut.

Până când bunica Ica,
A vorbit cu mititica,
Că cel mai bun lucru este
Ce se-nvaţă din poveţe.

Că pentru orice copil, se spune,
Există maniere bune.
Însă repede declar
Că nu-mi este foarte clar.

Dar bunica iubitoare
Mi-a spus să am răbdare.
Ba, mai mult, ea mi-a vorbit
Într- un mod mai desluşit.

Toate cele învăţăm,
Trebuie doar s-ascultăm.
Asta-i cheia potrivită
Pentr-o minte iscusită.
Eu o cred pe bunica mea
Şi-am s-ascult mereu de ea.
Aşa au ascultat şi părinţii mei,
Tare mândră sunt de ei!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3 Jan
2012

Mirarea mării . George Anca


mirarea mării

                                             George Anca

mirarea mării leandru palmier corăbii

praf ales de munţii mai adevăraţi ca pustiul

plăcerea sinucigaşă a pietrelor încolibate

cochilii nu şi nici meduze în Marea Moartă

arde leandre nu te arde paralondră ipohondră

ce ape ne-ar acoperi nimicnicia iar soare

cum de nu mi-a venit Ravindra în mintea mării

mâncarea la ore fixe a sclavilor samsara păsări

destin ţeasta zburându-ţi în locul văzduhului

tu vorbeşti eu gândesc nu te înţeleg nu mă auzi

coma com guma gom maelstrom mantra om

mâine pomâine pe drumurile fără întoarcere

pururea bine cu marea ce se trece pustiurilor

ieslea continuată mormânt pelerinat în cruce

prana mării în pielea udă a lui Arhimede

1996

3 Jan
2012

Petru Ciobanu: Obiceiuri de “Bobotează” dintr-un sat bucovinean

 

 

DOCUMENTE DE VIATA ROMANEASCA DE ALTADATA

“La 6 ianuarie, în ziua de Bobotează (Iordan), se face sfinţirea aghiazmei pe gheaţa Siretului Mic. Cu câteva zile mai înainte, în dreptul lui Pahuleac, unde era, apa mai adâncă, se tăia cu fierăstrăul o cruce mare de gheaţă ( cccc.2-2,5m), pe care o aşezau vertical şi o împodobeau cu o coroană de cetină. Acolo se făcea atât sfinţirea crucii, cât şi a apei (aghiazma). Lumea spunea că se duce la Iordan.
În sunetul clopotelor de la biserică, fete şi flăcăi, îmbracaţi în cele mai frumoase haine de sărbătoare, iau din biserică icoane, cruci şi prapore şi pornesc, în frunte cu preotul, la gheaţă. Toţi cei prezezenţi aveau la ei căni, ulcioare, cofiţe pline cu apă luată din locul de unde s-a scos crucea, aşteptând să fie sfinţită. Fiecare familie avea cu ea un bucheţel de busuioc. În momentul sfinţirii apei, se împuşcă din săcăluşe (”sacalîşuri”).
La întoarcerea la biserică cu toată procesiunea, pe tot parcursul drumului se trag clopotele şi se strigă “Chiraleisa” (Chire elei son = cu noi este Dumnezeu) de grupurile de bărbaţi de către 7-8 persoane. În acest timp, preotul, cu un mănunchi de busuioc în mână, îl tot înmuia în vasul cu aghiazmă şi stropea în dreapta şi în stânga sub formă de cruce. Lumea urcă cu voie bună Dealul Surdului spre biserică. Fetele, în cojoacele şi ciubote noi, erau în centrul atenţiei flăcăilor. Dacă aveau ghinionul să alunece şi să cadă, deveneau subiectul glumelor tinerilor, căci, aşa era credinţa atunci.
După masă, dacă timpul era frumos, se făcea horă, flăcăii şi fetele petreceau câteva ore de dans.(” Cupca, un sat din Bucovina”- prof.dr.ing.Petru Ciobanu )
„Şi se va ivi slava Lui Dumnezeu şi fiecare trup va vedea, pentru că astfel grăi Domnul!”
Sărbătorind Botezul Domnului, zi considerată deosebit de importantă pentru poporul creştin, este primită cu post şi rugăciune, cu smerenie şi supunere, este în strânsă legătură cu viaţa lui Iisus.
Subiectul are şi alte aspecte, după cum zugravul a luat elemente şi din scrierile apocrife, privind mai ales tema zapisului lui Adam, temă deyvoltată şi în cărţile populare vechi şi reprezentată prin iconografia Botezului.
„Stând Hristos gol în mijlocul Iordanului şi Mergătorul înainte la marginea râului de-a dreapta lui Hristos, uitându-se în sus şi avându-şi dreapta sus pre capul lui Hristos iară pre stânga în sus întinzându-o, şi ceriu deasupra şi dintr ‘ânsul viind Duhul cel sfânt pre capul lui Hristos împreună cu raza : „ Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit”…. (Erminia)
În iconografia bizantină, felul de reprezentare al Botezului se leagă de trei tipuri. Tipul cel mai vechi elenistic, în care compoziţia este simplă, atitudini nobile, cu demnitate, Iisus tânăr, cum de altfel este înfăţişat în cele mai vechi, picturi bisericeşti, stând înapoi, cu braţele în jos şi privind în faţă.Sf.Ioan este îmbrăcat în piele de cămilă, cu o tunică scurtă, umărul drept liber, cu o altă haină ceva mai largă (melotă) şi pe umere mantia (pallium).Tipul acesta nu a avut răspândire.
Al doilea tip este cel sirian, în care costumul lui Ioan este cel antic.Stă pe malul drept (în stânga tabloului) şi se înclină asupra lui Iisus, care stă până la brâu în apa Iordanului.Cu mâna stângă îşi acoperă partea din faţă.Pe dreapta sunt îngeri cu ştergare în mâini.În nouri apare mâna divină.
Acest tip este cel mai raspândit în iconografia bizantină.
În fine al treilea tip este cel capadocian, care nu are nici peisaj, nici perspectivă, apa se ridică spre Iisus până la umeri, formând o înălţime, cu contururi rigide.
În iconografia noastră românească s-a adoptat tipul sirian, care este cel mai tipic bizantin, fiind uneori adăugate şi alte motive , de origine populară, luată din scrierile populare cu urme din scrierile hagiografice apocrife.

Petru Ciobanu

2 Jan
2012

În palma vieţii…


În palma vieţii

Sunt departe de iureşul oraşului. Doar eu şi gândul de noapte învăluit în nori cenuşii, în tunete şi fulger misterioase.
Dar, linişte. O mare de linişte. Câte un val mai saltă spre amintiri, spre stele ascunse în înalt de cer. Casa, o casă boierească, mare, parcă aş pătrunde „pe urma paşilor pierduţi”, pe marmura albă. Candelabre discrete, draperii în stil oriental, cu ciucuri, mătăsoase, grele, parcă desprinse dintr-o carte citită recent. Pereţii îţi încălzesc ochii cu picturi, catedrala tronează într-un mirific peisaj de iarnă.
Nuanţa de verde şi maro cald, crează o stare ciudată. O trecere de la „trezire” în stil mistic spre lumină. Totul poate deveni poezie. Sau poate o poveste privind prin geam, porumbeii albi ce zburdă în semn de pace.

Aş fi dorit pentru o clipă prezenţa tatei…
Doar o pălărie aşezată pe o etajeră îl face prezent… Pălăria tatei… păstrată cu sfinţenie… Se mişcă legănat în mâna ei, ca firul de lucernă în bataia coasei lui tata… Ne privim amândouă cu ochii înlăcrimaţi.

Îmi este dor de tata, ne este dor…
În palma vieţii, tata, din lumea lui, şi-a lăsat rugăciunea pentru fetele sale, pentru nepoţi…
Atticea mă priveşte zâmbind… „Nana… Nana… cucu-bau….”

Pentru o clipă revin în lumea reală. Îi privesc chipul de înger şi o ridic în braţe dragăstos. Râde şi fuge să se ascundă în lumea copilăriei. Îmi este dragă fetiţa…

Revin şi îmi privesc visul. Umbre dansează în juru-mi…Poate mi-aş fi dorit ca o bunică nobilă, să-mi arate „piatra preţioasă”, cea sacră. Sau, să o privesc pe furiş cum ştie să ţină în palmele albe, VIAŢA.

Acest sentiment l-am avut prima oară când îmi vizitasem sora.
Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un
surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu…

Mariana Gurza

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 39329

Ultimele Comentarii