28 Jun
2012

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

“Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti in fiecare an pe 29 iunie. Sfintii Petru si Pavel sunt praznuiti impreuna pentru ca au murit in aceeasi zi, de 29 iunie a anului 67 d. Hr. Insa, cei doi apostoli au primit moarte martirica in mod diferit: Pavel pentru ca era cetatean roman, a fost omorat prin decapitare, iar Petru a fost rastignit cu capul in jos.

In iconografie, Petru este pictat batran si cu barba rotunda, iar Pavel plesuv, cu barba cenusie.


Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Sfantul Apostol Petru

Sfantul Apostol Petru, numit la nastere Simon, era din orasul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch in Siria) si era fratele Sfantului Apostol Andrei. Din Sfanta Scriptura aflam ca in momentul in care Petru si-a inceput activitatea era casatorit. Nu avem informatii despre sotia sa, desi din textul de la Corinteni 9, 5, putem deduce ca aceasta il insotea in calatoriile sale misionare.

Cand devine Petru apostol al lui Hristos?

Sfantul Petru afla ca Iisus este Mesia de la fratele sau, Andrei. Mantuitorul ii va schimba numele din Simon in Chefa (“piatra” in aramaica), de unde numele de Petru in greaca si latina.

Evanghelistul Luca ne descopera ca Petru devine ucenicul lui Hristos, dupa ce a avut parte de o pescuire minunata (desi se ostenise toata noaptea si nu pescuise nimic, la indemnul Mantuitorului arunca mrejele in apa si umple corabia cu pesti). Acesta este momentul in care Petru renunta la tot ce avea si il urmeaza pe Hristos, devenind “pescar de oameni”.

Petru marturiseste dumnezeirea lui Hristos, in Cezareea lui Filip: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu”, atunci cand Mantuitorul i-a intrebat pe ucenici cine crede ca este El. Cu toate ca este laudat de Hristos pentru acest raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatal meu cel din ceruri. Si eu iti spun tie, ca tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi biserica mea si portile iadului nu o vor birui pe dansa. Si-ti voi da tie cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri” (Matei 16, 13-19), se leapada de El de trei ori in timpul Patimilor. Primeste iertarea pentru aceasta lepadare, dupa Invierea Mantuitorului din morti, cand il intreaba daca Il iubeste. Datorita pocaintei sale, se invredniceste de atata putere dumnezeiasca, incat bolnavii se vindecau si atunci cand se asezau in umbra lui.

Apostolul Petru a fost prezent la invierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Fata a Domnului pe muntele Tabor, in Gradina Ghetsimani a scos sabia sa-L apere pe Iisus, a facut parte din primii ucenici care au venit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile mironosite au vestit invierea Sa, a predicat in ziua  Cincizecimii, iar in urma predicii sale s-au botezat trei mii de persoane si a propovaduit Evanghelia in Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia si Roma. S-a savarsit la Roma, prin moarte martirica, alaturi de Sfantul Pavel, in timpul persecutiei lui Nero. Dupa propria lui dorinta a fost rastignit cu capul in jos si a fost inmormantat pe dealul Vatican.

Scrierile Sfantului Apostol Petru

De la Sfantul Apostol Petru avem opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor si doua epistole care ii poarta numele. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma in anul 67.

Sfantul Apostol Pavel

Sfantul Apostol Pavel s-a nascut intr-o familie de evrei, in jurul anului 7, in Tarsul Ciliciei. La nastere a primit numele de Saul. Sfantul Pavel si-a desavarsit educatia sub indrumarea rabinului Gamaliel. Facem precizarea ca Pavel nu L-a intalnit pe Mantuitorul in timpul activitatii Sale pamantesti. A fost martor ocular al martirizarii Sfantului Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre.

Cand devine Pavel apostol al lui Hristos?

Pavel devine unul din cei mai aprigi aparatori ai legii mozaice. S-a alaturat cu multa ravna celor care incepusera sa-i persecute pe crestini. In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi. Pavel lovea in crestini, dar suferea Hristos. Lovea in trup si striga capul acestuia – Hristos.  Asa se face ca Pavel ajunge sa vorbeasca despre Biserica lui Hristos ca fiind un trup, al carui cap este El. In urma acestei descoperiri are loc schimbarea sa – din persecutor devine marturisitor al crestinismului. Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbandu-i-se numele din Saul in Pavel.

Dupa o perioada de trei ani in Arabia, merge in Antiohia Siriei, de unde intreprinde cele trei calatorii misionare, intre anii 45-58.

Sfantul Apostol Pavel este prins de iudei in Ierusalim, in anul 58. Este tinut in temnita timp de doi ani in Cezareea Palestinei. Pentru ca avea cetatenie romana este dus la Roma spe a fi judecat de imparat. La Roma a petrecut doi ani intr-o casa inchiriata, pazit de un ostas roman. Este eliberat in anul 63. A fost martirizat in anul 67, in timpul imparatului Nero prin decapitare, in acelasi timp cu Petru.

Scrierile Sfantului Apostol Pavel

De la Sfantul Apostol Pavel ne-au ramas 14 Epistole: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind “testamentul spiritual” al Sf. Apostol Pavel.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel – asemanari si deosebiri

Sfantul Apostol Petru a fost chemat la apostolie dupa fratele sau Andrei, insa este primul in listele Noului Testament, in vreme ce Sfantul Apostol Pavel a fost cel din urma chemat la indeplinirea acestei slujbe dumnezeiesti.

Sfantul Apostol Petru a fost nedespartit de Hristos in tot timpul activitatii Sale pamantesti, pe cand Sfantul Apostol Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos in vremea propovaduirii Sale.

Petru a fost casatorit, Pavel necasatorit.

Sfantul Apostol Petru a fost ales si chemat la apostolie din lumea oamenilor simpli si saraci – el fiind pescar de meserie – iar Sfantul Apostol Pavel a fost dintre toti apostolii omul de cea mai inalta cultura.

Sfantul Petru oscila intre intronarea ritualismului mozaic, cand se afla in prezenta crestinilor proveniti dintre iudei, si relativizarea acestuia, cand era in compania crestinilor proveniti dintre pagani, pe cand Pavel a luptat pentru neimpunerea prescriptiilor mozaice crestinilor (la sinodul 50 de la Ierusalim s-a hotarat si neobligativitatea Legii Vechi a taierii imprejur).

Petru a avut de rascumparat lepadarea lui de Iisus, iar Pavel ratacirea lui si prigoana crestinilor.

Dincolo de toate aceste deosebiri, asemanarea lor sta in pocainta, in propovaduirea invataturii lui Hristos si in primirea mortii cu bucurie pentru credinta in El.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.”

Adrian Cocosila


Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/sfintii-petru-pavel/sfintii-apostoli-petru-si-pavel-119922.html


28 Jun
2012

Sergiu Celibidache- “Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!”Magdalena Popa Buluc în dialog cu regizorul Serge Ioan Celibidache


Universul lui Celibidache. Dirijor de notorietate mondială, celebru profesor şi compozitor, Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în Roman. A început studiile de pian, a terminat şcoala şi a început să studieze muzica, filosofia şi matematica la Universitatea de Arte din Iaşi. La 23 de ani, Sergiu Celibidache părăsea Iaşiul pentru a-şi urma visul de a deveni compozitor. Ajunge la Berlin şi se înscrie la Academia de Muzică (Berliner Hochschule für Musik) şi la Universitate, unde urmează cursuri de filosofie. Până în 1945 studiază intens cu Heinz Tiessen, Hugo Distler şi Walter Gmeindl. În 25 august 1945 are loc primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, care cunoaşte un succes răsunător. În 1946 este numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, unde a susţinut 414 concerte. În 28 noiembrie 1954 i se conferă distincţia “Crucea de Merit” a Republicii Federale Germania şi dirijează ultimul său concert la pupitrul OFB. În urma numirii lui Herbert von Karajan ca director, părăseşte Berlinul.

 

Între 1953 şi 1957 desfăşoară activităţi intense în Italia la pupitrul Orchestrei Scala din Milano, a Academiei Santa Cecilia din Roma, la Torino, Napoli, Bologna şi Florenţa. Susţine masterclass-uri de dirijat la Siena şi Bologna.



În 1977 devine dirijor permanent al Orchestrei Radio din Stuttgart. În 1978 este numit profesor la Universitatea din Mainz, unde predă, până în 1992, Fenomenologia. În iunie 1979 devine Director Muzical General al oraşului München şi Dirijor şef al orchestrei Filarmonice din München. Însoţit de Filarmonica sa, va susţine o serie de concerte în întreaga lume. În 1991 i se decernează titlul de Profesor Honoris Causa al oraşului Berlin şi al Conservatorului din München. La 1 aprilie 1992, la cererea preşedintelui Republicii Federale Germania, acceptă să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, după o absenţă de 37 de ani, fiind numit şi Cetăţean de Onoare al oraşului München. În 1993 i se decernează de către Guvernul francez titlul de Comandor al “Ordinului Artelor şi Literelor”. Pleacă să dirijeze în ceruri în 14 august 1996. Posteritatea i-a confirmat intuiţiile. „Dacă în România unii au practicat jocul de-a mediocritatea, Celibidache a ales să joace jocul cu mingile de sticlă, dincolo de graniţe, păstrând astfel valoarea autentică a culturii române”. Pentru lumea muzicii, Maestrul Sergiu Celibidache a fost şi este, înainte de toate, un dirijor unic, de clasă mondială. Dar a fost mult mai mult de atât. Fundaţia “Sergiu Celibidache” îl onoreză pe Maestru exact la împlinirea a 100 de ani de la data naşterii sale, prin dezvelirea publică a unui bust în faţa casei din Roman unde s-a născut şi prin alte manifestări de anvergură. La ceas aniversar, o întâlnire de suflet cu Serge Ioan Celibidache, fiul genialului dirijor, despre ucenicia exigenţei şi a rigorii, despre muzică şi adevăr, despre Festivalul “Sergiu Celibidache”, despre simfonia Destinului.

“Era un dictator, dar şi un geniu, un magician”



Cum aţi descoperit România? Am venit aici prima dată în 1996, când am terminat filmul “Grădina lui Celibidache”. De atunci până acum s-au produs schimbări remarcabile, chiar dacă sunt încă nenumărate neajunsuri. Pentru mine, aceşti 16 ani au fost aproape un traseu iniţiatic, pentru că am descoperit treptat cine sunt. Am un paşaport franţuzesc, locuiesc la Londra, dar părinţii mei erau români. S-ar putea spune că sunt un român francofon. N-am studiat niciodată limba română, pe care o ştiu numai din discuţiile de acasă cu tata şi cu mama şi, cum nu prea ştiu gramatică, evit să vorbesc. Am descoperit că mulţi dintre tinerii de aici sunt fascinanţi, au progresat într-o mulţime de direcţii, sunt implicaţi în proiecte… Nu mă aşteptam să descopăr atâţia tineri entuziaşti care muncesc din greu, mult mai tenaci decât englezii, francezii sau germanii, care sunt mai prinşi în rutină, mai confortabil instalaţi. Există acum la aceştia o dorinţă de a face lucruri prin care să se evidenţieze. Iar pentru cei care cred că România nu poate fi schimbată, pot dovedi că generaţia tânără este foarte prezentă şi motivată să lupte pentru o Românie mai bună şi mai frumoasă! Mi-au atins inima! Un mare şi călduros „Mulţumesc”! Ei sunt noii mei prieteni. Sper să pot veni aici, la fiecare doi ani, alternând Festivalul “Sergiu Celibidache” cu Festivalul “George Enescu”, într-o formulă inedită, completându-ne reciproc. În timp ce Festivalul “Enescu” aduce lumea muzicală aici, noi construim pentru lumea întreagă. Presărând „seminţe” internaţionale, „seminţe” de Celibidache, încet, dar sigur, vom hrăni solul fertil pe care ţara aceasta îl are, pentru ca, într-una din zile, să înflorească şi să ofere o magnifică grădină românească în lumea muzicală. La câteva zile după lansarea filmului “Grădina lui Celibidache”, realizat de dumneavoastră, o peliculă plină de evlavie faţă de amintirea marelui dirijor şi compozitor, ce v-a impresionat cel mai mult?Lupta dusă pentru recunoaşterea tatălui meu ca un român extraordinar şi a faptului că este minunat pentru România să aibă un ambasador de o asemenea anvergură care să ajute la schimbarea imaginii ei, nu tocmai extraordinară întotdeauna în străinătate. Sufăr din cauza asta când sunt la Paris sau la Londra. Cred că această ţară a avut ambasadori culturali extraordinari din secolul al XX-lea, ca Eugène Ionesco, George Enescu, Brâncuşi, Cioran, Mircea Eliade şi mulţi alţii. Există acum o oportunitate de a face ceva concret în acest Festival, pentru că vorbim despre muzică şi despre un fenomen excepţional, complex, cu concerte, cu masterclass-uri, proiecţii de filme, conferinţe, întâlniri, ceea ce poate da o nouă direcţie tinerilor, studenţilor însetaţi de cunoaştere. În 1990, când Celibidache a revenit în România, după o lungă absenţă, le-a spus intelectualilor că au o vină enormă, că au lăsat mediocritatea să-i conducă. Şi cred că într-o lume în care există din ce în ce mai puţine repere şi referiri la valoare, este important să existe artişti ca tatăl meu despre care să se spună: era român. Trebuie să fim mândri că o personalitate ca el a putut traversa lumea. Am un mare regret că tatăl meu a plecat dintre noi mai înainte de a putea vedea el însuşi acest film. De fapt, “Grădina lui Celibidache” e un proiect pe care îl nutream de multă vreme. Am avut şansa în sfârşit de a face această peliculă când stăpâneam tehnicile cinematografice. Când am venit cu această idee, el mi-a replicat: “Îţi pierzi timpul. Nu se poate face nimic despre muzică, ea nu poate fi înregistrată”. Am avut libertate totală în timpul filmărilor. Voiam de a demistifica imaginile pe care oamenii le-au avut despre el, deoarece nu a fost niciodată o personalitate mediatică. Când tatăl meu crea muzică, nu era numai el, ci şi muzicienii care, la rândul lor, trebuiau să se asculte unii pe alţii, pentru ca, la final, să se regăsească împreună şi că creeze un sunet care să fie muzică. Era un duşman declarat al rutinei. Exista în el o parte de dictator, dar şi o parte de geniu, de magician. Acum am gândit un plan de pornire de anvergură, care sper să fie realizat şi la următoarele ediţii.


Îmi povesteaţi că iubea florile, câinii. Dar ce reprezenta pentru el Grădina? Grădina e metafora vieţii sale. Acea generozitate, o ilustrare excepţională a lăuntrului său. Am avut şansa de a face această paralelă indispensabilă între muzică şi natură. Tatăl meu a făcut dintr-un teren plat un domeniu cu coline şi alei. Fiecare copac a fost plantat de el, ştia povestea fiecărui arbore, fiecărei flori. Grădina era a doua lui mare pasiune, după muzică. Cred că trăia cu ea o adevărată relaţie. De altfel, avea întotdeauna relaţii sincere, fără ipocrizie, fără mască, fără pretenţii. Cu natura avea un contact simplu şi pur, la fel cu câinii avea o legătură directă, vorbea cu ei ca şi cu oamenii. El însuşi era o persoană simplă, generoasă. Era nebun de bucurie când vedea ploia căzând pe câmpie pentru că arborii, iarba puteau să bea şi să se revigoreze. Când toată lumea fugea în casă, el era ca un copil fericit să vadă că grădina era hrănită de ploaie. Avea o generozitate fără limite şi avea exact aceeaşi relaţie şi în muzică, adică o implicare totală şi un raport veridic cu fenomenul muzical. Îl descopeream mult mai liber, mai adevărat în relaţia cu natura decât în cea cu multe persoane. Am vrut să captez în film elemente care să arate această legătură simplă, unică, veridică, fără limite cu natura pentru că este, pentru mine, paralela cea mai puternică şi cea mai relevantă.

Celibidache trăia muzica


Este foarte important pentru tineri să aduceţi în prim-plan imaginea acestui mare muzician. O anumită generaţie îl adora, dar poate că nu foarte mulţi tineri îl ştiu, pentru că este cunoscut faptul că nu-i plăcea să înregistreze concertele. Considera că înregistrările pe discuri au aplatizat totul, au degradat totul, coborând actul muzical la stadiul de fotografiere. Pentru tinerii care nu l-au cunoscut, Festivalul poate deschide perspective noi, orizonturi noi, un alt mod de a vorbi despre muzică şi de a face muzică. În lucrul asupra sunetului, în workshop-uri, în masterclass-uri pe care am încercat să le punem la punct, se poate vorbi nu numai despre Sergiu Celibidache, ci şi despre rafinamentul sonor. Asta poate circula apoi, de la o clasă la alta, de la elev la elev, de la profesor la elev, şi astfel muzica va continua să existe, poate, diferit faţă de cea comercială, de cea care se bucură de mare popularitate, care nu propune adevărate valori. Este foarte important ca, undeva, cineva să apere această muzică. Cu mulţi ani în urmă am asistat la repetiţiile pe care le făcea la Ateneu şi am constatat că era o persoană deosebit de exigentă. L-am admirat pentru capacitatea de a se dărui orchestrei până la epuizare. Era foarte exigent, ştia să ceară foarte mult de la fiecare instrumentist în parte, pentru ca totul să sune ca un întreg. Acea severitate de neînduplecat ascundea de fapt o seriozitate teribilă, un respect nemărginit şi o responsabilitate imensă. Când dirija, Maestrul realiza un adevărat balet al corpului, al mâinilor. Trăia muzica. Trăia într-adevăr muzica. Aceasta îi traversa corpul şi pentru muzicieni era uşor să-l urmeze, să “intre” în muzică pentru că el le “digera” această muzică şi o reprezenta apoi printr-o gestică în perfectă concordanţă cu sunetul. Era o osmoză pe care o redistribuia orchestrei şi care te invita să participi la fenomenul sonor şi la eveniment. Asta era excepţional. Toată lumea era atrasă, fermecată. Nu este vorba numai despre o tehnică precisă, clară, despre o gestică clară. Desigur, dacă există claritate, este mai uşor să urmăreşti sintaxa operei. Dar dacă începi să trăieşti sunetul, şi multor oameni le este greu să lase sunetul să-i invadeze, poţi să-l comunici publicului. Acesta este impactul imediat al fenomenului sonor. Asta înseamnă să ai capacitatea de a reacţiona la sunetul pe care îl auzi. Dacă flautul cântă într-un anume fel, vioara trebuie să intre în dialog şi să-l susţină foarte precis. Trebuie să răspundă felului în care flautul cântă în acel moment, şi nu cum a cântat ieri. Asta avansa tatăl meu în fenomenologia muzicală. Principiul că un violonist a cântat de 200 de ori “Simfonia a IV”-a sau “a V-a” de Beethoven şi o ştie pe dinafară este fals. Dacă pleci de la această idee, poţi asculta discuri. Când începi să concertezi nu ştii ce se va întâmpla. Nu ştii cum va evolua sunetul, nu ştii acustica, ceea ce a plăcut ieri poate să nu mai funcţioneze pentru că sunetul a traversat sala în mod diferit. Dacă este public, sunetul va răsuna diferit faţă de o sală goală. Iar dacă este o sală de bal, sunetul se va comporta diferit faţă de un salon. Poţi trăi această experienţă fără să fii muzician, fără să fii perfecţionist. Dar pentru el era importantă capacitatea fiecărui instrumentist, fiecărui muzician şi fiecărei persoane din public de a rezona în acel moment, cu acel eveniment. Celibidache avea arta de a face ca fiecare muzician să-şi privească în faţă lipsurile. Relaţia dintre el şi fiecare dintre elevii săi se extindea la întreaga personalitate a omului, până la tainele ei cele mai adânci, dincolo de orice convenţie sau formalism. Lupta sa neobosită cu relativismul judecăţilor gratuite sau arbitrare, atât de răspândite în lumea muzicală, îl apropia pe Celibidache, aşa cum preciza Patrick Lang, de inspiraţia lui Husserl. “De la Socrate până la Giordano Bruno, ceea ce e propriu reflecţiei filosofice nu e oare tocmai faptul că ea indispune conştiinţa comună, denunţându-i orbirea, lipsa de temei şi superficialitate?” Celibidache a avut şansa de a se apropia, la Londra, de Furtwängler şi datorită lui a avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica.

 În afară de Enescu, pe care ştim că-l adora, dirijând cu mare pasiune “Rapsodia Română”, care erau preferinţele sale muzicale? Într-adevăr în “Rapsodia Română” unea o energie şi o pasiune sublime. Avea o mare admiraţie pentru Enescu. Spunea întotdeauna că s-a apropiat sufleteşte şi de Bruckner. La început a fost Ceaikovski, apoi, impresioniştii, suprarealiştii… Avea o întreagă colecţie de etichete. În muzica franceză devenise specialist în Debussy şi Ravel… Cred că, de fapt, era fascinat de compoziţie şi se punea în serviciul compozitorului, indiferent cine era acela. Era fascinat de noua creaţie mondială, mai curând decât de o veche compoziţie de Bach pe un principiu deja urmat. Poate că la sfârşitul vieţii, când s-a apropiat din ce în ce mai mult de religie, a fost foarte aproape de Bruckner, chiar de viaţa sa, de evoluţia lui personală, descoperindu-şi o afinitate cu acest compozitor. Am avut impresia că pe măsură ce înainta în vârstă era din ce în ce mai fascinat de grandoarea, de bogăţia sunetului şi compoziţiilor bruckneriene. Cum priviţi conexiunile pe care le descoperea între matematică, filosofie şi muzică? Cele trei sunt intim legate. Relaţia cu matematica este evidentă, pentru că metrica de la începuturi se bazează pe matematică şi pe logică. Există totuşi o precizie diabolică, există apoi stabilitatea triunghiului geometric care face ca în gestică să fie aplicat acelaşi principiu. În privinţa filosofiei, există relaţia cu fenomenologia pe care el o aplică fenomenului sonor, născându-se astfel o metoda cu totul nouă, o aplicare pe care tatăl meu a argumentat-o şi a folosit-o întreaga viaţă. Era pasionat de matematică, citea enorm filosofie. Cred că a încarnat aproape o fuziune a acestor noţiuni în lumea muzicală. Şi-a bazat propriile teorii pe legile matematice, filosofice, fenomenologice. Aţi trăit într-un mediu rafinat. Ce amintiri aveţi din copilărie despre marile personalităţi care vă vizitau? La noi venea foarte multă lume. Îmi amintesc de Eugène Ionesco, de Marie France, cu care am petrecut momente foarte speciale, de alte personaje carismatice, cum erau Regina Spaniei, care îl admira şi căreia tata îi purta un mare respect. Dar tata era o persoană discretă şi rezervată. Cea care organiza aceste întâlniri era mama. Lui îi plăceau câinii, natura, mersul la ţară. Şi adora să-şi petreacă timpul cu elevii lui. Când nu dirija, lucrul cel mai important pentru el era să predea. O făcea chiar şi în vacanţă.

 Ştiu că printre elevii săi, cărora le-a acordat burse, s-au numărat Horia Andreescu şi Cristian Mandeal. Se poate urmări în gestica lor acel balet al corpului “furat” de la maestrul lor. Aţi putea aminti alte câteva nume care i-au fost mai aproape de suflet? E greu pentru că erau foarte mulţi elevi. Tata nu forma vedete. Nu era un impresar. El îi învăţa, apoi fiecare îşi urma drumul. În plus, principiile lui muzicale nu erau deloc comerciale, le cerea să „intre” în opere, în sunet, ceea ce însemna să asculte discuri, să participe la toate repetiţiile… Deci, aplicând asemenea principii, nu creezi un mecanism de succes comercial. Era foarte apropiat de Ida Haendel, desigur, rezona profund şi avea o mare admiraţie pentru Arturo Benedetti Michelangeli, pentru Barenboim, cu care se cunoscuse în Israel, şi desigur erau multe alte relaţii între colegi pe care îi respecta. Dintre elevii cu care a păstrat o strânsă legătură de-a lungul anilor l-aş aminti pe Enrique Garcia. Din aceeaşi generaţie nu au apărut nume de talia unui Barenboim. Este explicabil, pentru că el nu se ocupa de o carieră, ci de un principiu fenomenologic. A cântat mult cu Rony Rogoff, care era atunci un mare violonist, şi cu alţii ale căror nume nu mai au astăzi o rezonanţă internaţională. Acum întrebarea cine a fost elevul lui Celibidache pare atemporală, anacronică. Dar el s-a simţit dator să-şi împărtăşească cunoştinţele şi există astăzi oameni, ca Patrick Lang, care a studiat sub îndrumarea lui la München, Mainz şi Paris, care au asimilat o cantitate enormă de cunoştinţe şi sunt capabili să continue apărarea acestor principii. Şi, pe de altă parte, există oameni care cred că au o cunoaştere absolută a ceea ce s-a întâmplat în jurul tatălui meu, ceea ce devine deranjant, pentru că fie îl imită, fie nu trăiesc cu adevărat acest fel de muzică. Încearcă să-şi amintească ce a spus Celibidache şi asta este în opoziţie totală cu stilul său. Sunt cei care au căzut într-o capcană. Dar sunt alţii care au reuşit să-şi descopere propria personalitate, iar apoi viaţa a adus ce a adus. Succesul a depins de muzicalitatea fiecăruia.

“Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”


 Aţi amintit de mama dumneavoastră, Ioana, de formaţie pictoriţă, care a părăsit România la 22 de ani, în 1946, fugind cu un avion militar francez şi având la ea doar o periuţă de dinţi. A studiat pictura şi desenul la Paris. Despre soţia sa, Sergiu Celibidache mărturisea, într-o conversaţie: “Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta”. Cum vă amintiţi relaţia dintre ei? Tata era destul de sever şi de complex. Avea părţi tenebroase, nelinişti privind evoluţia lumii, pe care o vedea dispărând la un moment dat. Mama însemna soare, energia care-l împiedica să meargă prea departe în această direcţie. Cred că a avut un rol enorm pentru că poseda bucuria de a trăi, o lumină care crea un echilibru între ei. Reuşea să-l remonteze rapid şi era minunat să vezi asta. Bineînţeles că ambii aveau temperamente latine şi existau confruntări zilnice, tensiuni, dar exista o adoraţie reciprocă şi o dragoste aproape carnală. Îl cunoscuse pe tata la Buenos Aires. Avea 27 de ani şi era căsătorită când s-au îndrăgostit. În cartea „Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste”, de Monica Pillat, ea povesteşte că prima lor întâlnire a fost de un magnetism aparte. „L-am văzut la «Teatrul Colon» dirijând «Simfonia a IV-a» de Brahms. Ascultându-i muzica, m-a copleşit o emoţie infinită, pe care n-o mai simţisem niciodată. La sfârşitul concertului m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Când am ajuns, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi 45 de ani”. De ce vi s-a dat numele Serge, acelaşi cu al tatălui dumneavoastră? De fapt sunt Serge Ioan. Probabil că a fost simbolic… M-am născut dintr-o uniune foarte puternică, o pasiune reciprocă care a durat întreaga viaţă. Mama i-a fost fidelă tatălui meu, pasiunii lui, gloriei lui. Admiraţia mea asemănătoare pentru tata a creat poate un decalaj între noi, pentru că la un moment dat mama a devenit aliatul meu, ea ştia ce trebuie să fac şi ce nu trebuie să fac, avea un rol ingrat, tata venea acasă o dată pe lună, ca şi cum ar fi venit Mesia. Mi-a trebuit destul de mult timp pentru a descoperi rolul şi importanţa mamei. În ultimii ani am avut şansa de a mă apropia foarte mult de ea. Avea poate nevoie de acest lucru, fără să-mi spună, pentru că era foarte pudică, o „grande dame”. Eu aveam preocupările mele, filmele pe care le fac, călătoriile… Îmi dau seama greu că oamenii îmbătrânesc, dar, la un moment dat, am receptat acest lucru şi am avut şansa să înţeleg că a venit vremea să-i ofer dragostea pe care mi-o dăruise toată viaţa. Nu ştiu dacă am reuşit, dar, cu siguranţă, ne-am apropiat.

 Sergiu Celibidache Lucrurile extraordinare pe care le-aţi făcut în aceste zile în România n-au fost cumva determinate de dorinţa mamei? Nu. Mama n-a înţeles de ce trebuie să merg la ministrul culturii, de ce trebuie să cer eu aceste lucruri şi nu vine România să ceară să-i aducem acest ambasador extraordinar, de ce trebuie, în ultimă instanţă, să cerem să facem ceva pentru România. A fost indignată de această poziţie. Îi spuneam că este un proiect, că, desigur, trebuie făcute demersuri, că sunt probleme politice, sunt oameni care au alte interese decât ale noastre. Eu fac ceea ce trebuie să fac. Este adevărat că la ţară, unde este înmormântat tatăl meu, şi unde îşi găseşte locul şi ea acum, sătenii au venit să ne întrebe dacă s-ar putea ca piaţa satului să se numească Piaţa Sergiu Celibidache. Mi se pare că dintre Piaţa Sergiu Celibidache din Bucureşti, cea din München sau cea din Polonia, cea mai importantă este aceasta, simplă, dintr-un sătuc franţuzesc pe care el l-a adorat. Ştiu că acolo sus el este fericit. Eu trebuie să continui efortul tatălui meu, trebuie să-l onorez. Chiar acest festival îl fac mai puţin pentru el, cât pentru gândirea lui muzicală, pentru că trebuie dată o speranţă de viaţă noii generaţii care poate descoperi o nouă şansă pe drumul muzicii. Din fericire, eu rămân apolitic, dar există oameni în faţa cărora îţi vine să spui cu atât mai rău, sau cu atât mai bine, asta este România de astăzi…

Concerte, masterclass-uri, lansări de carte, expoziţii…

Punctaţi-ne, vă rog, câteva momente din programul primei ediţii a Festivalului “Sergiu Celibidache”, care a debutat în 3 mai şi va ţine până în 7 iulie, cu ocazia celebrării a 100 de ani de la naşterea marelui dirijor român. Dintre evenimente aş marca şi proiecţia peliculei “Celibidache”, despre geniul muzicii, în regia lui Jan Schmidt-Garre, care, din păcate, nu a mai putut ajunge la premiera filmului său, din motive medicale, acesta suferind o fractură la picior. El se destăinuia: „Să te întâlneşti cu Sergiu Celibidache, să-i asculţi concertele şi repetiţiile, să studiezi cu el în clasă şi să iei lecţii private de la el, să fii cu el în aceeaşi cameră cu ocazia a numeroase întâlniri private este unul din cele mai mari daruri pe care le puteam primi în viaţă. Până astăzi, personalitatea ce nu accepta compromisuri a lui Celibidache şi cunoştinţele sale despre arte mă însoţesc în fiecare zi. Sunt fericit că pot exprima o parte din cele mai profunde experienţe al mele prin acest film”. Un moment impresionant a fost şi oferirea monedei numismatice “Sergiu Celibidache 100”, emisă şi lansată de către Banca Naţională a României, primarului Sorin Mircea Oprescu. Prin aceasta am dorit să-i mulţumesc în mod public pentru sprijinul constant acordat Festivalului şi, implicit, valorilor culturale româneşti. Aş mai aminti expoziţia de fotografii “Fragmente din viaţa maestrului Sergiu Celibidache”, prezentată în premieră pentru România, la Palatul Cesianu-Racoviţă, care portretizează cronologic întreaga viaţă a tatălui meu. Imaginile fac parte din colecţia personală a familiei. Printre cele 200 de lucrări expuse se regăsesc atât fotografii clasice, cât şi fotografii realizate artizanal pe lemn. Filosofia ideii de fotografie pe lemn a venit din dorinţa de readucere a fotografiei în lumea palpabilă – un fel de repunere în drepturi a imaginii ce a devenit în secolul nostru aproape exclusiv virtuală, şi transformarea imaginii în obiect de artă. Până în data de 7 iulie se vor derula opt concerte, sunt şapte masterclass-uri, trei proiecţii de film, două lansări de carte şi alte evenimente la care participă invitaţi din ţară şi din străinătate.


Dar despre masterclass-urile ţinute de cei care au fost elevii maestrului pentru tinerii români ce ne puteţi dezvălui? Mai ales că cei care predau vor susţine şi o serie de concerte. Aş aminti-o pe legendara violonistă Ida Haendel, cea care intrepreta concerte de vioară sub bagheta lui Celibidache. În urma masterclass-ului de vioară de la Bucureşti s-au remarcat Mălina Ciobanu, de 13 ani, originară din Iaşi, şi Anna-Maria Cristina Popan, în vârstă de numai 10 ani, din Timişoara. Ida Haendel a fost impresionată de câţiva tineri instrumentişti ce au participat la masterclass-ul său, astfel că noi, Fundaţia, am decis să îi înscriem pe aceşti copii talentaţi şi la masterclass-ul de vioară al maestrului Rony Rogoff, ce va avea loc între 25 – 29 mai, şi ne gândim să oferim o bursă pentru a studia vioara, la New York, cu Rony Rogoff, ori în Germania cu un maestru violonist din cercul de artişti internaţionali ai fundaţiei noastre. Orice student înzestrat va avea ocazia să îşi urmeze visul. Martin Kofler a susţinut şi el un Masterclass de Flaut la Universitatea de Muzică din Bucureşti. De-a lungul carierei, acesta a cântat alături de mari dirijori precum: James Levine, Sir Neville Marriner, Fabio Luisi, Blomstedt Herbert, Brüggen Frans, Koopmann Ton şi Jonathan Nott. Dorin Marc a susţinut un alt masterclass, de contrabas. Din 1992 el a fost prim contrabasist al Orchestrei Filarmonicii din München, sub bagheta Maestrului Sergiu Celibidache. Din anul 2003, când ocupă postul de profesor universitar la Academia de Muzică din Nürnberg, se dedică cu preponderenţă activităţii pedagogice. În prezent este profesor şi la “Academia Toscanini” din Bologna. Apreciez ceea ce spunea Dorin Marc, că “muzica se rezumă la ceea ce înseamnă cu adevărat; nu la materie, ci la spirit”. Maestrul Helmut Nicolai, membru fondator al Cvartetului “Rosamunde” din München, a revenit în ţară. Ca violist, el a susţinut un masterclass de muzică de cameră, care s-a încheiat cu un Recital susţinut de absolvenţii săi, la Institutul Francez din Bucureşti. Domnia sa va avea un recital, în 3 iulie, la Ateneul Român. Cu Wolfgang Gaag, Sergiu Celibidache a dezvoltat timp de 30 de ani sunetul unic de brass, în special pentru lucrările lui Anton Bruckner, Violonistul şi dirijorul Rony Rogoff urmează să susţină un masterclass la Bucureşti. Dirijorul spaniol Enrique Garcia Asensio a fost în 1960 participant la celebrele cursuri de dirijat ale maestrului în Siena. Va încheia seria de masterclass-uri cu un curs de dirijat cu orchestra de coarde a “Cameratei Regale”. Nu am putea să avem o bucurie mai mare, decât dacă peste ani măcar un nume din cei care participă la Festivalul nostru în sesiunea de masterclass-uri va ajunge un muzician de talie internaţională.


Ce artişti importanţi vor poposi în această vară la Bucureşti? Între 30 iunie şi 7 iulie, la Ateneul Român, vor avea loc numeroase concerte, susţinute de artişti recunoscuţi, foşti elevi ai lui Sergiu Celibidache şi orchestre de primă clasă ale României: Enrique Garcia Asensio, Mark Mast, Markus Theinert, Rony Rogoff, Cristian Mandeal, Ida Haendel, Misha Dacić, Peter Sadlo, Wolfgang Gaag, Helmut Nicolai, Michael Martin Kofler, Dan Grigore, Dorin Marc, German Brass, Henschel Quartett, Orchestra Română de Tineret, Filarmonica “George Enescu”, Filarmonica de Stat „Moldova” Iaşi. Punctul culminant al concertului şi al întregului festival va fi premiera mondială a compoziţiei „Haz de Necaz” de Sergiu Celibidache. La Biblioteca Academiei am participat alături de un numeros public la lansarea volumelor „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepţie”, de Patrick Lang şi Stéphane Müller, şi „Despre fenomenologia muzicii”, de Sergiu Celibidache. Despre maestru au vorbit muzicologul Viorel Cosma, academicianul Solomon Marcus… A fost o oportunitate de a descoperi lumea sa bogată, de a apăra anumite valori incontestabile, în care el a crezut, de a ilustra o fenomenologie muzicală pentru care a luptat toată viaţa şi care nu e promovată sau apărată nicăieri altundeva în lume. Îmi doresc să putem crea o formă unică de abordare a muzicii care, foarte curând (sper eu), să depăşească frontierele, în calitate de moştenire românească.


 Care este scopul Fundaţiei “Sergiu Celibidache”? Fundaţia are ca obiect promovarea culturii şi a artei şi, în mod special, păstrarea şi cultivarea moştenirii muzicale a lui Sergiu Celibidache. Urmărim şi înfiinţarea unui muzeu, a unei librării şi a unei arhive de imagini şi sunet. Totodată dezvoltăm şi susţinem programe de instruire şi educare a interpreţilor şi dirijorilor, atât de muzică de cameră, cât şi orchestrală. Sergiu Celibidache a fost dirijorul care a privit universul prin gaura cheii muzicale, redefinindu-şi universul sonor. Era românul născut să dirijeze o lume. Fundaţia “Sergiu Celibidache” a realizat, împreună cu TVR, pelicula „Român născut să dirijeze o lume”. Timp de 80 de minute s-au urmărit interviuri şi înregistrări cu acesta, din arhiva Televiziunii Române, în timpul vizitelor sale în România. O mărturie unică a celui care a declarat: „Sunt român şi voi muri român. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. Muzica e o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare. Ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare altă activitate omenească…”. Tatăl meu considera că, dincolo de muzică, se naşte eternitatea, prin transcenderea senzaţiilor… Sergiu Celibidache a atins un punct de maximă expansiune şi a trecut acest prag al ”impresiilor muzicale” – aşa cum bine spunea – către o transcendere absolută în patrimoniul cultural al Umanităţii.

“Trebuia să plec pentru a descoperi cine sunt”

 

 Să sperăm că de acum încolo lucrurile se vor schimba. Ce vă dezamăgeşte cel mai mult la noi? Eu nu sunt aici pentru a schimba sistemul, ci pentru a face ceva pentru muzică, chiar dacă nu sunt un mare talent în muzică. Mi se pare foarte important să demonstrez că se poate. Mama ar fi probabil mândră, pentru că era convinsă că este important ca lumea să-şi amintească de principiile tatălui meu. România de astăzi nu este ceea ce ar fi putut fi… Dar eu i-am spus că ea este o ţară pe harta sufletului meu, că eu sunt român, tata era român şi trebuie să te descurci cu ceea ce ai. N-o să fac un festival în Japonia. N-ar avea niciun sens. Trebuie să-l fac acolo unde simt o rezonanţă, cea mai latină şi cea mai naturală. Şi atunci am venit în această ţară, cu defectele şi cu calităţile ei. Sunteţi cineast. Şi totuşi, vă întreb, cum de trăind într-un asemenea univers, nu v-aţi îndreptat către muzică? Mi-am dat seama foarte repede că având un tată atât de perfecţionist şi la un nivel atât de înalt, singura mea şansă este să mă apropii de muzică fără a atinge niciodată perfecţiunea lui şi, în consecinţă, să-mi trăiesc viaţa în umbra tatălui meu. Deja trăiesc aşa, fără să vreau, şi cred că ar fi fost o alegere suicidară. Comparaţia avea să dureze întreaga viaţă. Şi când eşti conştient de ce a reuşit să facă acest om, ce pasiune, ce dăruire, ce perfecţiune a atins, cercetările lui în care s-a situat atât de adevărat, atât de puternic, nu poţi decât să-l respecţi, să-l recunoşti şi să-ţi spui: Dumnezeule, dacă vreau să înţeleg cine sunt, trebuie să plec cât mai departe posibil de el. Deşi, prima mea dragoste a fost muzica.

La  Cântaţi la vreun instrument? Cânt la pian. Am cântat cu tata acasă, am făcut împreună jazz pentru că el era foarte liber şi capacitatea jazzului a fost întotdeauna de a reveni asupra fiecărei note, de a improviza şi deci de a încuraja spontaneitatea. Dar, de fiecare dată când venea acasă, îmi arăta lucruri atât de interesante încât mi se păreau limitate capacităţile mele. Mi-am dat seama că risc să devin ceea ce atâţia elevi ai lui au devenit, o copie pală, nici măcar colorată, în alb-negru a tatălui meu. Trebuia să plec pentru a mă descoperi. Atunci, cum mă pasiona dinamica între sunet şi imagine, puteam, fără să pierd muzica adevărată, să mă joc cu o noţiune muzicală. Filmul mi s-a părut un alt mijloc de comunicare. Şi m-am îndreptat în această direcţie


Ioana Celibidache Nu v-aţi gândit să realizaţi pelicule şi despre alţi muzicieni, dirijori… Desigur, dar nu este vocaţia mea. N-am vocaţia de a fi în culisele muzicii. Am făcut acest film despre tata pentru că era un film care depăşea muzica. Este un film despre generozitate, despre valorile umane care sunt altceva decât valorile muzicale. Sunt un admirator al muzicii, dar nu-i dedic viaţa mea. Am de făcut filme extraordinare, ale căror scenarii le-am scris deja. Ce proiecte aveţi? Pentru a rămâne totuşi în domeniul muzicii, un mare proiect este un film despre viaţa tatălui meu în imagini. Plecarea din Iaşi, al Doilea Război Mondial, Berlin, plecarea în cucerirea lumii a acestui român fără un ban, împotriva dorinţei părinţilor. L-am developat şi se va numi “Cravata galbenă”. De ce acest titlu? Când Sergiu Celibidache l-a anunţat pe tatăl lui, care spera să-l vadă intrând în politică, că dorea să plece să facă o carieră muzicală, care, în vremea aceea, era asociată cu a saltimbancilor, a fost o decepţie cumplită pentru acesta şi s-a produs o ruptură totală între tată şi fiu. Şi-a făcut valiza şi a plecat… Făcuse economii mult timp ca să-şi cumpere o cravată galbenă. I-a cerut voie tatălui său să ia cravata, dar acesta nu i-a permis. A plecat, nu şi-a mai văzut niciodată tatăl şi nici cravata, dar aceasta, pentru mine, este simbolul tuturor nostalgiilor lăsate în România, dar pe care le-a păstrat în suflet toată viaţa.

“Plec şi mă întorc, dar mă consider român”

 

 Vorbiţi mai multe limbi străine. Dintre Franţa, Anglia, Germania, unde aţi locuit, de care vă simţiţi mai legat spiritual? E greu de spus. Am un paşaport franţuzesc, am trăit în Franţa, acolo mi-am făcut studiile, apoi am plecat în Statele Unite, am aterizat în Anglia, am trecut prin Germania, unde nu e deloc rău… Dar, în fond, mă credeam francez, mă simţeam bine în Anglia şi apropiindu-mă de România din 1996, ocupându-mă de procesele mamei, de lucrurile care trebuiau recuperate, de Fundaţie, întâlnind oamenii de aici, mi-am dat seama treptat că nu sunt decât român. Cu româna săracă pe care o vorbesc, am de fapt sânge românesc, îmi place să trăiesc ca un român şi fac ceea ce fac pentru că aş vrea să particip la progresul României de astăzi. Mama considera că România modernă n-are nicio speranţă. Dar nu este adevărat. Lucrurile se pot schimba, vine o generaţie nouă… Simt în mine o rezonanţă şi o nevoie de a participa la această Românie din care simt că fac parte. Este cumva aberant, pentru că n-am trăit aici. Plec şi mă întorc, dar mă consider român. Cum aţi portretiza România? Este o ţară atât de complicată şi de greu de înţeles şi de acceptat în exterior şi pot înţelege frustrarea străinilor când vin aici. Este o dualitate între latura latină, foarte agreabilă, care te face să te simţi repede bine venit, şi dificultatea de a face lucrurile să meargă, de a regla afacerile pentru că există cu totul alte repere. Când am sosit, am fost destul de şocat şi frustrat, cu timpul am ajuns la concluzia că nu am dreptul să judec ceea ce nu cunosc. Poţi vorbi despre orice, poţi spune asta nu e normal, dar trebuie să aşezi lucrurile în context şi să înţelegi că până în 1989 a fost aici regimul comunist cel mai dur din Europa şi că de azi pe mâine într-o Românie liberă apar oportunităţi, de azi pe mâine oamenii simt poate că şi-au pierdut tinereţea, că au ratat atâta vreme şi încearcă să recupereze repede, să recucerească timpul pierdut… Eu nici nu condamn, nici nu judec, nu-mi permit nici măcar să am o părere. Nu rămâne decât să accepţi faptele, să speri că, dacă oamenii gândesc pozitiv, în timp, se poate reveni la valori, ceea ce este valabil pentru întreaga umanitate. Se vede că România s-a trezit deja, evoluează, poate nu cu repeziciunea dorită, şi nu ai dreptul să nu crezi în asta. Noi principii se instalează treptat. Deci fiecare îşi va găsi locul, şansa de a lucra, responsabilitatea. Dar, dacă vrem ca ţara să se schimbe, nu trebuie aşteptat ca guvernul să facă acest lucru. Eu o fac cu acest Festival, dar fiecare, prin munca sa, are de jucat un rol, de la oamenii din Fundaţie, de exemplu, la taximetrişti… Pentru ca România să devină mai bună, trebuie apărate valorile, cele ale părinţilor sau bunicilor noştri, care s-au pierdut sau au fost distruse. Pentru că fiecare dintre noi are dreptul la viaţă, la frumuseţe, chiar dacă există milioane de revolte, de resentimente… Treptat, sunt sigur că România va redeveni acel „Mic Paris”, acel centru cultural de referinţă al Europei.

 Văd în biroul dumneavoastră expuse o mulţime de modele de maşini. Aveţi o pasiune pentru curse? Am sânge românesc şi vene făcute din petrol. Sunt pasionat nebuneşte de maşinile de curse şi reprezint piloţi de Formula 1. Există un triunghi în mine: muzică-cinema-maşini de curse. Actualul prim-ministru al României este, de asemenea, pasionat de curse. Da. Poate că în viitorul apropiat vom putea continua să ameliorăm imaginea României nu numai prin intermediul muzicii, dar şi prin alte proiecte de automobilistică sportivă. Am intenţia să mă lansez în curând şi în economie. Sunteţi un bărbat fermecător. S-a scris în tabloide că v-aţi fi căsătorit la Biserica Sfântul Iosif de la Bucureşti. Cum vi se par femeile din România? E fals. Nu sunt căsătorit. Vărul meu s-a căsătorit şi s-a produs o confuzie. Eu am cinci copii, dar nu sunt căsătorit. Româncele sunt superbe. Cred că în afara frumuseţii fizice pe care o poţi admira, în fond, oriunde în lume, am descoperit aici mulţi oameni care au o frumuseţe interioară, femei care cred în valori. Bărbaţii par puţin mai superficiali, nu ştiu de ce. Sunt ataşaţi mai ales de bunurile materiale. Pot înţelege asta pentru că şi eu vreau să mă simt confortabil. La Fundaţie vin multe doamne îndrăgostite de muzică şi se implică în proiectele de viitor, în master-class-uri. Şi vă spun sincer că nicăieri nu am întâlnit atât de puternic această frumuseţe interioară. Tatăl dumneavoastră a avut o aplecare către religia budistă. Sunteţi credincios, credeţi în Dumnezeu, în destin? El s-a orientat către budism foarte repede. Afirma că religia este o cufundare în realitate, numai că noi ne închipuim că trăim tot timpul în adevăr şi că nu avem nevoie să căutăm realitatea. Când a venit la Berlin, l-a întâlnit pe Martin Steinke, care l-a impresionat. A simţit întotdeauna nevoia de a încerca să limiteze suferinţa celorlalţi. În întreaga sa biografie artistică de peste 50 de ani, Celibidache a dăruit o măiestrie simfonică unică lumii şi a dezvoltat principiile a ceea ce el a numit „Fenomenologia Muzicii”. Cu ajutorul acestei discipline el a creat şi a predat un principiu unic şi revoluţionar – principiul trăirii sfârşitului în început. Fiind influenţat de Zen şi de filosofia budistă, pentru Celibidache muzica era experienţă. Eu sunt botezat ortodox, dar ca filosofie am fost obişnuit zilnic cu noţiunile budiste implicând atenţia acordată celuilalt, limitarea suferinţei, ajutorarea celor slabi şi încercarea de a face din lume un loc mai bun. N-o arăt, sunt o persoană discretă, dar sunt foarte budist în apropierea de lume. Tata mi-a oferit această viziune, iar eu am adoptat-o foarte repede. Dau o mare importanţă Destinului, dar şi capacităţii de a-ţi schimba Destinul. Este o dualitate. Sunt lucruri care există pentru că trebuie să existe, este greu să mergi împotriva Destinului, dar fiecare dintre noi are şi capacitatea de a-şi urmări evoluţia.

 Care sunt compozitorii pe care îi iubiţi cel mai mult? Sunt influenţat de tatăl meu pentru că am ascultat enorm ceea ce dirija el. Am simţit la Bruckner un impact de-a dreptul religios. Îmi amintesc că am vizitat în Japonia maeştrii Zen cu care tata se întâlnea. Cred că niciodată n-am simţit atâta linişte, ca şi cum eram în biserică după o rugăciune profundă. Acelaşi lucru l-am simţit la Bruckner. Nu sunt singurul care crede că este unul dintre cei mai mari simfonişti ai tuturor timpurilor. Timpul lui Bruckner este ceea ce vine după sfârşit. Ca şi cum lumea ar fi fost perfectă şi toate întrebările mele n-aveau de ce să existe. Am simţit o mare apropiere de Bruckner şi i-am trăit intens muzica. Bogăţia orchestraţiei aproape m-a convertit la religie. La ce visaţi? Să schimb, să îmbunătăţesc imaginea României. Acest festival reprezintă mai mult decât muzică. Oamenii trebuie să îşi asculte inimile, în acelaşi mod în care tatăl meu şi-a urmat visul împotriva tuturor obstacolelor. Cel mai important este să crezi că e posibil să îţi îndeplineşti visul! Trebuie să oferim românilor această şansă de a-şi urma visul şi de a-l transforma în realitate! Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul! Tatăl meu obişnuia să spună: „De ce e nevoie să îţi explic eu? Ceea ce fac eu, oricine poate face! Este în fiecare dintre noi!”.

Magdalena Popa Buluc  www.cotidianul.ro

Sursa: http://melidoniumm.wordpress.com/2012/06/27/traiti-muzica-traiti-sunetul-traiti-va-visul/

 

 

 

28 Jun
2012

“Conștiința morală”

Conștiința morală
Rațiune sădită de Dumnezeu în om

Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cum descoperim in referatul Facerii. El are astfel sadite in El anumite ratiuni care-l situeaza pe un nivel superior oricarei fiinte pamantesti. In chipul lui Dumnezeu din om rezida toate deosebirile ontologice fata de celelalte fapturi. Omul este privit, dupa cum marturiseste Teodor de Mopsuestia, ca cel caruia intreaga creatie i s-a incredintat si a fost creata de parca l-ar fi vizat ca si administrator pe om si nu pe Dumnezeu. In aceasta responsabilitate pe care omul a primit-o in cadrul creatiei un rol major l-a jucat delimitarea binelui de rau, adica judecata de valoare asupra diferitelor situatii in care a fost implicat pentru a reliefa ceea ce este bine.

In capacitatea aceasta de distinctie intre bine si rau, o importanta deosebita o are constiinta. Constiinta este o functie a chipului lui Dumnezeu in om, vorbindu-se astfel, pe langa psihandrism, si de teandrism ca resort launtric al ei sau ca o prezenta neconstrangatoare a voii dumnezeisti in existenta umana . In cadrul constiintei se releva cel mai bine suportul acordat de Dumnezeu, un suport care nu ingradeste nicidecum libertatea umana, ci o face constienta de actiunile sale. Avva Dorotei surprinde foarte bine aceasta capacitate a omului de a interioriza propriile fapte si de a face o analiza la modul cum constiinta apartine ontologic fiintei umane: „Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand mai fierbinte si luminos, avand calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata acesteia deosebirea binelui de rau” . Astfel, se poate situa constiinta in cadrul interiorului uman ca o voce care il judeca pe om dupa voia lui Dumnezeu, existand inauntrul omului ca o lege innascuta, fiindu-i omului invatator si judecator al lui .

O data cu salasluirea chipului lui Dumnezeu in om, acesta primeste deci si capacitatea interioara ce-i reflecta faptele savarsite. Cu alte cuvinte, constiinta nu este constrangatoare omului, neingradindu-i libertatea, cum am spus, insa il constientizeaza ulterior de aspectele negative aparute in urma faptelor sale, demarand inlauntrul omului acel proces denumit mustrare de constiinta. Omul a fost creat pentru a incununa creatia, pentru a o duce la desavarsire si pentru ca el insusi sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu, insa a fost inzestrat si cu o posibilitate personala de a-si trasa principiile morale care sa-i calauzeasca existenta. Putem vorbi astfel de dimensiunea morala a chipului lui Dumnezeu din om, care este evident in acesta prin trei mari expresii ale acestei vieti morale: libertatea, legea morala (naturala) si constiinta insasi. Sfantul Grigorie de Nissa surprinde aceasta dispunere tripartita a dimensiunilor morale din viata omului spunand ca „la inceput Dumnezeu l-a facut pe om cu puterea gandirii, alegerii adevarului si a implinirii dreptatii” .

Datorita faptului ca pana la caderea in pacat „toate erau bune foarte”, Adam, omul in genere, nu a cunoscut aportul constiintei in viata sa, lucrarea acesteia nefiind necesara din pricina mersului firesc al existentei umane spre indumnezeire, fara ca acesta (omul) sa aiba presiuni contrare scopului sau. Dupa cadere insa, procesul de cunoastere a starii reale in care se afla,introspectia adamica, este primul semn al actiunii constiintei, descoperind omului directia gresita pe care a apucat, constientizandu-l pe acesta ca intreaga umanitate, prin greseala sa, a cazut . Observam astfel ca existenta constiintei apartine chiar si primului om, Adam, insa tot din episodul in care acesta este implicat, al caderii in pacat, distingem modul in care a actionat constiinta. Aceasta nu l-a impiedicat practic pe om sa cada, sa desconsidere porunca lui Dumnezeu, ci doar l-a facut ulterior constient de sine, de fapta pe care a facut-o. Neascultarea poruncii divine l-a facut pe om constient ca, de fapt, ascultarea de Dumnezeu ii ofera libertate, iar orice iesire de sub voia Lui ii aduce stramtorare. Doar in plinirea voii lui Dumnezeu omul poate urca spre dumnezeirea harica si nu in divinitatea fiintiala propusa inselator de diavol .

Constiinta este o componenta existentiala a omului, este inerenta naturii umane, fiind un atribut al fiintelor rationale si libere. Constiinta morala este atributul distinctiv al personalitatii umane, prin ea oamenii sesizeaza existenta lui Dumnezeu, devenind astfel ca o lege morala divina . Mai mult, la crestini constiinta actioneaza nu plecand de la legea naturala (ca in cazul paganilor), ci de la Legea Duhului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste de o marturie a Duhului Sfant in constiinta (Rom. 9, 1) . In cazul constientizarii prezentei actiunii Duhului in constiinta se poate vorbi de o constiinta sanatoasa ce are ca scop promovarea unei constiinte desavarsite. In aceasta privinta este edificatoare natura convingerilor pe care le avem si modul in care acestea ne influenteaza. Constiinta sanatoasa, caracterizata de convingeri valoroase, are in sine legea dumnezeiasca si astfel il ajuta pe om sa se apropie de Dumnezeu. Este evidenta si usurinta cu care omul moral, spre deosebire de cel imoral, se apropie de Evanghelie. Insa, pana la urma, problema cunoasterii bineluinu este morala, ci ontologica. Doar intr-o permanenta raportare la Dumnezeu se poate constientiza binele si dispretui raul .

In cadrul constiintei morale, specificitatea acesteia este data de raportarea acesteia la o lege morala descoperita in legile nescrise dinlauntrul nostru . Permanent, constiinta isi face simtita prezenta dupa savarsirea unei fapte reprobabile. Ea il ajuta pe credincios sa-si realizeze o introspectie absolut necesara pentru a constientiza gravitatea pacatului si de a-l face sa-l marturiseasca in cadrul Sfintei Spovedanii. Dincolo de aspectul acesta concret al folosului constiintei morale, ea joaca intotdeauna un rol de dirijor al conduitei morale a omului, oferindu-i acestuia o traiectorie ascendenta in progresul sau spiritual. O definire a constiintei din acest punct de vedere ar fi ca ea este judecata practica a ratiunii sau judecata practica a sufletului care valorifica actele noastre, le clasifica si le apreciaza daca sunt sau nu in conformitate cu legea morala .

Parintele Staniloae, intr-o adnotare a sa din Filocalia IX la Avva Dorotei, remarca faptul ca constiinta lumineaza deplin mintea si o obliga sa faca deosebirea intre bine si rau. In constiinta omenescul se intalneste cu dumnezeiescul. Ea e si a lui Dumnezeu si a omului. Prin ea, omul se afla in legatura ontologic-dialogica cu Dumnezeu . In cadrul constiintei putem observa asadar o intalnire intre Dumnezeu si om. In cadrul constiintei, omul asculta glasul lui Dumnezeu care il mustra motivat pentru savarsirea vreunui rau. Fara constiinta morala, omul nu ar avea niciodata capacitatea de a-si cunoaste pacatele, ar pacatui astfel fara nici un regret. Insa de aceea omul a fost inzestrat cu constiinta, tocmai pentru a beneficia ulterior de o educatie morala din partea ei in vederea evitarii pacatului. Acelasi aspect neplacut poate fi produs si in cazul constiintei pervertite, care apare atunci cand omul nu se ingrijeste de cultivarea constiintei sale si se preda raului si pacatului. Mai mult, aceasta constiinta pervertita poate fi mai rea decat cea impietrita, deoarece aceasta poate ajunge la socotirea raului ca bine; de aici, din aceasta constiinta pervertita s-a propagat religiozitatea pervertita ce a degenerat in cultul raului . Constiinta poate deveni deformata si impietrita, slabita si inactiva, datorita pacatelor, experientei nefaste, educatiei improprii, modului de viata dezordonat, folosirii gresite a libertatii sau datorita unei autodeterminari inrobite de patima . In cazul acesta, in loc ca aceasta constiinta sa fie „potrivnic”, asa cum o numeste Avva Dorotei, ea devine inactiva, nemaiavand capacitatea de a discerne corespunzator pacatele si de a le stabili gravitatea. Prin patarea constiintei se altereaza in mod normal si chipul lui Dumnezeu din om.

Intelepciunea divina i-a daruit omului constiinta ca organism care cantareste fapta mai inainte de cea din ultima evaluare din cadrul judecatii universale. In interiorul omului se produce un examen de constiinta care are menirea sa-i descopere omului raspunderea fata de faptele savarsite si de a-l conduce pe om in scaunul Spovedaniei spre a primi iertarea si astfel spre a nu mai fi judecat pentru faradelegile marturisite cu sinceritate.

Fiind in stransa legatura cu existenta chipului lui Dumnezeu in om, constiinta morala are menirea de a-l orienta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu. Astfel ea trebuie sa-l constientizeze pe om in permanenta de scopul sau in aceasta lume, acela de a ajunge la indumnezeirea dupa har. Origen considera constiinta ca pe un pedagog interior care il ghideaza pe om pe drumul cel bun, iar Sfantul Ioan Gura de Aur ofera o expunere ampla si sistematica a constiintei ca ghid moral. Constiinta se orienteaza dupa anumite reguli morale existente inauntrul omului, insa adevarata regula a constiintei este Hristos. Constiinta morala este rasunetul interior al Cuvantului lui Dumnezeu prin Sfantul Duh .

Astfel, observam ca aceasta constiinta morala este nedespartita de persoana umana la nivel ontologic si ea reprezinta liantul dintre faptele omului si judecata dumnezeiasca. Omul, cand pacatuieste, este insotit de Dumnezeu care nu-i ingradeste insa libertatea, dar il reeduca ulterior prin intermediul constiintei. Fiind un ghid moral, dupa cum am observat, ea il spirjina pe om in a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, devenind astfel un alt instrument absolu necesar mantuirii, care trebuie in permanenta cultivat si perfectionat. Cu cat constiinta este mai agera cu atat omul castiga spor duhovnicesc si o capacitate superioara de infrunta viitoarele ispite.

Am aflat ca, de fapt, constiinta morala realizeaza o identificare a binelui si a raului, impiedicand o contopire intre acestea doua. Binele exista totdeauna in relatie cu Dumnezeu, fiind astfel plinatatea bunatatilor, iar omul, avand in structura sa binele prin intermediul chipului lui Dumnezeu, poate fi partas al acestei plinatati . Cu alte cuvinte, constiinta morala, prin aportul expresiv ce-l are in personalitatea umana, are menirea de a-l determina pe om sa manifeste un ascendent spiritual permanent, ce-l va ajuta sa ajunga de la starea initiala, „dupa chipul”, la starea desavarsita, „dupa asemanarea”, adica indumnezeirea dupa har.

Bibliografie
1. Bunea, Ioan, Fenomenologia constiintei morale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999
2. Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980
3. Iloaie, Stefan, Responsabilitatea morala personala si comunitara, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2009
4. Mada, Teofan Ierom., Despatimirea – de la etica la fiintialitate, Editura Agnos, Sibiu, 2007
5. Mantzaridis, Georgios, Morala crestina, vol. II, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006

Tuturoi Cristian

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/morala/constiinta-morala-135210.html

 

28 Jun
2012

Marie Paradis – prima femeie care a ajuns pe vârful Mont Blanc

Simbolul alpinismului modern, Mont Blanc este un înalt loc istoric de expansiune personală şi una dintre destinaţiile turistice de top din lume. Acesta face astăzi obiectul unui program de înscriere în patrimoniul UNESCO. Mont Blanc are o înălţime de 4807 m, fiind depăşit în Europa de muntele Elbrus din Caucaz (5642 m).

 

Marie Paradis născută în 1778 la Chamonix, cătunul Baurgeat din Franţa, este cunoscută ca prima femeie care a escaladat cel mai înalt vârf din Europa de vest, Mont Blanc, pe 14 iulie 1808. O simplă chelneriţă de la ţară, luată aproape cu forţa de către prietenii săi ghizi, care sperau să devină celebri şi bogaţi, Marie Paradis povestea că a fost ajutată, fiind trasă şi purtată până sus. Ascensiunea sa nu a avut parte însă de o mediatizare deosebită, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Henriette d’Angeville 30 de ani mai târziu. Cu toate acestea, în cinstea sa este denumită o stradă din Chamonix, iar şcoala primară din Saint-Gervais-les-Bains îi poartă de asemenea numele.

 

Alexandre Dumas (1802-1870), aflându-se într-un sejur la Chamonix, o întâlneşte pe Marie Paradis, fiindu-i prezentată de către ghidul său, Payot. Aceştia îi povestesc scriitorului despre aventura urcării pe munte. O echipă de şase şamonizieni în frunte cu ghidul Jacques Balmat era pe cale de a porni la drum. Acestora li se alătură două femei care doresc să-i însoţească. Ghidul Balmat o refuză pe una dintre ele ştiind că alăptează un copil de doar şapte luni, în schimb o acceptă pe cea de-a doua, Marie Paradis. După o urcare grea până la Grans-Mulets, au avut parte de o noapte de odihnă.

 

În ziua următoare lucrurile au devenit din ce în ce mai dificile, Marie Paradis ajungând la o porţiune destul de abruptă. S-a descurcat destul de bine, dar la final simţea că picioarele nu o mai ascultă şi nu-i mai ajunge aerul să respire şi l-a rugat pe Jacques Balmat sa fie mult mai lent. Sleită de puteri, Marie a trebuit să fie luată de subsuori şi ajutată să meargă. A ajuns în vârf aproape leşinată, dar acolo şi-a revenit, după cum povestea Payot, şi a îmbrăţişat cu privirea orizontul imens.

 

Devenită eroină a Chamonix-ului, Marie Paradis s-a stabilit deasupra cătunului La Cote şi a oferit pentru o bună perioadă de timp trecătorilor, precum o zână bună, o cină la care nu puteai rezista să nu revii. Cu o sticlă în mână, gazda îşi invita musafirii să bea pericolele călătoriei şi în cinstea unei noi ascensiuni reuşite.

 

În 1838, cu câteva luni înainte de a muri, Marie, supranumită din Mont Blanc, a participat la recepţia dată în cinstea alpinistei Henriette d’Angeville, pe care o felicită pentru faptul că este prima sportivă veritabilă care reuşeşte performanţa de a escalada regele munţilor din Europa vestică.

 

La 63 de ani Marie Paradis se stinge, trecând spre cele veşnice, iar ospitalitatea ei este luată drept exemplu de locuitorii din Chamonix şi poate tot ea îi veghează din Paradis pe cei ce mai încearcă şi astăzi aventura urcării pe munte.

 

By Tatiana Scurtu-Munteanu

 

27 Jun
2012

Cezar Ivănescu- “Jalnic e atunci când un autor încearcă să publice mai mult decât poate scrie”

“Cu cîţiva ani înainte de a trece în eternitate, poetul Cezar Ivănescu, în trecere prin Piatra Neamţ, ne-a acordat un interviu. O parte din această discuţie cu marele poet a fost publicată atunci în ziarul nostru. Răspunsul la una dintre întrebări – cea referitoare la mărimea cantitativă a operei unui scriitor – îl publicăm acum. Poetul Cezar Ivănescu s-a născut pe 6 august 1941, la Bîrlad. S-a afirmat ca poet, dramaturg, traducător şi director al Editurii Junimea Iaşi. De-a lungul vieţii a publicat mai multe volume de poezie (Rod, Rod III, Rod IV, Muzeon, La Baaad, Fragmente de Muzeon, Rosarium, Doina, Sutrele muţeniei, Poeme etc) şi proză documentară (Pentru Marin Preda, Timpul asasinilor), a tradus numeroase cărţi, toate apreciate la nivel naţional. A decedat în aprilie 2008, la Bucureşti.

Nicolae Sava: Ce părere aveti despre cantitatea operei unui scriitor? Scriitorul trebuie să publice mult, în cantitate mai mode­rată, sau doar atunci cînd simte că trebuie? Ce părere aveti despre cei care scriu puţin? Aţi debutat în 1968. După 30 de ani, aveţi, comparativ cu alţi poeţi români, chiar din generaţia dumneavoastră, puţine cărti. Bine, dumneavoastră v-aţi impus chiar de la prima carte. Totuşi, un scriitor care se respectă cîte cărţi trebuie să publice?

Cezar Ivănescu: Un scriitor care se respectă trebuie să publice atîtea cărţi cîte simte el că poate tipări. Noi, în literatura română, avem cazul lui Iorga, care publica uneori si cîte zece titluri anual, cărţi chiar. Nu mai spun de nenumăratele broşuri. Avem cazul lui Mircea Eliade, care, în tinereţe, obligat – şi el a mărturisit-o cu sinceritate la bătrîneţe, în jurnale -,deci, obligat de faptul că venise din India, că făcea o carieră universitară, se căsătorise şi trebuia să fie responsabil pentru supravieţuirea familiei, a tipărit mai multe cărţi decît ar fi fost normal pentru un tînăr la nici 30 de ani împliniţi. Dar apoi au venit şi alte momente în viata literaturii cînd un scriitor a debutat, de exemplu, simultan cu patru cărţi. Mă refer la Sadoveanu. Ei au simţit că acesta este modul lor de exprimare. Noi, acum nu mai putem discrimina, pentru că opera lor este o operă monumentală. Desigur că foarte mult din opera lor, acum, nu mai rezistă la o nouă judecată estetică. Dar ăla a fost modul lor natural de manifestare. Jalea însă este cînd un autor, care nu poate fi prolific şi deci care nu poate să scrie mult, încearcă să tipărească mult. Atunci va scrie infernal de prost. Dar fiecare, de obicei, îşi cam ştie, cum să spun, cum să-şi calculeze relaţia asta între proiectul literar pe care şi-l face el despre sine ca autor şi modul în care se manifestă public. Opinia mea dintotdeauna, pentru că am avut nişte modele pe care le-am urmat în viaţă şi niste buni sfătuitori – modelul a fost Eminescu, iar bunul sfătuitor a fost Marin Preda – a fost să ai o măsură şi aici. Totdeauna am avut grijă ca să nu încerc să tipăresc niste cărţi scrise recent. Acuma, după revoluţie, este prima oară cînd încerc să tipăresc o carte în acelaşi an în care am scris-o. E o carte despre Marin Preda. Chiar aşa se cheamă, Pentru Marin Preda. Am scris-o la începutul anului şi e în curs de apariţie. Dar nici asta nu este o carte, cum să spun, concepută anul acesta. Este o carte concepută după moartea lui Preda şi gîndită ani şi ani de zile, iar acum doar am desăvîrşit-o. Cred că un autor trebuie să-şi cunoască foarte bine modul în care se poate exprima public şi să aibă tot timpul grijă să aibă o rezervă de manuscrise, de cărţi, gîndite, pregătite pentru tipar, şi să aştepte momentul în care ele se rotunjesc aproape de la sine. Sau momentul de revelaţie a lui, de maximă inspiraţie, cînd le poate întocmi şi le da o formă definitivă pentru a fi tipărite. Nu trebuie în nici un caz să încerce să tipărească imediat ceea ce a scris. În cartea respectivă, Despre Marian Preda, deci care e în curs de apariţie, spre finalul cărţii  – pentru că se leagă foarte bine cu întrebarea ta – vorbesc despre senzaţia mea foarte ciudată pe care am avut-o la Mogoşoaia, în 1979, senzaţie legată de faptul că dacă Preda ar fi avut puterea, asa cum convenisem iniţial amîndoi, să ţină în sertar Cel mai iubit dintre pămînteni, s-o lase să mai zacă cîţiva ani de zile, să o reia apoi la o nouă lectură, la o rescriere eventual, poate că ar mai fi trăit. Simţeam că între el şi carte se stabilise un fel de relaţie alchimică aproape. Adică, în momentul în care cartea va fi terminată simţeam că se termină şi viaţa lui Preda. Probabil că, dacă ar fi avut puterea să o ţină în sertar, cum s-a întîmplat cu Moromeţii, de exemplu, soarta lui era alta. Dar nu a avut această putere şi asupra lui, într-un mod diabolic, asa cum s-a întîmplat şi în momentul morţii lui,  a acţionat presiunea asta a vieţii li­terare. Adică, literaţii din jurul lui, cei cu pu­tere asupra lui, au avut un rol nefast în finalul existenţei lui Preda. Era şi un moment special atunci, pentru că Eugen Barbu era dezonorat prin scandalul cu plagiatul. Toţi făceau presiuni extraordinare asupra lui Preda să tipărească această carte, ca să cîstige disputa literară de o viaţă pe care a avut-o cu Barbu. A tipărit-o şi, cum se ştie, a urmat finalul tragic. Deci, există o relaţie organică între autor şi cărţile lui. Dacă el are senzorii aceia sensibili şi simte cam cum trebuie să-şi echilibreze această relaţie este cu atît mai bine pentru autor. Dacă nu, îşi dezechilibrează această relaţie şi se stabileşte o relaţie falsă între puterea lui de creaţie şi numărul cărţilor tipărite. E o ecuaţie, desigur, foarte secretă şi profundă.”

de Nicolae SAVA 

 ziarulceahlaul.ro

Revista Melidonium

27 Jun
2012

Vavila Popovici despre Octavian Curpaş

Născut în luna august, 1972, în Oradea, Romania, Octavian Curpaş a ajuns pe pământul făgăduinţei în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în oraşul Surprise din Arizona, Statele Unite. În acelaşi an, după sosirea în acest stat, şi-a unit viaţa cu Roxana, de profesie asistent dentar. Amândoi înzestraţi cu putere de muncă şi hărnicie şi-au deschis propriul business în domeniul imobiliar în care lucrează şi în prezent. În data de 19 mai 2009 au primit cel mai frumos dar al Domnului, primul lor copil, micuţa Janice, nume ales de părinţi pentru semnificaţia deosebită „Dumnezeu este îndurător”.

Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinţe juridice şi business internaţional), Octavian  Curpaş  este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine”.

Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatură  şi oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulaţie scriitoricească, chemare, talent, spirit de observaţie şi de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său. Am crezut şi cred că jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit de aparenţe sau de intervenţii, să aibă discernământ în ceea ce vede, aude şi scrie; să fie cinstit faţă de sine, adică faţă de gândirea şi judecata sa, cinstit şi faţă de cel care greşeşte şi căruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecăţii sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui ziar; să-i lipsească îngâmfarea, aroganţa, dar să fie integru, tranşant; să aibă demnitate, să nu se lase ispitit de provocări, insulte; să aibă umor, desigur numai în situaţii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreţi frunţile cititorilor, încruntate din cauza provocărilor cotidiene ale vieţii; să nu fie ranchiunos, ci prietenos şi să admită cu seninătate că şi el poate greşi; să ştie să-şi ceară, în această situaţie, scuzele necesare; să fie îndrăzneţ, curajos şi cu iubire de Dumnezeu; articolul lui să fie concis, adică să aibă maximum de informaţie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinţe şi totuşi, pentru o atât de frumoasă carieră, merită să cauţi aceste calităţi în sufletul tău şi să le scoţi la suprafaţă, să le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societăţii în care trăim.

Toate aceste calităţi le-am descoperit la Octavian Curpaş. Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist şi aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care ştie să uzeze de calităţile respective, scoţând în evidenţă oameni deosebiţi, de multe ori vârfuri ale societăţii care merită să fie mai bine cunoscute.  În activitatea de critică literară are capacitatea de a deosebi o carte bună de o carte proastă şi talentul de a descoperi autori care stau cu sfială deoparte, dar a căror opere merită să fie comentate, să fie scoase din anonimat, şi o face cu talent, cu meticulozitate şi profunzime a înţelegerii. În cronicile pe care le realizează, prinde cu inteligenţă ideile şi mesajele cărţilor, pune în lumină elementele preţioase, valoarea literară a  lucrărilor şi în final creează titluri rezumative foarte bine inspirate.

Spre deosebire de unii cronicari care tratează cu superficialitate opera, omiţând multe „perle” ale scrierilor, Octavian Curpaş preferă să realizeze o concisă monografie a cărţii, să scoată în relief frumuseţile ascunse ale creaţiei, dându-le strălucire, fiindcă bine spunea Cioran: „Când scrii o carte nu ştii niciodată care-i va fi soarta… O carte uitată sau o carte fără ecou poate oricând să revină la viaţă.” După cum literatura este artă a cuvântului prin intermediul căreia scriitorii dau expresie artistică imaginaţiei, sentimentelor, fenomenelor sociale, tot aşa şi critica literară este artă, iar celui care se încumetă să o facă, i se cere chiar mai mult decât unui scriitor, existenţa obligatorie a bagajului culturii, atât din punct de vedere  cantitativ, cât şi din cel al calităţii. Octavian Curpaş are acest bagaj şi este un veşnic însetat de cultură.

Sunt convinsă că toţi jurnaliştii ziarului „Gândacul de Colorado” au intrat în viaţă şi-n carieră cu entuziasm, cu optimism şi cu idealuri. Numărul apariţiilor revistei a crescut, va creşte, vor trece anii şi ei, jurnaliştii, vor fi şi mai tineri şi mai frumoşi ca la început, fiindcă vor avea acea tainică lumină pe chipuri, ce va izvorî din sufletele lor, săvârşind adevărate minuni ale creaţiei lor jurnalistice.

Sărbătorindu-vă, sărbătorindu-ne, trăim o mare satisfacţie profesională, căci putem rosti cu mândrie, fiecare la rându-ne : sunt şi voi fi colega ta!

Domnul să ne dea sănătate, să ne putem bucura de ceea ce înfăptuim!

La mulţi şi frumoşi ani revistei, colectivului de conducere şi colaboratorilor ei!

Cu recunoştinţă şi cu veneraţie,

 

VAVILA POPOVICI – scriitor

Raleigh, North Carolina

http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/romanii-de-peste-tot/vavila-popovici-despre-octavian-curpas/

 

27 Jun
2012

“Elita idealismului național. Academicianul Florin Constantiniu”

Icoanele Profesorului Florin Constantiniu In Memoriam Foto Cristina Nichitus Roncea Elita idealismului național. Academicianul Florin ConstantiniuCu plecarea la cele veşnice a Academicianului Florin Constantiniu se subţiază ameninţător elita idealismului naţional, care s-a format eroic într-o vreme când naţiunile răsăritene luptau împotriva dublei opresiuni: a materialismului ateu şi a imperiului marxist care domina peste popoarele Eurasiei, peste o parte a popoarelor Europei centrale şi o altă parte a popoarelor crescentului african. Marea opresiune răsăriteană de esenţă imperialist-ideocratică n-a putut anihila culturile, care au devenit frontul marii confruntări, a unei rezistenţe creatoare la tăvălugul nivelator al anticulturii ateiste şi antinaţionale. Elitele culturale au devenit corpurile luptătoare pentru apărarea sufletească a popoarelor. Fenomenul este unul general căci poate fi atestat la scara tuturor popoarelor aflate sub opresiune. El a fost facilitat, este drept, în mare măsură de politicile de containment ale puterilor maritime, în frunte cu SUA, faţă de puterea continentalistă a Imperiului sovietic eurasiatic, în genere, faţă de hegemonia bicontinentală a acestui imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, care i-a opresat deopotrivă pe ruşi odată cu restul popoarelor din geografia lagărului. Elita idealismului naţional a fost şi este, căci o vedem sub specie aeternitas, elita luptătoare a popoarelor opresate, silite să accepte experimente anti-identitare, deformări sufleteşti, indexări echivalente unor confiscări şi prohibiţii ale drepturilor de folosinţă ale popoarelor asupra „proprietăţii lor identitare“.

Aceste drepturi au fost supuse unor interdicţii din aceeaşi familie cu cele ce alcătuiesc tiparul robiei egiptene: interzicerea invocării lui Hristos în spaţiul public, reprimarea Bisericii, alungarea simbolurilor religioase şi a învăţăturilor revelate din şcoli, şi deci din spaţiul de afirmare spirituală a noilor generaţii, falsificarea istoriografiei, negarea eroilor şi a sfinţilor unui popor, mistificarea operei eponime (care la români era întrunită de triunghiul Eminescu, Enescu, Brâncuşi), uraganul fondurilor de cărţi interzise, un adevărat tsunami menit a scufunda un întreg patrimoniu spiritual de opere, autori, idei etc. După încheierea celui de-al doilea război mondial militar, în spaţiul de la răsărit de Elba s-a dat startul redeschiderii unui război mondial cultural, războiul împotriva culturilor naţionale ale Răsăritului, care atinseseră pragul lor de universalitate tocmai prin opere, creaţii, idei, axiotropisme de mare extensie şi intensitate încă din perioada interbelică (iar altele chiar mai devreme). Acest război a aprins finalmente toată Eurasia şi nu există popor răsăritean care să nu fi resimţit efectul său holocaustic. În mod paradoxal, cei mai opresaţi au fost chiar ruşii, deşi tot lor li s-a cerut suportul uman, în formula sa militară, administrativă, politică, ideocratică, pentru susţinerea acestui nimicitor război. Centrul acestui al treilea val de nihilism anticristic devenise Moscova şi aşa putem înţelege numărul uriaş de martiri şi de sfinte moaşte răspândite pe întreg teritoriul acestui popor şi, mai departe, pe toată cuprinderea geografică a imperiului bolşevic care se întindea de la Vladivostok la linia care leagă Stettin-ul de Trieste. Niciodată primejdia care ameninţa spiritul unui mare număr de popoare nu atinsese o asemenea proporţie. Poate epoca primilor martiri creştini ai celuilalt imperiu păgân să fi etalat tot atâta grozăvie la o scară aşa de mare.

Acesta este contextul în care s-a ivit din adâncurile sufleteşti ale popoarelor opresate elitele idelismului naţional, generaţiile eroice şi sublime, care au consimţit să urmeze chemarea tainică la un război de o aşa extensie şi grozăvie, un adevărat război total. Aceste elite au fost răspândite în toate sferele culturii unui popor, de la cultura muncii, la cultura minţii, a sufletului, a sănătăţii, din zona eclesială la cea diplomatică, ştiinţifică, politică chiar. Grozăvia opresiunii explică masivitatea reacţiei şi formula ei insurecţionară, o adevărată explozie de energii creatoare în toate domeniile.

Florin Constantiniu face parte din corpul eroic de istorici care au consimţit să se înroleze în acest război contra unui inamic ce etala o forţă nimicitoare şi care deja repurtase una dintre victoriile sale în istoriografie prin rollerism, adică prin cel ce-a lăsat numele lui (este vorba de Mihai Roller) unui curent  antiromânesc, ce reuşise performanţa malefică de a „purifica” istoriografia poporului român de… poporul român, de istoria lui, de adevărul lui, de simbolurile şi miturile sale, de eroii şi de martirii epocilor trecute etc. Într-un asemenea context, istoricul luptător şi istoriografia eroică trebuiau să recupereze stratul de idealitate al istoriei naţionale şi, deopotrivă, privirea critică a epocilor pentru a ridica istoriografia la rang de carte a unei naţiuni, aşa cum o concepuseră paşoptiştii şi cum o practicase Nicolae Iorga. Numai aşa se putea apăra un popor de primejdia repetării răului istoric, al perpetuării sale de la o epocă la alta. Sarcina era aproape imposibilă, căci, pe o faţă a sa, ea îmbrăca forma exigenţei idealizării, în vreme ce pe faţa cealaltă era înscrisă comanda spiritului critic, al aceluiaşi tip de reacţie ilustrată în străvechimea Cărţii Sfinte de vocea profeţilor pentru istoria poporului ales.

Florin Constantiniu şi-a asumat ambele feţe ale foii de suflet a istoriografiei poporului român printr-o operă care numai într-o asemenea viziune poate fi pe deplin înţeleasă. De la scrierile dedicate adevărului celui de-al doilea război mondial, în care autorul ne descoperă faţa eroică şi tragică a participării noastre la epopeea războiului mondial, la O istorie sinceră a poporului român, avem ilustrarea celor două feţe ale biruinţei spirituale a Academicianului Florin Constantiniu. Aceasta este biruinţa sa şi a întregii generaţii eroice de istorici români care au luptat în dreptul şi în contul poporului român opresat şi lovit cu cruzimea acelui fel de timp malefic prin care revine periodic în istorie duhul nimicirii popoarelor, atestat întâia dată în Cartea Sfântă, cum  ştie toată lumea, de marea ameninţare la adresa fiinţei spirituale a poporului ales. Duhul nimicirii vine din afara dar şi dinlăuntrul popoarelor şi numai aşa înţelegem omniprezenţa binomului de eroism şi tragedie, de grandoare şi decadenţă, de nemernicie şi sfinţenie spre martirologiu, de idealizare şi certare profetică, în istoria oricărui popor.

Tot astfel, înţelegem coprezenţa acestor laturi în scrisul Academicianului Florin Constantiniu, deodată cu recurenţa acestei paradigme în scrierile tuturor istoricilor generaţiei eroice, a unui Dinu C. Giurescu, Dan Berindei, Radu Ciuceanu, Răzvan Theodorescu sau G. Buzatu ori Ioan Scurtu, ca să adaug doar câteva smerite omagieri, strălucitoare cunună vie a unei nepieritoare generaţii. Graţie scrierilor şi bătăliei spirituale a acestei generaţii, putem consemna victoria întru adevăr şi spirit critic a românilor într-o epocă în care erau interzise ambele. Ieşind victorios din acest război, Florin Constantiniu a intrat în altul, fiindcă el era şi este conştiinţă de neam şi unde este neamul cu sufletul său acolo este şi luptătorul. Altfel totul s-ar dovedi mincinos. Academicianul Florin Constantiniu a fost o conştiinţă luptătoare pentru cucerirea unor adevăruri la zi. A luptat contra falsificărilor noi de după 1989. Într-o manifestare publică de anul trecut, unde a vorbit neasemuit de frumos despre o expoziţie de fotografii a Cristinei Nichituş Roncea, spunea: „Se duce o ofensivă diavolească împotriva Bisericii. Să găsim arme cu care să luptăm împotriva celor ce vor să ne distrugă credinţa“.  A deplâns profetic noile căderi în poporul românesc atunci când a sesizat că noua clasă politică etalează spectrul unei ameninţări istorice de mare primejdie pentru fiinţa de neam prin faptul că această clasă este una fără nici un fel de ideal. O elită fără ideal istoric este inabilă să propună o direcţie pentru un popor, subliniază profetic istoricul.

Este principalul motiv pentru care, astăzi, mai primejdios decât oricând, poporul român, lipsit de o direcţie, se mişcă haotic, în întuneric. Istoricul deplânge ca şi psalmistul acest întuneric abătut asupra unui popor: „oare în întuneric se vor vedea minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat? Oare va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locaşul pierzării?” (Ps. 87, 11-12). Istoricul are spirit profetic, şi duhul cuvântului său este duhul Psaltirii. În conferinţele sale, istoricul invocă scrieri patristice şi pagini de pateric. În aceeaşi conferinţă şi-a adus aminte despre Sf. Petru Vameşul nu doar pentru că era Sfântul zilei şi pagină de sinaxar, ci şi pentru că acesta îi oferise istoricului ocazia să avertizeze ascultătorii asupra minunatei taine a împletirii darului mântuirii cu nimicnicia omenească şi această împletire este pildă şi încurajare. Acel sfânt, care a trăit în vremea lui Iustinian, a avut o experienţă învăţătorească, ne sugerează istoricul comentând: „Un sărac i-a cerut într-o zi ajutor, pe când sfântul era încă păgân. Şi Petru Vameşul a luat o pâine şi a aruncat-o asupra săracului (a aruncat-o nu săracului, ci asupra acestuia, ca pe o sudalmă, n.n. IB). La o vreme, Petru Vameşul a avut o vedenie. S-a văzut la judecata de apoi. Şi pe când i se cântăreau faptele bune contra celor rele, îngerul său a luat pâinea pe care Petru Vameşul o aruncase asupra săracului şi a pus-o pe talgerul mântuirii”(citat din memorie). Iată cât de puţin din fapta noastră contează aşa de mult pe talgerul mântuirii! Sunt multe fragmente de viaţă şi de cuvânt prin care Academicianul Florin Constantiniu ni se descoperă aşa cum era şi cum ne-a rămas: conştiinţă de neam, spirit profetic şi pilduitor ca o pagină de pateric, într-o miraculoasă sinergie cu teme şi motive psaltice în privinţa viziunii sale asupra istoriei omenirii.

A vorbit cu o putere înţelegătoare şi cu aceeaşi năzuinţă învăţătorească despre marile conflicte ale vremurilor noastre, cum este şi aceea dintre civilizaţia islamică şi ofensiva globalistă, sugerând că această ofensivă atinge toate cele şapte sau opt civilizaţii şi, îndrumându-ne să re-examinăm dosarul identitar la acest start de mileniu, începând cu oricare dintre civilizaţiile actuale ale planetei. „În plan local, oamenii se definesc prin etnie”, ne spune istoricul, „iar în plan internaţional prin civilizaţii. Civilizaţia islamică, sublinia istoricul, a secretat anticorpi foarte agresivi, e drept, în lupta cu ofensiva globalizării pentru a-şi apăra identitatea”.

Marele istoric se întâlneşte pe un versant neaşteptat cu un alt mare teoretician al conflictului civilizaţiilor, S. Huntington, doar că în viziunea Academicianului Florin Constantiniu, în conflict sunt nu civilizaţiile una cu alta, ci toate şi fiecare pe rând cu „ofensiva globalistă“, cum o denumeşte istoricul. Viziunea istoricului este una de macroistorie. El propune o metaperspectivă asupra istoriei marilor conflicte, care ni-l descoperă ca pe un gânditor de tip universalist, capabil să utilizeze o formulă istoriografică ilustrată de un Lamprecht la nemţi şi de un Nicolae Iorga la noi, o istoriografie în care se îmbină intuiţia artistului, puterea de cuprindere a unei memorii prodigioase, rigoarea de tip ingineresc, profetismul şi vizionarismul marilor scrieri învăţătoreşti ale lumii şi un neasemuit sentiment al iubirii de neam dublat de un instinct al primejdiilor care încercuiesc popoarele cu o periodicitate nemiloasă.

Ieşind dintr-un război mondial spre a intra într-altul, Florin Constantiniu n-a uitat niciodată că istoricul este luptătorul întru adevăr al neamului său, un luptător atins de aripa eroismului, un mărturisitor atins de aripa jertfelniciei, un vizionar de stirpe verotestamentară ca Iorga.

Plecarea sa la cele veşnice se adaugă marilor generaţii de martori şi mărturisitori ai poporului român. Am pierdut un mare istoric pe pământ, am câştigat un mărturisitor în ceruri.

Dumnezeu să-l aşeze între drepţii Săi, Amin!

autor: prof. univ. Ilie Badescu

sursa: Revista Clipa

Sursa: Foaie Natională – Revistă liberă de luptă culturală şi spirituală

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii