15 May
2012

“Concepția socratică despre stat”

 

In legatura cu conceptia so­cratica despre adevarata valoare a existentei umane, ce face dependenta adevarata fericire a individului numai de formarea constienta a vietii interioare personale, se pune o problema importanta : care este raportul individului cu comunitatea in care el traieste ? Cum concepe Socrate raportul dintre individ si comunitate, individ si stat ? Raspunsul pe care Socrate il da acestei intrebari se dovedeste a fi – spre deosebire de acela al sofistilor, care traiau ca straini in Atena – raspunsul unui cetatean, care era adinc inradacinat in fiinta si viata poporului sau. Pentru Socrate atenianul, statul, comunitatea poporului, patria nu erau numai marimi date, ci unitatea bunurilor si a valorilor celor mai inalte, .cu care Socrate se simtea legat nespus de intim si fata de care el se simtea raspunzator. De aceea el reprezenta conceptia ca omul trebuie sa se supuna legilor statului mai mult decit chiar poruncilor parintilor. Aceasta convingere adinca el n-a realizat-o numai ca cetatean si soldat, ci chiar si atunci cind a fost condamnat pe nedrept si cind a refuzat sa se salveze fugind. “Polis”-ul era pentru Socrate garantul legitatii tuturor faptelor. El este principiul care obliga pe toti indivizii; ba chiar princi­piul care normeaza si determina valoarea tuturor indivizilor si al lor “areti”. Pentru secolul al V-lea i.Hr., “areti” insemna nu numai o cali­tate imanenta, ci si de o valoare etica-politica a omului, ce nu este deter­minata de constiinta individuala, ci numai de catre comunitatea pentru care omul se poate dovedi ca fiind valoros prin calitatile sale morale si cetatenesti. Cetateanul autentic slujeste intreaga sa viata patria si aceasta dupa aptitudinile sale personale. Statul si individul apartin indisolubil laolalta. Socrate atenianul este constient ca binele sau mizeria insului depinde de statul in care acesta traieste, ca individul nu-si poate realiza fericirea sa decit in acord cu binele comunitatii si de aceea cine voieste sa realizeze adevarata virtute trebuie sa lupte pentru binele comunitatii.

Tucydide a descris intr-un chip magistral urmarile pe care le are nesocotirea principiului “Polis”-ului, a statului si a comunitatii. Nesoco­tirea acestuia duce si la nesocotirea virtutii. Una dintre cauzele ce au dus la nesocotirea Polis-ului a fost – dupa cum am aratat – influenta nefasta a sofistilor. Conceptia destructiva a acestora lasa sa se inteleaga ca legile “Polis”-ului nu au o valabilitate generala, ca aceasta valabili tate depinde de parerile indivizilor sau ale anumitor grupe sau partide. Daca aceasta conceptie sofista ar fi reusit sa se impuna, comunitatea de viata a poporului grec era pierduta. De aceea, Socrate sesizeaza pericolul si cu toata personalitatea sa uriasa, se opune sofistilor, pentru a salva, chiar cu pretul existentei sale, adevarul “Polis”-ului si existenta poporului grec.

Vazut in aceasta lumina, Socrate este departe de a fi un indivi­dualist, care ar apara numai norma constiintei individuale si ar pro-povedui numai “Evanghelia” personalitatii morale libere, cum il soco­tesc unii istorici moderni ai filozofiei. Dar Socrate, zice Zeller, este strain de orice apatie si cosmopolitism, caci el, desi accentueaza adin-cirea subiectului in sine insusi, totusi cauta un adevar general-valabil, pe care-l intruchipeaza si statul. Asa se face ca Socrate considera existenta sa ca fiind legata indestructibil de aceea a statului. Convin­gerea aceasta adinca l-a facut pe acesta sa primeasca chiar moartea pentru a dovedi ca insul si comunitatea poporului apartin indisolubil laolalta.

Pozitia lui Socrate fata de comunitatea statala este determinata de un punct de vedere moral superior fata de al contemporanilor sai. Statul atenian se gasea in acea epoca intr-o vadita decandenta si ame­ninta ca democratia sa se transforme in oclocratie. De aceea Socrate se vede silit sa combata cu toata taria o asemenea tendinta si sa mili­teze pentru o forma de guvernare in care ajung la conducere numai cei pregatiti, cei care poseda stiinta necesara conducerii statului, asadar, aceia care si-au legat existenta de temeiurile Logosului. Temeiurile vietii comunitatii trebuie sa le constituie, deci, acelasi Logos etern, ca o putere ce singura poate salva de la scufundarea in haos a existentei omenesti, pentru a o lega pe aceasta de ordinile adevarate ale vietii. De aceea, credincios convingerii sale, Socrate afirma hotarit ca orice pozitie politica in stat trebuie sa fie fundamentata pe stiinta : nu simpla posesiune a puterii, nici intimplarea, nici alegerea, ci numai stiinta il face pe conducatorul politic autentic.

N.B.

 

Sursa: Crestin ortodox

15 May
2012

“Răvaşe tăinuite” de Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu (1936-2009)

Astăzi, 15 mai, Mihai Rădulescu ar fi implinit 76 ani.Un gând pios din partea celor care l-au cunoscut.

*

Răvaşe tăinuite

de Mihai Rădulescu

Motto:

Viaţă săracă
De timpuriu.
Duhul să tacă
Slobod să-ţi scriu.

M-am bejenit.
Uităte-n soare:
Cine nu-l are
Nu-i împlinit.

Vezi, mai e dorul:
Tu stai acasă,
Eu dorm în codru -
Peşte în leasă.

Şi te iubesc.
Fă-ţi crucea plină
Maicii Senină
Să te-ntâlnesc.

I

Scrisoarea lui

“Cartea-i scrisă-n foi de fum
Că mi-e greu de-atâta drum,
Scrisă cu cerneli de ploaie
Că de dor mă mai ogoaie,
Cu penele cucului
Şi sfârşirea duhului.
Scris ţi-am scris să-ţi dau de veste,
Sărutându-te, aceste:
Sunt fugit cu soarele,
Părăsit ogoarele.
Temniţa şi teama mea
Mi-au lăsat prin plete nea.
Munţii şi cu văile
Mi-au sleit puterile.
Mai sunt încă hăituit.
Haiducia-i foc cumplit.
Dacă tot gândeşti la mine,
Ţine, puică, numai bine,
Ţine şi norocul meu,
Traiul să nu-ţi fie greu.”

Mâna-şi trece peste barbă.
Lasă-n ea un fir de iarbă.
Pune cartea-n buzunar.
Se mângâie tot mai rar.
Se opreşte. O sprânceană
Tremură mai jos de rană.
Colţul gurii încreţit.
Ochiul cată aburit.
Ia în dinţi o frunză rece.
Mâna-n barbă iar petrece.
Pleacă-ncet pe drum în jos.
Vede trunchiul găunos.
Îngenunchie-n noroi.
Strânge-o mână de trifoi.
Înfăşoară cartea-n el.
O strecoară uşurel
Sub o scoarţă de copac.
Şi îşi taie drum de rac
Îndărăt prin verzi frunzare
Străbătute lin de soare.

Scrisoarea de răspuns.
“Amorţesc în aşternut,
Fără horă, nici sărut.
Stau catrinţe gălbioare
Colbăite-n nemişcare.
Valurile din privire
Nu mai ştiu de oglindire.
Gândurile, dorurile
Îmi sugrumă orele.
Dar nu pot pleca spre tine …
Iacă, mama-n casă vine.
Te sărut şi numa’ bine.”

II

Scrisoarea lui

“Cerurile, stelele,
Gândurile, visele,
Jos, mai jos, mai jos mă pleacă,
Pe sub frunză, pe sub cracă,
Pe sub crucea mâinilor,
La inima câinilor.
Lupii suri şi lebede,
Stâncile de cremene,
Nu dau pâine, nici secară.
Viaţa mea nu e uşoară.
Şi, te rog, te rog, copilă,
Să mă ţii mereu în milă.
Te-aş vrea ici, cu mine, -n munte,
Că vin ploile mărunte
Şi n-am braţe să mă plângă.
Îmi doresc să fiu cu voi,
Să m-adăpostiţi de ploi.
Dar nu pot. Să vii la mine.
Dacă nu tu, cine vine?
Corbii şi cu ciorile
Şi spânzurătorile.”

Scrisoarea de răspuns

“Dor îţi scriu din Dealu’ Mare
Roţile rotite-n drumuri
Şi hulubele prin fumuri.
Dor îţi scriu şi eu, supusă.
Azi la douăzeci de ani
Adunatu-sa un an.
Stau cu maica şi cu satu’
Şi cu gândul tău, săracu’.
Stau cu coptul şi prăjala,
Cu necazul şi sfiala.
Şi mă arde nepăsarea
Ce e-n toţi şi-n toată zarea.
Totuşi sunt de-aicea toată.
Câinii-câini mai niciodată
De coteţ nu fug departe.
Noi avem aceleaşi soarte.
Omu-i om cum apa-i apă.
Dară dorul tot mă sapă.
Îţi trimit o floare-albastră
Să-ţi grăiască şi de casă.”

III

Scrisoarea lui

“Doar pe tine te mai am:
Eu altar şi tu sfânt hram.
Vino … Nu mai ştiu decât

Că mi-e dor şi mi-e urât.
Coborâtu-m-aş în sat
Dar mi-e teamă că-i păcat
Şi de bunul Dumnezeu
Şi de biet norocul meu.
Nu eşti câine să rămâi
Strâns legat de căpătâi,
Ci eşti inimă de soare.
Inima nicicând nu moare.
Şi eşti inimă de lună.
Şi eşti dreaptă şi eşti bună.
Eşti icoană, aur dulce…
Dorul meu să mi te culce.”

Scrisoarea de răspuns

“Subsoara zorilor
Din răscrucea orelor
Mă pândea de peste geam
Când la tine mă gândeam.
Nu-mi grăi de întâlnire
Că mi-e teamă de pieire.
Când n-ai casă şi n-ai masă,
Din iubire ce-o să iasă?
Focul iute-al paielor
Şi banii gunoaielor
Şi copilul dracului
Din patul săracului;
Că fugarul e fugar,
Fără mir şi fără har.
Şi mă uită, suflete.
De chipul meu, rupe-te.
Nu vezi? Viaţa ne desparte.
Te iubesc eu pân-la moarte.”

IV

Scrisoarea lui

“Tac şi tac şi nu mai scriu.
Dar nici cerul pământiu,
Nici ţâţele norilor,
Nici zeama sudorilor
Nu mă lasă. Ca s-o poarte,
O să leg această carte
Între coarne vacii tale.
Muced stau mai jos de soare.
Amorţite-n legănare,
Frunzele cu margini roase
Mi-s sucite şi întoarse,
Gata să coboare-n vale.
Eu am mii de rădăcini.
Nici nu-mi pleacă, nici nu-mi vine
Urma inimii din mine.
Toate bune şi doar bine.”

Scrisoare de răspuns

“Iată ultimul răspuns:
Drumul tău mi-e nepătruns.
Ciorbă lungă, rădăcini,
Hrană sunt de ţintirim.
Din şopârle şi lăcuste
Nu-mi fac haine, nu-mi fac fuste.
Fuga, mintea rătăcită,
Răsuflarea înăcrită,
Spaima, groaza, nebunia:
Astea-ţi sunt gospodăria.
Lasă. Nu mă chinui.
Bucurie-n orice zi.”

V

Ultima scrisoare

“Frunza verde a-nvelit
Un nimic de la iubit:
Îţi trimit în dar
Stângul inelar.”

Şi de-atunci şi până azi
Doarme-n sticla de rachiu
Degetul lui alburiu,
Albăstrui ca fumul zării
Pe la gâtul retezării
Şi cu pielea strânsă-n creste,
Doarme-n lada ei de zestre.

3 VIII- 16 X 56

Probabil una dintre ultimele scrieri înainte de arestarea din 4 XI 56. Dacă acest poem ar fi fost găsit la percheziţie, condamnarea mea desigur ar fi fost influenţată şi de conţinutul lui. “

Mihai Rădulescu

(file de corespondenţă dintre mine şi prof.Mihai Rădulescu )

 

 ***

Dragă Mariana,

astazi, 15 mai, Mihai ar fi împlinit 76 ani. Doamne, câte planuri literare avea la plecare! Un gând pios în amintirea neuitatului nostru prieten.

Boris



Dumnezeu să-l odihnească !

14 May
2012

Socrate întemeietorul dialecticii

Ca si sofistii, Socrate se afla, ca sa ne exprimam asa, cu amindoua picioarele pe temelia luminismului, caci nici el nu mai accepta parerile traditionale ale poporului, ci le su­pune mai intii unei judecati critice,  fiindca numai cunoasterea trebuie sa devina principiul suprem al sufletului. Socrate credea in rostul inalt al ratiunii umane, care, daca formeaza destinul omului, atunci acesta isi realizeaza intelesul adinc al vietii. Desigur ca aici nu este vorba despre o ratiune ce se pierde in reflexiuni teoretice, ci despre o ratiune practica, care se afirma fata de problematicul vietii, solutionindu-l.

Intre filo­zofia lui Socrate si fanfaronadele sofistilor exista totusi o deosebire fun­damentala. Caci in timp ce sofistii, patrunsi de un scepticism ucigator, relativizau si problematizau orice cunoastere si orice moralitate, Socrate traieste din convingerea nestramutata ca trebuie sa existe un adevar absolut, ce este independent atit de parerile insilor cit si de parerile maselor de oameni. Fata de relativismul sofistilor, dupa care fiecaruia in fiecare moment ii este adevarat ceea ce i se pare, fata de lipsa de convingere, ce nu se fundamenteaza pe argumente, ci cauta sa determine numai prin vorbe, Socrate este patruns in intreaga lui fiinta de adeva­rul ca exista un adevar, care are valabilitate peste toate parerile, asa­dar o masura dupa care trebuie judecata si examinata orice afirmatie. Socrate crede in valabilitatea adevarului si dreptul critic al acestuia. Aceasta convingere nu poate fi dovedita, din pricina ca ea este conditia oricarei argumentari. Cel care nu o are, in acesta poate fi nu- mai trezita, intrucit acesta invata sa reflecteze asupra sa insusi. Socrate nu vrea sa-i deprinda, pe aceia cu care discuta, decit la aceasta auto-cunoastere. Luminismul i-a dus pe greci la lipsa de masura ; ceea ce cauta Socrate era adevarul ca o masura, careia trebuie sa i se supuna toti indivizii. Acest adevar era “Logosul”, care se afla in adincurile ratiunii umane, in om si de aceea el nu poate fi descoperit decit prin reflexiunea proprie a gindirii, asadar prin cunoasterea rationala. Legile gindirii si cu acestea conditiile oricarei cunoasteri rationale se afla in ratiune. Socrate descopera astfel in legile ratiunii umane o lume noua, ce se afla in afara perceptiei senzoriale si a parerilor individuale. Cu aceasta descoperire Socrate depaseste senzualismiul si relaitivlsmul sofis­tilor si fundamemteaza, pentru prima oara in istoria gindirii omenesti, “stiinta”, ceea ce inseamna cunoasterea fundamentata pe legile ratiunii. Istoricii filozofiei antice grecesti sint de acord, cind sustin ca Socrate este cel dintii filozof, care face constient deosebirea clara intre “stiinta” – cunoastere fundamentata – si “parere” (Sola). Stiinta ade­varata este numai stiinta notionala, notiunea fiind fundamentul stiintei sau, cu alte cuvinte, norma ce imprumuta cunoasterii general-valabilitate, ce desi se afla in fiecare individ este totusi independenta fata de acesta.

Dar notiunile stiintifice trebuiau sa fie descoperite, fiindca Socrate nu pretinde – cum faceau sofistii – ca el ar fi in posesia adevarului ultim, ci el este in continua cautare a acestuia. In clipa in care el desco­pera o notiune, aceasta ii pune indata alte probleme, descoperirea altor notiuni, asa ca el trebuie sa fie mereu in cautarea adevarului. Socrate a presimtit, ceea ce va exprima clar, doua milenii mai tirziu, Kant si anume ca stiinta este “o eterna problema”, ca si viata, dealtfel. De aceea socotim ca Schleiermacher are perfecta drep­tate, cind afirma ca meritul lui Socrate este ca el a descoperit conceptul “stiintei”, al unei stiinte ce este departe de a fi savanta, ci se gaseste in cea mai strnsa legatura cu viata si realitatea omului. Acelasi lu­cru il afirma si Aristotel, cind vorbeste despre Socrate. Caci, daca in­telegem sensul adevarat al conceptului “filozof”, atunci acesta este un om care cauta sa se lamureasca pe sine si pe semenii sai cu privire la relatia dintre gindire si activitate si, din acest punct de vedere, nu este deloc indraznet a afirma ca Socrate este cel dintii care merita numele de filozof. De aceea si metoda si forma in care filozofeaza Socrate este cu totul alta decit a sofistilor. Acestia din urma impuneau ideile lor cu siquranta apodictica, fiindca acestora le lipsea smerenia si “seriozi­tatea erosului filozofic”, in timp ce Socrate nu voia decit sa fie un cau­tator al adevarului si un trezitor al omului din somnolenta nestiintei, pentru ca acesta sa descopere adevarul in adincurile fiintei sale pro­prii. Destinul filozofului veritabil acesta este : de a fi trezitorul sufletu­lui uman din somnolenta in care l-a scufundat viata cotidiana si haosul parerilor si a-l face astfel sa ajunga la adevarul, ce este imanent ratiunii umane. Salvarea sufletului din neadevar, in adevar, din haos in cosmos, este marea chemare a filozofului. Din acest motiv Platon il considera pe Socrate a fi cel mai genial desteptator al omenirii la lumina adevarului si aceasta pe buna dreptate, caci lui Socrate i-a fost harazit darul de a deveni imaginea eterna a filozofului, ca desteptator al altora la consti­inta intelepciunii.

Dintr-o falsa interpretare a spusei lui Aristotel ca Socrate a desco­perit doua lucruri: metoda inductiva si determinarea notionala a gene­ralului, Nietzsche il acuza pe Socrate ca ar fi devalorizat instinctul dintr-o tendinta bolnavicioasa a acestuia de a evidentia importanta logicului si a puterii rationale a omului. Aceasta este presupusa mare meteahna pe care Nietzsche o descopera la Socrate. Aceasta este insa o invinuire gratuita, fiindca Socrate nu neaga importanta instinctului si nici nu face distinctia intre instinct si gindirea logica, cum crede Nietzsche, ci el face distinctia intre stiinta si ne­stiinta, intre nebunie si intelepciune. El combate pe oamenii politici, fiindca ei nu sint intelepti si deci nu au instinctul corect al politicii. So­crate accepta arta si literatura timpului sau, dar el combate pe poetii care se cred atotstiutori. El discuta cu meseriasii care erau calificati in meseria lor, dar combatea credinta acestora, dupa care ei credeau ca ar fi intelepti si in celelalte lucruri importante, cum ar fi guvernarea, face­rea legilor, educatia etc. Socrate nu condamna instinctul, ci spoiala cul­turala a timpului sau.

 

Patruns de chemarea inalta a filozofului, Socrate se adreseaza tutu­ror : atit profanilor cit si sofistilor, oamenilor politici si artistilor, panto­farilor si altor meseriasi, dar mai ales tineretului. Mereu prin pietele pu­blice, pe strazi, prin gimnazii si ateliere, el tinea calea oamenilor si-i provoca la discutie. Discutia lua forma dialogului, prin care Socrate cauta sa trezeasca pe oameni la constiinta adevarului. Geniala arta a lui Platon ne-a redat aceasta metoda socratica – pe care Platon o numeste “dialectica” – intr-un chip neasemuit de intuitiv. Dupa acesta, metoda lui Socrate avea doua parti: una negativa si alta pozitiva. Mai intii Socrate se tinea cu parerea lui pe linga parerea interlocutorului sau si se preface ca este nestiutor, lasindu-se sa fie in­vatat. Apoi el incepe sa puna acestuia intrebari si, prin concluziile pe care le trage din raspunsurile primite, il sileste sa recunoasca ca, in pro­blema respectiva, el stie “ca nu stie nimic”. Socrate nu voia sa indu­plece prin vorbe, ci sa convinga prin argumente si de aceea el trebuia sa conduca pe cei care erau asa de convinsi intr-un chip fals despre sti­inta lor, prin drumul nestiintei. Socrate era convins ca conditia esen­tiala a progresului in stiinta este smerenia. De aceea partea aceasta a metodei socratice se numea destructiva, iar mijlocul prin care el cauta s-o realizeze “ironia”. Apoi Socrate silea, prin intrebari maiestrite, pe interlocutorul sau sa gaseasca singur ceea ce era cautat, fiindca doi gasesc mai mult si mai sigur decit unul singur. In felul acesta Socrate trezeste activitatea proprie a interlocutorului sau si-l conduce, prin in­ductie, la cunoasterea intemeiata pe notiune. Pe drumul inductiei So­crate ajunge la definitie ce reprezinta adevarul.

Cine studiaza si adinceste metoda socratica ajunge la concluzia ca Socrate progreseaza mai intotdeauna numai pina la definitie notio-nala, ce este de fapt o indicatie spre alte definitii si de aceea aproape toate dialogurile platonice in care Socrate este vorbitorul principal, se termina printr-o intrebare. In decursul discutiei Socrate ajunge sa for­muleze definitii reale si daca el pune in discutie iarasi aceste definitii, o face numai pentru a-i dovedi interlocutorului sau ca toata stiinta umana este numai o frintura. Si apoi prin aceasta Socrate-ca si Kant mai tirziu-cauta sa invete pe oameni sa filozofeze si nu filozofie, ceea ce inseamna sa le indice drumul corect pe care se ajunge la adevar.

Prin aceasta metoda Socrate voia sa impinteneze spiritul la activi­tate proprie, la o cunoastere veritabila si la autocunoastere. Pentru el stiinta nu era ceva dat, ci ceva vesnic problematic. Numai prin autocunoastere omul poate-dupa Socrate – face dovada ca are spirit. Caci spiritul inseamna refle-xiune asupra sa insusi sau autocunoastere. De aceea autocunoasterea si cu a fi persoana spirituala este unul si acelasi lucru. Iar daca urmarim ideile socratice, expuse in dialogurile platonice, ajungem la concluzia ca aceasta “autocunoastere” este “autodeterminare”. In fiecare om-crede Socrate-se afla determinarea sa originara si daca viata acestuia se desfasoara intr-un mod corect, daca omul este constient de aceasta determinare originara, atunci el ajunge la maturitate sau la o forma. Desavirsirea nu vine insa de la sine, ea nu cade din cer, ci ea pretinde incordarea tuturor puterilor, a tuturor nazuintelor si daruirea intregii fiinte in slujba realizarii ideii sale, ceea ce inseamna o neostenita cu­noastere de sine, ce trebuie sa duca la autoeducatie. Drumul ce duce la aceasta inseamna munca, suferinta si o continua autodepasire. El duce uneori prin infringeri la victorie. Pentru Socrate scopul cel mai inalt al omului este : a raminea cu fiinta sa originara si prieten cu destinul sau, ceea ce inseamna ca omul trebuie sa se cunoasca pe sine insusi, pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie.

 

N. Balca

Sursa :Crestin ortodox

Socrate, în căutarea adevărului

Date biografice:

469 i.Hr: nasterea lui Socrate in Atena. Mama sa era moasa, ceea ce i-a inspirat metoda maieuticii („mosirea” ideilor).
423: se casatoreste cu Xantipa, cu care va avea trei copii. Duce apoi o existenta de filozof care discuta in agora, starnind vii controverse.
404: refuza sa se supuna magistratilor Cetatii, Consiliului celor Treizeci.
399: este acuzat de practici religioase deviante si de coruperea tineretului. Condamnat la moarte, are posibilitatea sa paraseasca Atena, dar prefera sa se supuna verdictului. Bea cucuta in prezenta prietenilor sai.

Amintirea lui Socrate se bazeaza in totalitate pe marturiile despre el. Cel care a reprezentat un punct de plecare pentru filozofie pune de la bun inceput o intrebare cruciala: a filozofa inseamna sa creezi sisteme de gandire abstracte sau pur si simplu sa traiesti? Despre Socrate stim cateva lucruri paradoxale. In primul rand, uratenia sa. Alcibiade l-a comparat cu satirii batrani, cu acele efigii monstruoase care ornau templele grecesti (Banchetul, 215 b).

In al doilea rand, rigoarea dialecticii sale, care-l facea redutabil ca un „peste-spada” (Menon, 80 a), ceea ce nu-l impiedica sa se dedice din cand in cand poeziei, partii sale irationale.

In fine, moartea sa, veritabil cantec de lebada al unui barbat care declara linistit, in momentul in care cupa fatala ii atingea buzele, ca va ajunge la plenitudinea existentei: „Dupa ce voi fi baut otrava, voi pleca spre locul care este rezervat celor binecuvantati.” (Phedon, 115d). Lacan l-a considerat „precursorul analizei“.

 

Ironia ca mod de a fi

 

Socrate are un mod specific de a dialoga. Deruteaza prin ironie (eironeia), care consta in exprimarea, cel putin in aparenta, a unui punct de vedere identic cu cel al interlocutorului. In fata judecatorilor care-l umileau, a parut ca se acu­za pe sine insusi: „Da“, concede el, „stiu ca nu stiu nimic” („Apologia lui Socrate”, 21 d).

Dar aceasta autodepreciere este un subterfugiu. “Ca voi toti”, insinueaza Socrate, “eu nu posed cunoasterea, dar numai eu am avantajul de a sti ca nu stiu nimic”. Aceasta constiinta a ignorantei ramane si in prezent un excelent antidot impotriva oricarui dogmatism… si reprezinta inceputul cunoasterii.

Cautarea adevarului

 

Spre deosebire de sofisti, care cultivau arta de a placea si de a per­suada prin procedee retorice, Socrate a privilegiat gandirea rigu­roa­sa. De aici, locul fundamental al definitiilor in dialoguri. Trebuie intotdeauna sa precizezi in termeni exacti lucrurile despre care vorbesti.

In timpul unui dialog despre morala in cursul caruia Menon se angajase intr-o interminabila enumerare a virtutilor, Socrate pune singura intrebare cu adevarat importanta: „Care este esenta virtutii?” (Menon, 79 e). Aceasta cautare a definitiilor este punctul de plecare a metodei dialectice.

 

Dragostea este intelepciune

 

Este propriu omului sa resimta dorinta de viata superioara. Aceasta dorinta se exprima prin dragoste, elevare spre absolut.

Experienta dragostei este similara cu cea a saraciei, deoarece ne face constienti de binele care ne lipseste. Chiar dorinta terestra este o miscare ascensionala. Astfel il va converti Socrate la filozofie pe fru­mosul si usuraticul Alcibiade, fa­candu-l sa se indragosteasca de el.

Activitatea filozofica este o forma de iubire. Definitie care marcheaza destinul filozofiei occidentale: nu este propriu-zis intelepciune, este doar iubire de intelepciune (philein, sophia).

 

14 May
2012

Politică şi religie în „Republica“ lui Platon

Platon, filosof grec (428-347 î.Hr.)

În scrierile sale, Platon rămâne fidel discipol al lui Socrate. Scopul principal este definirea exactă a ideilor morale: curajul, înţelepciunea, prietenia, pietatea, virtutea. Pentru Socrate este suficient să cunoşti binele pentru a-l practica, prin consecinţă, ştiinţa este virtute, iar ignoranţa viciu. Platon va rămâne fidel acestui principiu întreaga viaţă. Binele este scopul suprem al omului şi explică existenţa Universului. Toate aceste idei le întâlnim în descrierea omului politic pe care Platon o face în “Republica”.

Una dintre lucrările cele mai de seamă ale lui Platon este fără îndoială Republica. Filosoful tratează despre organizarea statului-model, adică despre organizarea cetăţii ideale, criticând prezentul şi aspirând la viitor. Această cetate, care există doar în discurs, nu înseamnă că nu are şi o existenţă reală: “Republica nu conţine nici un gram de utopie”, spunea M. Alexandre, Studiu despre Platon, 1968, p. 171. Unii, prin natură, afirmă Platon, sunt destinaţi să guste filosofia şi să comande în stat, altora nu le este permis acest lucru şi nu le rămâne decât să se supună celor care comandă (Republica, IV). Iată o frază care nu poate decât să şocheze astăzi societăţile noastre obişnuite să creadă că democraţia este sistemul politic cel mai bun, mai ales în Europa răsăriteană, după ce am trăit timp de jumătate de secol în teroarea şi întunericul în care ne-a adâncit sistemul comunist.

Guvernează cei care sunt capabili să aibă acces la valorile transcendente

 

În Republica, Platon susţine ideea conform căreia cei mai buni trebuie să guverneze, deoarece el concepe politica în sensul educaţiei şi al mântuirii. Cel care guvernează trebuie să educe poporul în vederea binelui, deoarece el singur cunoaşte binele. Prima sarcină a politicii nu are nimic a face cu gestiunea administrativă şi economică a afacerilor comune. Înainte de toate, politica trebuie să contribuie ca oamenii să fie mai buni şi să convertească cetatea umană la valori transcendente, la Dumnezeu. Astfel, ideea că unii sunt destinaţi să guverneze pare a fi de înţeles: guvernează cei care sunt capabili să aibă acces la valorile transcendente. Pentru aceştia puterea este văzută ca fiind o datorie, o sarcină impusă lor, un serviciu, şi nu ca pe satisfacţie a intereselor proprii.

În Republica, Platon tratează patru teme politico-religioase fundamentale: Constituţia statului ideal, mediul favorabil dezvoltării politice, principiile ideale ale statului şi tipologia regimurilor politice.

 

Un politician nu se improvizează şi nici nu este tras la sorţi

 

În prima parte, autorul abordează problema justiţiei, elementul fundamental pe care ar trebui să se clădească o societate sănătoasă. Justiţia îl conduce pe om la săvârşirea binelui. Puterea politică nu poate fi exersată în mod folositor pentru cetăţeni decât respectând justiţia în vederea binelui comun. În partea a doua, Platon propune un model politic în care dispare proprietatea privată în scopul formării conştiinţei binelui comun. Politicianul nu este pus să guverneze în scopul îmbogăţirii proprii, ci în vederea asigurării unui trai decent membrilor statului. Statul este, ca şi sufletul, compus din trei elemente: raţiunea, căreia în stat îi corespund guvernanţii, iar virtuţile ce le au de practicat sunt înţelepciunea şi prudenţa; curajul, căruia în stat îi corespund gardienii, cei care asigură ordinea publică, iar virtuţile care-i animă sunt curajul şi dreptatea; dorinţa, căreia în stat îi corespund artizanii, virtutea specifică lor fiind cumpătarea. Partea a treia pune în evidenţă Filosoful-Rege, deoarece o societate ideală nu poate fi guvernată decât de filosofi. Ei deţin ştiinţa supremă. Un politician nu se improvizează şi nici nu este desemnat în urma unei trageri la sorţi.

 

Contemplaţia realităţilor spirituale ne permite să scăpăm de lanţurile sclaviei noastre

 

Cartea a şaptea din Republica este dominată de “mitul peşterii”. Platon îşi imaginează că noi suntem născuţi într-o peşteră întunecoasă, legaţi de mâini şi de picioare cu capul în jos, spre pământ. Această poziţie nu ne permite să privim nici în stânga, nici în dreapta, ci doar spre propriile noastre fiinţe mizerabile. Lipsa luminii din peşteră nu ne permite să-i distingem clar pe cei din jurul nostru pe care îi vedem doar ca nişte umbre. Şi totuşi, noi trăim cu iluzia că aceasta este lumea perfectă, reală, altceva nu poate exista. Filosoful, expert în arta contemplaţiei, reuşeşte să rupă lanţurile şi să escaladeze peretele peşterii pentru a privi în faţă realitatea lucrurilor din lumea necunoscută oamenilor. După câteva minute de contemplaţie, lumina puternică a soarelui îi orbeşte ochii şi cade din nou în peşteră. Reîntors aici, povesteşte concetăţenilor săi realităţile contemplate şi frumuseţea lor: “Gândeşte-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpaţi de lanţurile lor şi ar fi vindecaţi de neştiinţa lor. Dacă unul din aceşti prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forţat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mişcări, el va suferi – şi orbirea luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte, din care, înainte, nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el, dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât numai fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate, şi întors către obiectele mai reale, el vede mai drept? Dacă, în fine, arătându-i fiecare din lucrurile care trec, l-ai obliga să spună întrebându-l ce sunt acestea? Nu crezi că el ar fi încurcat şi că umbrele pe care le vede înainte îi vor apărea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acum? – Mult mai adevărate, recunoscu Glaucon”. Nimeni însă nu-l ia în serios, ba, mai mult, îl condamnă la moarte. Intenţia lui Platon este aceea de a trezi conştiinţa cititorilor săi asupra realităţilor sensibile, religioase, spirituale, pe care lumea materială nu ne permite să le întrezărim atât timp cât suntem condamnaţi să trăim doar în întuneric şi necredinţă. Contemplaţia realităţilor spirituale, viaţa adevărată promisă de Dumnezeu omului ne permit să scăpăm de lanţurile sclaviei noastre şi să ne înălţăm, trup şi suflet, spre bunurile cereşti. Acesta este rolul Filosofului-Rege, de aceea el singur este capabil să guverneze statul.

 

Sistemele de conducere ale statului

 

Ultima parte este consacrată descrierii originii, caracteristicilor şi trasării omului politic tip a patru sisteme politice defectuoase: timocraţia sau plutocraţia, sistem politic în care conducerea statului aparţine celor mai bogaţi cetăţeni care cu ajutorul averii se impun în politică; oligarhia, formă de conducere a statului în care puterea politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane; democraţia, formă de organizare şi conducere a societăţii în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea; tirania, formă de conducere a unui stat în mod despotic, sau o guvernare obţinută prin uzurpare şi violenţă. Asemenea regimuri sunt promise, conform lui Platon, decăderii, deoarece viitorul are priză asupra lor într-un mod implacabil. Logica înşiruirii constituţiilor îi permite lui Platon să deducă tirania care ia naştere din excesul democraţiei. Aceste constituţii s-au născut din metamorfoze succesive şi necesare ale constituţiei ideale, monarhia sau aristocraţia unor filosofi.

Judecata de după moarte

 

Lucrarea se încheie cu “mitul lui Er”, prilej pentru Platon de a prezenta ideile sale despre suflet şi despre viaţa de după moartea trupului. Er este un războinic iscusit căzut pe frontul de luptă împreună cu mulţi alţi camarazi. După zece zile de la terminarea războiului, soldaţii rămaşi în viaţă s-au dus pe front să adune trupurile neînsufleţite ale camarazilor de arme. Toate erau deja în putrefacţie. Doar trupul lui Er era ca viu. L-au luat deci şi au decis să-l înmormânteze conform ritului funerar păgân. În timp ce mergeau la groapă, Er revine la viaţă şi povesteşte tuturor pelerinajul său prin lumea drepţilor şi prin infern. A putut vedea bucuria de pe feţele celor care împărtăşesc viaţa pentru vecie în compania zeilor, precum şi durerea şi tristeţea celor care sunt condamnaţi să-şi petreacă veşnicia în adâncurile pământului, în întuneric şi întristare: “Nu îţi voi înşira o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a unui bărbat viteaz, a lui Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război şi când morţii au fost ridicaţi în a zecea zi, deja descompuşi, el a fost ridicat fără semne de putrefacţie. L-au adus acasă să-l înmormânteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind aşezat pe rug, a înviat. Şi înviind a spus ce a văzut pe lumea cealaltă. A zis că după ce a murit, sufletul său, întovărăşit de multe alte suflete, a plecat şi toate au ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pământ care erau una lângă cealaltă şi, la fel, alte două în sus, de cealaltă parte. Între aceste deschideri erau aşezaţi judecători care, după ce pronunţau sentinţa, le porunceau celor drepţi să o apuce prin deschiderea din dreapta şi din sus, din cer, punându-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepţi le porunceau să se îndrepte prin deschiderea de jos şi din stânga, având şi aceste suflete la spate, însemnele tuturor faptelor săvârşite. Spunea Er că, atunci când el însuşi s-a apropiat, i s-a spus că el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor întâmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte şi să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că prin fiecare deschidere a cerului şi a pământului treceau suflete după ce erau supuse judecăţii. Prin celelalte două deschideri, dintr-una se înălţau din pământ suflete pline de murdărie şi pulbere, din cealaltă se coborau din cer altele pure”. Platon crede în nemurirea sufletului şi în răsplata pe care zeii o pregătesc celor buni şi pedeapsa rezervată celor răi, corupţi, care au impus sisteme politice în defavoarea poporului, gândindu-se doar la propriul interes şi prestigiu. Filosoful-Rege este guvernantul ideal format pentru a conduce sufletele subalternilor în împărăţia zeilor, unde se trăieşte adevărata viaţă pentru care au fost creaţi.

Corupţia şi orgoliul conduc la ruină

 

Platon nu pretinde să dea răspuns tuturor problemelor politice şi religioase. Ideea platoniciană despre cetatea contemporană este manifestată, direct sau indirect, şi în “mitul Atlantidei”. Condus de dorinţa vie de a critica democraţia ateniană a timpului său, Platon ne oferă imagini ale cetăţii pe care filosoful le condamnă. Comparaţia mitului Atlantidei (Atlantis este o insulă mică ce pare să fi fost înghiţită de un cataclism natural în jurul anului 9600 î.Hr. Conform descrierii lui Platon, Imperiul Atlantidei a fost înghiţit de potop deoarece locuitorii lui s-au scufundat în corupţie şi materialism. Cataclismul a şters pentru totdeauna Atlantida de pe harta lumii. Regii Atlantidei erau născuţi din unirea zeului Poseidon cu o muritoare, Clito. Însă progresiv, cei 10 regi ai cetăţii au uitat de partea divină ce o purtau în ei şi au cedat ispitei corupţiei şi orgoliului. Zeus a decis să-i pedepsească prin dispariţia insulei şi civilizaţiei lor într-o singură zi şi noapte în timpul unui imens tsunami căruia i s-au asociat cutremure de pământ) cu cetatea din Republica este evidentă. Platon descrie două expresii ale cetăţii perfecte: Atlantida este un adevărat paradis caracterizat printr-o abundenţă originară: bogăţii în aur, argint, zinc, metal a cărui culoare este focul. Centrul insulei este o colină în vârful căreia izvorăsc două fântâni: una de apă caldă şi cealaltă de apă rece. Este înconjurată de cinci inele concentrice din pământ şi din apă. Locuitorii au construit un port prin tăierea celor cinci inele, astfel încât insula principală comunică cu marea. Platon adaugă un întreg sistem de ecluze, bazine subterane, turnuri şi tunele. Atlantida este simbolul puterii şi regalităţii. Mitul Atlantidei are o semnificaţie politică la Platon atunci când vorbeşte despre constituţia perfectă. Întrebarea pe care şi-o pune Socrate este aceea de a şti dacă o asemenea organizare corespunde cu ceva real sau se află doar în imaginar. Pentru Critias, interlocutorul lui Socrate, această organizare ideală a existat în Atena cu 9.000 de ani în urmă. Lupta între Atena primordială, republica pământeană, inventată de Platon, şi Atlantida, stăpâna mării, este semnul confruntării esenţiale între pământ şi mare, opoziţia între două imagini ale lumii. Cetatea Atlantida reprezintă Atena contemporană lui Platon, condamnată vieţii maritime, deci unui sistem politic dăunător. Atlantida se putea bucura de un sistem politic perfect, însă decăderea morală a guvernanţilor a condus-o spre ruina totală.

 

Democraţia, un sistem politic criticat de Platon

 

Ce reprezintă Atena pentru filosoful Republicii? Platon condamnă democraţia ateniană fondată pe egalitatea între cetăţeni în participarea guvernării statului, competenţi sau nu în materie de politică sau pe plan juridic. Acesta este reproşul lui Platon sistemului politic ce privilegiază opinia publică în defavoarea cunoaşterii şi înţelepciunii. În democraţie, fiecare este autorizat să-şi exprime opinia asupra modului de funcţionare a statului. Pentru Platon acest fel de a proceda nu face decât să introducă diviziuni în stat atunci când intervin în discuţie probleme capitale pentru guvernare. Mulţimea este nestatornică, schimbătoare în faţa discursului demagogilor. În acest caz, mulţimea este capabilă să judece în bloc şi să condamne la moarte în mod ilegal şi să reabiliteze în acelaşi timp. Platon nu face diferenţă esenţială între oratorul popular şi tiran. Democraţia, în forma sa extremă, conduce la tiranie deoarece poporul doreşte să fie unicul suveran, fiindcă demagogul şi curtizanul sunt la fel. După demagogi, sofiştii joacă un rol esenţial în statul democratic, unde arta de a vorbi este cheia puterii. Pentru Platon, aceştia sunt nonproductivi, se vând celor care oferă mai mult. După ce au devenit maeştri în arta înşelăciunii, ei apără interesele celor care i-au plătit. Sunt semnul consecinţei democratice. Iată ce spune Platon despre ei: În oligarhie, ţinută în dispreţ şi izolată de către magistraturi, ei sunt fără experienţă şi fără forţă, pe când în democraţie, ei comandă aproape exclusiv şi sunt ei cei mai violenţi dintre aceşti lideri care vorbesc şi acţionează; restul, aşezaţi în tribune, murmură şi închid gura în faţa contradictorilor, astfel încât într-un asemenea guvern toate lucrurile, cu excepţia câtorva, trec prin mâna lor (Republica,VIII, 564d-e). Platon afirmă de asemenea ambiguitatea instituţiilor democratice atunci când opune numele realităţii regimului, revelând astfel defectele şi piedicile sistemului. Rolul mulţimii este acela de a da magistratura şi puterea celor mai buni demagogi şi de a aproba deciziile lor.

Statul ideal construit de Platon constituie un fel de măsură cu care putem confrunta regimurile noastre politice pentru a determina care le sunt punctele slabe, în măsura în care prin aceste puncte slabe riscă să fie destabilizate.

 

Fondatorul Academiei din Atena

 

Aristoclès, cunoscut sub numele de Platon, nume conferit probabil din cauza umerilor săi largi, s-a născut în 428/427 î.Hr., într-o familie aristocratică. A primit o educaţie corespunzătoare unei familii aristocratice: respectul faţă de zei şi de riturile religioase, gimnastica, muzica, probabil a urmat şi cursuri de desen. În 408 î.Hr. l-a întâlnit pe Socrate şi s-a ataşat filosofiei. Se va dovedi a fi cel mai fidel discipol al lui Socrate până la moarte acestuia, 399 î.Hr. Fondează la Atena, în 388/387 î.Hr., Academia: o şcoală de filosofie şi de ştiinţe politice unde s-au format importante personalităţi politice şi consilieri care s-au răspândit în tot ambientul grec. Fondarea Academiei poate fi interpretată ca fiind voinţa lui Platon, nu de a abandona cetatea reală, refugiindu-se în teorie sau utopie, ci pentru el era un alt mod de a ocupa scena politică, de a impune ideile sale elitei. Platon moare în 348/347 î.Hr., în timpul unui ospăţ de nuntă (Laerce, Vieţile şi opiniile filosofilor iluştri, III, 2) la vârsta de 81 de ani.

Pr. dr. Lucian Dîncă

sursa: http://www.ziarullumina.ro/

 

14 May
2012

PARVENITISM

Pentru el (parvenitul) nu există reguli şi nici scrupule: apelează la metode nu tocmai cinstite, dar important este să-şi atingă scopurile.”(Cristina Rogobete)

Un tânăr mi-a mărturisit că a votat de două ori, că s-a dus cu credința că votul său va însemna ceva, însumându-se voturilor celor care doresc schimbarea țării în bine, dar s-a convins foarte curând după aceea că s-a înșelat, că de fapt votul său precum și al celorlalți tineri nu a ajutat la nimic bun, fiindcă cei aleși i-au dezamăgit total, că ei tinerii nu vor putea schimba viitorul acestei țări din cauza celor care și-au plănuit, pregătit și realizat ajungerea în posturi de conducere, izbutind să-și asigure lor și numai lor bunăstarea, Romania de astăzi rămânând condusă, pe toate treptele, de încrengături mafiote, de parveniți, de impostori care se manifestă pe față prin ignorarea și sfidarea poporului. „Asta e democrație? se întreba tânărul. De astăzi înainte nu mă mai interesează nimic! Fa-că ce vor!” Ar trebui să ne doară această blazare a tinerilor!

Dorința de parvenire este o racilă veche și universală, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii vremurilor, fiindcă literatura este cea care se ocupă de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a caracterizat „o epocă în care individul burghez, rapace și însetat de avere a vrut să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violență și individualism”. Așa au apărut în literatură romane cu intrigi tenebroase, uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni, toate dezlănțuite în jurul zeului epocii – banul.

„Comedia umană”, ciclul de romane, nuvele și eseuri care mai poate fi intitulat și „Iluziile pierdute ale lui Balzac”, constituie o frescă a societății franceze din prima jumătate a secolului al XIX-lea, urmărind destrămarea visurilor, a idealurilor oamenilor, în societatea abjectă în care se trăia. Vai, sinusoida vieții!… Într-una dintre cărțile sale, Honoré de Balzac afirma: „Fericirea are nenorocirea să pară ceva absolut.”

Să ne amintim și de romanul „Moş Goriot”, în care tânărul Rastignac şi bătrânul Goriot trăiau într-o lume dominată de bani, iar cele două fiice profitau de Moş Goriot, în dorința lor de parvenire. Acesta, orbit de dragostea paternă, supunea totul dorinţelor fiicelor, crezând că astfel ele îşi vor găsi fericirea. Dăruirea de sine a tatălui nu a găsit nici un ecou în sufletele păcătoase ale fetelor. Tânărul Rastignac, al cărui suflet mai păstra reminiscenţe ale umanismului, a fost martorul evenimentelor triste şi în același timp, complice. O lume în care demnitatea umană este distrusă de dorinţa de parvenire! Nu este similară timpului în care trăim?

În romanul „Ghepardul” scris ca un poem de către Giuseppe Tomasi di Lampedusa și în filmul turnat după roman, cu actorii în rolurile principale – Burt Lancaster și Claudia Cardinali, a fost dezvăluită atmosfera socio-politică italiană de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prințul Salina aranjează căsătoria nepotului său Tancredi cu fiica unui bogat negustor – Angela, pentru a-și putea menține statutul social și stilul de viață. Compromisul este străin zilelor noastre?

   De asemenea, în romanul „Drumul spre înalta societate” a scriitorului englez John Braine, după care s-a turnat filmul avându-i protagoniști pe actorii Simone Signoret și Laurence Harvez, film care a primit un premiu Oscar pentru profunda introspecție psihologică, Joe Lampton, un tânăr de origine socială modestă, are ambiția de a-și depăși condiția socială prin pătrunderea în lumea businessului și succesului. Pentru realizarea acestui vis, își propune să o seducă pe fiica celui mai bogat industriaș din localitatea în care-și ducea viața. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată, căci inima-i vorbește, se îndrăgostește de o altă femeie, provenită din același mediu social modest. E sfâșiat de dilema: să renunțe la dragoste sau la visul de mărire? Decizia pe care o ia, cea a visului de mărire, nu-i va aduce fericirea așteptată… Întreb, îndeosebi femeile: Nu este actuală tema, personajul?

Succesul răsunător al romanului „Drumul spre înalta societate”  a determinat apariția unei mult dorite, poate și intuite, continuări: „Viața în înalta societate” a aceluiași scriitor. După zece ani agitați lângă o femeie pe care nu o iubește, un fiu pe care îl neglijează și o fiică pe care o adoră, personajul are o revelație: își dă seama că familia este bunul cel mai de preț, iar aventurile trecătoare sunt doar amăgiri ale fericirii. Ni se dezvăluie sufletul bărbatului, dar și judecata sa, demnitatea cu care renunţă la tentaţii vieții şi decide să revină la valorile ancestrale. Este o carte captivantă despre dragoste și răzbunare, despre așteptări înșelate și valori regăsite.  Mulți se vor recunoaște în acest personaj! Și nu va fi prea târziu pentru fericire?

Dorința de parvenire  nu a fost ignorată nici în literatura noastră. Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi și noi” face un „portret” al ciocoiului din Bucureștiul aflat la finele epocii feudale și de avânt al burgheziei. Ninu Păturică, cel venit „cu picioarele goale băgate în niște iminei de saftian”, are o înfățișare deplorabilă, dar tânărul este stăpânit de o forță și un orgoliu puternic de a se înălța cât mai sus, prin orice mijloace, adică de a parveni. Ajunge posesorul câtorva moșii din sudul Buzăului, al viilor din Valea Călugărească. Devine administrator de moșie, mare stolnic, se căsătorește cu chera Duduca; își renegă chiar și părintele. Nu are trăsăturile omului zilelor noastre?

Parvenitism! Dorința de a parveni a redevenit un ideal al celor ce conduc destinele unui număr mai mic și chiar până la cel al milioanelor de oameni. Stând și analizând, această dorință de parvenire se naște în sufletele unor oameni imorali, invidioși și egoiști care folosesc o gamă întreagă de mijloace precum lingușirea, minciuna, lăcomia, înșelătoria, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, și uneori chiar violența. Retrăim, se pare, o viață balzaciană, caragialească, dar mult mai crudă fiindcă este pe deplin conștientă, oamenii dornici de parvenire sunt diabolici, mințile lor sunt mult mai instruite în acest scop.

Retrăim, da, un timp asemănător celui de pe vremea marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale. Și deoarece cred că românul nu poate trăi fără a-l prețui pe Caragiale, amintesc Comediile sale care au fost inspirate din viața burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A analizat și redat cu extraordinaru-i talent formele parvenitismului, considerându-l ca trăsătură tipologică a omului. A dezvăluit ambiția și orgoliul unei lumi care ajunge într-un moment favorabil afirmării grosolane, o lume în care legile divine sunt ignorate voit, evlavia se mimează doar, sentimentul religios nu mai pătrunde în cutele adânci ale ființei. Specificul parvenirii este ilustrat de către dramaturg într-un mod particular, prin oameni, situații și limbaj caracteristice societății burgheze românești, la începutul afirmării ei. Caragiale s-a ocupat de diferitele niveluri sociale, de la micul înavuțit al mahalalei, la marea burghezie de provincie.

   Să ne amintim de „O Noapte furtunoasă” în care jupân Dumitrache „mirosind” asemeni unui animal că a venit vremea sa, fără să cunoască calea onorabilă prin care și-ar putea modifica statutul social, citind doar ziarele locale, neînțelegând nimic din acestea, deduce totuși că el este un exponent al poporului suveran și trebuie să iasă în față. Se crede un cetățean zelos care participă la viața politică a țării, dar e un analfabet; se crede un soț care ține la onoarea sa de familist dar este înșelat în propria casă de omul său de încredere (astăzi de un prieten sau șoferul soției!?), principala sa trăsătură de caracter fiind vanitatea, dorința de a ajunge undeva în ierarhia care nu era, cum s-ar spune, „de nasul lui!” Nu este actual acest personaj cu „onoarea sa de familist”?

   Sau „Conul Leonida față cu reacțiunea” în care satirizează beția de cuvinte și incapacitatea oamenilor de a gândi profund, superficialitatea lor, admirația tembelă a soției sale care-i cultivă egoismul și incultura: „Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!” Explicațiile împărtășite de Leonida soției sale Efimița, privitoare la ipohondrie: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.” Nu este actual acest personaj văzut de noi deseori la televiziune? Micul funcționar la pensie, în egoismul său, dorește republică doar pentru a avea pensie. Nu găsim similitudini, „de par egzamplu”?

   Sau „O scrisoare pierdută”, comedie de moravuri politice în care parvenitismul este cel al eroilor marii burghezii provinciale; instinctele de parvenire sunt aici mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Deznodământul are nota sa comică, noul candidat Dandanache dovedindu-se a fi mai ticălos decât Caţavencu, ajungând pe lista de candidați printr-un șantaj ordinar, folosind o scrisoare de amor, pe care a găsit-o întâmplător. Și nu înapoiază scrisoarea, pentru că ,,mai trebuie ş-altădată” (viclenia omului!). Caţavencu, nemaiavând obiectul şantajului, scrisoarea, devine umil şi conduce festivitatea organizată în cinstea rivalului său politic Agamemnon Dandanache. După alegeri, atmosfera este veselă, cu toate că votarea fusese ,,o mascaradă”: Nae Caţavencu este mulţumit de ,,binefacerile unui sistem constituţional! “, iar Ghiță Pristanda – angajat al primăriei orașului unde se desfășoară acțiunea piesei, omul bun la toate al prefectului Ștefan Tipătescu, care îl folosește adesea pe post de slugă personală, îi cântă în strună: ,,curat constituţional!”. Dandanache toastează: „În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism și mi-au acordat… asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârșit să trăiască!” Iar Cațavencu: „În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache!”. Și șoptindu-i încet lui Tipătescu: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti!”. Apoi expansiv: „Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti!“… Și muzica cântă pentru a sărbători flagranta încălcare a constituţiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputaţilor…

   Recunoaștem întrucâtva fariseismul practicat în zilele noastre?

   Dar să transcriu și primele rânduri din schița „Cam târziu”: „Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de târziu?… despre politică, fără-ndoială. […] Amintindu-și de vremurile tinereții lor:— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul.— Ei, aş! răspunde amicul Costică.— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul.— Parol? întreabă Costică.— S-a dus! suspină al treilea… Am trei copii, Costică.— C-eşt’ copil!?

 […] Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată. Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad. — Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam târziu!— Ei, aş!— S-a votat legea!— Parol?— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută!— …’Ş’ copil!?”

George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii noastre,  a folosit formula balzaciană a faptelor comune creând o frescă a vieții burgheze bucureștene de la începutul secolului XX. Romanul „Enigma Otiliei”, apărut în 1938, este reprezentativ încât personajele sunt tipuri realist balzaciene, lipsite de moralitate, „vidate de conținut sufletesc, asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt”. Este redată societatea degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moș Costache. Precum Balzac, și Călinescu a arătat că banii și averea pot avea puteri distrugătoare asupra eticii unei societăți. Otilia ajunge de nerecunoscut…

 Nu  sunt astăzi degradate relațiile familiale din cauza banului, a averii? Câte procese nu sunt din cauza oamenilor hrăpăreți, care doresc să dobândească mai mult și mai mult, pe căi necinstite?

Și am ajuns, iată, la vremurile noastre, la o societatea polarizată în care trăim: o minoritate arogantă, snoabă, dornică de parvenire și o majoritate lipsită de drepturi care luptă pentru supraviețuire, tentată fiind de compromis. Minoritatea este formată din indivizi care au și atins bunăstarea (lăudabilă dacă este făcută prin muncă și inteligență!), dar unii continuă să manifeste lăcomia  pierzând reperele umane, creștine. Pentru acești oameni legea „nu este bătută în cuie”, ea există doar pentru „prostime”. Majoritatea, după cum am spus, o formează cei care duc o luptă acerbă pentru existență, care se lovesc de lipsuri, îngrădiri și suportă aroganța, cinismul celor înavuțiți pe nedrept. Oamenii, în schimb, au dobândit un egalitarism în exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosită în comunism și folosesc una care seamănă „a lătrat de câine” după cum bine spunea cineva, lipsită de tonalități duioase, de respect. Unele formule de politețe au dispărut, se comunică folosind cuvintele (atât în comunicarea verbală cât și în cea scrisă): băi, măi, tu ăla… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o înjurătură… Oricum cuvântul „dracul”, de multe ori însoțit de „mama lui” este foarte des folosit în fraze. Un om cu principii este luat în râs, este considerat rigid: „Ești depășit, frate!” Sau sincerității, naivității li se atribuie apelativul de sentimente inadecvate,  vorba lui Caragiale: „C-eşt’ copil?”

   Și mă-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retrăim? Mai abitir!

   Se practică în plus, în vremurile noastre, o etalare exagerată a sexualității, machiajul exagerat  făcut pe parcursul întregii zile ascunde adevăratul chip al femeii, dar este și o irosire de timp care ar putea fi folosit în alte scopuri, decolteurile sunt cât se poate de adânci, sânii cât mai umflați (siliconați!) și scoși cât mai afară din îmbrăcăminte, adică cât mai goi. Și expunerea se face în orice loc public! Oare ținuta nu trebuie adecvată locului? Rușinea? Mai roșește vreo adolescentă sau adolescent? În jurul nostru avem muzica asurzitoare, manele în loc de muzică populară românească sau clasică; kitsch-ul este prezent în toate. Degeaba am scăpat de comunism (dacă am scăpat!?) căci viața spirituală continuă să fie ținută în lanțuri; ea nu este simțită, ci mai mult mimată, să dea bine la festivități!!! Unicul țel este obținerea banului și cu el mărirea, prin orice mijloc. Chiar evlavia se exprimă în cât mai mult beton turnat în capele ornate cu tot felul de fantezii spurcate. Dacă nu ai bani astăzi, nu ai nici posibilități, nici drepturi, nu ești respectat, nici sănătatea nu-ți este îngrijită, nici măcar compătimit nu poți fi, demnitatea persoanei umane nu mai contează, ea nu mai reprezintă un reper moral. „O viață avem!” „Viitorul e un portativ gol.” „Să mâncăm și să bem, prezentul contează, căci mâine vom muri.” „După mine, potopul!” Se uită că bucuriile materiale sunt efemere. Uitate ne sunt bucuriile spirituale! Nu! Viitorul nu poate fi „un portativ gol”! Pe el sunt scrise note pe care le vom putea descifra cândva… Viitorul este și al nostru, și al copiilor noștri, și al copiilor – copiilor  noștri! Adică al Țării noastre. Al planetei noastre!

Oare comportamentul vicios nu se repercutează asupra viitorului nostru? Unde vrem să ajungem cu acest mod de viață? Iisus Hristos ne-a spus, și nu trebuie să uităm: „Eu sunt Învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25-26 ).  „Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).

Oamenii de valoare nu mai au curajul să iasă în față fiindcă sunt întâmpinați cu „pietre”, în numele unei proaste înțelegeri a democrației. Scrie cineva: „Creşterea parvenitismului, a numărului de parveniţi e direct proporţională cu corupţia şi invers proporţională cu meritocraţia”. Trist, dar adevărat!

   Da! Lumea nu a deschis încă bine ochii. Vinovăția știm exact cui aparține? Poate o analiză corectă a deficiențelor societății în care trăim nu ar strica, pentru a vedea că nu mergem pe drumul bun, cel arătat nouă și a încerca remedii pentru salvare, până nu e prea târziu!

Închei cu versurile: O lume nouă visez, un nou anotimp,/ Renască iubirea din orice pe pământ./ Binele și forța împletească-se ca două fire;/ Din cerul fără margini cadă imensa fericire!/ Cel slab să-nfrunte a ceasului tărie,/ Cel tare, cu judecata să rupă a lanțului inel/ Și viața noastră va arata altfel!/ Plugul conștiinței ară inimile-n adâncime,/ Spre demnitate, înțelepciune, iubire, libertate! 

 Vavila Popovici, Raleigh

Sursa: Convorbiri – Vavila Popovici SUA

 

14 May
2012

OAMENI ŞI LACRIMI



Tristețile lăcătuite în sufletele noastre
le deschidem în fața icoanelor sau a cerului;
de cele mai multe ori ele sunt însoțite
de plâns înăbușit și de lacrimi.

*

Fiecărui om, indiferent de vârstă, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fața măcar o singură dată de-a lungul vieții, unora chiar de nenumărate ori. Lacrimile de obicei țâșnesc și se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stăvilite, indiferent de forța psihică prin care comandăm să le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge și atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni și multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tămăduiesc și uneori dau strălucire vieții. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rostească în anumite momente. Voltaire spunea că ele sunt limba tăcută a durerii.

Apar ca o reacție la un stimul emoțional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere să vorbească despre ceea ce este în sufletul nostru și lăsăm lacrimile să spună… Ele sunt însoțite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizați și învinuiți pentru ele; suntem sfătuiți de a ne controla această reacție a organismului; suntem acuzați de slăbiciune sau lipsă de demnitate, pe când ele sunt expresia sincerității sentimentelor noastre și ne fac să devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifică. Lipsa de nădejde ia forma unei mândrii, suntem gata de luptă pentru binele nostru, a celor de lângă noi.

Se spune că omul la începuturile sale nu cunoștea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lăsat în suflet, în urma pierderii fericirii cerești. Și de atunci omul își găsește mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinați din fire spre a vărsa lacrimi, de aceea despre ele se spune că sunt lacrimi firești. Dar mai sunt lacrimile păcătoase pe care le varsă cei fățarnici, prefăcuți, din dorința de a fi pe placul oamenilor, precum și lacrimi vărsate din răutate, atunci când cineva nu are putința de a face un rău pe care-l plănuise, și ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune că astfel de lacrimi le avea Nero, împăratul roman homosexual, incestuos, ucigaș și nebun, cel pe care creștinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul și pricinuiește în el o durere și o suferință chinuitoare. În faza înaintată, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o formă de „descărcare” psihică. În urmă apare o slăbiciune, chiar și la cei răbdători și puternici, dar ea se transformă curând în putere și aceasta crește progresiv, născând speranța. Ne simțim mult mai bine după ce am plâns.

Credința este că femeile sunt mai predispuse la această reacție, ele plâng mai ușor sau mai mult. Parcă Victor Hugo spunea că femeia este invincibilă prin lacrimi, că rațiunea pe cât este de convingătoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioșează sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar,/  plânge când în suflet îşi face cuib disperarea,/  când simte fiorul singurătăţii!/  Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,/  izvorul lacrimilor ei nu seacă, / durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte./  Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/  poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de știință au concluzionat că plânsul ajută ființele să se liniștească, alungă sentimentul de tristețe adâncă și aceasta se datorează eliminării anumitor hormoni și substanțe chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea după plâns, suntem mai relaxați și parcă începem să vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezește, tensiunea acumulată eliberându-se prin această supapă a organismului nostru. Nu este rușinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fața icoanei, plângi în fata ființei iubite care te-a rănit sau pe care ai rănit-o, plângi și ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ți ușura durerea pricinuită din cine știe ce cauză. Pentru plâns ca și pentru rugăciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul aparține omului dar și creației necuvântătoare, diferența făcând-o faptul că atunci când creația plânge, o face fără lacrimi. După vărsarea lacrimilor sufletul și trupul omului se răcoresc, se bucură de o liniște și de cele mai multe ori de speranță. Sufletul parcă se trezește la glasul plânsului și parcă se pătrunde el însuși de simțământul plânsului, fiindcă, după cum spunea Emil Cioran: „o lacrimă întotdeauna are rădăcini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispoziția tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite și de conștientizarea celor pierdute… Plângem, iată, când vedem natura cum se dezlănțuie fără pic de milă și nu putem lupta cu imensa-i forță. Plângem pentru noi și pentru semeni, fiindcă îi iubim, fiindcă ne pasă… Câte lacrimi au fost vărsate în țara noastră, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scăzute? Au fost lacrimi vărsate în întunericul nopții din casele oamenilor, în așteptarea zorilor zilei și a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu și a semenilor. Dar lacrimile celor care și-au îngropat morții găsiți sub nămeții care au pus stăpânire pe suprafețe mari de pământ? Case strivite de nămeți, drumuri inaccesibile, oameni înghețați de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îţi provoacă două iluzii: prima – că e ceaţă şi te miri cumva că i-au lăsat să ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, că vei ateriza într-o mică aşezare cu igluuri, piei de focă, gustări din carne de ren şi un bun venit într-o limbă ciudată. Şi, dacă n-ai vedea dreptunghiurile negre de pădure desfrunzită şi contururile gri ale caselor, nu ţi-ar fi greu să crezi că ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur că s-a acționat cât se poate de bine pentru salvarea oamenilor, din datorie și din iubire de semeni, dar au fost și așteptări din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inimă, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au născut prematur din cauza spaimei; oamenii au ieșit din case prin tunelurile pe care şi le-au săpat sau li s-au săpat prin zăpadă, ajungând la magazine și găsind rafturile goale. Când au văzut pe cei ce au venit să-i ajute, s-au plâns de o mulţime de nevoi, dar au simțit, ca tot românul şi nevoia să râdă. „Uitaţi-vă la omul ăsta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeţi cât i-a crescut mustaţa?”, a glumit o mătuşă veselă. C-așa-i românul, știe să facă uneori și haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iată speranța, acum totul este bine, iată iluzia!” 

Vavila Popovici, Raleigh

Convorbiri – Vavila Popovici SUA

14 May
2012

“Părintele Teodor Bej slujind jertfelnic în temniţele comuniste”

…la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju [Teodor Bej n.n.]. Eram la Zarcă și a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele. Îi găsiseră niște pete pe intestin, dar nici un medic n-a putut să-i spună de unde proveneau, nici dacă exista vreo posibilitate de vindecare. Ei, părintele Beju a fost pentru mine un om de mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia-Sprie și participase la toate slujbele, la toate acțiunile de acolo. (…)

- În ce perioadă l-ați cunoscut la Aiud?

Era prin 1961. Se desființase mina și el a fost adus în Zarca  Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, singur, trecusem prin Pitești, se terminase toată experiența aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache și Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri și destule nedumeriri. Și părintele Beju a venit imediat, cu un curaj extraordinar și a început să facă slujbe, să propăvăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu șase oameni. Toți eram credincioși. Dar el a adus această revigorare a credinței și chiar a început să slujească. Făcea Liturghia, sau Vecernia, sau Utrenia, mai avea și niște Împărtășanie pusă în cămașă…

- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

În general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam, ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obișnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele care spunea ce știa pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne plimbam și răspundeam cu voce joasă ”Doamne miluiește” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtășania cu ceea ce avea în cutele cămășii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfârâma și mai tare, ca să ne putem împărtăși toți. Și dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtășanii a întărit foate mult sufletul nostru.

- Vă și spovedeați, nu?

Da, sigur că da. To așa: el stătea pe marginea patului și noi la fel, ca și cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheați, eram la Zarcă. Totuși, odată am fost prinși de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă și și-a dat seama că era o slujbă și l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiți. Iar părintele Beju, după ce și-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat șapte zile, nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin și mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

- Cât ați stat cu părintele Beju?

Cam un an. După eliberare nu știu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am auzit că ar fi murit…

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 70-71)


O altă mărturie pe care părintele Gheorghe Calciu o dă despre părintele Teodor Bej, este următoarea, în esență cu aceleași descrieri, însoțite de mici variațiuni:

…L-am cunoscut pe părintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el în aceeași celula la Zarca Aiudului, câteva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, înainte de închiderea minei, deoarece se îmbolnăvise de o boală curioasă și tot atât de periculoasă, din cauză, probabil, a plumbului din mină: intestinele lui prezentau niște pete galbene, care-i impestrițau mucoasele.

Fusese dus la spital, i se tăiase o porțiune din intestinul subțire care fusese dus la analiză și, după aceea, a fost expediat la Aiud și pus în Zarcă, o secție pentru cei periculoși și insubordonați. Cu venirea părintelui Bej, viața noastră de celulă s-a schimbat: el a introdus o regulă a rugăciunii sistematice, învățarea unor texte din Noul Testament – părintele știa pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole și câțiva psalmi. Sâmbăta seara făcea Vecernia și Duminica Sf. Liturghie, împărtășindu-ne, dacă ne spovedeam, cu firimituri de împărtășanie pe care le avea cusute în tivul unei cămăși.

Această viață spirituală ritmică ne-a întărit pe cei care eram în aceeași celulă cu el, mai ales că părintele nu dădea nici cea mai mică atenție bolii sale. Uneori, când părintele Bej mergea la doctor, cei rămași în celulă (eram, în total, patru deținuți) ne exprimam îngrijorarea pentru boala sa – noi credeam că era cancer – și ne temeam că, dacă vreun gardian ne-ar prinde că ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatală. Am fi dorit să-l prevenim de pericol, dar când părintele revenea în celulă, toate temerile dispăreau și ne reîncepeam viața pe care el o impusese prin forța sa duhovnicească. Din fericire, niciodată nu s-a întâmplat nimic rău.

Interesant este faptul că părintele nu ne-a spus niciodată că el a organizat slujba Învierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fără a face vreo aluzie la rolul său, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preoților. (…) 

(Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, 14 iunie 2002)

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 19088

Ultimele Comentarii