30 Apr
2012

“Eşti Doamne bun” de Radu Gyr

                

                        EŞTI DOAMNE BUN

Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău
Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de păr dospit din cer nu din argilă.

Nu ţi-am râvnit nici razele subţiri,
Nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri
şi-ţi tot îngân osânda din icoane.

Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

Cu necerșita slavă mă încarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
şi-ţi cresc alături, sânge lângă sânge.

Radu Gyr

 

                         METANIE

 

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.

Radu Gyr

30 Apr
2012

Absolută saturaţie


Text interbelic deosebit de actual:

Scara valorilor s-a îmburdat (răsturnat). Tot ce s’a clădit de-a lungul veacurilor în pritinţa moralizării societăţii, tot ce umani filozofi, mari şi mici dascăli ai neamului au propagat în interesul civilizaţiei pare subminat şi pervertit.

Nobilul, frumosul, cinstea, dreptatea, cavalerismul, credinţa şi câte alte calităţi bune, au fost pur şi simplu detronate, ridicându-se în locul  lor altarul celui mai abject materialism. Un val de nebunie a cuprins sufletele slabe, cari săgetate de amoreţii Satanei aleargă orbeşte în neant. Goana după averi, situaţii şi glorii dubioase a denaturat într’un dans frenetic în jurul „viţelului de aur “, idolul suprapus tuturor virtuţilor. Asistăm cu inima încleştată adevărate bachanale şi un fior ne cuprinde la gemetele libidoase, evoluate până la nymphomanie. Fetişismul aurului a avansat de îndreptar; trădarea se chiamă azi „tactică politică”; minciuna a devenit cea mai formidabilă armă în abilitatea „schimbării la faţă” sau „cameleonismul” (vezi pe epigonul O. Goga) punctul cardinal al teoriei aplicate în materie de succese rapide; calomnia un mijloc de apărare şi justificare a propriilor ticăloşii; parasitismul un mijloc de trai; egoismul sacro sanct (sfânt), o dogmă: iată anarhia valorilor provocate de timpurile postbelice şi protejate de regimurile oligarhice.

Cacofonia guvernamentală de azi a potenţat dansul macabru la adevărată orgie. Muzica sonoră a aurului face adevărate ravagii printre caractere, şi neîncetat chiamă la hora prăbuşirei. Fascinaţi de imaginile sediţioase ale fakirilor din guvern, animaţi de Bachusul cabinetului d. Goga, ameninţaţi şi biciuiţi de stăpân, slugile regimului se pretează la cele mai fantastice samavolnicii şi atrocităţi.

Libertăţile cetăţeneşti, cel mai sacru lucru în ţările occidentale, răsărite de pe urma martirajului venerabilelor generaţii antermergătoare, sunt călcate în picioare, anihilate. Dreptul este înlocuit cu pumnul şi baioneta. Libertatea graiului şi a scrisului a trecut în domeniul istoric. Puhoiul ordonanţelor ilegale ne-a ajuns până la gât. Fărădelegile au ajuns absoluta saturaţie, trebue să  vină precipitaţia, condensaţia.

Prea greu aerul, prea încărcată atmosfera, ne înecăm, trebue să vină viforul  salvator!

(autor necunoscut, , Cluj, 21 mai 1926)

sursa: Foaie nationala

29 Apr
2012

Radu Gyr – Un munte de suferință, demnitate și disperare


Un om legendar şi reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii, un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare – acesta este Radu Gyr.

El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu.

Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualităţii româneşti mioritice. Şi-a trăit viaţa mai mult prin temniţe, când sub burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite, a fost Profesor universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica. Gingăşia lui naturală a fost crispată de tragedia vieţii sale şi a cântat toată gama frământărilor şi chinurilor acestui secol.

Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le, căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori şi de acolo în ţară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenţei româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi dar mai presus de toate a fost forţa credinţei şi afirmării noastre.

Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină. [și profeția s-a împlinit n.n]

Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.

O, ce înalt şi ce trist era Christ!

Luna a intrat după El în celulă

Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…

Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la toată mizeria vieţii deţinutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferinţele lui în mod firesc, ca un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu. Deţinutul Îl vede, Îl urmăreşte şi se identifică cu El simplu şi natural, căci şi Hristos „parcă purtase lanţuri cândva”. Procesul a fost conştient, urmărit cu atenţie, binefăcător. Apoi deţinutul aţipeşte, mulcomit de dulcea prezenţă a lui Christ şi i se pare că a dormit o mie de ani. Trezit, Îl caută cu înfrigurare; Christ însă nu e nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele al deţinutului, căci Hristos nu mai revine. Dar El rămăsese în însăşi fiinţa deţinutului, care mărturiseşte: „m-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor Lui”.

Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc prigonit, strivit şi răstignit.

Radu Gyr a făcut puşcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care regimul comunist se afirma puternic şi mai avea un singur salt – colectivizarea ţăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească. Însă în preajma colectivizării trebuiau luate măsuri de intimidare şi prevedere şi Radu Gyr a fost o primă victimă. O viaţă întreagă a suferit pentru opinia lui pe care şi-a exprimat-o în versuri. Şi de data asta crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forţă socială, şi asta supăra pe stăpânii absoluţi. Astfel că, nici mai mult nici mai puţin, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist”, a fost condamnat la moarte. Tot restul de acuzaţii anexate erau iluzorii.

Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – ori tocmai puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui Marx.

În cele din urmă Radu Gyr a fost graţiat. Au urmat ani de chin, de mizerie, de boală. Oscila între viaţă şi moarte. „De o mie de ori a murit”, cum spunea el undeva (în poezia „Basm”)…, de zeci de mii de ori şi-a dorit moartea, spunem şi noi despre el, ca şi despre noi, dar moartea nu ne-a vrut pe toţi. Printre supravieţuitori a rămas şi poetul. (…)

Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în ţară şi au decis eliberarea deţinuţilor politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:

„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte.

Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate. „I-am privit cu dispreţ şi milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg?

Torturat sufleteşte am acceptat să dau o declaraţie, care să devină publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi. Viaţă fără pată?! Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puţin după părerea lor, esenţialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câţiva nu am fost îngenuncheaţi. Deşi torturaţi, noi credem mai mult! Sunt necesare lacrimile pocăinţei. Am învăţat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să îţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”

Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie poezie de substanţă şi de frumuseţe dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu iar pe Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.Tragedia poetului nu se sfârşise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor.

Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era „huliganul”, „banditul”, „decadentul”, „obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”. În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.

Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni.

(Ioan Ioanolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

29 Apr
2012

Petiţie către vremurile odioase – Sorin Andreica




In memoria străbunicului meu Danci Trifan

                                                     şi a bunicului meu Coman Nichita Şuiu

 



 

 I 

 EU DE LA NAŢIONALIZAREA ŞI ETATIZAREA

               BĂNCILOR 47-48 PÂNĂ AZI

 

Bună ziua

        Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 -naţionalizare = etatizare- până azi, mai ales că tinerii sânt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani. În această erupţie interioară exteriorizată pe care am încorsetat-o cu frica de a povesti, de a exterioriza toată suferinţa vreau să respect proporţiile între suferinţa deţinuţilor politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei care cred în esenţă, cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti martiri mai înalţi decât istoria -mai înalţi decât istoria, cum bine zicea cineva- sunt şi vor fi pilonii neamului românesc.


        Bunicii mei erau oameni înstăriţi, au avut pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea care a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.

II.                           

MAŞINILE MORŢII

 

        Îi tot aduna şi-i ducea la  miliţia oraşului Vişeu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri  iar  noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere pentru că era un om iute de picior, ştiind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituiala.

 Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoană şi mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereşte proverbul că este cel mai bun prieten al omului, acest semnal de alarmă cu ticăitul său lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei care cu ură faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul.

     Înarmat cu o cergă -pătura de lână- de dimensiuni cât 2 lungimi şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit speriat- prin munţi şi prin păduri pe unde avea locuri, dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică  la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fânul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins, răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasa, era ,,unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l împuşc,,.

   Într-o noapte cei care cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei au ocupat fabrica, l-au somat şi arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar.

      La somaţie le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege pentru că se duce el singur, aşa a ajuns să fie închis la poliţia din oraşul ce se afla în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei, acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia pentru bunicul meu –familie care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte în capitala iar o parte pe pământuri străine prin America-.

  Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu de Sus şi cu un întreg arsenal avocăţesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţa care era vizitiu la jandari, cocişul -vizitiul- reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă iar ca pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că-i împuşcaseră pe câmpuri. Cocisul om de treabă şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul miliţiei la muncă şi o să-l ascundă.

      Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate iar cocisul se ţine de cuvânt şi-l ascunde sub o caleaşcă care era plină cu gunoi de grajd, caleaşca era confiscată şi transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum dar maşinile morţii nu mai aşteaptă -probabil erau pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă- şi pleacă urmând să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocisul, care-i minte, îi încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte.

           Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile, apărătorul reuşeşte să pornească judecată şi după numeroase declaraţii reuseşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească.

   Îmi povestea  bunica că atunci când l-a aşteptat la uşa postului de miliţie era alb ca varul, slab cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie cu bocancii fără şireturi, nu ştia cum să iasă mă repede. De fericirea efemeră bunica i-a dat celui care păzea poarta o bucată întreagă de slănină -vă daţi seama ce foamete era în acea perioadă şi care era moneda de schimb-.

   Fabrica era ocupată şi păzită de securişti, care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii.

    Era hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica au mutat-o o parte iar alta au demolată.

     Bunica  îmi povestea că înainte de naţionalizare prin  45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gară o căruţă plină de cereale şi îi mai lipseau câteva kilograme, dar ce să vezi, au venit şi i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau în gospodări şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară, comuniştii erau adevăraţii ,,Jupuitu,, al lui Moromete în perioada cotelor .

  Îmi povestea bunica că reforma monetară odioasă l-a surprins pe străbunicul meu cu două trăisti de bani pe una a reuşit să o schimbe la bancă pe a doua nu iar când s-a întors acasă i-a zis străbunicii,

-         lasă tu băbucă că o luăm de la capăt,

   şi mai avea strabunicul meu o vorbă cand trebuia sa strângă bani

“ s-ă crăpăm băţul de chibrit în patru ”

Toată viaţa lor era un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă.

      Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar  televizor de abia în anii 90 au putut cumpăra unul folosit si importat de prin Germania.

    Mătuşa mea nu era primită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinţii mei au dus-o greu.

  Bine, veţi spune dvs. ca şi alţii au dus-o tot aşa, dar acum cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului, câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligenţă împrumutată de pe nu ştiu unde, care înlocuiau închisorile comuniste.

 III.                                               

COPILĂRIA

      Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă  iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele care mi s-au întipărit din anii copilăriei pe care le ţin şi acuma-n minte, cum ar fi joacă prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama.

       Ce m-a mai marcat şi mi s-a întipărit în minte este moartea străbunicii mele iar mai târziu bliţul unui aparat foto care m-a speriat la grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut şi la două familii de români de naţionalitate germană dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc, unde mergeam lunea şi veneam sâmbăta acasă făcând grădiniţa si şcoala in limba germană. Acolo luam bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţă iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorba lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură pentru ca să pot învăţa germana.

    Pentru că erau aproape tot timpul la serviciu am crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, am crescut cu bone deoarece mama sosea seara târziu iar tata atunci când nu se mai putea face nimic pentru că ajungeau acasă epuizaţi. Pentru o bonă nemţoaică am primit o bătaie de nu o uit nici azi, a dispărut un fişic de bani de o sută şi unde-s banii, unde-s banii, sigur cine să fie vinovatul, eu, domnul Goe, şi uite aşa am luat-o pentru bonă iar mai târziu când se întâmpla ceva, cine-i vinovatul, -cine să fie- Andreica. La bunici  m-a crescut o servitoare care a ţinut foarte mult la mine şi la care am ţinut si eu foarte mult, care m-a îngrijit, crescut şi apărat de severitatea bunicului meu. În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut dar nu prea mult ,Alle meine Enthen, toate gâştele mele şi cam atât.

   Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea română, emisiune în limba germană iar înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată şi m-a smuls din mijlocul colegiilor ducându-mă printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vârtejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea română  -parcă mai era alta- iar după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri.

  Îmi aduc aminte de ce poreclă mi-au pus copii de pe stradă învăţaţi de părinţi -cred-, strigau după mine ,,Sorin mănâncă râme, Sorin mănâncă râme,, nici nu vă daţi seama ce ruşine şi câtă batjocură. Pe când eram la grădiniţa germană si stăteam în acel cartier de nemţi părinţii mei mi-au cumpărat o maşinuţă cu pedale şi când ieşeam cu ea pe stradă numai ce se luau o sumedenie de copii după mine împingându-mă si strigând cât îi ţinea gura de se uitau toţi după mine, de multe ori tata mă căuta si nu mă găsea pentru că eram împins departe, iar atunci când mă găsea avea ce să o care pe umeri până acasă.

  Maşinuţa, in joaca noastră, a mea si a unui vecin cu care vânam găini cu suliţele prin curte pe când eram la şcoala germană, am aruncat-o de la etaj de s-a făcut praf si pulbere.

    Mai târziu în timpul scolii, nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepră, prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbătoreau zile de naştere iar eu nu eram invitat şi îi vedeam cum vorbesc faţă de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva, pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama câtă durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat. Cred că le spuneau părinţii să mă evite. Toată viaţa mea eram un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte.

     Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi pe care mi dă. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lasă-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să vezi la mine fugă desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasă, dar durerea sufletească n-au avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţă de cei care citesc dar cred că aceia de teapa mea “pleava şi drojdia societăţii” cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine.

   Un alt eveniment pe care-l reţin şi pe care acum îl realizez este momentul când ne-au dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea, să ne arate un gater cu roţile de transmisie şi cu volanta care se afla sub podea, parcă cineva mi-a făcut o poza

- aşa era sau este şi al vostru.

    O amintire de era aievea sau fiind reală, mi-o aduc aminte ca prin ceaţa de mă cutremur acuma, era atunci când ne-au dus cu clasa într-o comună dintre două localităţi mai mari unde se afla o casă de oameni înstăriţi -realizez eu în prezent- şi care aveau grădina plină cu cutii de lemn cu răsaduri care aparţineau colectivului C.A.P. -pentru că altfel nu ne duceau cu clasa- şi care acuma citesc într-o carte a unui intelectual oropsit de prigoana comunistă -care a distrus tinereţea la mulţi- că aparţinea părinţilor domniei sale şi la care ne-au pus să plivim sau sa facem ceva, nu mai reţin exact care era scopul.

 Cât erau de cinici cum ne duceau pe la locurile şi casele pe care le-au confiscat samavolnic.

      Cu tot respectul şi păstrând proporţiile faţă de acest intelectual închis politic, oropsit de vremurile odioase şi căruia i-am citit câteva din cărţi, ajung într-una din ele să găsesc o cântare -aşa-i zic eu- pe care în goana mea de a lungul vieţii după momente fatidice o ştiam altfel şi pe care cu permisiunea dvs. o reproduc, cântărea exprima o stare de euforie pe care am avut-o adeseori cu mine.

Ce bine e să fi cowboy,

când eşti pe cal călare,

când dai un pumn,

şi capeţi doi,

şi oasele se moaie,

un şpiţ în fund,

o sticlă-n cap,

şi ţi-ai primit beleaua,

a doua zi la şerif,

cu ochii ca, cafeaua

 

O altă cântare pe care o cântam adeseori

De la Magapasca,

pâ-n la Instambul,

venea o turcoaică tot dând din fund,

a la turca bre o cadână si-un cafe,

de la Magapasca pâ-n la Mozambic,

venea o turcoiacă tot dând din buric,

a la turca bre o cadână si-un cafe.

          Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani fiind la Timişoara şi umblând teleleu prin oraş am pierdut noţiunea timpului cheltuind aiurea 400 de lei pe jocuri cu maşinuţe -ca să se justifice urmărea-. Suma considerabilă pe atunci trebuia să o dau mătuşii mele care m-a căutat toată ziua prin Timişoara îngrijorată de dispariţia mea.

   Găsindu-mă aproape pe când mă întorceam spre casă seara pe la ora 8 îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă daruri am primit o palmă, de data asta de la mama.

   Cam aşa s-au petrecut cu aniversările mele în afară de ce mi s-a întipărit în memorie, că eram în clasa întâi când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul 3 la secţia germană. Străbunicul locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte cu o terasă de îţi era mai mare dragul să stai vara, care era plină de muscate pe pervaz şi de unde se vedea vârful unui munte care veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor.

    Casa au naţionalizat-o şi au dărămat-o pentru ca să construiască o clădire rece de betoane, să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi sumbre în minele dintr-o localitate limitrofă.

   Fiind  bun prieten cu toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna în frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o ,,scatuie,, cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină cu pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.

IV.

LA CAPĂTUL LUMII

 

   Bunica îmi povestea că pe străbunicul meu l-au dus în primul război mondial până la capătul lumii şi povestea prin câte a trecut “Războiul îi tragic şi absurd” spunea Camil Petrescu.

   Stând pe cuptiori  -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului, tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi.

   Cei cu stea roşie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele.

     Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura şi tradiţia generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire iar în al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune.


     În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi  povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea era prietenă cu evreii generaţii de a rândul.

  Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă fiind prigonit prin munţi şi care a luptat împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane odioase iar împreună au mers la Albă Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

V.                                

 PRAGUL PREA ÎNALT AL ŞATREI  -PRISPEI-

  Crescut pe la bunici îmi plăcea să stau în grajd când mulgea vaca, să beau o cană de lapte cu spumă iar ce am păţit acolo nu am spus la nimeni până la 43 de ani când i-am povestit soţiei şi băiatului meu de 17 ani că într-o seară când toţi erau adunaţi în casă pe lângă loampa cu opaiţ -lampă cu petrol- eu îmi făceam de lucru prin grajd prin spatele unui cal şi ce să vezi, când mă împroaşcă cu amândouă picioarele de mă azvârle până într-o baligă de mi-a ajuns până la piele. Mă ridic cu o durere în piept şi nu zic la nimeni nimic pentru că ştiam că dacă povestesc iau bătaie de la bunicul, durerea mi-a trecut mai târziu dar spaima nu.

       Nu-mi plăcea la bunici pentru că erau la ţară şi nu aveam cu cine să mă joc iar apoi pentru că mă puneau să lucru la fân, să strângem, să facem căpiţe, să le ducem şi să le aruncăm în şopru cu furca, fiind o muncă epuizantă pentru mine care venit de la oraş nu prea eram obişnuit.

    Uneori mă trimiteau cu vacile-n zăvoi -o pădure mică lângă o apă curgătoare- să le pasc, acolo îmi făcusem o colibă pentru ca să mă ascund de ploaie sau să mă joc şi unde luându-mă uneori cu altele mai scăpăm vacile prin iarba care era pentru cosit. Nu-mi plăcea să stau cu vacile pentru că mă plictiseam repede şi cum vedeam că nu mai stau cu botul jos în iarbă repede le duceam acasă crezând că sunt sătule iar acasă îmi auzeam vrute şi nevrute.

 

 

    Tot cu vacile am învăţat să pronunţ şi litera R, până la vârsta de 14-15 ani nu l-am putut spune, mă uitam după ciori şi spuneam cioă, cioă, cioă iar până la urma l-am putut pronunţa.

    Tot căutând să mă joc cu alţi copii mă iau după câţiva care locuiau prin apropiere şi hai cu ei -nu ştiam unde se duc- la joacă, numai ce văd că se urcă-n nişte stejari înalţi de nu le vedeai vârful de lungi şi stufoşi ce erau.

   Cum erau ei urcaţi iar eu de mic ce eram nu puteam să ajung la vreo creangă pentru ca să mă caţăr numai ce văd că încep să arunce cu pui de cioară după mine pentru ca apoi coborându-se să mă fugărească şi să mă sperie ajungând să cad într-un corci -tufă- mare de spini de unde am ieşit tot zgâriat şi speriat, toate astea aşa din senin fără să le zic ceva, cred că au observat că mie frică de ciori şi m-au batjocorit, eram obişnuit, zic eu acuma.

     Cel mai mult îmi plăcea la bunici când stăteam seara pe şatră şuşotindu-mi poveşti de dor zicând că sunt reale şi pe care le mai susţin că nu erau aievea iar soarele nu mai bătea cu puterea lui năucitoare de curgeau apele şiroaie de transpiraţie pentru că peste zi când eram la polog -fân- trebuia cu grabă să-l strângem să nu care cumva să vină ploaia să-l ude, era musai să-l adunăm şi să-l băgăm cu furca-n şopru, cum am mai spus, fără să rămână un pai pe livada.

  Printre multele povesti doua le-am reţinut cel mai bine.

   Se făcea că într-o noapte pe când dormeau începe să se audă nişte lovituri ca de tunet pe acoperiş, cădeau la bolovani, dar bolovani din cei mai mari de un om în toate puterile nu putea să arunce asemenea stănci. Veneau de-a rostogolul de-i băgase în sperieţi pe bunici şi pe cei trei copii, credeau în sinea lor că o vrăjitoare a urnit -mişcat- un munte şi le-a distrus draniţa -şindrila- de pe casă, povesteau cu atâta patos de eu stăteam cu gura căscată crezând şi înfricoşându-mă. Acuma bănuiesc că vecinii de mai de la deal au aruncat şi dat de-a rostogolul bolovanii sau stâncile. Întrebând-o pe bunica acuma la vârsta de 86 de ani îmi confirmă că poveştile erau reale.

       Tot aşa se face că bunicul trebuia să plece într-o dimineaţă tare devreme de acasă iar când să se apropie de o punte care se află în apropierea casei numai ce vede o femeie înaltă de 20 de m îmbrăcată-n într-un veşmânt alb de-i ajungea până la călcâie, speriat se întoarce acasă şi-i povesteşte bunicii de ce arătare i s-a năzărit în drumul lui şi nu mai pleacă nicăieri.

  Îmi povesteşte bunica cât de tragic şi de absurd este războiul, cum că în cel de al doilea tragic şi absurd trebuia să ia cele două perechi de cai din grajd şi să fugă-n munţi aproape de Sighet pentru că se zvonise că vin ruşii să-i ia, câtă frică a răbdat pentru că numai ea şi o fată apropiată de vârsta ei trebuiau să stea pe vârfurile munţilor să nu le fure bidivii pentru că bunicul meu avea mare nevoie de ei. Mai povestea cum trebuia să doarmă în căruţe sub cergi -pături groase de lână- prin nu ştiu ce păduri pe unde numai stafiile ajungeau. O vreme au trebuit să se refugieze din calea războiului, trebuind să locuiască departe pe la o altă familie pe care o cunoştea şi căruia azi ii sunt foarte apropiaţi.

      În serile când bunicul nu era epuizat sta şi fuma pe pragurile înalte ale şatrei iar eu mă înghesuiam lângă el rugându-l să-mi mai povestească vreun episod din viaţa lor învolburata, după care eu eram ahtiat.

      Era de statură medie, slăbuţ, cu faţa ascuţită, un om aprig şi iute, avea o latură a bunătăţii pe care o cunoşteam doar seară după o zi de trudă pe pragul prea înalt al şatrei când mă lua peste picior, prag pe care eu mic fiind nu-l puteam trece şi unde-mi plăcea să stau să ascult poveştile spuse cu zâmbete pe buze -uneori se distrau de mine alteori îmi povesteau povesti adevărate şi aşa le spuneau de ziceai că erau reale, crezându-le tot aşa-. Avea ochii mijlocii care îi sclipeau şi care nu-i stăteau în cap nici o clipă, era tot timpul atent la toate fiind hotărât să facă orice sacrificiu pentru a păstra şi spori trudă de o viaţă. Întotdeauna se scula când era întuneric şi se culca târziu în noapte, sever cu copii, severitate care astăzi copii o respectă şi pe care îi punea la muncă de nu scăpau numai dacă plecau la bunicii lor unde le plăcea tare mult fiind alintaţi.

     Aveau un pat înalt care era acoperit cu o cergă de lână moale iar în partea laterală în spatele patului lângă tavan era o rudă pe care stătea tot timpul o cergă faină. Alături era un cuptiori -cuptor cu vatră- pe care eu când eram mic dormeam în serile geroase iar când eram mai mare îmi plăcea să dorm pe o laiţă -bancă- pe care puneam multe cergi sa fie moale, îmi plăcea pe laiţă pentru că îmi lipeam spatele de cuptiori să mă încălzesc pentru că eram tare rău de frig, un congelator ambulant, zic eu acuma. Cuptiorul era mare, iar ce-mi plăcea cel mai mult era când cocea cozonacii şi pâinea de punea cărbunii încinşi în vatră  împingând şi trăgând tăvile cu un vătrai cu coada lungă să se coacă şi să se rumenească. Pe pereţi erau icoane pictate pe sticla iar împrejur aveau ştergare cu motive bisericeşti şi naţionale. Cel mai mult îmi plăcea o loampă -lampă cu petrol- care atârna din tavan în mijlocul camerei răspândind o frumuseţe care întregea pictura arhaică a unei camere de vis toată cu motive bisericeşti şi naţionale iar pe tavan se vedeau grinzile ieşite în afară care erau feştite cu uloi -ulei- şi care sclipeau de faine şi mândre ce erau. Casa avea o prispă în care vara, seara când nu era năduful căldurii, era o plăcere să stai să vezi livada întinsă de nu îi vedeai capătul, plină cu meri, peri şi pruni. Casa avea scara şi fundaţia înaltă care era întotdeauna îngrijită, vopsită în albastru iar în apropierea casei era o căbănuţă răcoroasă unde ţinea bidonul cu cârnaţi şi costiţe afumate conservate în untură, deseori bunica îmi şoptea şi mă chema să-mi dea câte o bucată de cârnaţi cu unsoare pe o felie de pâine ştiind că-mi place tare mult. În cealaltă căbănuţă care se afla în spatele casei ţinea prunele uscate pe care mi le dădea alintându-mă.

    Făcând o comparaţie între bunicul şi străbunicul meu, bunica îmi povestea că străbunicul umbla cu pantofii lustruiţi prin oraş iar bunicul umbla toată ziua cu cizme pe lângă fabrică.

VI.            

PROSTIT DE DOI VECINI

                                                    

 

     Cea mai mare spaimă -sperietură- am tras-o în momentul când prostit de doi vecini am mers la pescuit iar eu fiind din altă localitate nu cunoşteam locurile sau oamenii de pe acolo. Mergem noi ce mergem pe lângă un izvor la deal şi tot aruncăm undiţele după păstrăvi, dar cum aveam multă răbdare să stăm n-am prins nimic. Când ne-am întors spre casă numai ce-mi spune unul dintre cei doi fraţi că putem prinde peşti mai în jos pe lângă izvor într-un bazin cu mulţi peşti, nu realizăm eu pe atunci că-i un bazin cu păstrăvi al unui doctor, şi uite aşa mă iau după ei ajungând la bazin, ajunşi acolo n-a durat nici 4 minute că am şi prins 4 peşti mărişori cam de 200 de grame. După ce l-am prins pe ultimul nu trec nici câteva secunde că aud gălăgie văzând un om ca o ia la fugă către noi făcând un scandal de parcă ziceai că se răstoarnă muntele la poalele căruia eram, ce să mă fac, ce să mă fac, la început nu ştiam ce se întâmplă dar văzând că ceilalţi doi o iau la fugă o iau şi eu după ei, n-a apuc să ajung prea departe pentru că numai ce mă prinde acel om şi mă duce-n casă luându-mă la întrebări, eu habar nu aveam că-i crescătorie de păstrăvi -nu realizăm eu ce mi se întâmplă-.  Omul începe a mă întreba că a cui sunt ,,da de a căruia eşti dumneata” iar după ce-i răspund îmi trage două nuiele peste palme pe care mă pusese să le întind de scap puţin lipsa mică pe mine, apoi îmi ia peştii şi mă lasă să plec iar eu cu frică că mă bate bunicul numai ce o iau la deal la un văr de al meu. În drum spre vărul meu m-am întâlnit cu cei doi vecini lângă râul care curgea pe lângă drumul meu spre casa bunicilor, să vadă ce mi-au făcut şi să nu zic la nimeni nimic că ce am păţit -să nu fiu bătut şi cu peştii luaţi- dar mi-au dat doi peşti mici. Vărul meu avea o armă de vânătoare ascunsă într-un beci pe care şi-o confecţionase şi cu care ne jucam noi pe dealuri şi la care i-am aruncat peştii în fântână. Ajuns la el îi arăt cei doi peşti pe care mi dăduse,  dar nu-i povestesc nici un cuvânt de prosteala care mi-au tras-o cei doi vecini, prostiţi si ei de cineva la rândul lor să fure peşti din bazinul doctorului. Aruncăm noi peştii în fântână să-i lăsăm să crească pentru ca mai târziu să-i scoatem să-i mâncăm.

  Zis şi făcut, cu toată frica să nu fi aflat bunicul de păţania mea o iau spre casă, ajuns acolo vedeam că habar nu aveau, mă pun eu să mănânc o turtă de mălai cu lapte de te lingeai pe bot de bună ce era şi mă culc în pătuţul meu,  care îmi era tare drag, fără să scot un cuvânt. În acel pătuţ a mai crescut un văr de al meu, atâta era de straşnic şi de bine făcut de a rezistat ani de-a rândul iar bunicii îl ţineau sub un pat mai mare.

   A doua zi numai ce o cheamă pe bunica la Miliţie acuzând-o că nepotul era la acel bazin, la acel om şi a luat 4 peşti pentru ca apoi să mă acuze de furt -eu aveam vreo 10 ani-.

       De acasă până la miliţia din centru comunei mâncai o pâine iar tot acel drum precum şi de la momentul când era chemată să se prezinte până ce a ajuns a tras o spaimă pentru că nu ştia care-i motivul. Până la urmă o pune miliţianul pe bunica să plătească o amendă de 200 de lei -pe atunci erau destul de mulţi- şi o lasă să plece acasă după ce îi spune multe, banii ca banii dar ruşinea bunicii mele era mai presus de tot şi de toate. Se întoarce ea acasă şi nu zice la nimeni nimic iar apoi mă trimite a doua zi acasă la părinţi în oraş, bunicul nu era acasă fiind pe undeva pe ceva dealuri pentru că de era acolo şi-i spunea o luăm bine de tot. Ceilalţi doi am auzit că o păţiseră şi ei, dar ce nu mai ştiu iar mai târziu când eram mare îmi zicea bunica,

-bine, bine dar măcar puteai să aduci peştii acasă să-i mâncăm dacă tot am plătit amendă.

       Supăraţi bunicii de pozna pe care am făcut-o nu m-au spus părinţilor care locuiesc şi acuma într-un oraş vecin cu comună bunicilor mei- dar nici nu m-au mai primit degrabă la ei.

     Ajuns acasă nu stăteam la locul meu eram tot cu mintea la joacă şi la copii care se strângeau pe malurile celor două ape care străjuiau oraşul. Dimineaţa stăteam eu ce stăteam pe acasă şi dus eram fără să cer voie şi veneam doar seara, nemâncat, speriat şi îmi era o frică de nu aveam curajul să intru-n casă ci doar mă urcam pe fundaţie sub geam să văd cine-i prin bucătărie şi care-i atmosfera, o iau sau nu. Aveam şi am o mamă aşa de severă de mă altoia cu cureaua de jucam ţonţoroiul prin toată casa pentru ca să mă cuminţească, da vezi să nu. A doua zi  -când era liberă- cu ochii pe mine să nu ies nicăieri îşi făcea de treabă prin bucătărie iar eu spunându-i că mă duc la toaletă o întindeam la joacă, o luăm la fel ca şi-n ziua care trecuse pentru că mai dulce îmi era joacă decât mama cu grijile ei, că unde am dispărut. O luăm prin zăvoaie cu copii făcându-ne coifuri, săbii şi arcuri alergând de huiau -răsunau- toate malurile de mulţi şi gălăgioşi ce eram, ne plăcea, iar pe mine mă mai cotonogea câte unul mai mare, dar eram obişnuit, de mâncare uitam toată ziua iar seara uitam din nou de frică curelei.

   Ajuns acasă nu ştiam cum să mă mai fofilesc să nu o iau din nou, ascultam tot pe la fereastră până prindeam momentul să intru să nu fie nervoşi pentru că atunci o luăm şi mai rău.

          Având o mamă foarte severă îmi spune că pe când va fi ea la serviciu a doua zi să spăl vasele, cam vreo 10-13 farfuri şi vre-o două oale, pe care cred eu acum că anume le-a strâns pentru ca să mă pună la treabă să nu mă duc nicăieri, să nu mai apuc calea zăvoiului de pe lângă apă la scăldat si la duelat cu săbile făcute din nuiele şi cu coifurile făcute de copii din tablă, coifuri la care mă uitam cu jind, având două bucăţi de tablă care acopereau urechile, o prelungire pe ceafă şi care sclipeau de mândreţea tablei din care erau iar mie nu vroiau să-mi dea unul din nu stiu ce vari motive necăjindu-mă. Câte unul mai mare din ceată începea să mă bată sau să mă batjocorească, alungându-mă dar eram si începeam să mă obisnuiesc iar a doua zi eram prezent din nou jucându-mă cu ei fără coif şi ocolindu-i pe cei care ma batjocoreau.

  Mă grăbesc eu a doua zi şi mă apuc de dimineaţă la spălat vase, le strâng si le duc afară pe trotuar unde am pregătit fundul de făcut tăiţei pe un scaun mai înalt să nu stau aplecat, scaun căruia îi ziceam ,, mutul ,, -un scaun vechi si ponosit, spoliat de vopsea şi cu multe crăpături-, iar în casă mai aveam un alt scaun căruia îi ziceam ,,domnul,, care era frumos, îmbrăcat tot în stofă moale de sus până jos şi pe care mie îmi plăcea tare mult să stau, azi a mai rămas domnul pentru că mutul s-a distrus.

     Aduc eu farfuriile şi oalele punându-le pe fund pentru ca mai apoi să aduc apă într-un lighean, mă apuc eu de spalat vase şi spăl şi spăl iar după ce am terminat de spălat vreau să iau ligheanul să mă duc să schimb apa, cum ligheanul era pe marginea fundului şi vasele spălate pe cealaltă când ridic numai ce mi se duc toate farfuriile de se fac ţăndări pe trotuar iar pe mine cuprinzându-mă o frică teribilă pentru că stiam că o luam din nou. Când a venit mama seara eu eram cu plapuma trasă peste cap si le sforăiam cum punteam mai tare să creadă ca dorm, n-am scos un cuvânt, nu stiu de ce dar a doua zi nu mi-a spus nimeni nimic dar nici nu m-au mai pus să spăl vase, cred eu acum că s-au gândit că am facut-o intenţionat.

       Pe la 14-15 ani numai ce mă întâlnesc eu cu câţiva de teapa mea şi hai la joacă, mă iau după ei şi fără să-mi spună ce au de gând să facă numai ce-i văd că se apucă să schimbe culorile la un semafor de linie de cale ferată, eu nu mă apropiasem, stăteam mai la depărtare aşteptându-i, deodată îi văd ce fac dar nu realizez pe moment ce urmări poate avea şi să ne acuze de sabotaj . Cantonul fiind aproape iar cantonierul om cu picioarele lungi una două a ajuns la semnal, când l-am văzut că se apropie numai ce o iau la sănătoasa de nu mă mai uit înapoi de frică să nu-l văd în spatele meu pentru ca apoi ajuns acasă să nu zic eu la nimeni nimic iar după câteva zile uit. Şi iar am scăpat. De ceilalţi nu am mai aflat nimic şi nici nu m-am mai întâlnit cu ei.

      Intr-o seară cer eu bicicleta unui vecin şi numai ce încep a prinde viteză pe străzile din oraş, la o intersecţie nu mi-a prins bine frâna, din instinct am sărit de pe ea şi am încercat să opresc cu picioarele, n-am reuşit decît aproape la cîţiva milimetri de partea laterală din spate a unei maşini care venea în intersecţie. Soferul a tras o frână bruscă, s-a dat jos din maşină şi vine la mine enervat să mă prindă, eu am luat-o repejor m-am urcat pe bicicletă şi cu frica-n oase am vrut să fug. Merg eu ce merg şi numai ce mă opreste un miliţian şi mă duce la postul de poliţie, ajuns acolo ma întrebă mai multe după care mă trimite acasă. Uite aşa am ajuns pentru prima dată la miliţie, părinţii nu mi-au spus nimic, dar bănuiam eu că stiau şi cred că mă astepta să o iau din nou. Nu stiu cum s-a terminat episodul pentru că n-am îndrăznit să o întreb pe mama.

       Fiind o fire bolnăvicioasă, ca şi un pui de avicola –scuzaţi expresia – eram mai tot timpul răcit cu gîtul roşu şi câte şi mai câte, nu aveam voie multe, îngheţată, sucuri reci sau tot ce era rece. Medicul le-a recomandat părinţilor mei să mă trimită în tabere la mare iar într-o vară mă trimit la Năvodari, era frumos dar foarte multă mizerie, într-o seară la discotecă aşa ruşine m-a mâncat deoarece doi elevi mai mari care se aflau şi ei în tabără numai ce nu încep a râde de mine, nu stiu ce se întâmpla deoarece aveam buzele roşii tot timpul. Rîdeau de mine şi ziceau că mi le-am dat cu ruj, nu vă daţi seama cât de revoltat eram, mă simţeam batjocorit şi mă apuca o ruşine de nu o pot descrie-n cuvinte. Eram mai mult singur.

        Tare mult îmi plăcea să-mi stea părul frumos să mă placă fetele, dar numai nu stătea cum vroiam eu şi mă tot uitam, mi-l tot aranjam să-mi stea bine dar numai nu vroia, ce mai râdeau de mine când mergeam la joacă şi ce mă mai întristam deoarece arătam de parcă m-ar fi lins vaca şi eram aşa de urât încât fugeau fetele de mine parcă aşi fi avut lepră.

         Fiind în clasa cincea trebuia să merg la orele de matematică, eu eram botă şi tufă de veneţia deoarece am trecut de la secţia germană la secţia română şi nu mergeam pentru că îmi era frică, înfuriat un profesor de la scoală care îmi preda matematica se înfurie pe mine şi mă duce la director spunând că fug de la ore si că mint. Numai ce-l văd pe director că scoate din dulap o foarfecă şi începe a-mi face o cărare pe mijlocul capului pentru a fi de ruşinea scolii, cred e acuma. Plângând ies de la director şi o iau repejor spre clasă, aveam oră de desen cu o profesoară blândă care, când ma văzut m-a compătimit şi le zicea colegilor,

-uite cum l-a… -nu mai reţin cuvântul-

    Supărat din cale afară, aveam o stare de apăsare a sufletului, că nu pot reda în cuvinte. Părinţii n-au zis nimic, cum să se pună rău cu cineva din scoală, şi aşa au continuat cu batjocora mea.

 VII.

LICEUL

 

       Acuma realizez că perioada cea mai învolburată a vieţii mele era cea din liceu şi parcă cu predilecţie pentru această etapă a vieţii, cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiţii vremii să ascute lupta de clasă să fie mai presuaşivi devenind mai elaborioşi în a încerca rezistenţa umană, în ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai prigonii, cum bine zicea cineva.

    Un episod care ma mai marcat, atunci când intr-un anturaj anume nu-mi mai aduc aminte cu cine eram, mă ia gura pe dinainte si îi spun pentru prima dată cultul personalitaţii odiosului fapt pentru care mă evitau.

   In liceu s-a organizat o excursie la Cenaclul Flacăra la Baia Mare iar pe mine m-au pus să strâng banii, am strâns eu dar cu capul în nori ce eram vroiam să trec pe listă doar prietenii care îmi dădeau bacşis, ceea ce am si făcut, suma nu era mare dar fapta era faptă, nimeni nu m-a spus la dirigintă sau la director.

      Ajuns la Baia Mare eu nu mi-am luat bilet pentru că îmi ziceam în sinea mea că o să-mi cumpăr de la cei care vindeau pe sub mână la intrare sau că o să intru fără bilet deoarece eu am făcut lista strângând banii. La intrare nu era nimeni care vindea bilete pe sub mână sau la casa de bilete si nici nu m-au lăsat să intru fiind pe listă dar fără bilet aşa că am rămas pe dinafară. După un timp, după ce a început spectacolul am reuşit si eu să intru ajungând să stau chiar la uşa de la intrare cu spatele la perete foarte departe de scenă nereuşind să aud aproape nimic.

          Acea imagine cu spatele la perete în capătul sălii mi s-a întipărit în minte pentru că eram foarte supărat deoarece nu am reuşit să intru de la început şi aşa am mai petrecut un episod din viaţa mea de licean. În toată perioada asta am ajuns să fiu compromis cu mai multe dedesubturi şi să mă catalogheze reacţionar sau nu mai ştiu eu cum era moda vremurilor.

     Jucând încă din clasa  a -9- a volei când mi-au pus şi porecla de ,,mascotă,, bătându-şi joc mai tot timpul de mine, fiind sursa lor de distracţie iar într-o zi nu ştiu cum se face pentru că tocmai pe mine care în ultimul timp eram marginalizat mă cheamă profesorul de sport şi-mi spune să mă duc cu un alt liceu din altă localitate să joc pe fals.

         Acuma fiind în clasa unsprezecea eram destul de bun după doi ani de antrenamente la care mama mă lăsa doar cu cearta, eu  jucam ca şi coordonator de joc pe fals şi mi s-a spus să mă duc să joc tot pe fals pentru liceul lor la un concurs între liceele miniere, nu ştiu care le era scopul. Vorbesc cu mama să mă lase şi cu chiu cu vai, cu puţină ceartă, mă lasă  fără a şti că voi juca cu altă echipă. Mă întâlnesc eu cu cei de la liceul celălalt şi ne urcăm în tren spre Gura Humorului unde se ţinea competiţia, în tren lângă compartimentul nostru era un străin iar eu în drumul nostru îl aud că vorbeşte germana, ies bucuros pentru că ştiu limba dorind să vorbesc cu el, vorbim noi ce vorbim şi ne despărţim, nu-mi mai aduc aminte ce-am vorbit. Ajungem  la Gura Humorului şi ne cazăm la un internat să ne odihnim pentru că a doua zi aveam meci, începe competiţia şi începe primul nostru meci, eu fiind în echipă de la început încep să joc cu frică pentru că trebuia să nu mă fac de cacauă -scuza-ţi expresia-, zic eu acuma. Joc eu ce joc şi greşesc o singură minge, în loc să o ridic unuia să atace am ridicat-o între doi, înfuriat antrenorul sau altcineva care era pe acolo mă scoate din joc şi n-au mai vrut să mă bage nici măcar o secundă. Dar chiar aşa pentru o minge greşită să nu mă mai bage în echipă după ce m-au luat de la alt liceu să joc, cred că au prins pică pe mine încă din tren când am vorbit cu acel străin.

     Eu consider că m-au luat pentru că mă credeau bun, sau altul le era motivul supărării pe mine, că aş fi avut relaţii cu străinii şi de abia aştepta un motiv sau cine ştie ce alte invective să mă dea afară din echipă, încurcate sunt căile domnului.

   Au reuşit să iasă pe locul trei, dacă îmi mai aduc eu bine aminte, din patru echipe câte s-au prezentat la competiţie. După aceea mi s-a dus vestea că nu eram bun de nimic şi nu m-au chemat la nici o altă echipă pentru ca să joc pe fals sau titular.

   De volei mă mai leagă o singură amintire din liceu, jucam noi ce jucam la antrenamente iar la un antrenament numai ce iau o minge în faţă de nici azi nu pot să uit, câtă durere am avut dar nu era cu intenţie, era cu mâna, şi câte şi mai câte nedreptăţi şi chinuri m-au încercat iar eu duceam în spate o frică care noaptea mă făcea treaz iar ziua mă făcea hăituit după episodul trăit în biroul directorului pe care o să vi-l spun mai târziu .

      Intr-o zi aud că vine în vizită odiosul, zilele acelea nu s-a făcut scoală iar în ziua cănd trebuia să sosească, curios m-am dus şi eu pe acolo, parcă eram telighidat, când mă apropii mă cuprinde o frică iremediabilă -vorba lui Topârceanu- după ce l-am vazut pe unul de la ,,comenduire,, pe acolo şi o iau încetişor ocolind mulţimea luând-o prin stânga liceului până la o linie de cale ferată pentru ca apoi să o iau printre şine -pă stric- şi pe lângă un hotel caruia îi ziceam ,,Scoala Nouă ,, până aproape de casă.

   Eram dominat de o stare de frică pentru că mă simţeam urmărit după episoadele avute cu comenduirea, episoade pe care le voi nara mai târziu după cum am mai spus. Odiosul n-a mai venit, am aflat eu mai târziu şi s-au facut pregătiri imense, s-a facut o scenă mare în faţa liceului, spatele scenei era acoperită cu procuţe -covoare ţărănesti- iar pe pervazul scenei era plin de flori care mai de care mai frumoase. Atâta am putut să văd in trecerea mea pe lângă scena aglomerată de privilegiaţii vremurilor de prigoană.

       Pe la o şedinţă de u.t.c. propus de un coleg mai mare care era ceva pe acolo ajung să mi se înlesnească -băgat la înaintare- să intru într-un birou cu sportul iar eu cu capul în nori de nu ştiam ce se întâmplă am ajuns să iau cuvântul într-o şedinţă şi să îndrăznesc să susţin o nemulţumire cu vestiarele de la sala de sport acuzând indirect o persoană importantă care mai târziu era din nou criticată de un profesor curajos, cu urmări foarte grave, constituind continuarea avântului prăbuşiri mele, moment fatidic pentru mine. apoi mai târziu eram dat afară din u.t.c. pe un motiv pueril, pentru că mi-am pierdut carnetul de utecist.

    Eram un om credincios iar de multe ori în această perioadă mi-am pus întrebarea despre ceea ce susţineau şi susţin unii oameni de ştiinţă că universul este infinit. Să fie oare infinit, nu există aşa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră dar atunci şi această sferă trebuie să fie mărginită de ceva, de o altă galaxie cum se susţine şi tot aşa. În afara universului poate să nu existe nimic dar şi acel  nimic trebuie să fie ceva cât de puţin.

       Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu pentru că numai El a putut crea lumea, pământul şi universul.

      Mă întrebam cum se poate că creştinismul şi mahomedanismul să aibe identic două persoane Dumnezeu cu fiul său Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi Alah având cartea sfântă şi foarte respectată Coranul sau că Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colţuri de lume.

    Aproape toţi de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor -mai puţin comuniştii-, budiştii se închinau lui Buda, grecii la început se închinau zeilor pentru ca apoi să devină creştini, adepţii darwinismului se închinau şi se închină ştiinţei iar cei care se închină acestui concept al ştiinţei se bucură şi ei de sărbătoarea Crăciunului sau de alte sărbători. Nu cred că adepţii lui Darwin se abţin să fie fericiţi de sărbători alături de cei dragi sau că încep a nega,

- nu vă bucuraţi şi nu fiţi fericiţi în aceste zile pentru că totul este o himeră.

    Nu cred şi pentru că domniile lor trebuie să-şi bucure copii sau nepoţii şi cum s-ar putea simţi în preajma sărbătorilor cei care neagă cu ură când toţi de abia aşteaptă să fie la masă cu toată familia să cânte o colindă sau să ciocnească un ou. Nu cred că le-ar putea spune conceptul darwinist adunaţi în jurul bradului şi aşteptându-l pe moşul făcându-i pe copii sau nepoţi să se simtă stingheriţi de fericirea celorlalţi. Dacă adepţii lui Darwin se bucură de fericirea ce o aduc sărbătorile înseamnă că indirect se bucură de naşterea lui Isus de înviere sau de alte sărbători contrazicându-se.

         Şcolile filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu afirmau că lumea s-a format din cele cinci elemente apă, focul, lemnul, pământul şi metalul sau argumentele confucianismul şi tot comunişti sunt. Mulţi vor zice că nu puteau să-şi explice fenomenele naturii şi se închinau unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape toţi de pe glob să ajungă să se închine numai comuniştii nu -zic eu acum-.

   Las oamenii mai competenţi în ale religiilor să clarifice, eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu, doamne apără şi ne păzeşte. Uite aşa în această perioadă am stat şi am cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni filozof.


VIII.

URMĂRIREA

   Perioada din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vară aud gălăgie în faţa liceului şi fiind prin oraş mă duc curios să văd şi eu ce se întâmplă, când ajung acolo văd un profesor pe care-l cunoşteam din vedere că era urcat pe acoperişul instituţiei, lume multă adunată. Prin preajmă două boxe mari  scoase în faţa casei de cultură care mergeau cu putere pentru ca să nu se audă ce spunea, ca să-l bruieze, nu ştiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârşi. Într-o zi  după acel manifest de nemulţumire spus cu curaj pe acoperişul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru  prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel profesor pe care îl văd acuma aproape cărunt, spunea ceva, nu mai ştiu exact ce spunea dar parcă era ceva filozofic.

    Ne oprim şi stăm câteva minute pentru ca apoi să plecăm spre casă, era aşa de cărunt, cum a putut încărunţi aşa de repede, prin ce coşmaruri o fi trecut. Îmi aduc aminte acuma de o vorbă de cum s-au născut filozofii “n-au avut ce face şi au stat şi au cugetat şi atâta au cugetat până au devenit filozofi”, nu cred că vorba asta să aibe legătură cu evenimentul petrecut.

   Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director îngrijorat şi speriat la culme, oare ce am făcut, ajung acolo şi intru în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoşteam, era de pe la comenduire -mă feresc să fiu acuzat de atac la persoană-, acea persoană mă ia la întrebări cu ce s-a întâmplat şi ce s-a discutat pe bancă eu habar nu aveam pentru că eram botă şi tufă de Veneţia la filozofie cum sunt şi acuma. La sfârşit îmi cere să semnez o hârtie în alb, l-am refuzat sub diferite invective, acest lucru cred că l-a înfuriat la maximum iar cele care au urmat m-au convins că de acolo mi se trag toate. Acesta era unul dintre momentele fatidice ale mele -cel mai mare-, unul din multele pe care le-am trăit până atunci şi altele câte au urmat. Ştiam ceva despre un coleg că aşa şi aşa dar nu am spus iar indicaţiile pe care mi le-au dat nu le-am urmat niciodată.

    După acest refuz  mă simţeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista şi mă simţeam tot mai urmărit, de fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam, dar că sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după acest eveniment pentru că ajung să fiu bătut şi băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace.

    Mai târziu când am mers în armată, acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vre-un diribau -construcţii c.f.r.- pentru că era de faţă dar nu i-a reuşit, o mână nevăzută m-a  salvat -parcă soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate-.

    Aşa se făcea pe vremea odiosului, înainte de încorporare încă din liceu se făceau tabele sau liste cu repartizarea pentru armată iar girul sau judecata, cum te făceau să te simţi adică unde mergeai în armată, la grăniceri, la infanterie, la munci, la pompieri, la comenduire sau în alte locuri, era făcută de asistentul celui trimis de la Centrul Militar de Încorporare, adică de individul de la comenduire. Când avea obiecţii intervenea -cred că aveau listele lor pe care le ştiau pe de rost, zic eu-, zic aşa pentru că aşa s-a manifestat în cazul meu, asta înseamnă că si în alte cazuri s-au comportat la fel.

    Tot în timpul liceului într-o zi, după cacapodopera mea -scuzaţi cacafonia- din biroul directorului, stam pe bancă cu un coleg şi deodată îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu pentru ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam aşa de marginalizat, parcă trăiam  pe o insulă pustie de unul singur.

Tot pe marginea prăpastiei eram.

    Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă priveau cu răceală ferindu-se de mine, simţeam că credeau că i-am spus sau că sânt din acela care spune pe la comenduire şi de aceea se fereau toţi de mine.

    Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că nu mă simţeam prea bine, mă dureau încheieturile şi oasele. Medicul mă internează şi-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular şi începe să-mi dea un tratament, îmi prescrie să iau 10 aspirine deodată pentru ca apoi să scadă doza, când aud îmi zic în sinea mea că ăsta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine -să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe vremea odiosului-. Nu ştiu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram şi simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă prefac că le iau iar pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni. Mă cutremur acuma când realizez ce puteam păţi.

    Internat în spital trec pe lângă salonul de tratamente ale asistentelor, cum treceam pe acolo văd patul unde se dădeau injecţii şi aud parcă o voce de departe ,,dacă-i alergic la antibiotice să facă şoc anafilactic,, – îmi amintesc eu acuma că prin ceaţă – iar spaima în mine creştea tot mai mare.

  Câte trăieşti prin spitale. Într-un salon era un om paralizat şi cum mergeam pe hol am văzut o uşă întredeschisă iar din salon se auzea o voce răguşită care o ruga pe soţie să-l frecţioneze, să-i aline durerea iar ea îl refuza enervându-se, vă daţi seama câtă durere pe bietul om iar pe mine îngrozindu-mă.

  Stau eu ceva timp în spital fără să iau medicamentele de frică pentru că apoi să mă externeze şi să continui tratamentul acasă.

       Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o cuşcă cu două laterale de gratii, ce mă mai speriam pentru ca apoi să mă trezesc şi să mă rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniştea putând adormi. Spaima era mare deoarece mă simţeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza stresului şi mai târziu din cauza epuizării muncii din fabrică visam că duc în braţe bolovani care erau aşa de mari că de abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în faţa celulelor şi mă speriam aşa de tare în somn deoarece nu ştiam ce se întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă rugam,

“Înger, îngeraşul meu,

roagă-te la Dumnezeu,

eu sunt mic, tu fă-mă mare,

eu sunt slab, tu fă-mă tare,

totul locul mă păzeşte,

şi de rele mă fereşte ”

-reuşind ca după un căscat să adorm, aşa treceau nopţile cu spaimă şi cu chin-

     În perioada liceului ca şi mai târziu ascultam la radio Europa Liberă dar de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult şi ce mai butonam eu să reuşesc să prind postul pe calea undelor, dar se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi şi eram atent  la ce oră începe emisiunea în limba română pentru ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea.



IX .

 ARMATA

       Armata pentru mine era una dintre cele mai grele etape ale vieţii, în prima zi când am ajuns la cazarmă ne-au dus la tuns şi daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiu, când mă tundea frizerul m-a cuprins o tristeţe iremediabilă -vorbă lui Topârceanu- care mă însoţit aproape tot timpul, tuns la zero mă simţeam foarte, foarte supărat ca un deţinut.

Armată am făcut-o în târgul ieşilor pe Dealul Copoului unde se află teiul marelui poet Eminescu.

     În primele zile eram mai mult pe la sanitari  pentru o deviaţie de sept care trebuia cauterizată devenind abonatul infirmeriei. În perioadă -în primele luni de armată- făceam o instrucţie epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocura ,,căprarului comandant,, în Şorogari  pe variantă – loc de instrucţie – unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc. Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi îngheţau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă “simpatiza”. Când eram pe câmpul de instrucţie mă lua separat şi bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesă îmi zicea  “pas aici” si mă alerga la un copac izolat căruia îi spuneau “copacul lui Crăciun”, batjocorindu-mă în aşa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas pentru ca să-i arăt că-mi curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta, să pot să stau deoparte puţin să mi se oprească şi să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia era foarte, foarte grea, ca un calvar pentru că am ajuns să fiu “simpatizat ” de toţi de pe acolo.

   Tot în această perioadă m-au dat afară şi de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul prigoanei odioşilor, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară -erau foarte versaţi în astfel de taine- în faţa tuturor iar eu  pluteam în ruşine şi-n frică de ce oare o să mi se mai întâmple şi aşa am ajuns să fac armata fără să fiu al partidului.

    Fiind in perioada de instrucţie – 6 luni de instrucţie, scoală de gradaţi pe care nu am reuşit să o termin – o persoană a vrut să fugă din ţară, un urmărit general si au chemat armata, grănicerii, să desfăşoare o acţiune în care să ajute la prinderea lui, pe mine nu ştiu din ce varii motive nu m-au chemat. M-au trimis în permisie 5 zile dar fără să o cer eu, la întoarcere colegii erau deja în acţiune, m-am simţit cam ciudat că de ce eu nu pot ieşi din cazarmă pentru ca să fiu mai liber (nu-mi plăcea să stau în cazarmă şi vroiam să ies cât mai mult, dornic de distracţie să mai bem câte o bere câte un vin să ne mai uitam după pipiţe cu toate că mă întorsesem din permisie), aveam aşa o stare de dat la o parte, de frustrat. Cred eu acuma că nu vroiau să zică despre mine careva că sânt alături de acţiunile odioase ale prigonitorilor.


   Scriam pe o poză pe care am trimis-o din armata

,,MULTE SALUTĂRI DINTR-UN LĂCAŞ AL EXIGENTEI DETERMINAT DE REGULI = CARE NU MĂ VOR SCHIMBA DESTUL DE MULT =“

- în poza arăt de parcă am înghiţit o mătură-

   In perioadă trebuia sa facem şi practică, iar pe mine m-au trimis la Siret la un pichet de grăniceri, aici era mai uşor, mai ieşeam in oraş, mai mergeam in pază cu cei mai in vârstă ca sa ne înveţe, ne mai luau în oraş când fugeau prezentându-ne discoteca. Fiind in pază pentru prima dată, un gradat ne duce pe lângă un sat uitat de lume care se numea sau se mai numeşte Văscăuţi şi despre care am auzit la televizor intr-un cuplet, foarte în vogă pe vremea odiosului.

 -de unde eşti,

-din Văscăuţi să trăiţi,

      Acest sat era  tot pomenit iar eu îl vedeam acuma pentru prima dată, era doar o singură casă izolată pe un câmp iar lângă un copac foarte mare -atâta era pe atunci, acuma cred că sunt mai multe case- si sufla un vânt de ziceam ca iar au deschis vecinii porţile, aşa am ajuns şi eu în Vascăuţiul atât de mult pomenit. Cred că cei mai în vârsta îşi mai aduc aminte de cupletele de la televizor, cuplete care se difuzau foarte rar, de obicei la revelion.

   Fiind in practică de câteva zile nu prea ştiam regulamentul pichetului de grăniceri si îmi aprind o ţigară in bibliotecă unde se afla şi televizorul, fumatul era interzis dar mie nu mi-a spus nimeni nimic cu toate ca erau mai mulţi în încăpere. De o data apare ofiţerul de serviciu şi mă vede că fumez, cea mai strigat la mine si a început a mă ruşina iar apoi m-a pus sa mănânc chiştocul care mi-a mai rămas de a început să mi se facă rău şi am crezut ca-mi vomit (scuzaţi expresia) tot stomacul.

     Am păţit cum au păţit copii lui Ilie Moromete la seceriş, când s-au adunat toţi la masă pe câmp să mănânce iar Ilie Moromete a luat primul din mămăliga fierbinte arzându-şi gura, din răutate nu le-a spus şi copiilor săi lăsându-i să se frigă şi ei.

Timpul a trecut repede şi s-a terminat practica întorcându-mă la Iaşi.

   Tot în această perioadă ne-au dus să facem trageri într-un poligon în alta localitate, din târgul ieşilor am trecut în Botoşani şi ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comună Flămânzi, oraş acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul aşa de greu, crezând că nu se mai termină, atâta era de mare şi de lungă comună  de te cuprindea o stare ca şi atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu, ajuns la poligon nu m-au lăsat să trag nu ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut să nu mă îmbolnăvesc.

     Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de o instrucţie căprărească, şcoală pe care nu am reuşit să o termin pentru că m-au trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C. echipă de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.

   La lotul sportiv am ajuns să joc volei, sport pe care-l făcusem doar în liceu, nu zic eu la nimeni nimic şi rămân la lot ,nici nu ştiam  măcar pe ce lume sunt. Având ordin să ne deplasăm la Rădăuţi în cazarmă ne-au pus să alergăm pe hipodrom cu bocancii în picioare într-o zăpadă de aproximativ 50 cm. Într-o zi să vedeţi ce păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine m-a prostit şi când să ies mă ia cel de la poartă şi mă duce la comandant spunând că vreau să fug din unitate, câtă minciună şi ce nedreptate iar comandantul mă scoate în faţa sportivilor şi mă arată cu degetul pentru ca să mă dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptăţit, câtă ruşine am putut sa îndur.

        La arest nu am ajuns pentru că mă durea gâtul, aveam amigdalele mărite şi eram  răcit, nu ştiu ce criterii au avut să te bage-n arest dacă erai bolnav. Reuşesc să scap dar ruşinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieşit nicăieri iar după pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am întors iar la Iaşi.

     La cazarmă forfotă mare se făceau recrutări pentru garda de la Bucureşti şi ne duce pe toţi să ne măsoare pentru că le trebuiau de la 1,80 înălţime, ce să fac eu să scap că aveam 1.80, când sunt la măsurare mă dau mai în spate pe tabla cântarului şi mă las de pe vârfuri în jos şi ies sub 1,80 în acest fel scăpând de gardă. Având învoire în primele duminici de după întoarcerea de la Rădăuţi Bucovina intr-o duminică mă pilesc eu şi când mă întorc mă ia ofiţerul de serviciu şi mă băga-n arest împreună cu încă doi cu care eram în lot, aşa am ajuns să fac prima mea noapte de arest, norocul meu era că trebuia a doua zi de dimineaţă să plecăm la pregătire în Bucureşti cu lotul, aşa că am ieşit de dimineaţă si am plecat la gară la tren. În capitală nu am păţit prea multe doar că un personaj cu nume de vrăjmaş pentru care eram duşman mă tot batjocorea şi se tot dădea la mine să mă bată dar am răbdat pentru că nu aveam ce face, eram mai mult singur iar la antrenamente nu prea reuşeam sa mă ridic la nivelul unui jucător al unei echipe de volei, eram un jucător mediocru, numai nu puteam să atac la mingi scurte, atâta mă chinuiam şi mă chinuiam dar nu puteam să atac decât să le pun. Eram ţinut mai mult pe banca de rezervă, motiv pentru care n-am reuşit să prind echipa pentru spartachiadă fiind mutat la o echipă de duel de foc.

  Fiind singur prin Bucureşti într-o învoire de duminică trebuia să-mi aştept unchiul  în Cismigiu dar nu aveam haine de schimb decât un trening rupt in genunchi cu care mergeam la antrenamente cu lotul iar în ţinută militară nu aveam voie, nu ştiu din ce varii motive aşa ca m-am dus cu treningul rupt, în drumul meu mă cuprinsese o tristeţe şi o ruşine cum ai când eşti făcut de cacauă  – scuzaţi expresia -  în faţa clasei, aşa m-am simţit.

   Din Bucureşti mă duce-n Sighetul Marmaţiei la lotul duelului de foc, ce bucurie pe mine pentru că eram aproape de casă. Duel era o întrecere contratimp care se desfăşura în poligon şi nu mai ştiu dacă era între două echipe sau pe timpi pentru că nu am avut şansa să particip la concurs după preselecţie.

   Să vedeţi ce păţesc, că numai eu puteam păţi aşa ceva. Eram în poligon şi făceam antrenamente când ne strânge cel care ne antrena şi ne spune  nu ştiu ce, eu nu eram atent şi numai ce mi se descarcă puşca înspre poligon -fără să vreau-, antrenorul se uită la mine şi nu zice la nimeni nimic iar la preselecţie nu m-au chemat. Adevărul era că scoteam timpi buni şi foarte buni dar după întâmplarea pe care am trăit-o m-au alungat.

     Lotul a plecat la Arad unde se ţineau întrecerile iar eu am rămas chipurile să strâng tuburile de la cartuşe prin poligon, eram ţinut deoparte, dar poate nu incidentul din poligon era motivul real al alungării mele din echipă ci altul pentru că şi alţii mai făceau câte o prostie dar nu vreau să fiu acuzat de mania persecuţiei, aşa că am rămas la Sighet să strâng tuburi de prin poligon.  Nu am mers la poligon nici măcar o zi pentru că tuburile erau strânse în acelaşi timp când se făceau tragerile -probabil le era ruşine cu mine după ce s-au prostit si m-au chemat la lot, eram un  paria-. Fiind in cazarmă şi fiind al nimănui mai mergeam şi pe acasă învoit de comandant, în cazarmă eram singur izolat si nu făceam nimic toată ziua aşa că mă mai lăsa. Într-o zi pe când eram în învoire acasă am mers pe la sala unde jucam eu volei pe timpul liceului, unde mi-au spus că echipa de volei din oraş are meci la Baia-Mare, era o echipă de amatori care jucau de plăcere. Vorbind cu ei mă cheamă şi pe mine pentru că eram un coordonator pe fals bun pentru o echipă de amatori. Ce să fac să merg şi eu la Baia-Mare, reuşesc să mă duc repede la Sighet pentru că era vineri iar meciul era sâmbătă şi îi spun comandantului  şi insist să mă lase, nu prea era el de acord şi nu-mi spune nici da nici ba, dar mă dau în spate şi când ajung la uşă îi spun ceva, numai ţin minte ce i-am spus şi ies şi mă duc, eram ca “orbul Brăilei” nu conştientizam eu ce mi se putea întâmpla dar adevărul este că m-a lăsat doar cu jumătate de gură. Cu mare greu ajung la Baia-Mare, jucăm primul meci şi-l pierdem, nu prea eram pregătiţi, am mers aşa doar de distracţie. Spre seară ajung să mă iau după o pipiţă prin oraş şi numai ce mă rătăcesc de nu mai ştiam pe unde se ajunge înapoi la internatul la care eram cazaţi. În rătăcirea mea numai ce mă trezesc că sar peste un gard şi ajung într-o unitate militară pentru că vroiam să ajung mai repede şi ziceam eu că pe acolo îi mai scurt drumul. Ajuns în acea unitate numai ce aud cum latră nişte câini luându-se după mine şi îi aud tot mai aproape şi tot mai aproape, o iau eu la sănătoasa peste gard înapoi şi pe aici ţi-e drumul cu picioarele în spinare până la şosea tot uitându-mă înapoi să nu mă ajungă careva să o păţesc, dar am scăpat şi de data asta. Ajung la Sighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic, parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gură. Nu ştiu cum se face că un zvon spunea că sânt băiatul primarului -era doar o asemănare de nume-  şi aşa am scăpat. Ştiu asta pentru că mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân la Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sânt băiatul primarului -tac eu şi nu zic la nimeni nimic pentru că poate rămân la Sighet – dar ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat dar mă trimis unde a înţărcat mutul iapa, acolo unde se agaţă harta-n cui prin capătul moldovei într-un cătun uitat de toţi şi de toate, departe de lume şi de viaţă unde comandant era unul care era, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu şi ajung să mă împrietenesc cu el ţinând-o tot într-un chef, mergeam cu şareta prin sate învecinate pe la nunţi şi chefuiam de toţi întrebau că cine suntem, eu eram vizitiul şi galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul lumii, dar îi dădeam lui Bator-botezat ca  si-n Fefeleaga -  zahăr cubic şi mă mai împăcăm cu el. Ce să zic, mă înţelegeam foarte bine cu comandantul punctului şi cred că acesta era motivul pentru care pune la magazia de alimente, aici sunt cuminte şi nu fac nici o boacănă,  mai călăream eu calul, dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale. M-au catalogat ca limbut – zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ ,,îţi rup gura de…,, când eram pe cal călare şi cred că mi se mai trage şi de când i-am zis cultul personalităţii, odiosului, ca orbul găinii.

   Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram şi la magazie mă întâlnesc cu o fată faină blondă cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm întâlnire pe a doua zi -să vedeţi ce păţesc-, a doua zi mă pregătesc eu să ne întâlnim, mă dichisesc mă aranjez şi mă duc la întâlnire în satul în care locuia, aveam liber, când ajung la locul la care ne-am înţeles stau şi o aştept puţin iar apoi numai ce o vad că iasă pe poartă şi aruncă un lighean de apă pe mine, la ora aceea nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă-n între picioare spre punct trăgând o minciună ca apoi să mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum nu mi-am putut da seama, s-au m-a minţit acea persoană că are păsărici la cap, dar în fine, nu m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să mai ies la rendez-vous cu fete de pe acolo.

        După câteva săptămâni fiind în pază mă întâlnesc cu o şatră de ţigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul, şi ce să vezi numai ce mă opreşte un ţigan, de era bulibaşa sau nu pentru că nu aveam de unde să ştiu, şi îmi spune ca vrea să-mi ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele şi spune la nume dar pe al meu nu-l nimereşte, numai ce văd că ţiganul se enervează de scoate fum pe nas şi pe urechi şi apoi o trimite pe ţiganca de acolo iar eu îmi văd de treabă. Pe când mă îndepărtam numai ce aud ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu ţiganii, încurcate sunt căile domnului.

     Aveam şi un secretar de partid care, mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine şi comandantul punctului, că aşa sau nu ştiu ce, dar măcar de spunea ce era adevărat, dar numai şi numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă -telefonul de la partid funcţiona -. Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni care nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an şi 6 luni sau că se micşorează la un an sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare – lăsare la vatră -, adică cei încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau trimişi pe la Cooperativele Agricole de Producţie C.A.P. la munci patriotice. Leatul -ciclul- încorporat înaintea mea, se zvonea că  era ultimul care mai mergea la munci agricole şi le lipsea unul la număr -cam asta făcea mai mult armata pe vremea odiosului-.

      Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce motive iar cel plecat la munci patriotice au avut parte de un pifan -cei cu un leat mai mic ca ei- adică pe mine. Nu ştiu cum se face ca după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu mai ştiu ce mă expediază în locul celui lipsă la munci patriotice – secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite -.

     Ajung eu mai târziu acolo -cred că se făceau presiuni asupra lui să-i trimită pe toţi- şi văd că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite care erau văruite în alb, cu pături de lemn şi cu saltele, eram cam câte o sută în acele zise dormitoare joase de simţeam un parfum de sudoare şi de picioare de îţi venea să ieşi afară să dormi sub privirea lunii, bine că era vara şi geamurile mici, doar erau de grajduri, erau deschise larg şi cu toate astea nu puteau face faţă danfului -mirosului- cu care ajungeai din cauza epuizării să te obişnuieşti.

   Începe munca la tăiat de porumb, ce mai tăiam eu la porumb, dar tăiam numai câte unul şi  lăsăm să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca pentru că trebuia să stai ore-n şir aplecat şi să tăi cu secera fiecare tulpină de porumb. Eram epuizat deoarece înlocuiam maşinile de cules şi tăiat porumb, dar ce să fac să scap de la munci patriotice, şi încep să mă prefac că mă doare o măsea şi mă doare şi mă doare, cu foarte mare greu mă trimite la spital în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă prin oraş să fac radiografii, aveam o mică infecţie dar nu mă durea.

  Nu prea ştiam de capul meu ce şi cum dar reuşesc să stau şi să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârşit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic aşa, reuşesc să mă împrietenesc cu un sanitar care, zilele astea am aflat, era pocăit baptist şi cu care m-am înţeles  foarte bine, era tot un nedorit -zic aşa pentru că confesiunea baptistă era scoasă in afara legii-. N-a putut să mă ajute cu nimic aşa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecţie din cauza infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri ca apoi să ajung iar la punctul de grăniceri.

    Comandantul era schimbat era mai rece cu mine, dar încet, încet timpul trece şi ajung la liberare şi ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul  până la tren, era un frig şi o chiciură, iar un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţa până ţi-o învineţea.

  Ajunşi acolo numai ce-l văd pe comandantul de companie ca se uită lung la mine şi că mă cheamă la el trimiţându-mă la tuns -aşa de mult ţineam că părul să-mi fie mai mare, să fiu şi eu frumos să mă placă fetele-.,,Un …- comandant -,,nervos şi foarte slab la constituţie în zadar vrea să…,,- vorbă lui Topârceanu- mă batjocorească, dar nu i-a mers pentru că reuşesc să-l păcălesc, dar să vedeţi cum, mă duc la frizer şi îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr, ceea ce face, apoi mă duc la un lighean cu apă şi mi-l ud şi îl apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo, ne scoate-n faţa zicându-ne vrute şi nevrute dar nu l-am băgat în seamă pentru că supărarea -aveam o durere în suflet pentru că mă simţeam batjocorit, nu pot să acuz , dar telefonul de la partid funcţiona- şi frica că mă trimite din nou la tuns era mai mare, erau ultimele minute de oropseală cu el.

       Tata trimis de mama mă aştepta într-o localitate, nod de cale ferată, ca să nu mă îmbăt -că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră- şi  să nu cad sub tren. Plecăm din acea văgăună uitată de timp iar pe drum ce păţim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciură şi vântul tăios a format o pojghiţa de gheaţă pe drum de nu mai putea urca autobuzul, numai ce ne dăm noi jos şi începem a împinge la autobuzul liberării noastre şi după mult frig şi oboseală reuşim să-l împingem şi să ajung cu bine la tata. Ajunşi în tren mă uit după secretarul de partid şi îi arunc o privire de se piteşte mai bine în compartimentul lui călduţ, -credea că vreau să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu aleşii partidului- iar eu am rămas pe culoar până ce am schimbat trenul spre casă.

X.     

 ACASĂ LA MAMA

    Inainte de armată am plecat cu un coleg de clasă la Braşov sa căutăm un loc de muncă, nu stiu ce ne-apucat pe amândoi sa mergem tocmai acolo. Prima dată ne-am dus la forţele de muncă care ne-a repartizat pe un santier lânga Braşov la Râsnov, ajunsi acolo am vazut câteva barăci pe santier în care trebuia să locuim, m-am îngrozit de condiţiile de viaţă si am plecat să căutam alt loc de muncă tot prin Braşov. Ajunşi în oraş am căutat pâna am gasit de muncă la o întreprindere care făcea scule, unelte şi alte piese de mici dimensiuni şi care ne-angajat pentru că aveau mare nevoie de muncitori,  repartizându-ne la un atelier de întreţinere să muncim cu alţi muncitori care  aveau experienţa. Nu de mult am aflat că colegul meu cu care m-am dus la Braşov este nepotul administratorului boierului Anderko care era naşul de cununie al bunicilor mei si naşul de botez al mamei mele, precum şi nepotul  marelui martir, luptător prin munţi şi mare liberal Ştrifundă care era frate cu administratorul boierului.

           Cred că nici el nu avea sănge albastru muncitoresc în arborele lui genealogic. Cum ne-a strâns soarta pe amândoi la un loc, el rămănând mai mult timp pe acolo iar eu n-am stat decât o săptămână pentru că mi-a venit ordin de încoporare. În scurta mea sedere prin Brasov îmi plăcea să ma plimb pe Corso, o stradă pavată cu piatră care era mărginită de doua rânduri de cladiri vechi cu o arhitectură din perioada interbelică sau mai veche, la parterul cărora se găseau magazine, restaurante, baruri, cantine şi alte spaţii care erau naţionalizate, confiscate iar interioarele transformate în cutii făra nici un fel de aspect de mentalităţile  înguste ale exponenţilor cu sânge albastru muncitoresc.

        Pe vremea odiosului eu n-am avut niciodată bani, tot timpul eram în stare de nevoie.

    Intr-o zi în scurta mea sedere în Brasov înainte de a primi ordin de cazarmare pe când mă plimbam pe Corso am intrat într-un bar să beau o cafea, m-am asezat la o masa singur, eram mai tot timpul singur pentru că colegul meu era cu ale lui, iar după un timp se aseaza câţiva tineri la masa mea şi încep a vorbi elevat, eu nu prea înţelegeam vocabularul lor aşa zis elevat si-mi ziceam în sinea mea că ăstia vor să mă înjosească pentru că s-au apucat să grăiască pe domeste, să ma întineze şi să mă simnt inferior pe uliţa mea, să stau singur şi să mă simnt marginalizat. Aveau stofă de sânge albastru muncitoresc, n-aveau cei sapte ani de acasă şi nu se vedea pe fizionomia lor că ar fi primit o educaţie aleasă pentru că asa era soţietatea odiosilor, forma intelectuali care proveneau din medii care strigau trăiască odiosul, nu vreau să zic că nu erau printre ei şi elite dar aveau sanse la educaţie şi viaţă numai acei cu sânge albastru muncitoresc printre care mai scăpa câte unul, doi care se ploconeau regimului sau strigau cât îi ţinea gura de mare trăiască odiosul. Mai erau şi excepţii.

       O părere a mea si-mi cer scuze daca am jignit pe cineva.

    O dată nu m-am lasat si am început să vorbesc cu accent de arab de se uitau la mine cu interes poate scot ceva bani să le cumpar de băut. La scurt timp am plecat acasă pentru că mi-a sosit ordinul de cazarmare.

   Niciodata nu m-am înţeles cu părinţii mei întodeauna erau certuri, nu stiu dar parcă eram învrajbiţi  iar cand m-am dus în armată aşa cearta s-a tras că de supărare am aruncat sendviciurile în grădină şi am plecat fără mâncare dar mai târziu am primit de la ai mei încă o valiză plină cu mâncare – eram singurul din armată cu două valize -.

   Întors acasă din armată trebuia să mă întorc la vechiul loc de muncă în Braşov pentru ca să nu pierd vechimea, ceea ce şi fac. Ajuns în Braşov mă duc la întreprindere şi ajung să mă repartizeze în alt loc de muncă faţă de unde eram când am plecat în armată, un loc foarte greu şi murdar cu tarife hilare pe bucată si foarte migăloase iar când venea şeful prin hală lucram cu ambele mâini deodată să vadă că sunt bun, nu prea ştiam eu de capul meu, eram cu capul în nori şi acceptam umilinţa. Acel loc era la standul unde trebuia să găuresc şi să polizez cleşti, muncă obositoare şi murdară, cel puţin pentru mine era foarte, foarte obositor.

    Cazarea era pe Zizinului într-un cămin de nefamilişti având un coleg de cameră Traian cu care m-am înţeles aşa şi aşa iar condiţiile de viaţă erau precare, o baie comună de multe ori înfundată şi foarte murdară care se găsea la capătul coridorului, pereţii despuiaţi de tencuială, mucegai, o atmosferă lugubră iar în camera aveam: o chiuvetă, un dulap de tablă, un reşou, patru paturi şi cam atât iar în cămin simţeam tot timpul un miros abject.

       Lângă Corso era o cantină căreia îi ziceam ,,ultimul leu,, sau ,,împinge tava,, si unde îmi plăcea să mănâc pentru că nu aveam unde şi pe ce să gătim mâncarea  deoarece în căminul de nefamilisti în care aveam un singur reşou improvizat dintr-un bolţar în care colegul meu de cameră Traian a facut un canal prin care a tras o spirală de la un reşou stricat care ne ţinea loc si de calorifer când era frig, eu eram tare friguros si-mi ziceam ca sunt un frigider ambulant iar mai târziu îmi ziceam că am devenit un congelator ambulant pentru că tot timpul îmi era frig având picioarele transpirate şi reci, răcind destul de des. Pe acel reşou improvizat mai făceam uneori câte o ciorbă sau ouă, dar nu prea se putea gati pe el pentru că era ţinut pe jos, pe ciment.

      După o săptămână mă prinde o răceală zdravănă de fac o pneumonie având o temperatură aproape de limită, ce să fac, ce să fac, sun acasă la mama şi îi povestesc că nu mai stau în Braşov şi că sunt foarte bolnav, mama dornică să mă ştie într-un oraş mai mare cu posibilităţi mai multe şi care le-a povestit colegelor ei că sunt în Braşov, că aşa şi pe dincolo, îmi zice să nu mă întorc acasă -când am plecat de acasă vrajbă între noi era destul de mare ca mai tot timpul – nu vă daţi seama ce durere sufletească am avut pentru că mă simţeam alungat si nedorit – mama fiind foarte severă cu mine -.

    Până la urmă reuşesc să mă întorc şi să rămân acasă făcând tratamentul pentru gripă sau răceală pentru că nu-mi mai aduc aminte exact ce-am avut dar am avut febră foarte mare.

     Cum am plecat de la Braşov şi cu ce literă mi s-a desfăcut contractul de muncă nici azi când caut să-mi primesc vechimea de la acea întreprindere nu ştiu pentru că eram foarte bolnav.

Ajuns acasă cu mama mă înţelegeam ca şoarecele cu pisica.

     După venirea mea de la Brasov şi după ce mi-a trecut răceala tot vroiam să ies la rendez-vouz, nu mai stiu cum dar mă împrietenesc cu o profesoară divorţată – de care materie nu spui- fiind înfiată şi care preda într-un sat uitat de lume si de timp, sat în care m-a dus şi pe mine o dată şi unde m-am plictisit tot asteptând-o să termine orele, era  mai în vârstă decât mine cu vreo 7 ani sau mai mult având o fetiţă mică de câţiva anişori, însă  destul de mărisoară încât o putea lăsa la mama sa, putând iesi cu mine la spaţir – plimbare -.

     Ne împrietenim noi destul de bine şi începem a ieşi la plimbare împreună prin oraş, îi plăcea cu mine şi nu stiu cum se face că,

,,trece o boare pe deasupra viilor,

 şi a furat de prin ponoare,

puful păpădiilor,,

-vorba lui Topărceanu-

     Eu nu prea m-am ataşat de ea dar ea cred că da mai mult sau foarte mult, nu mai stiu, iar în scurta noastră prietenie de câteva luni am mers la o zi de nastere unde am stat puţin şi unde nu m-am şimţit bine deloc plecând atât ea cât şi eu ajungând în parc pe o bancă unde ne-am cam beţivit, dar atât, în rest băteam floastărul – ieseam la plimbare – cam degeaba.

 A avut şi ea o viaţă tristă.

     Nu trece mult si nu ştiu cum află mama că mie prietenă – că-i divorţată, că are un copil şi că-i mai în vârstă decât mine-, şi numai ce o vad într-o zi că vine acasă enervată de ruşinea care trebuia să o rabde şi începe a rupe pijamaua de pe mine şi dăi şi dăi. Am luat-o aşa cum aveam 19 de ani şi ceva, după care m-a trimis la mătuşa mea la Timişoara pentru ca să se răcească relaţiile dintre noi. După câteva zile vorbim la telefon şi-mi zice că vine la mine, mă sperii şi îi zic să nu vină că aşa şi pe dincolo, dar ea tot vine, ne întâlnim noi doi fără să ştie nimeni şi ne ducem la un rendez-vous prin Mehala, cartier mărginaş al timişoarei.

   În goana ei către mine numai ce-şi pierde aparatul de fotografiat în tren, cât ghinion pe ea, vroia să merg cu ea în delta dunării, dar am spus că nu mă duc – eram tot timpul într-o stare de nevoie şi îmi era aşa o frică de mama -. Seara s-a întors în gară şi nu ştiu cât a stat acolo supărată dar a ajuns cu bine acasă, ce era să fac nu puteam pleca cu ea, ne-a trebuit la amândoi rendez-vous, după care s-a dus în deltă singură, dar nu s-a simţit prea grozav.

    După ce m-am întors acasă ne vedeam rar si pe ascuns iar într-o duminică trebuia să mergem într-o excursie cu o prietenă de a ei si cu fratele prieteni ei pe un deal la o cruce mare destul de departe, mă pregătesc, mă dichisesc eu fără să mă vadă mama, gândindu-mă în sinea mea că o tulesc fără să ştie, îmi pun ceapă, slănină, câteva roşii şi puţină pâine aşteptând să ne întâlnim să plecăm, şi stau şi aştept şi aştept, gata pregătit şi nu mă mai cheamă, aşteptând mă cuprinde din nou o tristeţe ,, iremediabilă ,, -vorba lui Topărceanu – care nu-mi trece decât cu greu după câteva zile. S-au dus doar ei, eram obişnuit cu batjocora, iar mai târziu îmi spune că şi ea a păţit-o la fel fiind încă un motiv care a dus la stingerea relaţiei scurte dintre noi. Aşa a trecut rendez-vous cu ruşinea părinţilor mei, că deh gura lumii slobodă, şi mă fac cuminte.

       Într-o zi mă hotărăsc să dau la facultate şi mă apuc de învăţat pentru că doream să am o poziţie socială mai bună să am un serviciu mai bun şi să nu ajung să trag din greu într-o fabrică cum de altfel mai toţi doreau pe vremea odiosului, parcă era o modă, să ajungă să lucreze într-un birou şi pentru că care mai de care făcea orice numai ca să ajungă intr-un loc bine plătit şi la căldurică. Nu pot acuza pentru că stă în firea oamenilor să facă o carieră, să aibe un serviciu bun şi o poziţie socială în interiorul cetăţii, ceea ce pot să acuz este că cei care nu aveau originea socială sănătoasă nu aveau aceleaşi şanse cu ceilalţi, câţi foşti deţinuţi politici care aveau studii superioare nu ajungeau să muncească pe şantiere sau în cele mai grele si rele locuri de muncă.

      Când veneau sărbătorile iar studenţii erau în vacanţă mă uitam cu jind la cei care erau la facultate, erau atâta de făloşi că nu le puteai ajunge nici cu prăjina la nas, aveau soţietatea lor în care nu era primit oricine nici măcar nu coborau privirea la mine de la altitudinea la care erau cu toate că eram colegi de liceu dar poate erau protejaţi de părinţi care le-o fi spus să mă evite, dar cine ştie că încurcate sunt căile domnului.

    Aveau circuitul lor închis în care nu puteau pătrunde cei care nu aveau sânge albastru muncitoresc şi nu strigau sus şi tare trăiască partidul in frunte cu torţionarul său odios iar cei care prin forţa împrejurărilor ajungeau sau scăpau de triajul nemilos al partidului aveau probleme în facultăţi si erau tot timpul pe picior de a fi daţi afară.

    Când făceau chefuri nu se chemau decât unii pe alţii, ceilalţi, adică cei de teapa mea “pleava şi drojdia societăţii” care le eram colegi de liceu nici măcar nu se puteau apropia să asculte puţină muzică darămite să se mai zbenguiască puţin pe hiturile la modă, aveam şi noi discoteca noastră unde mai mult am stat pe margine de ruşine că nu suntem şi noi la vreo facultate. Unchiul meu om foarte bun la matematică şi la fizică iar eu vrând la început să dau la facultăţi unde se cerea această materie era rugat de mama să mă mediteze, ceea ce a şi făcut. Mătuşa mea care locuieşte în Timişoara şi faţă de care am un respect deosebit pentru că m-a primit pe vremea odiosului în casă şi împreună cu unchiul meu au acceptat să fiu meditat, a ţinut mult la mine şi mai ţine iar eu îi sunt foarte îndatorat faţă de tot ceea ce a făcut pentru noi cu toate că atunci când eram mic m-a speriat trăgându-şi un ciorap de nailon pe cap, jucându-se în casa străbunicilor mei unde a crescut mai mult şi care le era tare dragă, şi care uneori mă făcea să plâng ducându-mă la şcoală cu ea unde era suplinitoare pentru o perioadă scurtă de timp iar la şcoală mă punea în prima bancă de nu ştiu ce se întâmpla cu mine de mă apuca o ruşine şi un plânset de trebuia să mă scoată pe hol. Mă certa şi mă pedepsea pentru că mâncăm văr de pe pereţi de tot timpul trebuia să umble după mine să vadă ce fac iar odată aşa mi-a tras o bătaie că şi azi îşi aduce aminte.

   Toate acestea mă amuză acuma când mi le aduc aminte. La matematica nu eram bun de nimic, numai nu se prindea de mine dar nici eu de ea, cât se mai zbătea unchiul meu să-mi intre ceva în cap şi cât se mai necăjeau, dar eu tot botă şi tufă de Veneţia eram, noţiunile elementare şi problemele mai simple care erau sub baremul intrării la facultate le pricepeam, dar atât.

    La prima mea admitere la facultate eram la Braşov, dar ce să vezi în loc să mă culc pentru că a doua zi aveam examen ies la rendez-voux cu două noi pipiţe şi stau cu ele la poveşti să le fiu pe plac şi să le cuceresc, dar n-au vrut numai să-şi bată joc de mine şi aşa am pierdut aproape toată noaptea iar a doua zi am adormit cu capul pe bancă de nici n-am reuşit să scriu bine subiectele dar să le mai şi rezolv, şi aşa am picat. La anul am dat din nou la facultate, acuma la Petroşani la Exploatări Miniere împreună cu un vecin de al meu cu care cazaţi fiind la un motel Gambrinus lângă Petroşani numai de examene nu ne ardea nouă, mai mult eram după fete, el avea succes iar eu nu, mă simţeam urât şi invidios pentru că numai lui îi dădeau atenţie, parcă eram pocit, cu două buze groase şi cu o cicatrice pe buza de sus în partea stângă după bătaia primită-n liceu, mi le mai trăgeam cu dinţii dar tot urât apăream cum dealtfel toată vremea odiosului m-am simţit urât şi pe deasupra urât de toţi şi de toate.

   Nu ştiţi ce înseamnă să te simţi urât să te ocolească fetele iar pe deasupra să vezi cum prietenul tău îi plăcut şi mângâiat iar pe tine te trimite la culcare.

        Înainte de examene se dădeau probe  de alergare şi trebuia să scoţi un anumit barem pentru ca să poţi intra în examene, ajung eu la rând şi numai ce văd că cei din tribune încep să facă pariuri pe mine, ce necăjit şi revoltat eram dar pentru asta tot am ieşit pe primul loc iar ei au pierdut sau au câştigat, nu ştiu, pentru că n-am avut cum să  ştiu fiind departe şi pentru că trebuia să plecăm deoarece veneau alţii. Cu toate astea în timpul şcoli acest coleg cu care eram la examene mă întrecea, odată m-a întrecut chiar pe linia de sosire, iar în timpul liceului mă poreclea “calul” iar eu mă gândeam la costelivul Bator din Fefeleaga, zicea că alerg ca şi un cal şi gândea  – cred eu acuma – că trebuia să ajung pe locul doi la toate. Mai târziu am aflat că a avut probleme cu familia. Norocul meu era că nu a concurat cu mine în grupă pentru că numele lui începea cu altă literă dar şi aşa dacă ar fi concurat şi m-ar fi depăşit dădeam examenul, trebuia să scoţi doar baremul.

     Înainte de primul examen ca şi la indigou iar ne pierdem vremea până noaptea târziu la un foc de tabără lângă motel de a doua zi nu mai sunt bun de nimic. După examene şi aproape de a se da rezultatele sau înainte la înscriere nu mai ţin bine minte, văd eu un om nevoiaş cu fiul său care stătea pe acolo şi cum stăteam şi îl priveam m-a cuprins o stare de nu o pot defini şi-mi zic în sinea mea că decât să intru eu mai bine să intre el, rezultatul lui nu l-am aflat dar pe al meu că am picat l-am aflat. Nici de data asta nu am reuşit şi mă întorc acasă cu toată ruşinea şi tot aşa la anul mă pregătesc să dau din nou dar acuma nu mai dau la facultate ci la o şcoală de maiştri militari de aviaţie la Mediaşi.

   Mă trimit ai mei cu eforturi foarte mari încă cu câteva săptămâni înainte de examene la Mediaşi să iau ore. Stau eu într-un hotel îngheţat în care mă încălzeam  alergând după fete, şi cine era ca mine, dar mergeam la ore, şi vedeam că profesorul meu era mulţumit pentru că reuşeam să pricep exerciţiile mai elementare sub pragul de admitere la o facultate şi cred că era sigur că o să reuşesc. În 22.08.1986 scriam într-o scrisoare ,,…Ce să-i fac îi dau brînci…,,.

    Vine examenul şi scriu, rezolv exerciţiile şi sunt bucuros, dar ce să vezi, când se dau rezultatele numai ce mă văd primul sub linie, ce supărare pe mine şi ce ruşine, fac contestaţie şi mă revolt aşteptând rezultatul în care se recalculează lucrarea mea. A doua zi mă cheamă să-mi arate lucrarea, când intru pe hol  numai ce-l văd pe secretarul de partid, un ofiţer între două vârste foarte gras, de rău ce o ducea, că-mi râde-n nas de nu realizez eu atunci ce se întâmplă cu mine şi intru să-mi arate lucrarea, nu ştiţi dvs. cum nu ştiu nici eu dar aşa prosteala cum m-a prostit şi cum mă minţea prinzându-mă de obraz arătându-mi că albul îi negru şi negrul îi alb n-am întâlnit.

      Aşa am ajuns acasă să ştie toţi în oraş că am picat primul sub linie, la noi era o mare mândrie să intri la o şcoală darămite la o facultate, dar ce să-i faci aşa era să fie, iar ai mei m-au trimis la muncă. Uite aşa am ajuns să muncesc ca şi muncitor necalificat, ai mei au făcut eforturi uriaşe să pot să învăţ germana iar mai târziu să intru la o şcoală sau la o facultate. Mama muncea de dimineaţă până seara ştergând după toţi beţivii scrumiere, ridicând scaune grele pe mese seara târziu suportând jignirile, hărţuiala şefilor şi a colegilor pentru ca să ne poată creşte pe mine şi pe sora mea care încă de la naştere s-a ales cu o pată pe nas şi cu un handicap de auz cum numai cei care primesc o doză mai mare de Canamicină o păţesc, aşa am auzit că de la Canamicină în doză prea mare poţi să asurzeşti – parcă o fi pocit-o cineva-.

      Tata un om cult care a încercat să intre la filozofie şi care după ce a cunoscut munca de jos din fabrică, dat fiind afară din postul de funcţionar de la o agenţie, casă de economii, din oraş şi care nu s-a lăsat călcat în picioare reuşind să îi “dribleze” pe acei care cu ură vânau pentru ca mai apoi să se întoarcă în postul avut şi cu multă ambiţie reuşind să facă o şcoală economică pe lângă liceu.

Îmi dau seama că dacă nu venea revoluţia ajungea să fie învins de forţele oculte care îi dădeau târcoale – juca fotbal chiar cu clavicula ruptă de îi dribla pe acei care vroiau să treacă pe lângă el să-i dea gol, parcă ar fi rupt drapelul cu stema odioşilor -

XI. 

 FABRICA

 

      Şi uite aşa era viaţa mea ajungând să lucrez muncitor necalificat la fabrica de mobilă din oraş, cu toate că aveam calificarea şi diploma de bacalaureat de mecanic maşini şi utilaje, nu ştiu de ce dar n-am reuşit să ajung să muncesc ca şi calificat într-un atelier mecanic sau la o fabrică pe un post de mecanic conform calificării mele. Ajung eu în fabrică iar în primele zile de angajare pe când nu eram încă dat într-o secţie caut pe cineva pe acolo pe la lotul zero – era un atelier în incinta fabricii mai la o parte unde se făcea si se încerca variante noi de mobilă – şi tot aşa căutând mă întreabă un maistru,

- cine eşti dumneata,

 norocul meu sau ghinionul meu era că soţia acelui maistru era colegă cu mama şi uite aşa ajung să mă ia la el în echipă, omul mi-a vrut binele nu ştia despre mine multe, după câteva zile era schimbat şi înlocuit cu un neamţ în vârstă al cărui ginere lucra acolo şi care se uita la mine mai să mă bată tot timpul de nu ştiam ce are cu mine.

   Ajung eu să lucrez într-o echipă la montat de mobilă cu un alt român de naţionalitate germană care a avut probleme, nu ştiu ce acuzaţii penale sau nepenale, tot ce lucram aveau tarife mici şi erau migăloase de trebuia să stăm de multe ori după program să terminăm pentru că de când cu problemele din liceu -sau cu arborele meu genealogic, zic eu acuma- nu-mi mai mergea nimic, nu reuşeam să ajung într-un loc mai bun ci doar muncitor necalificat, la ce era mai greu şi foarte slab plătit -mocoşeala era la ea acasă-.

    În secţia de montat mobilă erau mai mult români de naţionalitate germană lucrând în echipe de câte doi, o să vă întrebaţi pe bună dreptate că de unde atâţia români de naţionalitate germană. La noi în oraş era un cartier unde majoritatea populaţiei erau români de naţionalitate germană, după cum v-am spus la început, cartier în care am crescut şi eu făcând grădiniţa în limba germană si apoi şcoala generală până în clasa cincea, în clasa cincea eram afon, nu ştiam nimic în limba română adică gramatică, matematică si de toate ce se învăţau până în acea clasă pentru că eu le învăţasem în limba germană, îmi era enorm de greu să continui.

      Acel cartier era destul de aproape de fabrica de mobilă şi majoritatea românilor de naţionalitate germană lucrau în acea fabrică şi făceau foarte puţin timp până la ea, eu trebuia să vin din capătul celălalt al oraşului. Lângă noi la câteva minute era o fabrică foarte mare de prelucrarea lemnului cu mi de angajaţi şi cu ateliere mecanice iar calificarea mea era de mecanic, ce ironică era soarta cu mine.

    Într-o zi numai cel văd pe cel de la comenduire pe acolo, nu ştiu ce căuta dar m-am făcut că nu-l văd, – sau o fi vrut să-l văd – eu mi-am văzut mai departe de treabă, dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace pentru că am auzit că a plecat la cele veşnice.

         După câteva zile fac ce fac şi ating cu amândouă mâinile o priză de mă trânteşte de pământ, de numai o minune mă face să scap cu viaţă, picioarele erau în aer iar spatele ca un glonţ s-a îndreptat spre pardosea de am rămas năuc şi fără răsuflare, nu era nimeni la acea oră când eu trebuia să rămân peste program să-mi termin norma sau ce aveam de făcut, am scăpat dar spaima a rămas, nu ştiu dar cred că firele sau cam încurcat singure pe la priză iar eu o duceam înainte cu chinul şi cu batjocora de pe la toţi de acolo şi de peste tot.

 Eram o persoană ,,Non Grata ,, iar pentru mine totul era ,,Tabu ,,.

    După o vreme numai ce-l văd şi pe băiatul profesorului de istorie pe acolo, el era la ambalaj, dar n-a rezistat mult şi a plecat, mai târziu am auzit că încercase să fugă din ţară, şi câta dreptate avea.

          În această perioadă tata face o criză de inimă şi-l internează în spital, doamne ce frică îi era pentru că nu vroia să adoarmă de această frică şi mă punea să-l ţin de mână, să-l trezesc în caz că aţipeşte, doamne ce chinuri groaznice avea când îl apucă şi durerea de stomac, pentru că avea nişă, şi cum nu putea să doarmă noaptea stătea îndoit în două de atâta durere iar mama nu era departe nici ea, tot din boală în boală, sora mea vroia să pară şi ea ceva ce nu era, nu prea avea şanse să răzbească cu toate că nu se lăsa iar mintea îi mergea şi îi merge, iar eu tot înainte cu dăi şi luptă şi dăi şi dăi şi luptă.

      Tot în această perioadă vrajbă între mine şi mama era mare nu-i convenea că ce prietenă aveam, că ce făceam, nimic, iar de la lucru veneam întotdeauna epuizat şi cu bani puţini iar când mă enerva la culme ieşeam afară şi începeam să înjur, înjurătura mea, ,,dumnezeu care o înfiinţat găurile la macaroane,, doamne iartă-mă, sau când mă loveam sau nu-mi ieşea ceva înjuram ,,marea mâneta ,,- cea din urmă am mai auzit-o si pe la alţii, înjurătură fără tentă politică şi dacă o să mergeţi prin Maramureş şi o să staţi mai mult o să o auziţi şi dvs. pentru că îi o înjurătură uzuală. Nu-i frumos dar ce să-i faci mai înjură omul, vă rog să scuzaţi expresiile. Tare se supăra mama că tălnăceam – comentam – la ce mă punea să fac, mă repet, era foarte severă cu mine. Când stăteam întins pe canapea sau pat şi o auzeam că vine aşa săream în două picioare, ca ars şi-mi căutam de lucru să nu mă vadă că stau.

             Lucrând şi mai ieşind în oraş am ajuns să-mi cunosc viitoarea soţie.

  Am zărit-o pe stradă şi mi-a plăcut, avea un costum de blugi originali care îi stăteau foarte bine pe ea,

-         şi avea un pişor ca şi un fuior,

-         şi o betină de cea mai fină,

-         …şi când se întorşea,

-         şine cred-ţi că era,

-         viitoarea nevastă mea,

,,la bulivard birjar, la bulivard,, aşa ziceam eu pe vremea odiosului

Tot aşa o văzusem de câteva ori şi-mi fac curaj să o cunosc şi numai ce mă hotărăsc să o sun şi să-i dau întâlnire într-o seară după ce cu câteva minute, cam 45 sau mai mult, mă întâlnesc cu ea în uşa de la magazinul de chimicale.

 Zis şi făcut. O sun şi cu mari emoţii o întreb ;

- alo, n-aţi văzut un cal maro.

 Aşa am început să ne dăm întâlniri şi când veneam de la lucru atâta eram de epuizat că mă lăsam pe ea de oboseală sau mă întindeam lângă ea pe o canapea îngustă şi ziceam că încăpem amândoi pe o scândură, apoi adormeam. Uneori ne plăcea să mergem la plimbare pe lângă o grădiniţă care era lângă un teren de sport, ziceam că suntem pe lună, şi ce ne mai plimbam şi ne uitam cu jind după studenţi, dar noi tot cu capul în nori eram amândoi pentru că nici unul din noi nu avea un rost, ea muncea la un atelier de făcut plapume iar eu pe ,,frontispiciul,, fabricii de nu câştigam nici să ne ajungă pentru pâine, darămite să ne facem vise pentru un cămin, si ca să mă repet, tot timpul eram în stare de nevoie. A picat şi ea la ştiinţe economice la Cluj, dacă ar fi dat la seral ar fi intrat cu media ei,

- şi cine credeţi că era vinovat, adică pe cine au dat vina, cine să fie,

Andreica-i vinovat pentru că n-a lăsat-o să înveţe ţinând-o numai în rendez-vous, parcă ea era altfel, tot la rendez-vous cu mine îi stătea capul – o fi trecut Sburătorul pe la ea -.

     Părinţii ei nu mă prea agreau dar ea ţinea şi ţine foarte mult la mine, ne iubim, o tot certa pentru că mâncam la ea şi vedeau cum se tot împuţinau ouăle şi jambonul din debara, ce ne mai plăcea nouă să mâncăm jambon cu ouă,  mâncam când la mine când la ea, la mine mai puneam şi ceapă verde, arăta mai bine şi era mai bună. Jambon cu ouă  – scuzaţi repetiţia – nu era o mâncare de fiecare zi ci doar duminica sau în zi de sărbătoare o mâncam pentru că jambonul era scump.

       În drumurile noastre la Cluj la policlinica cu plată pentru că prietena mea nu se simţea bine deloc odată am luat în tren şi o carte Quo vadis pe care i-am dat-o să o citească, ţineam foarte mult la carţi, ajungem noi la Cluj şi-n graba noastră uită cartea pe masă în tren, cîtă supărare pe mine iar cînd i-a spus mamei ei i-a zis că amândoi suntem de vină. Aşa de mult ţineam la acea carte, îmi plăcea să citesc foarte mult şi-mi doream să am o cameră cu cărţi imensă, ziceam în sinea mea că sunt un şoarece de bibliotecă, am citit foarte mult şi-mi plăcea pentru că viaţa în acele vremuri odioase nu-ţi oferea decât să asculţi cultul personalităţii.

      Nu ştiu cum se face dar vroiam cu orice preţ să intru şi eu la o scoală sau la o facultate pentru ca să nu mă mai chinui în fabrică, fiind şi foarte mândru de mine, şi numai ce nu mă ambiţionez eu şi încurajat de prietena mea mă apuc de a-mi face un rost.

XII.

SCOALA

 

    Nu mai ţin minte cum dar ştiu că mi-am făcut dosar pentru poliţia de frontieră pe atunci grăniceri şi am început să învăţ, acuma nu mai era matematică trebuia să învăţ română şi istorie aveam memorie bună şi am, zic eu, pentru că ce am învăţat încă din liceu ţin minte şi acuma, precum şi toate romanele pe care le-am citit dar să nu exagerez, nu mai ţin minte chiar totul. Părinţii mei mi-au dat ore la română în şcoala generală şi am avut o profesoară foarte bună care m-a făcut să pricep literatură şi gramatică, cu care mă laud că le ştiu şi acuma.

    Încep să învăţ alături de prietena mea şi parcurg cât mai multă materie dând teste psihologice şi medicale, dar la testele medicale un medic mare pe atunci mă respinge şi ajung eu acasă supărat, ce să fac după atâta învăţat.

   După câtva timp sunt chemat din nou la teste medicale şi mă trimite la un medic cardiolog pentru că aveam inima mărită din cauza sportului, aflu eu mai târziu. Medicul cardiolog nu-mi spune prea multe şi mă întorc la cabinet cu rezultatul, ajuns acolo mă întreabă ;

     – de ce v-a ieşit tensiunea aşa de mare

     – pentru că m-am grăbit să ajung la spital,

am răspuns eu şi aşa am terminat-o cu vizită medicală considerându-mă respins pentru că nu mi s-a spus dacă sunt apt sau nu dar nu mai ţin bine minte, ştiu doar că eram foarte supărat pentru că nu eram dorit şi m-am întors acasă picat.

  Dar să vedeţi ce mirare mare după câteva săptămâni sunt chemat la Baia – Mare iar eu habar nu aveam de ce pentru că mă ştiam picat, ajung eu acolo şi văd că nu mi se spune dacă sunt respins sau dacă am trecut şi ne trimite la Sighet la pregătiri pentru examene – nici acuma nu ştiu cum a dispărut dosarul de la cabinetul medical şi a ajuns din nou la cei de la resurse umane pe atunci cadre, unul în glumă îi zicea ,,cadavre,, -

     Nu zic eu la nimeni nimic – dar aşa era să fie – şi uite aşa mi s-a înlesnit după ce am reuşit să-i “driblez” -zic eu acuma- pe cei care mă vânau să nu ajung să particip la examene la şcoala de poliţie de frontieră.

     Ajuns la unitate la examene pentru cazarmare din nou teste psihologice, sportive, medicale, la testele medicale inima îmi era cât un purice pentru ca să nu mă respingă deoarece ştiam că am inima mărită, reuşesc să scap, dar în fişa de spital ajunge să mi se scrie că sunt alergic la antibiotice ceea ce era fals – acuma am aflat că dacă eşti alergic la antibiotice şi faci injecţii cu aceste medicamente poţi face şoc anafilactic -. Dar trece şi vin examenele.

      Examenul de început era la istorie şi mi-a picat primul război mondial pe care îl ştiam aproape foarte bine şi pe care-l ştiu şi acuma, şi scriu despre 1914  când începe primul război mondial, 1916 când a intrat Romănia în război, despre ajutorul dat de francezi după retragerea regelui la Iaşi şi despre 1918.

 Al doilea era la română şi-mi pică Dimitrie Cantemir, şi încep să scriu pentru că ştiam destul de bine şi acest subiect, scriu despre Descripţio Moldaviae, despre prima hartă s.a.m.d.

  Când s-au dat rezultatele eu eram plin de emoţii dar nu trece mult şi mă aud strigat pentru că am reuşit al cincilea sau al şaselea, nu mai reţin exact dar ce reţin este că am intrat printre primii – avântul prăbuşirea zic eu acuma -.

  Bucurie mare dar pentru puţin pentru că aveam permanent o stare de frică să nu se întâmple ceva şi să fiu respins, picat.

      Ajung eu acasă la prietena mea şi părinţi care erau bucuroşi că în sfârşit îmi fac un rost şi încep pregătirile. Eram mai mult pe la prietena mea cu care chiar înainte de plecare la cazarmare ne-am făcut o poză lângă un cabinet fotografic – parcă aş fi înghiţit din nou o mătură – pentru că vroiam să am o amintire cu chipul ei în cazarmă. Înainte de a pleca la scoală trebuia să merg până la Baia – Mare pentru nu ştiu ce şi n-am mai prins autobuzul pentru ca să mă întorc în aceiaşi zi acasă, era doar un autobuz care pleca dimineaţa din Vişeu la ora 5 şi se întorcea la ora 14, şi care hodorogea şi scotea un fum iar de mers, mergea încet şi foarte încet de îmi era groază să merg cu el, era un chin drumul până la Baia – Mare iar odată aşa am vomitat – scuzaţi expresia – lângă un canton de cale ferată la intrare în Craciuneşti de am crezut că-mi scot stomacul de verdele ce l-am dat afară, dacă îl pierdeai acel autobuz nu mai aveai cu ce să te întorci, odată aşa era de aglomerat că de la Baia – Mare până la Vişeu am stat într-un picior.

     Ce mi s-a întipărit în minte şi ma marcat era momentul când în acea zi când fiind la Baia – Mare mă duc eu la hotelul Mara să dorm, cine era ca mine la un hotel aşa de luxos, iar în acea seară cobor eu până la bar să beau ceva si numai ce-l văd pe actorul Puiu Călinescu la o masă, parcă mi-ar fi făcut o poză cu el atâta eram de încântat pentru că nu văzusem un actor în carne şi oase niciodată în viaţa mea, dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace.

        Mama nu mai era aşa de severă cu mine iar când am plecat la scoală mi-a luat bilet la vagonul de dormit clasa doua la acceleratul Sighetul – Marmaţiei,  Bucureşti, aşa eram de mândru şi uite aşa începe primul an din cei doi în care stăteam închis într-o cazarmă şi din care ieşeam doar 4 ore pe lună iar jocul ielelor erau la ele acasă.

      Nu trece mult şi la o oră nu ştiu cum au decurs discuţiile pentru că m-am trezit că-i spun cultul personalităţii lui odiosu, numai ce începe profesorul să-mi spună în surdină să tac, nu eram eu conştient de ce urmări pot avea, după acel episod începe pentru mine oroarea.

     Colegii erau reci şi se fereau de mine, notele erau mediocre, bilete de voie sau învoirile le primeam foarte greu şi-mi era tare ruşine să umblu să cer iar timpul mi-l petreceam mai mult scriind scrisori prieteni mele, ne scriam câte două pe săptămână şi de abia aşteptam să primesc răspuns la ce scriam, în restul timpului cu învăţătura nu mă prea oboseam dar note mediocre tot luam. Îmi era frică.

    Odată cînd ne-am întors de la poligon colegii mergeau în pluton, eu eram  mai rezervat, mergeam pe lîngă şi cântam marseieza, ce liniste s-a mai făcut doar cadenţa infernală a bocancilor se mai auzea şi mai bătea.

    Încă de la început eu eram abonatul cabinetului medical pentru faptul că nu mă simţeam bine şi eram mai mult pe la laborator pentru analize, colegii mă porecleau “R.P.A.” – reumatism poliarticular-, boală cu care mai mult eram pe la medici şi ce mă mai dureau oasele şi pulpele picioarelor de ziceai că mă bate cineva, de abia puteam să adorm.

  Ziua nu aveam voie să stau pe pat pe care trebuia să întind cearceaful să sară banul pe el de întins ce trebuia să fie şi nici nu aveam voie să stau decât pe fierul de pe marginea patului, doar noaptea după ce se da stingerea puteam să dormim întinşi iar pentru mine noaptea începeau coşmarurile şi bătăile cu durerile de pulpe şi de oase. Într-o noapte m-am visat cu profesoara de franceza că intru în dialog cu ea prin telepatie, era foarte frumoasă iar după un timp m-am obişnuit să dorm în bancă în clasă şi pe dunga de fier a patului,

- cu toate astea nu reuşeam să mă acomodez -.

     Într-o zi fiind în învoire, duminica, în cele 4 ore pe luna mă duc şi eu ca tot omul să beau o bere singur şi cum am stat aşa la o masă la care veniseră şi câţiva colegi de scoală iar la o altă masă erau câţiva golani care stăteau cu o fată şi beau, nu ştiu cum fac pentru că mă uit eu la ea odată dar nu-i fac nici un avans sau vreun semn că doresc să vorbesc cu ea, fata se mai uita în direcţia noastră dar nu în special la mine. Terminăm berea şi o luăm prin oraş spre şcoală, colegii o iau prin altă parte iar eu prin alta nu mai ştiu din ce vari motive,

 la un moment dat numai ce văd că mă urmăresc cei care erau la masa cealaltă reuşind să mă ajungă şi încep să se apuce de mine şi mă îmbrâncesc şi-mi dă unul un pumn de-mi vâjie capul, de mă lasă ţeapăn – dar ce-i zic eu cu o jumătate de gură surprins şi enervat celui care m-a pocnit - ;

- da ce crezi că pic eu dintr-un pumn.

  Nu mai insistă cu bătaia deoarece cred că sau speriat şi pentru că se cam adunaseră elevi. Golanii o iau la fugă, iar eu cum eram obişnuit să iau bătaie îmi aranjez hainele şi o iau către şcoală, şi uite aşa trece anul întâi cu examenele parţiale ale mele, aşa le ziceam eu la examene.

  Anul doi începe cu greu pentru mine, în clasă mai aduceau câte un coleg  reviste în limba germană şi în timpul orelor când nu veneau profesorii mă puneau să le traduc, revistele  nu erau tocmai ortodoxe, şi uite aşa mă mai pricopsesc cu ceva pentru că le citeam şi traduceam reviste reacţionare, zic aşa pentru că mai târziu un comandant dintre cei mulţi strigă după mine în sala de mese mă neamţule, eu mi-am dat seama ce ceva nu-i în regulă şi de abia acuma realizez ce făceam pe atunci, nu ştiam de capul meu care era în nori, că ce urmări pot avea toate astea, începea să-mi fie frică din nou, stare ce m-a cuprins şi s-a ţinut de mine.

Scriam într-o scrisoare trimisă viitoarei mele soţii. Azi un coleg a adus o revistă şi am tradus, ceea ce am făcut noi e foarte periculos şi pentru tine şi pentru mine. În veci n-o să mai facem aşa ceva.

     Când eram supărat şi nu de puţine ori mă apuca câte-o cântare de a noastră din Maramures şi cântam pe lângă cantină în şoaptă fără să mă audă nimeni.

“Nu ştiu ce am făcut la lume,

de nu-mi mai aud vorbe bune,

numai rele şi poveşti,

de la preteni de la tăţi.


                                          XIII                                       

COLAC PESTE PUPĂZĂ

 

     Dragostea dintre mine si viitoarea soţie era foarte mare, iar o parte din scrisorile pe care le-am trimis în cei doi ani de scoală – spicuiesc eu acuma câteva pasaje mai semnificative – sunt o mărturie a episoadelor trăite în vremurile odioase cu prigoana comunistă.

20.11.1986

…Tu crezi că mie mi-e uşor aici – mi-e greu, chiar foarte greu departe de tine şi ori de cîte ori am scăpat în oraş, direct la telefon am fugit pt. că te iubesc, cu toate că n-am prea mulţi bani – chiar împrumutam, tu şti cum eram cînd ai plecat de la mine – pt. tine voi face toată viaţa mea totul pt. ca tu esti viaţa mea pt. todeauna şi pt. că dragostea mea pt. tine nu admite greşeli care ne sînt fatale…

06.01.1987

…să putem simţi din plin că trăim si că muncim cu drag gîndindu-ne că acasă e cineva dulce şi drag care ne asteaptă, fericirea căminului nostru, căldura sufletească va fi flamura familiei noastre la întors acasă…

…Dar nu vreau să ne certăm împreună sper ca odată căsătoriţi să terminăm toate suspiciunile şi să ne apucăm vîrtos să ne iubim şi să recuperăm acesti doi ani în care am suferit şi vom mai suferii depărtarea şi timpul care ne apasă sufletele…

09.01.1987

…- mi-e greu iar pe deasupra sînt şi departe de tine, cu sufletul sub grea povară, cea a timpului şi a depărtării…

09.01.1987

…Dragă … am uitat să-ţi povestesc ce-am făcut în Bucuresti. Am ajuns cu bine dimineaţă pe la 7 şi ceva iar pe urmă am plecat să hoinăresc prin oraş – cu metroul – îţi povestesc ceva dar să nu rîzi de mine – de cînd am ajuns numai cu metroul m-am plimbat  – puţin prin Piaţa Unirii – unde am văzut cum s-a schimbat bucurestiul şi am vrut să merg la un film dar la Scala şi Patria din Piaţa Unirii erau două filme documentare, aşa că m-am lăsat păgubaş, pe urmă m-am întors la metrou încercînd să mă întorc la gară – dar ce să vezi dragă …- m-am rătăcit şi m-am tot plimbat prin multe staţii pe care le-am privit pe dinafară, să nu fi trecut degeaba pe acolo şi timpul trecea aşa de repede – pînă la urmă am reuşit să ajung în gară unde am stat la o coadă – HĂ- Hă pt. a-mi lua bilet, pe la trei am plecat spre şcoală…şi totul a început să decurgă normal…

…Of  dragă… ce greu îmi e, cîte probleme cîtă vînzoleală şi cîte şi mai cîte, dar lasă că o să treacă toate…Azi dimineaţă am fost la muncă am descărcat piatră din vagoane şi sînt tare obosit – dar nu-i nimic toate trec iar eu mă consolez cu gîndul că mă chinui pentru ca să ne fie nouă bine – familei mele…

14.01.1987

…Dragă… azi am primit scrisoarea ta care m-a bucurat, mă miră faptul că n-ai primit  încă nici o scrisoare de la mine, deoarece eu ţi-am scris trei pînă acuma – cred că înainte de a pleca scrisorile, mai poposesc pe la ceva birou de aceea ajung aşa tîrziu, de aceea te rog frumos să nu disperi…

…M-a surprins faptul că mi-ai scris în scrisoare că ,, sfaturile unui prieten sau cunoscut (răufăcător) ar putea să ne hotărască soarta –Te rog să ai grijă bine? …

24.09.1987

…şi mă întreb oare ce ne rezervă viitorul…Iubirea ne face să fim uniţi să reuşim să trecem peste unele greutăţi sau unele mentalităţi – ca ale mele, pe care trebuie să le uit căci sînt învechite – ce ne vor dăuna vieţii.

05.10.1987

…Colegii mei toţi au o origine bine conturată şi sînt plini de ifose sti tu cum e, un lucru bun la ei e faptul că sînt spirituali şi ne mai distrăm puţin…

20.12.1987

…De dormit n-am să dorm, doar o baie fierbinte pentru că sînt plin de frig – aici e frig şi afară şi-n încăperi; mai ales noaptea…

21.12.1987

…Pe aici se învaţă şi iar se învaţă, mi-e greu mai ales prin labirintul caracterelor sefilor care mă apasă, dar ce să-i faci asa-i în scoală militară…

…Dragă … dacă se-tîmplă ceva între noi sîntem pierduţi şi lumea, viaţa are să ne înfrîngă…

02.11.1987

…Mi-e dor de tine – aş vrea să zbor spre tine dar viitorul nu mă lasă şi mă face să sufăr, şi sufăr, mă frămîntă timpul care nu trece…

…totul din tine mă cheamă, mă strigă iar eu legat în lanţuri nu pot veni la tine să-ţi dăruiesc un trandafir…

09,11,1987

Te rog frumos mai ajut-o pe sora mea – e tare demoralizată, mai încurajaz-o are nevoie de curaj şi ambiţie – bine.

08.12.1987

   …Îţi încredinţez fiinţa mea cu sufletul din ea – Domnul mi-e martor – fiecare scînteie a speranţei mele îţi dăruiesc fiecare strop al vieţii mele – de a aparţine unul altuia – privirea mea rătăceste acum în viitor în clipele romantice ce le vom petrece în viitorul apropiat; de sărbători. Scuză-mă că am fost aşa de rezervat cu tine dar ai răbdare şi totul va fi cît se poate de bine şi frumos. Poate că în trecut m-am bazat pe raţionamente de senzaţie, deoarece vorbea animalul din mine – de aceea am fost aşa de supărat pentru că n-ai venit la mine – am greşit, trebuie să mă ierţi, bine că am reparat totul mai ales în tren – ah – ce dor îmi e de tine deja…

…Cînd îl vor boteza, sper să fiu şi eu acasă în vacanţă. Nu mai fi aşa de încăpăţînata şi mai dute pe la mama si adă-i aminte să meargă să vîndă porcul şi să se grăbească cu cumpăratul verighetelor. Vezi să nu uiţi de sfaturile mele, pe unde te duci – mai ales locuri întunecoase, sau singuratice – şi mai ales seara, vezi că pe la şapte – la cinci e întuneric…

14.12.1987

…Te iubesc mult, şi poate merit să mă cerţi pt. felul cum m-am comportat, dar nu cred că merit să mă necăjesti, te rog mult, am destule probleme pe aici – Te pup sper să mă înţelegi – nu fi răutăcioasă – Te pup dulce. Nu sînt supărat pe tine, putea să i se întîmple oricui, iar acum trebuie să arătăm că stim să sfidăm providenţa…

…Mi-e tare dor de tine de tine, … dragă, dar ce să fac, zi-mi şi tu cum să o dregem. Mie atîta de greu aici, şi fără tine, atîtea probleme am, te rog fi cu capul sus cum ai fost să poţi privi în ochi pe oricine şi sfida greutăţile, bine!…

11.01.1988

…- iar chinul nostru de acum ne va da putere să zburăm mai departe pe aripa dragostei noastre pe care o vom face şi mai puternică – nu ne e frică de vise să fim mai hotărîţi, iar cînd unul din noi va cădea sau va fi pe aproape de margine, celălat îl va trage spre el şi-l va îmbrăţisa sau îl va ridica din nou pt. al îngriji în slăvi, purtînd şi întărind dragostea noastră pînă la adînci batrîneţi…

…Oare…dragă – merită atîtea sacrificii…

13.01.1988

…De multe ori cînd stau şi mă gîndesc, îmi pare rău că am venit la şcoală – nu puteam sta eu acasă, lîngă tine – de unde atîta îndărătnicie în mine – de a sta cu fruntea sus – ce zici tu dragă …- eu cred că aş putea şă renunţ – nu e aşa de mult de plătit – dar într-un fel mi-ar părea rău pt. că e o ocazie unică în viaţă…

    …Oare dragă… de ce visăm noi vise aşa de urîte – nu pot să-mi explic – poate că ne iubim foarte mult  – şi noaptea ne subminează şi ne joacă feste – dar lasă că visele sînt vise – dar noi tot ne iubim şi tot ne iubim şi ne vom iubi şi tot împreună vom fi pt. tot restul vieţii şi totul va fi în ordine – dar în mare parte depinde de tine…trebuie să avem grijă de dragostea noastră să reuşim să o conservăm pt. acesti ani. Sînt sigur că mă vei înţelege şi vei avea grijă să te păzesti…

15.01.1988

…Cu colegii mă împac bine, prieteni n-am şi nici n-o să am, iar de înţeles cu ei – rămîne de văzut de pe o zi pe alta – tu sti cum sînt eu – nu sînt prea sociabil am alte procupări decît să vorbesc cu jargoane sau să fac ,,misto,, de alţii căci aici fiecare e mai încrezut ca altul. Dragă … în fiecare scrisoare trebuie să ne încurajăm să fim uniţi atît în faptă cît şi în gănd şi totul să fie aşa cum dorim…

…poate-i aşa, dar crede-mă dragostea de fapt gelozia m-a orbit…

…Sănătate şi virtute în orice gînd şi fapt…

21.01.1988

…Zilele trecute, mai bine zis nopţile trecute am avut niste coşmaruri groaznice – parcă duceam pietre mari – mai mari decît mine şi mă opinteam în ele şi nu le puteam urni, iar tu stăteai lîngă mine şi rîdeai cum mă chinui – dimineaţă mă gîndeam că ai plîns sau ce se întîmplă cu tine…

…Îmi visam colegii că urcau pe un drum iar eu nu puteam să urc tot alunecam…

 22.01.1988

…Dacă cineva din familia mea sau familia ta – rude de gradul I şi II vor face prostii şi vor intra la apă – pe mine mă va trece urgent în rezervă, ce chestie să raspund eu pt. faptele neamurilor mele – stiam şi eu înainte lucrul acesta, dar nu credeam că sînt aşa de rigizi…

23.03.1988

Scuză-mă că nu ţi-am scris, mai repede dar crede-mă n-am avut bani şi nici timp –mi-e ruşine să cer de la colegi – fac misto de mine – .Nu pot să-mi explic cum a dispărut suta din plic – poate ai uitat să o pui, sau poate ai crezut că vin acasă şi n-ai mai pus-o. Te rog lasă prostiile cu blonde ghicitoare etc…

04.05.1988

…cît mie de ciudă pe Bastilia asta, dar cum a trecut atîtea, vor mai trece şi astea 40 de zile ce au mai rămas. Vacanţa dragă … a trecut ca un vis şi, ai văzut că n-am reuşit să plecăm nicăieri, nici măcar de 1 mai la complex…

…să sti că urăsc locurile astea, urăsc Bastilia şi cred că după ce termin nu mai trec niciodată pe aici…

…iar după vacanţă iar trebuie să o iei de la început cu procesul de acomodare, dar cu timpul devi mai calm…

…Te rog ai încredere în mine, eu unul îmi alung toate gîndurile negre, şi trebuie să fim constineţi că iubirii noastre mari nu trebuie să-i pătăm faţa pt. că o pată care se asterne pe ea – ceea ce sper din tot sufletul că nu se va întîmpla vreodată în căsnicia noastră – va fi fatală şi toată munca noastră de trei ani se va duce de rîpă…

03,02,1988

…- de aceea te rog să-mi treci cu vederea unele ieşiri, crede-mă sînt puţin cam extenuat şi am devenit cam prea suspicios, citesc prea mult printre rînduri.-…

 …Nu stiu …sînt puţin cam bine dispus, nu stiu de ce. Dar lasă nu mai fi supărată voi veni acasă şi vom îneca tot răul…

…Cu colegii o duc bine – ca şi tine în liceu – de fapt cum mi-ai povestit tu, numai cu excepţia că eu n-am prieten văd că te-ai lămurit şi tu de prietenele tale iar asta o să-ţi fie învăţătură pe viitor…

…Mă gîndesc cu nostalgie la clipele frumoase petrecute împreună dar şi cu bucurie la clipele viitoare. Cu timpul şi greşelile devin amintiri plăcute deoarece sînt sufocate de dragoste…

…Pe aici dragă şi scumpă … e foarte rece. Să sti că nu-mi sînt rupţii bocancii, dar sînt cu talpă de cauciuc, cînd merg transpir şi mie cald, iar cînd stau pe loc mi-e rece, pt. că am transpirat şi sînt ud…

08.02.1988

…dar să-ţi povestesc cum s-a întîmplat, am jucat volei şi cum am sărit la fileu unul n-a sărit şi cînd am ajuns jos am călcat pe piciorul lui care tocmai atunci şi-l trăgea cînd l-am atins eu – piciorul meu s-a dus într-o parte din gleznă, iar eu am căzut jos – am stat puţin – am iesit afară şi mi-a mai trecut puţin…

…Vai dragă … ce rău îmi pare; TE IUBESC ŞI IARTĂ-MĂ CĂ SĂPTĂMÎNA TRECUTĂ NU ŢI-AM SCRIS am fost plecat pe munte departe. Aşa de rău mă simt. Îţi voi scrie mîine…

10.02.1988

În primul rînd află că mă simt bine, iar la radiografie nu mi-a ieşit piciorul (articulaţia) rupt, doar o entorsă de gradul III – dureroasă. Am scăpat de ghips şi în vre-o zece zile sînt refăcut. Acum nu mă doare aşa de tare şi s-a mai dezumflat.  Sînt la infirmerie şi stau în pat linistit, mereu şi mereu cu gîndul la tine, la iubiţelul meu pe care-l iubesc nespus de mult…

…Să sti dragă iubiţel că TE IUBESC NESPUS DE MULT – iar vorbele mele, cuvintele scrise în scrisori nu vor reflecta puterea iubirii mele faţă de tine , de aceea; şi mai ales, faptul, că şi tu mă iubesti, ai grijă că tot ce faci să fie bine, şi să nu uiţi niciodată că o greşeală ne poate fi fatală. Eu am încredere în tine şi nu-ţi spun vorbele astea ca să te rănesc; să înţelegi bine, ci doar să-ţi reamintesc unele probleme vitale în dragostea noastră pe care trebuie să o hrănim şi să-i dăruim numai lucruri frumoase şi curate, de aceea trebuie să fim fermi convinşi că trebuie să ne abţinem de la orice ispită lumească ce ne-ar putea cauza mult rău ,cel mai mare rău despărţirea…pt. că azi e uşor să cazi, dar f.f. greu să te ridici şi dacă începi, nu te mai poţi opri şi în final totul duce la un dezastru inimaginabil, atingînd chiar proporţiile unor fapte groaznice. Iartă-mă căci îţi spun unele vorbe dureroase – dar aşa gîndesc pt. mine, de aceea îţi împărtăsesc şi ţie gîndurile mele. Pt. că nu vreau să fiu omul care să-ţi spun ceea ce astepţi tu să-ţi spun, ci ceea ce gîndesc eu, şi cum cred că e bine. Cred dragă… că nu există dragoste mai mare ca a noastră, de aceea iartă-mă dacă vorbesc prostii, dar vreau ca să-ţi spun tot ce mă frămîntă şi să nu mă abţin, pt că orice lucru bun, rău ce-l gîndesti trebuie să fie gîndit de amîndoi pt. a găsi esenţa fericirii, iar greselile fatale nu se pot remedia niciodată. Of…

…dacă nu vin pînă acasă după ce mă fac bine simt că voi turba de dorul tău, crede-mă nu mai pot, sufletul meu ţi l-am dăruit şi acum sînt un soarece care mă zbat în chinurile dorului de tine iubiţel. TE IUBESC şi implor soarta să ne redea cît mai repede unul altuia. Of…

…Mai sînt 72 de zile pînă la vacanţă şi parcă e o veşnicie. Oare merită tot chinul acesta?…Pe aici dragă iubiţel vremea e destul de frumoasă, dar crede-mă nu voi avea timp să mă bucur de ea pt. că şcoala are regimul ei funcţionare ce nu-ţi permite să contemplezi natura ci te ia cu ea în vîltoarea noilor şi noilor cunostinţe pe care trebuie să la dobîndesti pentru ca să nu zici la urmă că ai trecut ca vaca prin şcoală, şi să te faci de rîs la seviciu, iar pe deasupra să nu ţi-o faci de calitate pentru ca să nu poţi dormi linistit noaptea…

…- nu mă refer la pubertatea mea cînd eram un copil şi nu puteam distinge ce înseamnă a iubi şi a plăcea ceea ce ai admirat – să pornească din lipsa unei partenere de distracţii sau petrecera clipelor pierdute –

…iar în privinţa dragostei mele faţă de tine nu sînt deloc străin ci sînt cuprins cu tot patosul sufletului meu pînă în eternitate…

19.02.1988

…Scuză-mă în capul meu e un haus sînt foarte agitat în ultima vreme n-am poftă de nimic, noaptea am vise urîte – nu stiu de ce mă aflu într-o asemenea stare, nu-mi pot da seama. Poate că sînt puţin surmenat. Nu-ţi face probleme nu e vorba de nici o boală de nervi – sau cam aşa ceva ci doar aşa o stare de neliniste şi procese de constiinţă – mi se învălmăsesc în cap o serie întraegă de probleme pe care nu le pot trece cu vederea. Dar de fapt de ce-ţi spun eu toate acestea, te mai necăjesc şi pe tine…

05.03.1988

… Află dragă … aproape toţi colegii mei au fost o dată sau de două ori acasă, deci îţi dai seama cum mă simnt. Şi toţi colegii mei au plecat acasă pt. că aveau pe cineva la Miliţia de unde erau. Uite chiar azi a plecat unul de la mine – a avut telegramă ,,vino urgent acasă mama grav bolnavă,, iar dedesubt scria ,, Certificat miliţia oraşului… semnătura indescifrabilă, fără stampilă fără nimic sau cu stampliă cu stema ţării…

04.041988

…Viaţa-i atît de infamă de nu stiu de cum şi pe care trebuie să o rabzi şi pt. care lupţi uneori o luptă nedreaptă – de fapt de cele mai multe ori – .Un lucru să şti…că orice se dărîmă, orice sentiment se calcă în picioare cînd devine certitudine – nu-l poţi reface decît într-o mică, infimă măsură şi încet, încet degradîndu-se dispare cu deşăvîrşire…

08.04.1988

,,…Şi uite dragă şi scumpă … a venit şi ziua mea de nastere, azi împlinesc 23 de ani. Of! Dragă…ce rău îmi pare că nu sînt lîngă tine, să sărbătorim puţin ziua mea, pe care n-am sărbătorit-o niciodată cu adevărat, doar am mîngăierea clipelor petrecute alături de tine în zile mele de nastere din ultimii doi ani, ăsta fiind al trei-lea de cînd ne cunoastem mai bine. Zilele mele de nastere din acesti ultimi doi ani, în afara celui în care sîntem sti cum ni l-am petrecut. În 08.04.1986 am fost la cartofi la Moisei, nu s-a ales nimic din ziua aceea. În 08,04,1987 am fost de am fiert ţuica la cazan, nu s-a ales nimic nici din ziua aceea. Acum să-ţi povestesc cum a fost şi în anii din urmă, care mi aduc aminte într-o mică măsură cum mi i-am petrecut. Cînd am împlinit 17 ani trebuia să plec la un meci de volei, era înainte de pasti şi trebuia să facem curăţenie – mama nu m-a lăsat -, vai ce scandal a fost, am luat un papuc pe spate de la mama şi nervos am plecat, cerusem de la … ceva bani –vreo 12 lei – cu atît am plecat la Sighet. Cînd am împlinit 18 ani eram în Timisoara, în ziua aceea primisem 400 de lei de acasă pe care i-am cheltuit la masinuţe în oraş, întîrziind întoarcerea acasă pînă la 8 seara unde am primit o palmă zdravănă de la …, era speriată că ce s-o fi întîmplat cu mine de nu mai vin acasă. De fapt cred că ţi-am mai povestit. Azi  nu învăţ nimic; cu toate că mîine am seminar la Ec. Politică, şi povestec toată ziua, cît a mai rămas, cu tine. Cînd am împlinit 19 ani eram în armată în Bucuresti, mă plimbam cu unchiul … prin Bucuresti, fără un ban în buzunar şi pe deasupra şi cu treningul rupt în genunchi – mă plimbam cu metroul prin Bucuresti şi Cismigiu – pe urmă m-am dus şi m-am culcat. Cei 21 de ani i-am împlinit acasă, o zi în care n-am făcut nimic, cel puţin aşa îmi amintesc. Cei 21- 22 de ani şti cum mi-am petrecut. Acuma să-ţi povestesc cum mi-am petrecut ziua de azi, zic că mi-am petrecut pentru că mai sînt cîteva ore şi plecăm la masă, pe urmă la somn – cam 2 ore jumate -…

Dimineaţă m-am trezit la 6 jumătate m-am spălat pe dinţii pe faţă, asta după înviorare şi m-am hotărât să mă apuc de puţin sport să-mi mai revin puţin din volum -aşa cum eram când făceam sport înainte.

     Pe urmă am făcut curat într-un birou la doi colonei din comandament după care am plecat la masă. Am mîncat şi fiind la G.A.Z.  – ne-au trimis la muncă la cîmp să punem cartofi – deci iar cartofi -. Am muncit pînă la 1 – unu – pe urmă am plecat la masă iar după masă la studiu, numai la învăţat nu-mi stă capul. Am încercat să mă cer pt. a merge la poştă să vorbesc cu tine la telefon – nu m-a lăsat deoarece ţi-am zis că sîntem într-un control -,,.

,,…Pe veci al tău cu dragoste Sorinu…,,

17.05.1988

…Reflectarea acestei ambiţii îşi găseste pe undeva asemănarea în firea Vidrei – din ,,Răzvan şi Vidra,,…

28.05.1988

… Te iubesc mult şi de aceea te rog să nu te gîndesti că voi face carieră sau mai nu stiu ce ptr. că acolo unde începe ambiţia încetează sentimentele simple şi curate – lucru ce e valabil ptr. amîndoi…

16.11.1988

…da e adevărat doi ani cît am fost împreună zi de zi am prins o mare încredere în tine, dar crede-mă te iubesc foarte, foarte mult şi n-aşi vrea să pătăm sau să rupem o dragoste ca a noastră pentru că vieţile noastre s-ar risipi în lume şi nu cred că ar putea să-şi găsească linistea sufletească niciodată, nu cum ziceai tu mai demult cică ,, toţi zicem aşa ,, Eu te-am iubit şi te iubesc foarte mult dar greşelile şi ororile vieţii ne împiedecă să vedem uneori peste acea barieră a necunoscutului care apare ca o furtună prin viaţa oamenilor – şi a noastră – şi-i lasă  puşi pe gînduri, iar gîndurile generaeză alte gînduri care duc la certuri, iar certurile la deznodăminte tragice…

Acum avem drept la iubire,

o viaţă se adună-n cuvînt,

şi nu mai există mîhnire,

sîntem doar noi pe pămînt,

O dulce iubire şi atît!

 

Există mîhnire şi-o simt,

mă tem să nu ne stingem devreme

pe al vieţii cînt,

ne-a mai rămas atîtea a face în lume,

iar steaua stăruie clipind,

o dulce iubire şi atît.

 

Amestec din zi şi din noapte,

din albul zăpezii ce plînge,

pe toate-n cuvînt le vom stinge,

mă tem să nu ne stingem curînd,

O dulce iubire şi atît.

05,12,1988

…Aşa mie de ciudă, de abia am reuşit să ies ptr. două ore în oraş pentru telefon – şi n-am reuşit să vorbesc cu tine decît foarte, foarte puţin iar neşimţitele de la poştă tot m-au taxat mai mult – iar pe deasupra ziceau vrute şi nevrute – adevărul e că ţi-e defect telefonul! Cine stie cînd o să mai pot ieşi să te sun…

…Mîine e moş Nicolae, crede-mă că sînt la anghie cu banii – pe toţi i-am drămuit să-mi ajungă pînă la vacanţă. Te pup dulce de tot…

…Că n-ai grijă de tine, sau cine stie ce complicaţii poţi să faci, dintr-o infecţie de asta poate apărea şi cancerul şi cîte şi mai cîte boli pe care le tragi toată viaţa…

…Aşa mi-e o ciudă pe doctorii acestia – mă mir cum naiba ani întregi lucrează şi iau contact cu o multitudine de boli şi cum nu şi-au dat seama la tine ce ai! Ce o fi oare?…

02.12.1988

…m-am săturat şi de Bastilia şi de scoală şi de toată viaţa asta grea şi mizerabilă pe care o duc aici. Zici că problema verighetelor o vom rezolva noi cumva! Cum? Spune-mi tu? Cum ?! Despre infulenţa colegelor ţi-am scris înainte – nu mai am ce să-ţi spun numai nu fi atît de convinsă de acest lucru – ptr. că schimbările se petrec independent de voinţa ta! Şi sper să încheiem subiectul ăsta! Mi-ai scris că mediul şi influenţa sînt acelaşi lucru – nu e adevărat nu sînt identice – mediul e locul unde trăiesti, unde lucrezi – iar influenţa o poate exercita şi atmosfera – prin metabolism. Influenţa nu ţine cont de vîrstă ci de modul şi prisma în care vezi şi percepi unele fenomene ale societăţii…

…Ce şi cum te simţi. Nam de unde să iau apă fierbinte, doar o dată pe săptămănă

văd apa caldă şi atunci nu e sigură…

07,12,1988

,,…Vorbeste cu mama, ea le va putea rezolva mai bine – de fapt dînsa stie totul, vorbeste! Îmi scri că nu mai ai încredere în doctori – dragă …nu mai stiu ce să zic – dar ce-mi spui tu nu e bine deloc, mai ales că boala s-ar putea agrava. Îmi scri că te simţi mai bine – eu vreau să fi sănătoasă – nu să te simnţi mai bine!…,,

,,…Crede-mă nu mă pot linisti, şi nu mă voi putea linisti pînă nu te voi sti sănătoasă…,,

,,…doruleţul meu…odorul meu…piticul meu…,,

12,12,1988

,,…Crede-mă că nu am cum să vin acasă nu mă lasă şi gata, ce vrei să fac, să fug? Iar cu învăţatul, te asigur că învăţ, mi-a fost puţin mai greu la început dar asta nu mă face să nu fiu îngrijorat de sănătatea ta! Crezi că astea îţi fac bine, ce face medicul încearcă medicamentele pe tine pînă reuseste să stabilească diagnosticul, aşa sunt de furios pe toţi şi pe toate, de abia astept să vin în vacanţă acasă…,,

19.12.1988

..În legătură cu inspiraţia mea de marţi e mai mult telepatie – dragostea îşi spune cuvîntul şi la depărtare unul de celălalt! Nu?…

…ţin minte cînd îmi ziceai că n-am curajul – că mi-e frică de acest început crezi că despre astea era vorba, sau numai pentru ca să pot sta cu fruntea sus la o masă – chiar crezi că nu mă gîndeam la viitor – pentru că în viaţă, în familie trebuie să se sacrifice unul şi să tragă greul pentru ca casa să fie casă, masa să fie masă – asta înseamnă că nu este ajutat de jumătatea lui – de fapt sti tu mai bine, numai să fim cuminţi să mai avem puţină răbdare că totul va fi bine…

…Ce-i piticule te-ai speriat de greutăţile care ne asteaptă printre străini?…

…Crede-mă dragă…în ultima vreme sînt aşa de nervos mă bat cu timpul care nu trece mai repede, sînt într-o stare, dar poate îmi călesc nervii. De cînd am venit din practică o singură învoire am avut…Aşi fi în stare să dobor mitul acestei Bastilii dar cînd mă gîndesc la urmări – să sti că numai gîndul la familia noastră îmi dă curajul să merg mai departe – de fapt sînt în ultima linie cu 5 luni pînă la practica de vară şi pe urmă încă o lună…şi pe urmă GATA !!…

21.12.1988

Azi primit-am acea scrisoare de luni pusă. Ce s-a întîmplat cu tine, cu noi? Ce oare?  De ce acel întruchipat orgoliu te-a catalogat facîndu-te să suferi? Cu ce-ai păcătuit – iar soarta te si ne pedepseste? Nu mai stiu ce să cred, sînt foarte dezorientat şi dezamăgit de toată viaţa dură a anilor frumoşi şi căutînd un punct de sprijin pentru a ne salva, găsesc numai puncte fixe relative care la atingere dispar dar le voi prinde eu odată şi va fi vai! Pe aici e tare frig şi zoi – şi numai suflete reci de gheaţă -…veni-va clipa sosirii mele acasă şi mă voi spăla şi încălzi – dar sufletul nu mi-l pot spăla oricîtă apă va curge. Sînt foarte supărat pe viaţa asta – mi-e silă de viaţa acelora – de pasivitatea lor, cît va mai da cu trăznete şi grindină-n noi – de ce oare – de ce? Oare nu merit nici chiar un pic de sinceritate – de la soarta-mi egosită şi nătîngă – e oare vis e oare zi sau e numai noapte – o noapte de coşmar cu panta-i strigată şi urîtă de sufletele mici şi neputincioase – Şi pentru ce? – Pentru ce să-ţi faci şiesta soartă crudă cu sufletele noastre – e chin, blestemată să fi în veci – e oare vis sau e blestem – de ce? Si pentru ce – ce i-am făcut – cu ce am greşit şi unde? Lanţurile reci în carne vie – de ce m-ai părăsit noroc, şi de ce nu vine – să vină odat, că asteptarea-i grea şi timpu-i vînt şi vremea-mi nu mai vine. Mai e puţin – şi chin şi jale e – dar ursită e un cuvînt anume sau e destinat celor ca noi – sub grea povară a clipelor mărunte şi dulci, acoperite fiind de cele lungi şi amare – e chin şi jale-n sufletu l meu – chipul tău destin e o himeră,  care muşcă şi suge sînge  – ori sînt eu prea naiv ori tu soartă prea divină. Acest blestem ce ne apasă cu şapte litere cu dinţi de foc, ce şfîrtecă în viu cu sare acest suflet al nostru unic şi mic în faţa urgiei vieţii e oare-un mit ce se naste în secolul XX sau e numai o clipire a celui ochi cu irisul de oţel, e chip sau o fi moimă – e un cuvînt sau e vorbă-n vînt a trădării cu neloial sau e numai cînt pentru cauza-i moartă. N-ai vrut să asculţi să mă înţelegi şi să mă crezi – de cîte ori ţi-am spus şi scris – oare chiar a fost un vis – la Cluj n-ai fost cănd ţi-am spus şi unde – ce gînd netrebnic te-ademenit în hău – să fie greu să fie bine eu fără sufletul tău nu pot fi eu, iar sufletul din tine e zeu şi pentru mine, iar pîngărirea trupului de acei falşi făcători de bine e numai răzbunare asupra interiorului din mine – sînt lovit cu mi de suliţe – şi nu mă pot văita căci gura nu mă ascultă e numai chin şi jale–n mine şi totuşi pentru tine – căci tu esti a mea şi eu trăiesc prin tine – iubirea mea. Cuvinte, cuvinte şi vorbe – de le-ai putea percepe de le-ai putea reda-n sufletul tău şi fără fapte mari căci nu se mai cuvine, de ce oare – de ce nu vine. De ce nu vine şi la noi acel minuscul bine al zborului etern spre infinit şi vezi oare de aceea poate fi răul din tine căci acel fals făcător de bine te-a pus în temă că numai luînd cum se cuvine îţi va fi bine…căci de aceea cred că ţi-e aşa de rău şi fals în tine! Viaţa noastră a început cu afişuri, griji, probleme şi suspine – de multe ori cred că-i un coşmar şi nu un vis şi strig şi sufăr rugîndu-mă de timp să nu mă chinuie – de ar fi un vis! Sînt oare slab – dar dacă aş fi tare ce aşf putea mai face dacă tu nu vrei şi pace – sau cum aşi putea întoarce realul în ireal – şi nu oricum, şi primăvara nu mai vine – rugîndu-mă de timp să nu mă chinuie – mă doare – mă doare…, şi tot răul şi zbuciumul din mine, această rană a dezonoarei noastre în vesnica flacără a iubirii. Cineva poate ar zice – poate şi tu – căci prea dramatizez acest fapt împlinit. Azi noapte un vis groaznic m-a făcut din nou să sufăr – erau ca niste viermi cu capete de oameni şi mîini de fier cu care te controlau, te murdăreau, te chinuiau şi tu zîmbeai si-i mîngîiai. M-am trezit aproape leşinat – de ce oare – cu ce am greşit eu faţă de tine, ce s-a întîmplat cu tine de te pîngăresc acele mîini reci şi perfide aruncîndu-te-n dizgraţia lor de oameni răi – ca niste scîrbe cu ochi de iele şi dinţi de şarpe şi plini de viermi. De ce oare! …- e mult zbucium şi jale-n mine – băiat bătrîn – povara-i grea şi timpul nu-mi mai vine! De ce oare – nu mi-e bine! Nu mai am curajul nici să gîndesc – mie frică şi de mine. Stau aşa şi sufăr încet dar bine – de ce atîta chin şi venin şi n-am curajul să judec la rece cum se cuvine. Dar nu pot n-am curajul – chiar oare – de vieţii jertfite nu-i oferi n-are nici sens – sau are un sens unic, de ce oare. – eu sînt acel jertfit de acea crudă soartă cu cap de om şi trup de vierme? Oare de ce soarta-i soartă – şi viaţa-i viaţă – ce are cu mine oare sînt eu sau ce-i cu mine- mă poţi tu oare înţelege …cei cu noi şi cei cu mine? Înebunit-am oare sau cine şi ce vrea cu mine – oare totu-i trup cu cap de vierme sau cap de om cu trup de vierme. Dar NU NU şi NU poate aşa să fie, oricît de mari fi vor valurile şi oricît de tare vîntul mă va biciuii tot rezist că flacăra iubirii din mine nu e plăpîndă să o sti bine. Sînt oare cel jertfit sau e numai animalul de mine – de care mi-e frică căci e rău cu sufletul din mine. De văd sau am coşmaruri treaz acea pădure virgină o fi aşa opacă şi rece ce-mi acoperă privirea şi văzul dincolo de iubire. – Of! Pădure – de ce m-ai învăluit şi învălui cu braţele tale de fier – sînt fără vlagă – iar zidurile Bastiliei mă apasă din afară – cu zbuciumul din mine înţeles căci eu mă bat cu tine – timpule – mă oropsesti zidule – e oare vis sau e destin – în lupta mea cu el cu tine timp, destin în oboseala voastră languroasă şi vicleană – nu fi perfidă – oare de ce – de ce ţi-e dat să fi mînjită de acel detestat – alungat fior al vieţii  plin de suspine şi neguri şi cum mai curg nervii prin vine de mine  – o fi blestem – . Mă poţi pricepe oare tu făptura mea divină – mi-e frică – şi pînă acum mi-a fost frică – căci nu vei vrea pricepe – înţelege ce e cu mine – e numai neat – să nu uiţi că sînt mort după tine – esti flacăra din mine cu gîndul cu trupul  şi sufletu-ţi zîmbesc iubirea mea de primăvară. Piticul meu şi nu de ceară  nici de vis  – dar crede-mă şi înţelege-mă  căci te iubesc – ajută-mă ca să nu mor căci tu esti totul pentru mine. Timp am e adevărat – prinzîndu-mă în scrieri de bibliotecă – citesc şi iar citesc şi mai glumesc cu animalul din mine. Mi-e frică  – mi-e frică că nu mă vei putea pricepe – poate mă crezi complicat dar poate sînt prea simplu. De ce oare – de ce oare e atîta chin şi jale-n mine – mi-e frifg de frigul ce năpădeste-n mine – şi cît şi cît – o fi numai 9 zile  – şi va fi oare bine – căci eu iubesc şi cîteodată uit de mine şi mă cred tine – urăsc – urăsc tăcerea nopţii mi-e frică şi nu pot sădi discordia mărului a necredinţei în zelul meu – de o fi zid – de o fi vis e flacăra din mine – de aceea aşa gîndesc  – căci suspiciunea acest greu cuvînt al geloziei – nu pot să-l văd – căci îl urăsc că şi-a făcut lăcaşul în mine – E frig de frigul meu din suflet şi nu răzbat căci mintea-mi e îngustă. E chin şi jale-n mine căci te iubesc, te-au murdărit la Cluj şi la Viseu blestemată le fie clipa cînd se gîndesc sau cînd se aprinde flacăra lor ce arde-n mine – e numai chin şi jale-n mine – iar eu ori sufăr ori nebun sînt – de poţi mă înţelege de nu să nu mă amărăsti căci eu te iubesc şi sufăr cu toate că sti ce viaţă-i pe aici şi frigul ce zace-n mine. E numai vis sau flacără meschină! Of! Of! – de nu poţi nu mă înţelege să nu înţelegi greşit, mie frică – dar aşa sînt eu – şi mi-e greu şi atît de greu – de ce? De ce?… dar va trebui să le călcăm din nou pragul şi să ne călcăm din nou pe suflet. Citesc mult…foarte mult orice-mi pică-n mînă şi aşa –mi umplu timpul cînd nu dorm cu capul pe bancă şi visez…Nu stiu cum va fi vacanţa asta  – mi-e şi puţin frică, nu stiu de ce  – dar acum sînt tare necăjit – ce ţi-au făcut acei făcători de bine…

09.01.1989

…– sti în ce stare am ajuns acasă. Mai sînt aproximativ 111 –112 zile pînă la vacanţă de primăvară – şi ultima dintre vacanţe. Aceasta care a trecut a fost destul de frumoasă, dar mult prea scurtă faţă de dorul nostru, dar lasă că nu mai este mult şi totul va fi bine, iar după ce vom fi căsătoriţi vom împăca şi trecutul şi viitorul nostru – trecutul pentru că a trecut greul, iar viitorul pentru că-l începem împreună. Stau aşa şi mă întreb: – Oare ce ne rezervă viitorul?…

13,01,1989

,,…Am o veste proastă pentru noi – noi fiind eu şi tu ca unul singur – nu se mai fac verificări pentru căsătorii, iar cei care au avut depuse dosarele le-a interzis căsătoria pînă în timpul vacanţei – din nou verificările vor începe înainte sau după vacanţa de primăvară, te rog să-l întrebi pe tatăl tău pentru a ne putea da unele referiri. Nu-i înţeleg scopul – acestei prohibiţii – poate va afla tatăl tău mai multe şi te rog să-mi scri şi mie. Mai am un pic şi termin Magicianul – o carte care m-a răscolit, m-a enervat, ma încîntat -, tu ce părere ai despre ea?  Pe aici totul e în regulă…,,

,,…De la o vreme nu stiu ce s-a întîmplat cu mine sunt într-o stare pe care nu mi-o pot explica, plictisit, îndurerat, nebun sau poate e relaţia mea psihică cu scoala şi cu atmosfera mereu încărcată a trupurilor noastre fără suflet, a marionetelor din lemn în sala fără spectatori a vieţii cu circuit închis. Te anunţ că nu se mai acordă nici un fel de învoire sau permisie decît în cazuri de forţă majoră şi atunci cu multe semnături, nici cele 4 ore pe lună nu mai au dreptul să ni le acorde. Semnul de = SENS UNIC = al vieţii mele care sper şi vreau ca odată cu strigătul ,, EVRICA ,, să înceapă să se contureze profund în lupta acerbă a vieţii cotidiene. Oare ce gîndesti tu despre mine? Nu mi-ai spus-o niciodată – dar cinstit – de vrei – sau poate vorba lui … atunci pe terasa hotelului că ar fi imposibil  – poate e imperfect spus – dar poate aşa ne vom putea cunoaste  şi corecta. Stau şi mă gîndesc uneori, încercînd să mă analizez la propriu – ce caracter, ce fel de fiinţă sînt şi ce-mi rezervă soarta -, haina grea de gheaţă şi jug sau bucurie şi fericire. Am impresia că am fost uneori ingrat cu tine,  poate te-au speriat sau pus pe gînduri unele probleme, sunt sigur că e aşa, iar cît timp am fost acasă mă analizai – fiecare cuvînt mi-l cîntăreai – nu e drept de crezi ce cred că crezi tu – de influenţa unor tîmpenii ce se vorbesc sau văd în unele stări de beatitudine apetisantă în agoniile lor după extaz sau eronările lor din viaţa de dincolo de zidurile fioroase mai mult sau mai puţin trăite de ei intens sau nu, sau eronate. Tu ce zici e oare o diferenţă dintre dragostea fizică şi cea psihică a sufletelor noastre? Poate n-ai să înţelegi – înţelesul – dar vezi că şi acum gresesc pentru că nu reuşesc, mai bine zis nu am reuşit să te apreciez aşa cum meriţi, nu o spun ca să te flatez sau să fie o stratagemă dar simt şi trebuie să te respect mult mai mult nu ca femeie ci ca om şi nu orice fel de om, ci un ,,noi,, într-un mediu adiabatic în care narcisismul să ne caracterizeze iar conduita noastră morală să ne fie inatacabilă de acel măr pe care Adam şi Eva le-au transformat în mitul discordiei. Nu stiu, mă gîndeam că ar trebui un nou impuls în dragostea noastră latentă din cauza zidului care ne desparte, dragoste latentă din punct de vedere fizic şi înflăcărate în sufletul nostru tînăr pe care trebuie să o menţinem vie. Ai avut în vacanţa asta, uneori, o privire stranie, poate e certă sau nu pe care nu mi-am putut-o explica, nu e vorba de infidelitate ci de ceva de natură emoţională, un ecou al raţiunii, un glas care strigă-n tine, pe care îl zugrumi cu crezul tău, e oare o divagaţie a interiorului sau exteriorului tău în acea privire pe care am văzut-o şi-n aceea dimineaţă cînd ne-am certat de am plecat acasă, cu după amiaza aceea cînd ne-am şi împăcat. Oare vreau sau e numai un îndemn din eul meu ptr. a trece cît mai multe evenimete – fie cotidiene fie strict autentice din dragostea noastră – prin filtrul raţiunii mele, de o fi existînd. Oare e drept ce fac? Dar sunt gîndurile mele de care mă agăţ ptr. a putea urca în vîrful piramidei, împreună, unde nu există neîncredere sau fapte determinate de sub imboldul necugetării, căci în genere fiecare avem dreptul la eul său, mai ales tu, actualmente într-un stres emoţional pe care-l recunosc si-l înţeleg, din cauza apăsării existente în tine determinat de mediul tău. Poate crezi că vreau să par făcînd pe inteligentul în scrisorile mele, dar acuma vorbeste raţiunea mea iar sufletul nu-i străin de ele. Toate se confirmă – stările şi stresul – prin dorinţa ta, a unei linguri şi cratiţe personale – numai ale tale -. E firesc să fie aşa şi sper din tot sufletul să-ţi pot oferi un mic colţ de paradis, nu al îndestulării materiale ci al fericirii clipelor pline de căldură, unul lîngă celălalt străduindu-ne să ne facem fericiţi unul pe celălalt în care prigoana gîndurilor negre să ne ocolească. Mă gîndesc la tine acuma cînd esti singură acasă – trebuie să fim tari Doruleţ, căci numai aşa vom răzbate-. Nu crezi? Mă tot gîndesc ce o să fie după controlul acelor făcători de bine – trebuie să luptăm – nu fi înfrîntă aşa cum ai fost după esecul din Viseu.

    Cînd mă puneai să te ajut cu acel spray, îmi urmăreai cu ochii tăi verzi., – care-mi plac nespus de mult-, reacţiile de pe fizonomia mea, cum mă confund cu necazul nostru.

  Vreau să răsplătim din plin acest chin al despărţirii noastre care te-a schimbat puţin – esti mult mai intensă – poate se datorează unei siguranţe în tine sau te călăuzesti după vechea ta lozincă ,, toţi zic aşa ,, nu numai în acel caz al probabilei despărţirii, a noastre presupuse atunci…,,

,,…Cînd sînt cu tine nu-mi pot aduna gîndurile cum o fac în singurătatea mea sufletească. Bănuiesc că crezi că scrisorile mele sunt măsluite după nu stiu ce citate sau mai stiu eu ce impuls avînd şi de la acea poezie pe care, e drept, am luat-o dintr-o publicaţie, dar erau şi versuri ale mele, de aceea neputinţa mea de a o reda  atunci…,,

,,Cînd m-am născut,

am primit în dar o pată,

cu un nume ciudat,

care era binecuvântată.

Se numea inimă…

Am luat-o, m-am jucat cu ea,

apoi am împăturat-o,

iar mai tîrziu, pe ea,

ţi-am dăruit-o ţie,

ai luat-o, te-ai uitat la ea,

te-ai mai şi jucat cu ea,

apoi ai aruncat-o…,

Cu remuscări, cu stăpîniri de sine,

am ridicat-o,

am împăturat-o…,

şi n-am mai dat-o.,,

    Sînt obosit azi, am avut o zi grea, sper să-mi înţelegi greselile literale. Oare mă poţi înţelege? Poţi înţelege ce am vrut să-ţi explic – sunt sigur că înţelegi – dar nimeni care nu-l cunoaşte bine pe celălalt nu poate înţelege totul, sau înţelege prea mult, de aceea mie frică mie de tine – adică eronat -, de acest lucru-mi era frică şi înainte, dar nu pot fără să-mi destăinuiesc gîndurile şi frămîntările mele.

  Oare ce faci tu acuma e ora 19.25 – singură -, la ce meditezi, mi-e dor de tine dar nu mai e mult şi gata ,,Remember,, care înseamnă în germană reîntîlnire, dar nu provizorie ci ptr. todeauna. Încăpăţănarea şi orgoliul meu prostesc şi haotic nu are nimic bun în el, sunt urîcios şi un nevăzător dar nu sunt egoist şi nici frigid la importanţa ce o constituim. Stiu că îmi cam dau aere si-mi dau importanţă, că uneori sunt lipsit de orice bune maniere, dar există în mine o frică în stare latentă, nu stiu de ce şi ptr. ce dar e un chin – la început mă întrebam – de e oare din cauza neîncrederii, dar nu e, acesta-i alt capitol neclasat încă în procesul aprofundării şi totodată a exteriorizării gîndurilor mele.Vreau să spunem cît mai multe lucruri sincere despre noi dacă se poate totul – dar îmi apar vorbele spuse de … de atunci -

poate că sunt emotiv sau e un început de agonie dar nu a lipsei de agonia cărnii ci a sufletului care acum se luptă cu cu îndoielile şi viziunile mele atenuate de acea pădure virgină care-mi acoperă ochii – e oare drept – e oare un mister pe care nu mi-l vei dezvălui niciodată  ca si altele pe care le cuibăresti în tine, şi mi-e frică de răbufneala ta pentru că tot strîngi, strîngi şi nu te exteriorizezi…,,

,,…Mă doare mîna dar nu mă opresc, mi-e frică să nu pierd firul sau să-mi fie frică.

Scuză-mi scrisul, sînt obosit, de gresesc să nu mă condamni ca atunci la tine acasă pentru că fac atîtea greseli. De multe ori îmi spun că sînt prea sensibil – tu vei crede că prea maleabil, prea influenţabil – e drept? Scrisorile tale sînt atît de reci din realitatea gîndirii tale despre mine – e drept mă iubesti – dar ai si tu raţiunea ta care nu vrea să se deschidă . DE CE? Nu pot să cred că te mărginesti la atîtea cîte-mi ceri. E drept? Sufletul tău e deschis spre mine în aceste scrisori, dar mintea şi gîndirea ta e mută, sau nu vrei să raţionezi din frică, să nu fie un dezastru, te rog deschide-te, nu mai rabd. De iesit după amiază nu pot deloc ci doar dimineaţa, decît să fug…Îmi scri că ţi-am încălzit sufletul. Dar mintea, raţiunea, unde e?

Ce se întîmplă cu ea?…Mă simt ca un orb care numai pe simţul tactil îşi urmează drumul. Nici o scrisoare – nimic – nici una, oare numai sufletul vorbeste-n tine?!… ,,

20.01.1989

…Adevărul e că viaţa cotidiană îţi acaparează – tot timpul, fiind implicată în procesul luptei pentru existenţă, în acest fel se explică starea latentă ce există în tine – nu din punct de vedere sufletesc ci d.p.d.v. al aprofundării unor fenomene şi fapte ce nu sînt paralele cu viaţa noastră…

23.01.1989

…Săptămîna asta sînt porcar, adică lucrez la gospodăria şcolii …

…Fără acest zid al Bastiliei depărtarea s-ar reduce la zero căci oriunde vei fi la tine voi fugii, căci…

…Din cauza zidului apropierea fizică dintre noi nu este posibilă de aceea impulsul trebuie să constate din stăpînirea de sine de care trebuie să dai dovadă, neîncrederea mă macină  – de fapt iar revin de unde am plecat – eu am încredere în tine dar acest impuls trebuie să-ţi dea o nouă forţă care să te apere de unele miraje ale vieţii – mă înţelegi – şi asta e o interpretare a gîndului meu…

02.02.1989

…Marţi am fost la policlinică la control la cardiologie (nu mă simt bine) – mi-au spus că sînt tahicardic…

13.02.1989

,,…De fapt te vei lămuri singură cînd vei veni la mine ce şi cum se procedează şi se încearcă să se primească un bilet de voie de cîteva ore…,,

,,…Le-am scris alor mei să-mi trimită ceva bani…sunt pe chituci, am dat 400 de lei pe medicamente – nemţesti -, ţi le voi arăta cînd vei veni la mine…,,

,,…Cînd mă gîndesc că n-avem nimic, nici casă, nici masă – pe unde vom fi, darămite altele, frigider, aragaz şi cîte şi mai cîte…,,

,,…De tine nu se leagă nici un băiat, nu-ţi zice nimeni nimic, nu mi-ai spus-o niciodată, chiar asa de intangibilă esti. Of! Sunt tare urîcios, dar sămînţa care încolţit în mine mă sapă cu toată opoziţia mea. Dragă … te rog trimite-mi ceva timbre, sunt falit, ţi-am mai spus-o…,,

…22,02,1989…

,,…E multă jale la noi în clasă pe doi i-a trecut în rezervă – din cauza abaterilor – de fapt ce sti tu. Să sti că problemele în viaţă sunt inerente – dar comportamentul meu m-a făcut să-mi văd de treabă şi să fiu băiat la locul meu. Îmi pare rău de ei – dar…,,

,,…- de fapt tu nu poţi să vezi mai departe, ai citit prea multe romane de dragoste şi nu mai vezi realitatea, dar ce să-i faci tu esti tu şi eu sunt tu. Chiar aşa de prost mă crezi tu, să sti că prea mai subapreciat. Sper să-ţi fi luat blugi, oricum arăţi foarte bine – nu glumesc deloc – f.f. bine, numai să nu te îngrasi din nou. Un sfîrsit atît de groaznic, nu m-as fi gîndit vreodată că pot suferi atîta. Of !…,,

23,02,1989

,,…Dacă nu primesc nimic pînă luni de la tine, voi încerca să te sun, iubiţelul meu drag, ce dor mi-e de tine, de abia astept să fim împreună, cu toate că acuma plutim într-o situaţie confuză. O suspiciune – cred – din partea ta – sau mă însel…,,

,,…n-as vrea să te stiu abătută. Precis te gîndesti că te voi chinui cu gelozia mea, dar distanţa mă determină să am numai gînduri negre…,,

,,…Să sti că eu sunt sincer cu tine, of! De ai fi si tu la fel ca mine. Eu nu am nimic împotrivă să te distrezi, nu-s egoist cum poate crezi tu, că dacă eu stau închis aici şi nu pot iesi nicăieri, îţi cer şi ţie acest lucru – nu - !…,,

,,…Te rog gîndeste bine să nu faci vreo imprudenţă – acum cît mai este timp…,,

06.03.1989

…Sti că bine am făcut că am fost la timp – ptr. că noi avănd învoire ne-au numărat bob cu bob. Sînt tare îngrijorat în privinţa ta dacă – cum ai călătorit – şi dacă n-ai avut probleme şi necazuri…

…Of! …cît mai trebuie să suferim. De ce? Oare cu ce am greşit noi atîta – dar mai sînt 47 de zile pînă la vacanţă, şi vom fi din nou împreună….

…Ieri mi-ai zis că ,, vezi şi eu fac sacrificii ptr. tine ,, sau cam aşa ceva – vezi iar îmi zboară gîndurile aiurea! Dar gata…

…Of! …cine stie pe unde ne va arunca soarta, sînt tare îngrijorat de ce şi unde voi fi. Am auzit că noi n-avem voie să fim cu serviciul în judeţul de unde sîntem aşa că nu stiu ce să mai cred – mare nenoroc am – cine stie pe unde mă vor da?…

…Le-am scris şi alor mei că vrem să ne căsătorim la începutul lunii iulie, iar în august pînă pe 20 – sau imediat după 23 august să facem nunta şi că nu mai vreau să amîn nimic, numai dacă vor intervenii unele neprevăzuturi care să ne zădărnicească planurile. Tu ce zici?…

08,03,1989

,,…Zilele astea e un control f. sever la noi – aşa că îţi voi scrie mîine – iartă-mă nu mă simnt bine deloc, mă supără inima din ce în ce mai tare, nu stiu ce să fie cu mine, doctorul mi-a dat ceva medicamente şi sper să mă simnt mai bine, batăile au luat-o razna, nu stiu, şi aşa nu mai am mult de trăit. Aşa de încîntată erai cînd m-ai supărat dumincă cu acea poveste din autobuz, de unde atîta răutate din partea ta ptr. mine. De unde? Tu mă crezi chiar aşa de prost? Doruleţ! Chiar aşa de prost mă crezi?! Gîndurile mă apasă iar hotărîrile sînt foarte greu de luat, dar cînd presupunerea devine realitate se transformă într-o hotărîre nestrămutată, iar eu cînd îmi pun ceva în cap nu mi-o mai scoate nimeni. Aşa cum le zic şi colegilor mei ,,Eu nu stiu multe,,…Of! Ce crudă-i viaţa cu mine, de ce să sufăr eu atîta ?…

08.03.1989

…Am citi o carte foarte bună – scrisă de mine – şi aşi vrea să-ţi povestesc din ea  – sfîrşitul lipsea – ce ciudă mi-a fost. Era vorba de o prietenie, o prietenie puternică – de iubire, dragoste, zile frumoase, clipe pline de bucurie, de adevărată şi curată dragoste. După doi ani băiatul a trebuit să plece, deoarece părinţii lui se despărţiseră şi el a plecat cu tatăl său – care nu-l prea iubea dar avînd o funcţie importantă din orgoliu l-a cîstigat la procesul de divorţ. Deci erau despărţiţi – fata iubindu-l f. mult precum şi băiatul, din nefericire pt. dragostea lor începeau să-şi facă probleme (de gelozie). Ea îşi spunea că el este o fire slabă, uşor influenţabilă, pentru că fiind şi o fire sociabilă, deschisă se va face plăcut, uitînd-o.

  Ea nu putea înţelege ce mare şi puternică era dragostea lui ptr. ea şi el îşi făcea complexe – iar vorbele prietenilor lui, l-au făcut să fie insuportabil de suspicios şi de neîncrezător în fidelitatea fetei – o iubea mult de tot – iar în scrisorile lor se revărsau numai cuvinte adevărate pornite din suflet şi aşa de mult se mai perpeleau în puternicul atasament ce-i lega. Încet, încet fata lua unele impulsuri ca fapte ale trădării fiinţei iubite – era foarte nervoasă  – şi-şi făcea multe complexe pe această problemă – procese de constiniiţă – şi cîte şi mai cîte iar cu timpul a început să nu-i mai reproseze nimic din suspiciunile ei. Cu timpul băiatul a reuşit la facultate iar dorul de ea îl chinuia cumplit – se întîlneau se iubeau iar despărţirea era crudă şi dureroasă ptr. el. Încet, încet fata nu mai nutrea, o dragoste curată – dar îl dorea de soţ datorită prespectivelor ce i se arătau în faţă. Într-un concediu a plecat într-o localitate la o mătuşă de a ei – cu el nu se putea întîlni din cauza părinţilor. Verişoara ei îi tot reproşa timpul pierdut pînă atunci – pentru că el fiind la şcoală plecat de atîta timp o înşela sigur  – iar ea le lua toate de bune. A cunoscut şi ea un băiat şi fiind tînără, dornică de nou, de senzaţii tari, fiind şi femeie a căzut în mirajul unui bărbat – împinsă de la spate şi de vara ei, indirect. Ea continua să aibe aceleaşi relaţii cu băiatul care o iubea care a îndurat multe, numai că el a început să simtă că ceva s-a întîmplat cu ea – pe urmă a început chinul sufletesc ptr. băiat, ptr. el viaţa nu mai avea nici un rost, se simţea trădat, ratat…

14,03,1989

…Oricum dacă era ceva nu te duceam acolo pentru ca să te compromit, sper că atîta raţiune poate să te antreneze în tragerea unei concluzi…De fapt de ce ai veni la mine? Numai pentru că am insistat eu, sau mai bine zis, că faci şi tu sacrificii pentru mine, bineînţeles la reprosurile mele. Oricum îmi pare bine că pe 7 seara te-ai distrat, oricum esti liberă să faci ce vrei, iar soarta de care tot pomenesti îşi arată colţii cu momente grele şi de cumpănă-n viaţă, depinde cum reusesti să treci peste ele, zic 7 seara ptr. că nu mă însel şi nu trebuie să te explici sau să mă contrazici. Mi-e greu, mi-e f. greu, dar vorba ta ,,TOŢI ZIC AŞA ,, Orice înduri în viaţă, dar cînd vezi că te zbaţi pentru ceva nobil şi ptr. binele familiei tale, iar acea persoană cade aşa de uşor în mrejele vieţii de huzur al influenţei, astea-s bănuielile mele pe care nu am cum să le confirm…,,

,,…Stiu că acum mă crezi un prost! Da stiu, iar firul se subţiază mereu, şi mi-e tare frică să nu se rupă. Oricum mă resemnez cu gîndul că n-am noroc. Întîlnirea cu tata de duminică a fost un dezastru ptr. toată viaţa mea, de fapt ce să-ţi spun…Oricum nu voi mai spune tot ceea ce gîndesc, voi deveni pasiv la chinurile sufleteşti care nu vor să treacă. De ce? Cu ce am gresit? De ce atîta ghinion, pe cine am supărat. Cu ce am gresit în faţa ta,…de fapt nu mai e mult – de ce -. Atăt de aproape de finiş, atît de aproape de libertate – şi tu – de ce? Nu vreau să cred că ereditatea se reflectă în toate modurile, de fapt e ultimul meu gînd, care ţi-l mai spun, am vrut să fiu sincer pînă la capăt pentru ca să nu am mustrări de constiinţă. Oricum eu mai sper – dar ce sper nici eu nu stiu – sau în ce.

      Tot acel Sorin – care suferă mult – şi cred că zilele mi-s numărate. Păcat mare, păcat, prea multe conexiuni, multe decepţii. Cu drag Sorinu.

20,03,1989

,,…Eu o duc destul de bine – cu sănătatea nu am probleme – uneori mă gîndesc că prea am abuzat de medicamente în ultima vreme, de aceea vreau să o las mai moale, numai că acuma primăvara răcesc foarte repede, aşa e primăvara. Pe aici e timp frumos şi destul de cald, acuma chiar că vine primăvara, se simnte mai des astenia de primăvară, astenia tinereţii si aşa mai departe…,,

,,…În rest totul îi bine, numai că timpul mă apasă, dar acuma cînd primăvara e atît de muncă în grădină, au grijă sefii, după o zi de muncă pe cîmp reusesc să dorm toată noaptea, fapt ce m-a bucurat, căci de mult nopţile mi se par nesfîrşit de lungi, asta-i viaţa…,,

,,…În permisie nu am cum să vin, aş vrea eu dar n-am cum, n-am nici un sprijin, nici moral şi nici material aşa ca mă resemnez şi mă gîndesc la apropiata vacanţă…

,,…Ce mai fac ai tăi, ce mai face nepoţelul, cred că-i mare acuma, o fi cît masa şi cred că merge copăcel, copăcel. Dură-i viaţa, cine zicea, nu mai reţin bine – de fapt nu mai reţin deloc ,,Viaţa-i o luptă, deci luptă-te,, dar uneori esti ca un Don Qihote, te lupţi cu morile de vînt. Eh ! ce să-i faci…,,

30.03.1989

…Ce le-ai spus? În legătură cu tabelul acela cu rudele (acolo unde este trecut NUMELE – matuşii tale) trebuie scris şi numele purtat anterior în paranteză – după, de exemplu … – unde scrie… (pui …), de fapt nu unde scrie ci lîngă dedesubt în paranteză…

…Fiecare dintre noi are defecte – dar ce pot face eu dacă sînt de modă veche – iar pe deasupra eu nu accept nici o cale de compromis în nici un caz – aşa că aşa sîntem, şi nu cred că am fost aşa de rău, dar tu vrei să mă schimbi în sensul viziunii tale….

03.04.1989

 …În fiecare an – cînd se împlinea această zi de 8 aprilie, nu puteam să fiu fericit – de fapt – exceptînd o singură dată cînd eram împreună. – În ceilalţi ani mai bine zis – ţi-am povestit cum mi-am petrecut zilele mele de nastere… – excepţie şi clasa 1 secţia germană, zic eu acuma –

- dată indescifrabilă -

… de ce oare? de ce? Of! Se poate aşa ceva, de ce oare? Sînt un om ratat! Las cînd voi fi lîngă tine îţi voi confirma şi-ţi voi demonstra toate suspiciunile mele. Credeai că eu stau aici ca să fiu ceea ce n-am fost niciodată? Ai să vezi! De ce oare? De ce? Şi ptr. ce?

Trebuia să nu renunţi,

să nu pleci din calea mea,

vezi cum clipele de atunci

mistuiesc inima mea,

te-am strigat, nu mi-ai răspuns

vai ce clipă grea a fost,

iar acum să revenim,

sincer nu mai are rost,

poate îţi vei aminti,

de-un băiat cu ochi căprui,

şi ce mult vei suferi,

cînd vei fi a nimănui,

poate a fost un vis ciudat,

care a fost de mult uitat,

pe al rozelor parfum,

să ne mai iubim odat,

sincer numai are rost.

…o poezie citită demult – zic eu acuma -

05,04,1989

Felicitare de la prietenă.

,,…As vrea să-ţi dăruiesc un cîmp nesfîrsit de flori multicolore iar noi să străbatem împreună acest ţărm al fericirii şi iubirii eterne…,,

06,04,1989

,,…În ultimele zile n-am făcut prea multe, aceiasi viaţă cotidiană, bineînţeles cotidiană pe plan local. Tu ce mai faci, după cîte îmi scri şi tu duci aceiasi viaţă cotidiană …,,

,,…Mi-e tare dor de ei de tine de toţi dar la urma urmei nu mai este mult şi termin cu zidurile acestea, şi de învins voi reusi să înving aceste ziduri numai prin răbdare, iar răbufnirea va fi prea lentă ptr. căt timp am stat în scoală…,,

08,04,1989

,,…drumul pe care am plecat mă pune la grele privaţiuni. Aşi fi vrut să am măcar cîţiva bani (lei) pentru ca să ţi pot trimite să te gîndesti puţin şi la mine. Mai este puţin, dar parcă ar fi 100 de ani de stat în ,,Bastilia,, asta…,,

13.04.1989

…E – dar tu nu-ţi poţi da seama de toate astea – decît atunci cînd ţi se explică un fenomen mota – mo – iar înţelesul e greoi – bine ai spus tu că atunci cînd ai citit-o n-ai înţeles nimic – e drept nici eu nu cunosteam toţi termenii dar mă gîndeam şi prin paralelism cu ceea ce e între noi să trag concluzii – dar dacă de pe acum îmi pui aceste probleme – atunci cînd voi fi epuizat toate cele pe care le cunosc ce vei face? Mi-e dor de tine mobidicul meu, mic şi rău…

…să mergem în vizită pe la …,… pe la … – dar noi sîntem prea izolaţi – nu-i aşa sau e mai bine aşa. Tu ce zici? …

…sunt trup şi suflet ptr. tine dar tu mă dezamăgesti – de  ce oare,de ce?…

…ceva la nelocul lui despre tine aş fi un om ciuntit sufleteste…

…- pe veci te voi iubi!…

27.04.1989

,,…Ai văzut cum am crezut în vorbe, şi-mi pare rău că n-ai venit şi tu în curte să vezi şi să auzi ce au discutat, bineînţeles n-ai vrut să te complaci în situaţia aceea, am fost eu un prost că m-am dus pînă acolo, ce tîmpit, ce să-i faci, nu stiu ce a fost atunci în capul meu, stiu că te gîndesti aiurea dar după cum au spus şi tovarăsii n-am avut de a face cu nimeni…,,

02.05.1989

,,…şi am intrat în singura lună pe care o voi sta în întregime între zidurile nemiloase ale momentului, care se vor nărui în totalitate în august – la mijlocul lunii -…,,

    ,, …Mi-e tare dor de tine iubiţel dar odată şi o dată trebuie să înţelegem că viaţa nu-i o socoteală pe care o poţi face de două ori, ce ai făcut e bun făcut, n-ai cum îl drege – indiferent de modul vădit -, tot aşa cum nu poţi îndrepta o scădere gresită, făcând bine o adunare…,,

     ,,…Ce să facem în cazul ăsta, că te simţi aşa bolnavă, nu mai poţi aştepta o lună până vin eu în practică, aşa că te rog foarte mult încearcă să mergi neaparat şi cît mai repede la doctor, ai putea face cancer şi mi-e tare frică – te rog din suflet, poate la Vatra Dornei vei reuşi să mergi – dar tu şti mai bine, şi toate sunt numai din vina mea, ştiu, numai eu sunt vinovat, vrei acuma să mă împovărezi pentru mai multe motive ale tale pe care le înţeleg, frica-i mare…,,

,,… dar problemele mă vor ajuta să-mi uit necazurile. Ce să-i faci aşa-i viaţa…

XIV.

ERAM ÎN CORZI

 

     Timpul în spatele gardului de la care mă uitam cu jind la cei ce erau în partea cealaltă pentru mine parcă stătea pe loc, nu mai rezistam trebuia să ies şi eu, vedeam că ceilalţi aveau bilete de voie, învoiri iar eu doar rar şi cu foarte mare greu primeam vreo unul şi ce-mi trece prin cap, tot aud eu că alţii mai fug peste gard şi se duc în oraş şi vin doar noaptea. Aşa am început să-mi fac planuri să sar şi eu gardul, dar cum, încep eu să urmăresc cum se făcea paza şi numai ce găsesc o breşă pe unde se putea sări, să scap fără să fiu prins – zis şi făcut -.

     Într-o seară o iau la sănătoasa peste gard şi nu mă opresc decât în oraş la telefon, după acea zi ieşeam mai des pentru că ştiam că n-au cum să mă prindă pe acolo.

    Nu după multă vreme cunosc câţiva prieteni cu care ne întâlneam la cineva acasă, mai târziu aflu că unul dintre ei vroia să fugă din ţară. După acele întâlniri simţeam pe cineva în urma mea iar într-o zi tot aşa sărind gardul – parcă eram teleghidat tot vroiam să merg în oraş să mă întâlnesc cu acei prieteni iar unuia îi ziceam ,, mobidyc ,, care era prieten cu mine, – şi cum săream gardul văd pe unul de la comenduire care era de la cei care îi interesa ce făceam noi în scoală şi pe care îl cunoşteam din vedere, ştiind că-i omul care ne dă afară. Numai cel văd pe acolo prin oraş că se apropie de mine, era cu încă unul îmbrăcat miliţian şi era aşa de aproape că mai să pună mâna pe mine dar eu îl dibuiesc pentru că eram obişnuit încă de pe vremea liceului şi ştiam că sunt după mine dar îi mai driblam şi nu aveau ce să-mi facă pentru că nu aveau vreo dovadă împotriva mea, si i-am păcălit  pe urmăritori băgându-mă într-o budă colectivă – scuzaţi expresia – până ce au trecut de mine iar eu am ieşit şi am luat-o în sens opus până la şcoală.

  Toate astea câte s-au adunat iar pe deasupra şi pentru simplul fapt că cunoscusem pe cineva care vroia să fugă din ţară, motiv care ducea la umplerea paharului meu. Intuind eu ce se întâmplă n-am mai călcat pe acolo, îmi dădeam seama sau m-au făcut să-mi dau seama că erau pe urmele mele şi că-mi purtau grijă exmatriculării din vari motive încă de la început pentru că nu eram dorit, aveam presimţiri, şi spre deosebire de celelalte episoade de data asta nu l-am văzut pe secretarul de partid pe aproape – aşa era să fie să ajung într-o prăpastie cât mai adâncă -.

  Colac peste pupăză într-o zi, fapt ce a început să mă preseze mai apăsat cu urmăritorii lor când într-o învoire ieşind într-un camping unde erau diferite chioşcuri la care se servea bere iar eu oprindu-mă la unul încep să mă pilesc din două beri deoarece nu prea eram obişnuit şi mă prindea repede de ajungeam ca şi cetăţeanul turmentat al marelui dramaturg Caragiale  “Eu cu cine votez…” iar în euforia mea l-am făcut pe unul de pe acolo căruia nici chipul nu îl mai reţin să se simtă într-un fel anume cred că era de pe la partid, ceva sef, că-i aşa şi pe dincolo – dar nedreptatea era la ea acasă – nu mai reţin ce i-am spus, ce oare i-oi fi spus aşa de grav de au început mai tare să mă preseze cu urmăritorii lor.

       Şi aşa au continuat cu urmărirea mea, când ieşeam din şcoală pe poartă îi simţeam tot timpul în urma mea, uneori mă şi intimidau iar câteodată îl vedeam pe câte unul îmbrăcat în ţinuta lor fudulă cum trecea pe lângă mine făcându-mă să am presimţiri şi mă cuprindea o frică pe care nu am cuvinte să o descriu.

    Într-o zi fiind în practică dinainte de absolvire mă duc până la mătuşa mea la Timişoara care lucra la spitalul judeţean la cabinetul de Planing Familial pentru ca să cumpăr verighetele pentru nunta pe care o stabilisem la două zile după ce ajungeam acasă de la şcoală.

  Să-i fi văzut cum erau pe culoarele trenului şi pe culoarele spitalului după mine iar eu aveam o frică de cum numai atunci când eşti anchetat o aveai, aveam tăria să nu clachez, asta m-a ţinut cred pe picioare până se apropia punctul culminant şi apoi deznodământul, şi mai cred că nu se grăbeau pentru că aveam stabilită data nunţii, îi vedeam – cred, cum zicea cineva – numai atunci când vroiau ei să-i văd.

    De la Timişoara am luat-o spre Bucureşti cu trenul să mă întâlnesc cu soacra şi cu viitoarea mea soţie să-şi cumpere rochia de mireasă iar eu un ceas, ceea ce am şi făcut.

     În trenul destul de aglomerat le simţeam prezenta lângă mine, ce-i de o teapă cu mine ,,pleava şi drojdia societăţii,, îmi vor da dreptate de cum îi simţi, nu prea realizăm eu ce se întâmplă cu mine pentru că spaima era aşa de mare şi de apăsătoare încât am fugit de ei prin culoarul trenului care mă ducea la Bucureşti şi ajungând acolo, eu mergând repejor în primul vagon iar ei la câteva în urmă şi era aşa de aglomerat că, când am coborât mi-au pierdut urma, dar nu pentru mult timp.

        Ajungând în capitală mă întâlnesc cu soţia şi cu soacra şi mergem la cumpărături, nu după mult timp îl observ pe unul cu ziarul făcut sul că-i după mine, de acuma nu mai îndrăznesc să fug pentru că eram şi cu alai după mine, şi ziceam în sinea mea când treceam dintr-o stradă în alta pentru ca să acopăr fuga mea de mai înainte,

- cum fug uite că vin înapoi şi merg încet.

   Poate uni vor zice că am avut mania persecuţiei dar cei care au suferit ştiu la fel de bine ca şi mine sau poate mai bine cum erau prigoniţi şi cum se simţeau de urmăriţi.

       Ar fi o poveste întreagă despre umila mea viaţă, dar ce să vă spun de cum mă fotografiau când eram urmărit, să vedeţi ce îndemânare aveau că nu puteam să evit, apărea câte unul cu un aparat de fotografiat de tipul vechi şi mare cu care se făceau poze de la piept, apărea în faţa mea chiar de după un colţ la o distanţă destul de mică şi mă fotografia de nu puteam să scap sau cu un aparat foto pe care îl ţinea pe o carte şi întorcea cartea în aşa fel pentru ca să mă poată fotografia chiar în momentul când ieşeam dintr-un magazin şi pentru ca să nu pot să evit, şi cum zicea cineva – şi mă repet – îi vedeam doar atunci când vroiau ei să-i văd.

    Mai târziu îmi spune mama ca şi altul din acelaşi oraş cu mine a avut probleme în şcoală vroind să-l dea afară pentru că bunicii lui erau chiaburi, iar pata asta m-a urmărit şi când am ajuns la noul meu serviciu.

  Toate astea m-au făcut să fac legătura cu prigoana mea din şcoală iar dedesubturi, motive şi invective se găseau multe iar altele se mai şi confecţionau, şi uite aşa  reuşesc să termin şcoala – aveau ăştia un plan lugubru cu mine de mă lăsau aşa după ce am reuşit să fug de ei, aşteptându-mă vremuri tulburi- iar când ajung acasă mă şi îmbrac în mire şi mă pregătesc de nuntă. Toate erau aproape gata dar cu foarte mare greu, nu vroia nimeni să le dea carne şi de abia după multe rugăminţi au primit aprobare pentru că aşa era la odioşi dacă vroiai să cumperi carne de la abator pentru nuntă trebuia să primeşti aprobări, – de ale partidului – nici nunţile odioşii nu te lăsau să le ţi toată noaptea, – astea toate pentru că copii trebuie să ştie şi să nu mai laude vremurile odioase -.

    Mergem noi la starea civilă ne căsătorim iar apoi mergem la localul închiriat să înceapă nuntă, nu după mult timp, aflu eu acum, au început să se certe muzicanţii fiind calmaţi până la urmă de neamuri. Cine era ca mine cu două perechi de naşi – fală mare traistă goala – cu bani din credite luaţi de părinţi şi cu porcul vândut pentru ca să-mi poată face nuntă. Unul dintre naşi era pilot iar întâmplarea face să fie şi câţiva colegi de şcoală sau serviciu cu un elicopter pe acolo împrăştiind prin zona ceva, nu ştiu dacă li s-a cerut sau nu dar ştiu că s-au învârtit cu elicopterul deasupra localului unde a avut loc nunta şi au aruncat flori dar eu nu realizăm ce se întâmplă lângă sala de nunţi şi nu realizam nici ce se întâmplă cu mine, eram într-o stare de urmărit, mă tot uitam după cel de la comenduire dar nu era nici unul pe acolo, sau nu i-am văzut eu.

      La 12 noaptea se termină nunta iar cu aprobare se ţine până la ora unu pentru că odioşii nu te lăsau să simţi că trăieşti, după care la culcare pentru că eram obosit şi cam pilit.

  A doua zi vorbesc cu soţia mea să mergem la popa să ne cununăm fără să ne ştie nimeni dar nu se putea pentru că prima dată trebuia să ne spovedim, eu m-am spovedit dar soţia n-a putut aşa că ne-am întors acasă şi am amânat.

     Între timp la noi acasă părinţii mei au întins o masă lungă pe iarbă să se ţină “Blidul cu grâu”  un obicei străbun pe care maramureşenii îl respectă, eu uitasem de el şi când ajungem acasă mă ia mama deoparte în holul mare şi numai ce-mi trage o palmă de o ţin minte toată viaţa şi apoi certurile erau la ele acasă, trebuia să plătesc un cântăreţ iar soţia nu era de acord, mama făcea presiuni asupra mea – totul era o vrajbă – să se respecte obiceiul şi să se dea pălincă la oameni când plecau acasă, sora mea şi bunica puse de mama strângeau de pe mese pentru a două zi la blidul cu grâu, ceea ce unii adică neamurile soţiei nu vroiau  şi uite aşa certurile o ţineau lanţ – şi-o fi băgat ăla cu corniţe coada şi pe acolo -.

      După câteva zile mă întâlnesc şi eu cu un unchi de al meu, unchi care cred că a era printre puţinii, care au câştigat statul român într-un proces sfidându-i pe cei care ne vânau cu ură în acele vremuri, şi mă invită sau îl invit la o bere, nu după mult timp îl observ pe cel de la comenduire că se fofilea după mine. Acuma începeau să se arate mai des, ieşim noi afară şi fără să zic la nimeni nimic o iau spre casă. Erau pe aproape.

Se termină cele câteva zile şi trebuia să mă prezint la serviciu – ce lipsit eram de faptul de a şti că aveam dreptul de un concediu pentru luna de miere -.

 Astea se întâmplau la sfârşitul lunii septembrie 1989. Mă duc eu la serviciu şi numai ce nu încep cu presiunile asupra mea, colegii tot şuşoteau pe la colţuri evitându-mă parcă eram ciumat, nu ştiu dar parcă le-aş fi făcut ceva de toţi se fereau de mine. Când îi vedeam că vorbesc pe la colţuri simţeam că vorbesc despre persoana mea, că mă dau ăştia afară. O fi dat holera peste noi.

    Stăteam la un hotel la o mansardă fără geam cu un miros lugubru iar noaptea – nu ştiu cine – cineva tot o speria pe soţia mea bătând cu putere în uşă, a doua zi ne era bună de nimic. Frigul ce l-am îndurat în acea iarnă pentru că tot din răceală în gripă dădeam şi din gripă în răceală iar medicamentele făceau parte din hrana noastră zilnică pentru că aşa erau vremurile şi pentru că căldura era numai pentru unii, majoritatea populaţiei tremura de frig între betoanele făcute la normă, iar cu exodul de la ţară la oraş cu coloşii industriali care lucrau mai mult pe stocuri au reuşit să distrugă o ţară întreagă.

De la hotel ne-am mutat la o gazdă care nu avea lemne şi s-a îmbolnăvit soţia de rinichi. Tot din boala în boală eram.

   Eu le mai trăgeam pentru ca să scap de clănţănitul din dinţi şi de spaima ce o aveam ştiindu-i pe ăştia după mine iar soţia să dus acasă la părinţii ei pentru scurtă vreme. De multe ori mai trăgeam câte o cântare – cum îmi place să-i zic eu – când sânt supărat şi alungat de peste tot.

“Mai întoarce doamne roată,

să-mi mai văd odată soarta,

să-mi văd anii tinereţii,

să-mi văd fericirea vieţii,

care fără de rost s-au dus.”

    În această perioadă hotărâm, eu şi soţia să ne cununăm la preot – zis şi făcut – rugăm noi pe o pereche de naşi să ne cunune şi ne hotărâm să o facem la părinţii lor acasă într-o comună departe de toţi şi de toate. O facem şi ne cununam fără să ştie nimeni iar preotul când a plecat din casa îşi făcea un semn de parcă vroia să scape de duhuri rele făcându-şi cruce când ne-a văzut aşa speriaţi de parcă ne fugăreau turcii. Cred că ne vedea aşa de speriaţi – mai mult eu care aveam atâta stăpânire de sine, ştiindu-mă şi simţind că sunt urmărit – încât s-a speriat şi el grăbindu-şi paşi de pe lângă acea casă în care ne-am cununat. Nu ştiţi la ce presiune eram supus pentru ca să clachez – realizez eu acuma – să fug iar de ei sau să fac vreo prostie, eram aşa de păzit să nu care cumva să fug din ţară, dar parcă eram cu capul în nori de nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Tot aşa speram să-i “driblez”, în subconştientul meu speram să nu ajung să cad într-o prăpastie mai mare şi tot mai mare. De multe ori când veneam spre casă treceam prin dreptul unei biserici, de speriat şi hăituit ce eram îmi făceam cruce cu limba-n gura să mă ajute Dumnezeu. Eram în corzi.

                                         XV .                                         

REVOLUŢIA

     Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea cresteau, cred că se apropia punctul culminat al urmării mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, stau eu la serviciu ce stau iar apoi spre casă, credeam că s-a terminat, dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia  mă tot urmăreau şi mă intimidau, iar într-o seară când mergeam la serviciu şi luând-o prin centrul oraşului – nu aveam de ce să-mi fie frică – numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut pentru că era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul.

   Norocul meu c-a venit revoluţia şi n-au apucat să transpună în practică efectiv şi pe moment hotărârile luminoase ale odioşilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau şi mai rău să ajung cu flori pe piept – spune o vorbă din popor- sub vari motive (făcând aşa o paranteză).

     Apropo de revoluţie pentru că mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze, dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci era  revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic.

XVI.    

PENTRU MINE TIMPUL A STAT IN LOC

 

   În primi ani de după revoluţie eram ameninţat cu bătaia printr-un gest iar mai târziu bătut lângă o trecere de pietoni de nu m-am dezmeticit decât lângă o şosea pe un bolovan, aflând mai târziu că mi-au spart stânca temporală. Insinuau prin diferite semne că îmi place acelaşi sex încât mai târziu am ajuns sa-mi controlez fiecare gest pentru ca să nu se interpreteze greşit. Colegii mă evitau, nu reuşeam să mă acomodez şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea, stare care am avut-o şi mai târziu în timpul facultăţii. Erau vremuri tulburi spunea cineva.

      La referendum cu noua Constituţie s-au făcut tabele cu cei care sunt de acord, eu aveam impresia că colegii credeau despre mine că sunt împotriva ei şi că-mi plac vechile partide istorice, că sunt de al regelui, eu stiam că pe rege l-a adus în ţară Dl. Maniu pe Dunăre iar ziua regelui era 9 mai şi nu se putea sărbători deoarece era ziua unirii de la 1918, de aceea se sărbătorea pe 10 mai. Scuzaţi inepţia dar aşa credeam pe atunci prin anii 90. Cînd s-au adus tabelele – ziceam în sinea mea, cum nu sunt de acord, uite că şi semnez – am semnat dar la alegeri tot cu dreapta am votat. Nu-mi plăceau cei de stânga, se forma o nouă categorie socială de sânge albastru muncitoresc care s-a perpetuat, la vot mă uitam în sus să nu mă vadă care cumva cum votez şi că-mi plac vechile partide istorice. Mă simţeam tot urmărit. Toată viaţa din 90 şi până azi eram şi sânt de dreapta. Prin anii 91 – 92 nu mi s-a permis să intru la Academie, şi zic permis pentru că am învăţat subiectele pe care le-am aflat mai tîrziu, îmi dau seama de abia acuma că nu eram dorit. La limba germană nu-mi făceam griji pentru că vorbesc fluent germana, la istorie am învăţat foarte bine subiectul iar gramatica mi-a plăcut, o stiam foarte bine şi o ştiu. După ce m-au respins  – să nu ajung să dau examen -  ziceam in casa chiriasului;

- pentru mine nu s-a schimbat nimic.

     Dar asta-i altă poveste cum zicea o personalitate la televizor, lupta de clasă a continuat şi după 90. Şi zic, puteţi  interpreta cum doriţi, dosarele mele nu mi le-au găsit încă cei de la C.N.S.A.S. şi pe care le caută – o fi ajuns pe la Berevoieşti, încă nu ştiu – dar cei de teapa mea “pleava şi drojdia societăţii” ca si alţi hăituiţi sau oropsiţi ca şi mine sau cei cu arborele genealogic ca şi al meu îmi vor da dreptate.

     Cred că nu s-a vrut să mi se arate dosarele pentru ca să nu pot demonstra în contradictoriu cu decizia mea de pensionare de mai târziu din 94, de cum eram înainte de 89, anul pe care îl menţionează decizia că m-am îmbolnăvit .

 Ce să-i faci anii 90, parcă m-ar fi bătut minerii, zicea cineva.

     Mi s-a refuzat orice promovare iar în martie 94 m-au pensionat forţat la 28 de ani cu o pensie mizeră iar memoriile adresate de mine pentru a fi reabilitat au ajuns să fie dezavuate,

- am ajuns pensionar la 28 de ani -

     La sfârşitul deciziei scrie că anul îmbolnăviri mele este 1989 pentru ca mai apoi să treacă 1990 iar acum recent că m-am îmbolnăvit la 01.01.1990. În prima decizie a rămas scris că trebuia să fiu dispensarizat teritorial în urmă cu patru ani, adică martie 89 iar în contradictoriu vor putea spune ăştia că până în 89 eram urmărit şi prigonit iar din 90 m-am îmbolnăvit, cine o să-i creadă pe ăştia care reprezintă instanţele morale, dar frica nedreptăţii şi ameninţărilor îi mare. Cu permisiunea dvs. vă las să mă judecaţi prin această “Petiţie către vremurile odioase”.

   Mi-am făcut analizele prin 93, am făcut şi E.K.G. şi mi-au ieşit bune după tratament, n-am avut reumatism la inimă şi m-am bucurat. Mă dureau spatele iar la radiografie la Timişoara mi s-a spus că am spină bifidă. Când mă întreba la comisie;

 - ce probleme de sănătate aveţi?

Le răspundeam că am probleme cu spina bifidă de pe vremea odiosului, probleme pe care le am şi azi. Mă doare.

      Toată viaţa mea eram un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte. Pentru mine nu s-a schimbat nimic iar familia mea suferea, batjocorit pe şantiere pentru că pensia foarte mică nu-mi ajungea nici să-mi plătesc datoriile, bine că lucra soţia, reuşeam cam până aproape de sfârşit de lună să avem bani iar apoi Dumnezeu cu mila părinţilor şi cu bani împrumutaţi de la colegele soţiei.

     In prezent cu ajutorul plăţii facultăţii de către părinţi, de soţie şi de mine sunt licenţiat, Ştiinţe Juridice, Universitatea Oradea, Facultatea de Drept la stat la zi, absolvită in 2007 cu nota de licenţă 8 şi pensionar. În facultate colegii mă tratau ca pe un coleg fără să mă simt dat la o parte, iar eu care toată viaţa am avut episoadele mele cu prigoana şi cu marginalizarea eram un om normal, mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, dar cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate,, pot simţi, cu tot respectul şi respectând proporţiile faţă de ceilalţi. În facultate mai treceam pe lângă vre-un vrăjmas dar nu m-am mai simţit urmărit, umilit, batjocorit ci doar puţin călcat pe sau în picioare de profesori, mă simţeam ca şi la examenele parţiale ale mele şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea.

     Din anul doi am avut probleme cu un profesor la Obligaţii, şi atâta m-a picat şi m-a purtat prin toată materia până la licenţă, un an şi jumătate mai târziu după facultate. Trebuia să mă mut pentru un examen de la Timisoara la Oradea, din lac in puţ, dar până la urmă l-am luat foarte greu, era oral şi când să-mi pună nota ce mai învârtea pixul în mână şi ce ma mai tensionat. Mi-a dat un şase după ce i-am scris şi spus toate subiectele spunându-mi ;

- aşa-i ce greu este dacă nu l-ai luat la timp.

    În vacanţe munceam şi pe şantiere pentru ca să-mi plătesc facultatea şi trăgeau pe mine ca pe hoţii de cai, câtă nedreptate, încât m-am specializat în zugrăveli, lucrând cu ziua.

   Mă repet, nu vreau să mă acuzaţi de mania persecuţiei pentru că poate o să vină apă şi la moara noastră aşa că nu mai scriu la nimeni nimic şi nu trimit această petiţie nicăieri dar şi aşa o să o scriu pentru mine.

Tot înainte cu dăi şi luptă şi dăi şi dăi şi luptă, ambiţioşii ăştia, toată viaţa mea m-am simţit un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte. Pentru mine a stat timpul în loc.

Bată-i Dumnezeu să-i bată de comunişti.

Cu respect.

Sorin A.


 

Cuprins:

I . EU DE LA NAŢIONALIZAREA ŞI  ETATIZAREA BĂNCILOR 47 –      

       48 ŞI PÂNĂ AZI

 II. MAŞINILE MORŢII                        

 III. COPILĂRIA                                                                                       

 IV. LA CAPĂTUL LUMII                                                                      

 V. PRAGUL PREA ÎNALT AL ŞATREI – PRISPEI –                       

  VI. PROSTIT DE DOI VECINI                                                               

VII. LICEUL                                                                                              

VIII.URMĂRIREA                                                                                   

 IX . ARMATA                                                                                           

 X. ACASĂ LA MAMA                                                                          

 XI . FABRICA                                                                                           

XII. ŞCOALA                                                                                            

XIII. COLAC PESTE PUPĂZĂ                                                                 

XIV. ERAM ÎN CORZI                                                                              

XV. REVOLUŢIA                                                                                     

XVI. PENTRU MINE TIMPUL A STAT IN LOC              

Sursa imagini : internet  (multumiri)      

29 Apr
2012

Cu Mama’n rugă

E-atâta dor ce ne desparte,

Atâta apă şi pământ…

Le-aş înghiţi ca Fătul din poveste,

Le-aş face pulbere

Să-ţi dau de veste,

Că nu mai am de străbătut nici creste,

Nici apă multă, nici văzduh.

Că sunt aici, aproape, la fereastre

Tu nu mă vezi,

Dar am să-ţi dau de veste

Prin vântul ce s-agaţă în copaci,

Prin ramura ce cade-

Iar tu taci.

Taci şi tresari privind departe

Închide ochii iar,

Şi-ai să mă vezi

Ne-om întâlni din nou în rugăciune

Fă linişte din nou,

Şi ai sa crezi !

Măicuţa mea, noi ne-ntâlnim în rugă,

Aşa fusese vorba când plecai

Că vom străbate munţii de-i musai,

Ş-om fi din nou, în rugă împreună.

Nu te uita afară pe ferestre

Că semnul meu a fost,

dar nu mai este.

Am coborât la tine în odaie,

Să văd cum arde candela vioaie.

Să simt din nou cum mâna ta plăpândă

Se împreună cu-a mea-n sfântă rugă

Să mi-amintesc din nou cum mi-arătai

Demult,

încet,

toti paşii către Rai

Ce pace e aici la tine, mamă

Şi ce gropiţe ai

la margine de pat !?

Gropiţe ce genunchii tăi să-i ţină,

Gropiţe ce genunchii le-au sculptat…

Închide iarăşi ochii’n rugă, mamă

Şi nu-i deschide chiar deloc, zic eu

In casă candela-i aprinsă-

E Lumină-

Noi ne-ntâlnim pe prag la Dumnezeu.

By Rodica Stan, Ph.D.
Madison Heights, Michigan

28 Apr
2012

Fapte şi cuvinte de învăţătură ale părintelui Cleopa

1. Parintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, ”Imparateasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stapana noastra?”. De aceea nu era zi in care sa-i fi ramas necitit Acatistul Bunei Vestiri si cateva canoane din Bogorodicina.

2. Spunea Parintele Cleopa: ”Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Imparateasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu-Cuvantul, usa luminii, ca lumina cea neapropiata ganditoare prin ea a venit in lume. Ea este usa vietii, ca Viata Hristos prin ea a intrat in lume. Ea este poarta cea incuiata prin care n-a trecut nimeni decat Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel”.

3. Mai spunea: ”Maica Domnului este scara catre cer, pod catre cer; porumbita care a incetat potopul pacatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit incetarea potopului. Este cadelnita dumnezeiasca, caci a primit focul dumnezeirii si Biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatalui, Maica Cuvantului si Biserica Duhului Sfant”.

4. Spunea iarasi: ”Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pamantul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pamantului. Iar Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata pamantului, ca ea este din neamul nostru. Este din semintie imparateasca si arhiereasca”.

5. Zicea batranul: ”Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria in brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute”.

6. Iarasi spunea: ”Stiti voi cine este Maica Domnului si cata cinste, cata putere si cata mila are? Este mama noastra, ca are mila si de saraci si de vaduve si de crestini. Pururea se roaga Mantuitorului Hristos pentru noi toti”.

7. Aproape in fiecare predica Parintele Cleopa ii intreba pe crestini: ”Aveti voi icoana Maicii Domnului in casa?”, ”Dar candeluta la icoana Maicii Domnului aveti?” Si ii sfatuia: ”Sa luati ocrotitoare si ajutatoare pe Maica Domnului, Mama noastra din cer si de pe pamant! Imparateasa cerului si a pamantului!

Daca o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu candeluta aprinsa si seara un paraclis, veti avea ajutor si in timpul vietii si in clipa mortii si in ziua Judecatii… Stiti voi cat poate Maica Domnului inaintea Tronului Preasfintei Treimi? Daca nu era ea, cred ca lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!”

8. Celor care dadeau slujbe la biserica, le zicea: ”Aici am pus slujbe mari, dar daca omul acasa nu face nimic, se implineste ceea ce zice in Sfanta Scriptura: Cand unul se roaga si celalalt nu se roaga, unul zideste si celalalt strica! Atat va dau: dupa rugaciunile de dimineata sa cititi Acatistul Bunei Vestiri cu candeluta aprinsa. O sa vedeti ca Maica Domnului este grabnic ajutatoare!”

9. Spunea ucenicul sau: ”Cand am venit la Parintele Cleopa, i-am spus ca vreau sa raman la manastire. Atunci sfintia sa mi-a zis: ”Daca esti hotarat sa rabzi trei batai pe zi si o data mancare la trei zile, atunci ramai in manastire!” Aceste cuvinte m-au intarit si m-au facut mai hotarat. Am inteles ca trebuie sa pun mai multa vointa si Dumnezeu imi va ajuta”.

10. De multe ori Parintele Cleopa zicea: ”Ce suntem noi? O mana de pamant in fundul unui mormant! Din pamant bun am fost facuti, dar l-am spurcat si mergem in pamant si spurcam pamantul! Ce suntem noi? Intinaciune si mancarea viermilor”.

11. Parintele Cleopa repeta mereu: ”Maine, poimaine ma duc la Hristos! Maine pleaca Mosul Putregai!”, ”Maine nu veti mai vedea decat o cruce in cimitir!”, ”Maine, poimaine, vesnica pomenire Mosului Putregai!”, ”Ia, un harb legat cu sarma!”, ”Maine ma duc la fratii mei. Ei striga la mine: ”Hai, mai frate! Lasa vorba cu oamenii!”

12. De multe ori cand cineva ii canta ”Multi ani traiasca!”, sfintia sa il oprea si zicea: ”Nu asa, ci: ”Vesnica pomenire, vesnica pomenire, vesnica lui pomenire!”” Sau zicea: ”La multi ani, Mosul Putregai!”

13. Celor care spuneau ca ii munceste patima desfranarii, deseori le zicea batranul: ”Moartea, moartea, moartea! Sicriul, lopata, harletul, tarnacopul? Sfantul Vasile cel Mare spune: ”Cand vei vedea cea mai frumoasa femeie din lume, du-te cu mintea in mormantul ei la cateva zile dupa ce a murit. Atata miros greu si curgere puturoasa iese din trupul ei, incat toate closetele din lume nu miros mai rau”. Iata ce pofteai!”

14. Cand voia cineva sa-l fotografieze, Parintele Cleopa ii zicea: ”Cauta un magar, fa-i poza si scrie pe ea ”Cleopa”!”

15. Parintele Cleopa zicea: ”Sfantul Vasile cel Mare spunea ca cea mai mare intelepciune, care il pazeste pe om de tot pacatul si il duce in Rai, la fericirea vesnica, este moartea. Moartea si cugetarea la moarte. Iar in minte si in inima sa avem rugaciunea ”Doamne Iisuse”!”

16. Alta data spunea: ”Trupul acesta ne trage la pamant, asa cum zice Sfantul Ioan Damaschin: ”Pamantul la pamant trage!” Dar noi nu trebuie sa-l lasam, nu trebuie sa ne luam dupa hoitul asta”.

17. Pe femeile care spuneau ca au soti rai, Parintele Cleopa le sfatuia sa nu divorteze, ci mai degraba sa se roage pentru ei: ”Nu-ti zic eu, ci Sfantul Apostol Pavel: De unde stii, femeie, ca nu iti vei mantui barbatul? Nu stii tu ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa si invers?” Si pe barbati asemenea ii sfatuia, si multi se bucurau vazand minuni in casele lor.

18. Multi crestini astazi se tem de farmece si de vraji. Pe acestia Parintele Cleopa ii sfatuia: ”Nu va temeti de vraji! Sa aveti frica de Dumnezeu si grija sa nu-L suparati cu pacatele. Si farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediti-va de pacate, postiti si faceti Sfantul Maslu”.

19. Celor bolnavi care veneau la el, le facea pomelnic si le spunea: ”Cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Sfantul Maslu. Dar nu foloseste, daca omul nu este spovedit. Deci mai intai spovediti-va de toate pacatele si apoi faceti Sfantul Maslu cu cel putin trei preoti”.

20. Tinerilor care voiau sa se casatoreasca, le dadea sfaturi, ii binecuvanta, le facea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ”Rugati-va la Maica Domnului cu post si metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!”

21. Spunea adeseori si acest cuvant la crestini: ”Cand vedeti ca s-a imbolnavit cineva la voi in casa: ori tata, ori mama, ori fiu, ori fiica, oricine ar fi, nu chemati mai intai doctorul, ci preotul ca sa-l spovedeasca. Caci, Doamne fereste, sa-l apuce moartea nespovedit si cu pacate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu ii folosesc la nimic”.

22. Cand cineva se ingrijora pentru vremurile de acum si il intreba: ”Ce o sa fie, parinte?”, sfintia sa raspundea: ”Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Cum vrea Tatal, asa face!” Iar daca cineva zicea: ”Afara este vreme rea”, parintele raspundea: ”Tot ce da Domnul este bun!”

23. Calugarilor si fratilor care voiau sa plece in pustie, le spunea: ”Ai 20 de ani in manastire la ascultarile cele mai de jos? Numai atunci poti sa pleci la pustie! Cine vrea sa mearga la pustie, zice Sfantul Vasile cel Mare, sa mai ia unul sau doi impreuna cu el si sa aiba experienta de ascultare si taierea voii in manastire”.

24. Iarasi zicea: ”Duhovnicul la maici sa aiba varsta de cel putin 50 de ani si 20 de ani de ascultare intr-o manastire”.

25. Chiar si cand bea apa, Parintele Cleopa cerea binecuvantare de la ucenicul sau de chilie sau de la un frate, ca sa ne dea noua pilda de smerenie.

26. Uneori cand se intampla sa intre in chilie si nu putea face rugaciune ca veneau crestinii in urma sfintiei sale, zicea: ”Am intrat in chilie si nu am facut rugaciune. Am intrat ca un hot si ca un talhar!” Si se scula si facea cel putin trei inchinaciuni pana la pamant, zicand: ”Preasfanta Treime, Dumnezeul nostru, slava Tie!” Apoi facea o inchinaciune si la Maica Domnului.

27. Acelasi ucenic spunea: ”Cand ceream binecuvantare sa mananc, imi zicea Parintele Cleopa cuvantul acesta: ”Mananca, bea, dormi!” Si il intrebam: ”Cum vine cuvantul acesta?” Iar el zicea: ”Mananca cand ti-e foame, bea cand ti-e sete si dormi cand ti-e somn!”

28. Sfintia sa vorbea de multe ori de neputintele si bolile sale, zicand despre el insusi: ”Mosul Putregai, 86 de ani, sase operatii, o mana rupta, coastele rupte?” Oricine venea la sfintia sa, punea pe ucenicul sau sa le spuna acest cuvant. Unii spuneau ucenicului: ”Ce ne spui tu aceasta? Noi venim la Parintele Cleopa ca la un sfant! Ce ne insiri atatea boli si neputinte?”

29. A intrebat odata ucenicul pe Parintele Cleopa daca poate merge in afara manastirii fara rasa. Iar el a zis: ”In ziua in care mergi intr-un loc si iesi din manastire fara rasa, sa faci 1000 de metanii! Chiar daca n-o porti pe tine, s-o ai cu tine”.

30. Ucenicul sau mai spunea: ”Pe sfintia sa nu l-am vazut niciodata stand fara centura sau dezbracat de dulama. Ba inca mereu avea peste dulama o vesta sau o bundita”.

31. De multe ori spunea: ”Biserica este mama noastra! Nu lasati Biserica, caci aici ne unim cu Hristos. Aici se impaca Marta cu Maria. Tineti randuiala slujbelor si a mesei dupa tipic. Biserica ne tine pe toti!”

32. Zicea iarasi ucenicul: ”Cat timp am fost ucenic la Parintele Cleopa, el facea de obicei aceasta pravila: Rugaciunile diminetii, Acatistul Mantuitorului cu canonul si Acatistul Maicii Domnului, mai ales al Bunei Vestiri. Iar daca in ziua aceea era vreun sfant care avea acatist, citea si acatistul sfantului. Apoi citea si la Psaltire si trei-patru canoane din Bogorodicina (Canoanele Maicii Domnului). Apoi vorbea cu credinciosii care veneau la sfintia sa.

Pe la orele 15-16 incepea pravila de seara si anume: completa glasul din Bogorodicina (din Bogorodicina citea un glas pe zi, adica 7 canoane), Canonul de pocainta, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul catre toti sfintii si din Psaltire. Dupa ce vorbea credinciosilor si statea la masa, facea rugaciunea de seara.

O data pe saptamana citea acatistul Sfantului Nicolae (in cursul zilei de joi) si a Sfantului Spiridon.

La miezul noptii se scula si citea Miezonoptica. Alteori citea la Psaltire si zicea ”Doamne Iisuse?”.

Mereu puteai sa-l vezi cu mana pe metanie , incat unghia de la degetul cu care dadea fiecare bob de metanie se rupea. Mai citea din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti”.

33. Cand era intrebat de crestini daca este bine sa citeasca la Psaltire, Parintele Cleopa raspundea: ”Sfantul Vasile cel Mare spune ca ”este mai bine sa stea soarele din calatoria sa, decat sa ramana Psaltirea necitita in casele crestinilor. Si precum soarele este mai mare intre ceilalti luminatori, asa este Psaltirea intre celelalte carti insuflate de Duhul Sfant”. Sa aveti Psaltirea ca pe un cozonac bun. Cand ti-e foame, mai tai o felie, mai mananci, mai faci treaba, apoi mai citesti o catisma, doua, trei, cat poti”.

34. In fiecare seara iesea afara, mai ales dupa miezul noptii. Chiar si iarna statea cel putin o ora. Zicea ”Doamne Iisuse?”, asculta pasarile de noapte, privea cerul instelat si se bucura de liniste. Cauta sa iasa la aer dupa ce se termina slujba de miezul noptii, cand toti dormeau, ca sa nu fie deranjat. Insa de multe ori il deranjau fie fratii, fie oamenii. Atunci, vazand ca nu scapa, dupa ce le tot zicea sa se duca, le vorbea putin sau fugea in chilie.

Alteori, fiind foarte obosit, se scula pe orele trei-patru si isi facea toata pravila. Atunci avea mai multa liniste si nu-l deranja nimeni.

34. Uneori, cand isi facea pravila, parintele era cautat insistent de credinciosi. Atunci el iesea si le vorbea un timp, apoi spunea: ”Dumnezeu o sa-mi spuna: ”Mai, calugare, ai prasit pe ogorul altora? Dar pe ogorul tau au crescut spini, palamizi, buruieni”. Prasiti voi pe ogorul meu? De aceea trebuie sa prasesc si pe ogorul meu”. Si apoi mergea la chilie si isi continua pravila.

35. Zicea uneori si aceste cuvinte: ”Ce ma fac ca Sfintii Parinti spun ”Fugi de lume! Fugi de lume!”? La fel zice si Mantuitorul: Vai voua cand va vor lauda pe voi oamenii sau cand va prisosi lauda voastra mai mult decat faptele voastre! (Luca 6, 26)”.

36. Pe toti calugarii care veneau pentru cuvant de folos, batranul ii intreba din ce manastire sunt, daca manastirea este retrasa in padure si daca are viata de obste, adica o punga, o masa si o biserica. Apoi ii intreba daca se mananca carne in acea manastire.

Daca spuneau ca se mananca carne, Parintele Cleopa se mahnea si zicea: ”Ei, de as fi eu acolo! Iata, il vedeti pe Sfantul Calinic? Se uita la noi!” Si arata cu degetul catre icoana sfantului. ”Sfantul Calinic a facut testament in care scrie: ”Cand calugarul sau calugarita va manca carne in manastire sau in lume pe la neamuri, atunci sa se adune tot soborul manastirii, sa-l blesteme pe cel care a mancat carne si sa-i dea 39 de garbace la spate!” Da-i, da-i, da-i! Si sa-l dea afara din manastire”.

37. In timpul prigoanei comuniste, Parintele Cleopa a stat mai multi ani la pustie, dar nevointele si ispitele pe care le-a indurat au ramas nestiute. Totusi cateva s-au aflat. Cand parintele era in viata, ne spunea ca vom afla dupa moartea sa si pe celelalte.

38. – Parinte Cleopa, a zis un ucenic, spuneti-ne cum a fost in cei zece ani de pustie. Ce fel de ispite ati avut? Am auzit ca v-ati luptat cu vrajmasul! Cum si cu ce va ispitea?

- Daca vrei sa stii cum este la pustie, du-te si stai si tu un an acolo si o sa vezi!

39. Un frate l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Ce sa fac, Preacuvioase, sa ma mantuiesc?

- Sa ai in dreapta frica de Dumnezeu, in stanga cugetarea la moarte, iar in minte si in inima rugaciunea ”Doamne Iisuse Hristoase”, si te faci sfant, mai frate!

40. Alt frate ii spunea batranului:

- Parinte, roaga-te si pentru mine, pacatosul, si daca te duci la Domnul, sa nu ma uiti.

- Da! Fratia ta mananca si dormi pana te saturi, si eu am sa ma rog pentru tine!

41. Un parinte l-a intrebat cum sa se roage. Iar batranul i-a zis:

- Roaga-te intai cu gura, ca de la gura rugaciunea trece la minte si apoi la inima. Dar pentru aceasta ne trebuie multa osteneala, multe lacrimi si harul Duhului Sfant!

42. – Parinte Cleopa, dati-mi un cuvant de folos! i-a zis un parinte.

- Nu uita de moarte. Moartea, moartea, moartea! Frica de moarte ne pazeste de tot pacatul!

43. Unui frate i-a zis: ”Sa te pregatesti sa rabzi, sa iei bataie, sa flamanzesti si sa insetosezi.

Iar daca te alunga de aici, sa nu pleci! Sa stai la poarta manastirii si daca te ia politia sa vii inapoi sa mori in manastire!”

44. Un frate l-a intrebat:

- Cum trebuie sa ma pregatesc pentru manastire?

- Cand vii la manastire asa trebuie sa vii: Sa fii hotarat sa rabzi moartea de la toti!

45. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, nu ma pot ruga indeajuns! Ce sa fac?

- Nu auzi ce zice Apostolul? Rugati-va neincetat! Deci roaga-te cat mai mult ziua si noaptea si vei simti harul Duhului Sfant in inima ta!

46. Un crestin l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Parinte, sotia mea s-a sinucis, fiind singura in camera. Am gasit-o moarta. Pot s-o pomenesc la morti, la biserica si acasa?

Atunci batranul a spus categoric:

- Nu! N-avem voie sa pomenim pe nimeni din cei ce s-au sinucis, chiar daca ne sunt rude apropiate. Ramane totul la mila lui Dumnezeu! Pot fi pomeniti la slujbe numai cei care au fost bolnavi psihic.

47. Un alt frate a zis batranului:

- Parinte, daca o sa fim in inchisoare pentru credinta si daca ni se schimba gandirea prin hipnoza, avem vreo vina?

- Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe ”Doamne Iisuse?” Dar trebuie sa ai o treapta a rugaciunii. Cand zici ”Doamne Iisuse?” se cutremura tot iadul, numai sa zici din inima!

48. – Cate haine trebuie sa aiba calugarul? l-a intrebat cineva.

- Doua randuri de haine! Ce? Vrei sa te faci pustnic cu o caruta de haine? Iar cand se rup, mai pui un petec galben, unul rosu, unul verde…!

49. Catre cei mai lenesi zicea parintele: ”Pune hoitul, adica trupul, la treaba si mintea la picioarele Domnului, adica la rugaciune?”

50. Odata a venit un frate la Parintele Cleopa, dupa ce il ascultase de mai multe ori, si l-a intrebat: ”Parinte, ce sa fac sa ma mantuiesc?” Iar parintele, care ii stia inima, i-a dat un raspuns pe masura, zicand: ”Fa ce stii, si te mantuiesti!” Atunci el, cercetandu-se pe sine, si-a dat seama ca nu cunostinta ii lipseste, ci trairea duhovniceasca.

51. Iarasi zicea batranul unuia din ucenicii sai: ”Cand vei sta noua ani in manastire si vei lua sapte batai pe zi si mancare o data la trei zile, atunci vei fi calugar bun!”

52. Un frate l-a intrebat pe parintele cum poate sa se mantuiasca. Iar parintele a raspuns:

- Rabdare, rabdare, rabdare. Si cand ti se va parea ca ai gatit-o, o iei de la capat: rabdare, rabdare, rabdare. Si nu pana la prasit, ci pana la sfarsit!

Iar fratele a intrebat:

- Dar ce sa rabd?

- Sa rabzi toate ocarile si toate necinstirile pentru dragostea lui Hristos!

53. Un parinte l-a intrebat iarasi:

- Cand poti sa te faci nebun pentru Hristos?

Iar el a zis:

- Dupa 40 de ani de calugarie!

54. Iarasi ziceau fratii:

- Parinte Cleopa, fratii sfintiei tale faceau nevointa aspra, dar noi nu putem face asa.

- Mai, nu vrei, nu vrei, nu vrei! Ia-o pe Maica Domnului de ajutor! Fa Acatistul Bunei Vestiri dimineata cu candeluta aprinsa si Paraclisul seara si ai s-o poti duce la capat!

55. Cand vreunul dintre frati isi arata dorinta sa sufere pentru Domnul, batranul ii spunea: ”O sa vad ce veti face, cand va vor urca in masini si va vor duce la vale!”

56. Un crestin i-a zis:

- Parinte, eu nu cred ca exista diavoli!

Batranul, dupa ce l-a invatat indeajuns din Sfanta Scriptura, i-a zis:

- Daca tot nu crezi ca exista diavoli, du-te la pustie, pune-te pe post si pe rugaciune si te scarpina ei pe tine!

57. Un calugar din obstea Manastirii Sihastria i-a zis batranului:

- Ce sa fac, Parinte Cleopa, ca sa ma mantuiesc?

- Moartea sa o ai totdeauna inaintea ta si ”Doamne

58. Iarasi zicea fratilor: ”Toate sunt trecatoare! Sa aveti grija de suflet, sa va spovediti, sa va impartasiti, sa duceti viata curata, sa faceti milostenie, sa faceti din toate cate puteti si sa traiti in dragoste unii cu altii, ca dragostea nu moare niciodata!”

59. Altor parinti le zicea: ”Din iad nu te poate scoate nimeni, decat mila lui Dumnezeu si faptele bune”.

60. Spunea si acestea: ”Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama”.

61. Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine, au venit si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa:

- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe perna.

62. Un ucenic l-a intrebat:

- Ce este rugaciunea curata?

- Sa zici cu gura, sa intelegi cu mintea si sa simti cu inima.

63. Altadata zicea: ”In rugaciune nu teologhisi, nu primi ganduri; ci varsa lacrimi. La vama imaginatiei sunt arhiconii iadului, care iti aduc imaginatii si talcuiesc Scriptura, zicand: Muntii salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor. Apoi vin si te intreaba: ”Cine sunt muntii? Care sunt dealurile?” Si tot ei raspund: ”Muntii sunt oamenii induhovniciti, iar dealurile sunt cei de pe treapta a doua”.

64. Iarasi spunea: ”Ascultarea fara rugaciune este argatie, iar cel ce face ascultare cu rugaciune, liturghie savarseste”.

65. Mai spunea: ”Smerenia se naste din ascultare fara cartire”.

66. Zicea iarasi: ”Rugaciunea nu este conditionata de timp sau de loc. Ea este hrana sufletului”.

67. Un frate din manastire s-a tulburat ca veneau uneori copii si faceau galagie si alergau pe dealuri. Venind la batranul, a intrebat ce sa faca. Iar Parintele Cleopa i-a spus: ”Ia adu-ti aminte; tu nu ai fost copil? Mie imi sunt tare dragi copiii, ca sunt ca ingerii! Si ma tem sa nu cada si sa nu-si rupa vreo mana sau vreun picior careva din ei. Pe acestia ii iubeste si Hristos si zice: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor”.

68. Spunea Parintele Cleopa: ”Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete. Iar cel care vorbeste din experienta sa, seamana cu un izvor de apa vie!”

69. Un frate a intrebat:

- Ce sa fac sa ma mantuiesc, Parinte Cleopa?

Iar batranul i-a raspuns:

- Asculta, frate. Tu stii sa te rogi, tu stii sa mergi la biserica, tu stii sa postesti, tu stii sa faci milostenie, tu stii toate poruncile lui Dumnezeu. Numai sa vrei sa le faci, caci altfel nu te poti mantui!

70. Parintele Cleopa a fost intrebat odata de un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, ce se va intampla cu Manastirea Sihastria, daca va duceti Sfintia Voastra la Domnul?

Iar batranul, privind in jos, a zis:

- Ziduri, ziduri, ziduri?!

71. Altadata i-a zis un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, spuneti-ne un cuvant despre sfanta rugaciune.

Iar Parintele a zis:

- Rugaciunea este hrana si viata sufletului. Precum trupul, fara mancare si bautura, moare; tot asa si sufletul, fara rugaciune, moare.

72. A zis un parinte:

- De multe ori suntem obositi de la ascultare si nu ne putem ruga. Ce sa facem?

- Frate, trupul este Marta, iar sufletul este Maria! Marta se osteneste pentru cele pamantesti, iar Maria, care inchipuieste sufletul, sta la picioarele Domnului si se roaga. De aceea, spune Domnul, ca Maria partea cea buna si-a ales. Suntem datori sa impacam pe Marta cu Maria, adica intai sa ne rugam si apoi sa facem ascultare, cu rugaciunea in minte si in inima.

73. Obisnuia Parintele Cleopa sa repete si acest stih, pe care il spunea adeseori Sfantul Grigorie Teologul: ”Mintea se inseala si adevarul se fura de prea multa dragoste si prea multa ura!”

74. Un parinte mergea adeseori la batranul, se aseza in genunchi si-l ruga sa-l binecuvinteze. Sfintia sa ii punea mana pe cap si-i facea semnul Sfintei Cruci, zicandu-i: ”Dumnezeu sa te binecuvinteze!” Si marturiseste acest parinte ca pleca de la batranul cu multa pace si liniste, simtind pe capul lui, mai mult de o jumatate de ora, o caldura ca de foc, iar sufletul sau se umplea de umilinta si de lacrimi.

74. Un alt parinte, pe vremea cand traia parintele, zicea: ”Cand ies de la spovedanie de la Parintele Cleopa, ma duc la chilie si numai atat spun: ”Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Parintelui Cleopa, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Si-mi vine o umilinta si niste lacrimi, de nu ma mai pot opri din plans”.

75. Un parinte batran l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Preacuvioase parinte, ce-o sa faceti daca veti fi bolnav si nu veti putea face pravila citita? Veti pune vreun frate sa va citeasca pravila?

- Nu. Iau pe ”Doamne Iisuse?”.

76. Odata cand cineva i-a aratat noua biserica din livada manastirii, parintele a zis: ”Mai greu este sa faci un calugar adevarat, decat o catedrala!”

77. Zicea iarasi batranul: ”Mai baiete, nu sta degeaba si nu pierde timpul. Ia o carte in traista oriunde te duci, cu oile sau cu vacile, sau unde te trimite, si citeste cuvantul lui Dumnezeu!”

78. Mai spunea: ”Daca citesc o carte de doua sau de trei ori, o stiu aproape pe de rost”.

79. Parintele Cleopa spunea la ucenici cate ceva din necazurile si ispitele care ii veneau de la oameni. Dar despre ispitele care ii veneau de la diavoli, cand era in pustie, nu prea spunea. Intai, pentru ca era ascuns, iar al doilea, fiindca nu avea cine sa-l inteleaga.

80. Uneori ne spunea: ”Ma opresc Sfintii Parinti sa vorbesc mai mult, caci ei zic: ”Nu povesti ale tale”. Dar eu atat va zic: daca ati fi fost voi acolo in pustie legati de un copac si ati fi vazut un diavol, ati fi scos copacul din radacina si ati fi fugit cu el in spinare!”

81. Cei de la Pucioasa i-au scris de vreo cateva ori si Parintele Cleopa le-a dat raspuns intr-o scrisoare bine gandita prin care le spunea: ”La Pucioasa pute si nu va pleca putoarea pana nu veti asculta de Sfantul Sinod!”

83. Mai zicea ca in jurul anului 2000 se vor arata semne dumnezeiesti si il cita pe Sfantul Agatanghel, care a prezis aceasta.

84. Ucenicul parintelui ne spunea: ”Multe scrisori veneau pe adresa parintelui Cleopa cu tot felul de necazuri si probleme, iar sfintia sa imi zicea sa le raspund. Veneau si multi crestini si parintele ma punea sa le vorbesc si sa le scriu pomelnice. Deci fiind foarte ocupat, nu reuseam sa-mi fac toata pravila si canonul calugaresc, si-l intrebam ce sa fac. Iar el imi spunea: ”Fa ascultare, scrie scrisori, vorbeste la oameni si zi ”Doamne Iisuse?”, caci ”Folosul fratelui este roada ta”, zic Sfintii Parinti”.

85. Iarasi zicea ucenicul: ”Cand scriam scrisori la credinciosi si aveam o problema mai grea, il intrebam pe Parintele Cleopa, iar el imi raspundea pe scurt si-mi spunea sa raspund la toti ca el este batran, bolnav, si nu mai scrie. Apoi ma trimitea sa le spun la oameni ca este neputincios, sa nu mai vina la ”Mosul Putregai, ca Mosul Putregai a murit! Nu mai este! S-a dus?!”

86. In anul 1996, cand a fost adus la Iasi din Grecia capul Sfantului Apostol Andrei, un frate a vrut sa mearga sa se inchine. Un sofer se oferise sa-l duca pana la Iasi. Dar fratele voia sa mearga fara stirea parintelui staret. S-a dus sa ia numai binecuvantarea Parintelui Cleopa, fiindu-i fiu duhovnicesc.

Batranul, cand a auzit despre ce este vorba, a zis cu glas tare: ”Mai frate, ai un staret si un Dumnezeu!” ”Ce sa fac? Sa merg la parintele staret sa-l intreb?”, a zis ucenicul. ”Da! Du-te si cere-i binecuvantare”, a raspuns Parintele Cleopa.

87. Odata l-a intrebat un crestin pe batranul:

- Parinte Cleopa, ce sa fac ca nu reusesc sa-mi gasesc un duhovnic?

- Tu sa-l gasesti? El sa te gaseasca pe tine, a raspuns parintele.

88. Un frate l-a rugat pe Parintele Cleopa sa-l pomeneasca la rugaciune. Iar batranul i-a spus, aratand cu degetul o dara imaginara, serpuind pe pamant: ”Rugaciunea mea este ca fumul lui Cain! Asa se taraste pe pamant…”

89. Odata, sezand pe prispa, s-a uitat fix la ucenicul sau si a zis sincer si curat: ”Nu stiu ce cauta atata lume la mine, la un mosneag putred!”

90. Altadata, dupa ce a fost spovedit de batranul, un frate i-a zis: ”Parinte, nu ma uitati la rugaciune, ca sunt tare pacatos!” ”Domnul!” a zis parintele. Apoi a rostit incet, ca pentru sine: ”Eu sunt mai rau decat toti”.

91. Un ucenic spunea ca Parintele Cleopa proceda uneori la spovedanie si astfel: Stiind ca ucenicul sau este iubitor de lauda, el se arata ca este mai pacatos, mai avar si mai rau decat toti, defaimandu-se pe sine, ca sa-l invete pe ucenic lucrarea smereniei.

92. Odata a venit un reporter sa-i ia un interviu parintelui, zicand:

- Oamenii vor lumina, vor apa vie?

- Da!? Oamenii au lumina de la Sfanta Evanghelie, de la Prooroci, de la Apostoli, de la Sfintii Parinti, de la marii sfinti sihastri si de la milioanele de martiri? Deci au de unde lua lumina!

De la mine numai intuneric poate lua cineva. Ca eu sunt fiu al intunericului, nu al luminii. Un om pacatos, plin de rautate, plin de neputinte si somnoros… N-am dragostea lui Dumnezeu, n-am infranare, n-am dreapta socoteala, n-am nimic! Toate, toate le-am pierdut prin lenevirea mea si n-am nimic bun pe lumea asta!

Apostolul Pavel spune asa in Epistola catre Evrei: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Daca acela care s-a ridicat pana la al treilea cer, spune ca este cel dintai pacatos, eu ce sa zic? C-am facut ceva bun? Niciodata, in veacul veacului.

93. Cand a avut in pustie o ispita cumplita de desfranare, i s-a aratat dracul curviei si i-a zis: ”Daca ai sa cazi acum in desfranare?” Iar parintele a zis: ”Oricine poate sa cada, ca ce-i barbatul si femeia? Putregai si putoare sunt”.

Altadata, cand a avut o ispita asemanatoare, s-a suit cu picioarele pe jaratec, ca sa alunge demonul desfranarii.

94. Atunci cand veneau oameni tulburati ca antihrist inseala popoarele, ca vor fi razboaie, sau altele asemenea, Parintele Cleopa spunea cu glas puternic: ”Tata-i la carma!”, si cita versetul 10 din Psalmul 32: Domnul risipeste sfaturile neamurilor si leapada sfatul boierilor, iar sfatul Domnului ramane in veac si gandurile inimii Lui, in neam si in neam. Apoi ii imbarbata: ”Nu va tulburati si nu va temeti, ca nu va fi cum vor ei. Ehei, cate vor ei sa faca! Voi nu va temeti. Rugati-va si faceti Sfanta Cruce cu credinta si fug toti dracii!”

95. Mai zicea Parintele Cleopa: ”Nici un lucru sa nu faci, pana nu te insemnezi cu Sfanta Cruce! Cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi, pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului”.

96. Odata a venit la Parintele Cleopa o femeie cu nepotul ei care era acuzat de crima, nefiind vinovat. Nepotul i-a zis parintelui ca este in proces pentru ucidere, dar nu i-a spus ca este nevinovat. Parintele l-a oprit si i-a zis: ”Nu esti vinovat si nu ai sa faci inchisoare!” Intr-adevar, tanarul a scapat de aceasta acuzatie nedreapta.

97. Pe cand era retras la stupina manastirii, a venit la sfintia sa un credincios, plangand ca este cautat de securitate. Dupa ce i-a spus parintelui situatia in care se afla si i-a dat un pomelnic ca sa se roage pentru el, Parintele Cleopa i-a spus: ”De acum sa nu-ti mai fie frica!” Si intr-adevar, de atunci n-a mai fost urmarit.

98. Un frate, care venise la manastire cu gandul sa stea doua-trei luni, a mers la spovedanie la Parintele Cleopa. Dar batranul i-a zis cu glas nevinovat si hotarat: ”Ehei, ai venit la Mos Costache! Nu mai pleci tu de aici!” Si asa a si fost, caci cu mila Domnului a ramas in manastire.

99. Cu cateva luni inainte de moartea parintelui, a venit un ierarh din Grecia si nu s-a lasat pana ce batranul nu i-a dat metaniile sale. Cu mai multi ani in urma, Parintele Cleopa, inspirat de Duhul Sfant, ii prevestise ca va ajunge ierarh.

100. Un frate incepuse unele nevointe mai presus de puterea lui. Nu dormea pe pat, citea mult la Psaltire si facea multe metanii; dar nu cu scop bun, ci urmarea numai linistirea patimilor trupesti, fara a le taia pe cele sufletesti. De aceea era manios, judeca, osandea si avea ispite.

Odata s-a dus la Parintele Cleopa pentru a-i cere o binecuvantare. Iar batranul, numai vazandu-l pe acela apropiindu-se de el, i-a aratat cu mana un text mare pus pe perete, sub icoane, zicandu-i: ”Ia uite ce scrie acolo: ”Binele nu este bine, cand nu se face bine”. Eu am pus sa se scrie asta acolo!”

Atunci fratele, dandu-si seama ca parintele a spus acestea luminat de Duhul Sfant, si-a dat seama ca apucase pe o cale gresita.

101. Un ieromonah s-a dus pentru prima data la Parintele Cleopa sa-i ceara cuvant de folos. ”Binecuvinteaza-ma, Preacuvioase Parinte Cleopa!” Sfintia sa, privindu-l, a zis: ”Cine este preotul acesta?” Dupa ce Parintele Cleopa i-a dat cuvant de folos, ieromonahul s-a retras, uimindu-se ca parintele, fara sa-l cunoasca, a stiut ca este preot.

102. Un parinte din manastire povesteste: ”Venind des pe la manastire si ascultandu-l pe Parintele Cleopa, m-am gandit sa iau si eu jugul lui Hristos. Dar nu eram hotarat. Atunci m-am gandit sa-l intreb pe sfintia sa, ca un om ce mi-a pornit ravna pentru Hristos, si mi-am zis: ”Ce-mi va zice el, aceea fac!”

Cand l-am intrebat, Parintele Cleopa, parca cunoscandu-mi inima, mi-a zis: ”Nu veni! Stai in lume si fa misiune!” Pe atunci eram mai ravnitor si raspandeam si carti sfinte.

Dupa vreo doi ani, cand inima mea a inclinat total spre monahism, m-am hotarat sa plec la manastire, dar cu oarecare temere, gandindu-ma la cuvantul batranului. Si rugandu-ma lui Dumnezeu, am venit la el si i-am zis: ”Parinte, vreau sa vin la manastire”. ”Vino!” a zis Parintele Cleopa, umplandu-ma de bucurie”.

103. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, la manastire este multa munca si nu este suficient timp pentru biserica. Ce sa fac?

- Frate, cand mana lucreaza, mintea sa se roage, zicand ”Doamne Iisuse” permanent!

104. Doi tineri s-au casatorit si au nascut copii, insa nu stiau ca sunt rudenii de sange. Duhovnicul i-a sfatuit sa se spovedeasca la un arhiereu si sa urmeze sfatul lui. Intre timp, sotul a fost indemnat sa ceara si sfatul Arhimandritului Cleopa Ilie, pe care inca nu-l cunostea.

Mergand la sfintia sa, nu s-a putut apropia, Parintele Cleopa fiind inconjurat de multi credinciosi, ca de obicei. De aceea astepta sa-i vina randul. Deodata, parintele chemandu-l, i-a zis: ”Antonie, vino la mine!” El a crezut ca striga pe altcineva, si nu s-a dus. Dupa putin timp iarasi il cheama: ”Antonie, vino la mine!” Dar, nestiind ca il cheama pe el, iarasi nu s-a dus. Atunci parintele, privind fix la el, i-a facut semn cu degetul si i-a zis: ”Tu, cel de acolo, Antonie, vino la mine!”

Cuprins de frica, Antonie si-a zis in sine: ”Cum de ma stie parintele acesta care nu m-a vazut niciodata?” Apoi, ducandu-se la batranul, acesta l-a sfatuit indelung si l-a slobozit in pace.

105. Doua femei bantuite de diavol au venit la Parintele Cleopa, iar el le-a binecuvantat si le-a zis: ”Dupa trei Sfinte Masluri va veti vindeca”. Si asa a fost, cu voia lui Dumnezeu.

106. Un frate, vazand pe Parintele Cleopa sezand pe cerdac, s-a apropiat de el, sarutandu-i mana si cerandu-i binecuvantare. Dar nu i-a destainuit ca era foarte luptat in inima de ganduri rele. Parintele, uitandu-se la chipul lui, i-a zis: ”Frate, mergi la duhovnicul tau, spovedeste-te curat si sa-i ceri canon ca sa te izbavesti de gandurile cele necurate ce te stapanesc”.

107. Cand vorbea la lume, Parintele Cleopa zicea adeseori: ”Ingerii Domnului v-au adus pe la sfintele manastiri, mama! Voi nu-i vedeti, dar fiecare are langa el ingerul sau pazitor”. Si batranul privea bland la oameni, ca si cum ar fi vazut pe ingerii lor.

108. Odata a venit la parintele un credincios cu o ruda de-a lui, ce fusese atrasa la secta ”Martorii lui Iehova”. Credinciosul incercase prin multe discutii si argumente sa-l aduca inapoi la dreapta credinta. Dar desi sectantul era dovedit din intrebari, el nu-si recunostea ratacirea. Atunci credinciosul l-a convins pe sectant sa mearga la Parintele Cleopa.

La chilia Parintelui Cleopa era lume multa, ca de obicei; iar parintele tinea o predica cu tema: ”Cum inseala diavolul pe om”. Asteptand sa termine predica si gasind un moment potrivit, credinciosul a vrut sa-l provoace pe parintele la discutie cu sectantul, pentru a se lamuri dreapta credinta.

Dar in acel moment, a vazut ca sectantul era cu totul schimbat la fata. Chipul lui era acum foarte vesel, radiind o bucurie de nedescris. Ascultand predica Parintelui Cleopa, fusese miscat profund in inima lui, incat nu mai avea nimic de intrebat. Cand credinciosul a vrut sa deschida discutia cu parintele, sectantul a spus: ”Nu mai am ce sa-l intreb! Asemenea om n-am vazut in viata mea!”

Acesta este unul din numeroasele cazuri, cand simpla prezenta a Parintelui Cleopa a fost suficienta pentru a schimba inima unui om.

109. Alta data, o femeie credincioasa dintr-o familie de intelectuali din Piatra Neamt a venit la Parintele Cleopa in mai multe randuri, plangandu-se de necredinta sotului ei, profesor de fizica, care se declara ateu convins. La propunerea Parintelui Cleopa, femeia a reusit sa-si convinga sotul pentru a veni la sfintia sa – desi profesorul zicea: ”N-am ce vorbi eu cu un popa! Pe mine nu ma poate convinge nimeni si nimic!”

Cand au ajuns la Sihastria, Parintele Cleopa vorbea oamenilor. Dupa ce a terminat de vorbit cu credinciosii, parintele, obosit dupa o zi intreaga, totusi nu s-a crutat deloc. Si a stat cu profesorul, citandu-i date din astronomie, despre distantele interstelare si altele, din fizica, despre legile naturii, ale creatiei si despre multe altele.

La sfarsitul discutiei, care se prelungise pana la miezul noptii, profesorul a scos un carnetel si nota, zicand: ”Parinte, in cate scoli am studiat eu, niciodata n-am auzit asemenea lucruri! De unde stiti atatea?” ”Dar cine ma opreste sa nu stiu?” a spus Parintele Cleopa. La urma profesorul a cerut sa se spovedeasca.

Dupa un timp, sotia lui a venit bucuroasa la Sihastria, spunand: ”Parinte Cleopa, de cand sotul meu a avut discutia cu sfintia voastra, s-a schimbat complet. Merge la biserica, se roaga si cauta sa convinga si pe altii despre existenta lui Dumnezeu!”

110. In general, Parintele Cleopa nu era pentru o nevointa exagerata, desi sfintia sa se nevoise mult in pustie. Dar totdeauna sfintii sunt aspri cu ei si plini de dragoste fata de ceilalti.

Zicea ca padurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odata si incarca prea tare caruta. Caci stie ca se va strica mai incolo, fiind incarcata prea tare. Padurea se teme de cel ce ia cate un lemn, cate o mica sarcina. De acela se teme padurea, ca stie ca incet, incet, o taie pe toata.

111. Un frate incepator a venit, dupa numai cateva luni de manastire, zicand: ”Parinte, am mare ciuda pe draci. Dati-mi voie sa citesc Molitfele Sfantului Vasile cel Mare!” Parintele Cleopa i-a zis: ”Tu, mai? Vai de capul tau! Ai ciuda pe diavoli? Sa vezi cata ciuda au ei pe tine! Fugi de-aici, nu cumva sa faci asa ceva? Auzi, a venit deunazi in manastire si vrea sa blesteme pe diavoli si sa citeasca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Mare viteaz!”

112. Odata a venit un staret de la o mare manastire din Rusia pentru sfat la Parintele Cleopa. Si dupa ce i-a spus ca nu au timp de rugaciune, ca este multa raspandire, l-a intrebat, hotarat sa faca ce-i va spune parintele: ”Ce sa fac, Parinte Cleopa? Sa limitez la maximum lucrarile si munca?” Parintele i-a raspuns: ”Sa tii calea imparateasca!” Adica fara exagerari, nici intr-o parte, nici in cealalta. Ci toate sa fie cu dreapta socoteala.

113. Zicea Parintele Cleopa: ”Sa avem convingerea ca in toata clipa Il suparam pe Dumnezeu. Fara aceasta smerenie din inima nu ne putem mantui”.

114. Spunea parintele unui grup de seminaristi: ”Poti sa dai canon la oameni sa faca milostenie. Dar nu la cei care sunt bogati. Ca ei au buzunarele doldora, vin si-ti pun un teanc de bani pe masa si zic: ”Gata! M-am mantuit”. Dar Imparatia lui Dumnezeu nu se cumpara cu bani!

Sa le dai sa posteasca, sa faca metanii, sa privegheze? Ca atunci se ostenesc si au plata de la Dumnezeu. Milostenie ii dai sa faca la unul mai sarac. Ca el ca sa faca rost de bani trebuie sa se osteneasca, si asa are plata de la Dumnezeu.”

115. Parintele Cleopa, cand vorbea si cand dadea sfaturi, amintea mereu de batranii pe care-i cunoscuse, zicand: ”Asa spunea Parintele Ioanichie Moroi?” , ”Asa spunea Parintele Paisie Olaru?”, ”Asa spunea Parintele Vichentie Malau?” Caci marea intelepciune duhovniceasca au purtat-o intotdeauna batranii iubitori de Hristos.

116. Fratele Constantin – viitorul Parinte Cleopa – a facut multi ani ascultare la oile Sihastriei. Iar sora lui, Ecaterina, care se nevoia in obstea Manastirii Agapia, il vizita uneori. Dar, vazandu-l mereu la oi, ii zicea: ”Mai frate, dar tu tot la oi, tot la oi? Mai cere-te si tu cu ascultarea la biserica! Acasa la oi, aici la oi!” Dar fratele Constantin, ca un ascultator adevarat ce era, ii raspundea: ”Du-te de la mine cu vorbele acestea!”

117. Inca de pe cand era la oi, Parintele Cleopa a cunoscut multi pustnici si pustnice in padurile din jurul Sihastriei si la multi le ducea cate ceva de mancare de la stana. O maica, Cleomida, fiica de ministru, l-a intrebat odata pe fratele Constantin: ”Ia spune, frate Constantin, ai invatat Psaltirea pe de rost?” ”Am invatat numai vreo 40 de psalmi”, a raspuns el. ”S-o inveti toata pe de rost, ca asa se cere calugarului!”

118. Prin anii 1930-1944 traia in comuna Borlesti-Neamt un cantaret bisericesc care se chema Neculai Dumitriu. Era un credincios foarte evlavios si venea adeseori la Manastirea Sihastria. Cand canta el la strana varsa multe lacrimi din ochi, incat toti se foloseau de viata lui.

Apoi, imbolnavindu-se, a murit si, pe cand il duceau la cimitir, s-a desteptat din morti si a mai trait inca multi ani. Cand venea pe aici spunea cu lacrimi cum a vazut chinurile iadului si pe cei care ardeau in acel foc.

Cand canta el la strana, lumea plangea. Fiind odata intrebat: ”De ce plange lumea cand canti dumneata?”, el a raspuns: ”Cand canti din inima, la inima ajunge!”

Pe cand Parintele Cleopa era tanar, venit abia de vreo cativa ani in manastire, dascalul Nicolae a spus celorlalti frati: ”Radeti voi de el – adica de Parintele Cleopa -, dar sa stiti ca va va fi staret!”

Aceasta profetie s-a implinit in anul 1945.

119. Pe cand era staret Parintele Cleopa la Sihastria, s-a intamplat ca ciobanii au pierdut oile. Le-au cautat ei un timp, dar nu le-au gasit si acum se temeau sa spuna staretului. Pana la urma, n-au avut incotro si au venit la Parintele Cleopa. El i-a ascultat si apoi i-a dus in biserica, unde s-au asezat cu totii in genunchi inaintea icoanei Maicii Domnului si au inceput sa se roage. Dupa ce s-au rugat, parintele le-a zis: ”Haideti sa mergem impreuna catre Sihla si Rapa lui Coroi!”

Pe cale au facut mai multe popasuri, facand rugaciuni sub povatuirea parintelui. In cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, au ajuns intr-o mica poiana unde au gasit oile care se odihneau linistite. Atunci Parintele Cleopa a zis: ”Mare bucurie avem ca am gasit oile, dar de mii de ori mai mare ca ne-a calauzit Dumnezeu. Iata ce va spun voua: sa nu incepeti nimic sa faceti in viata voastra fara rugaciuni inaintea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului”. Pornind apoi cu oile spre vale, au facut tot atatea popasuri cate au facut si la dus, multumind Domnului pentru ajutorul aratat.

120. Cand a venit la Slatina ca staret, Parintele Cleopa a inceput prin a vizita manastirea. Prima oara a fost dus la staretie, dar el a cerut sa mearga mai departe. Asa a trecut prin mai multe chilii, pe care le-a binecuvantat, pana a ajuns la o camara mai dosnica unde manastirea tinea sculele si materialele pentru dulgherie si zidarie. Aici parintele s-a oprit bucuros si a zis: ”Aceasta va fi chilia mea!”

Fratii, fericiti si ei ca Dumnezeu le-a trimis un staret spre mantuirea sufletelor lor, s-au hotarat sa faca curatenie in camara, dar parintele i-a oprit, zicand: ”Fratilor, nu imi trebuie ajutor, voi face eu tot ce trebuie cu mana mea!” si s-a apucat de lucru. Ca mobilier si-a pus un pat cu asternut foarte simplu, pe care isi intindea cojocul lui de la oi. Tot pe pat isi tinea si cartile sale si scrisorile primite din toata tara.

121. Parintele Cleopa a stat mai multi ani in pustie impreuna cu ucenicul sau, Protosinghelul Varsanufie, care venise la manastire prin sfatul si rugaciunea parintelui. Si iata cum l-a cunoscut el pe Parintele Cleopa:

Era casatorit si lucra in padure. Intr-o zi, i s-a furat tapina; fiind sarac, nu mai avea alta si nu avea cu ce lucra. Si a venit la Sihastria sa plateasca un pomelnic pentru descoperirea hotului. Atunci Parintele Cleopa i-a spus cateva cuvinte de suflet, care l-au facut sa uite de tapina si sa se gandeasca cum ar putea sa intre si el in viata monahala.

Spunandu-i acest lucru Parintelui Cleopa, acesta l-a pus mai intai la incercare, spunandu-i ca sa vina la manastire numai daca va trai un an de zile cu sotia sa in curatie, altfel nu. Si s-au hotarat si Parintele Varsanufie si sotia sa la acest lucru.

Dar au avut mari ispite de la diavol sa nu slujeasca lui Hristos, ci sa ramana acasa. Intr-o noapte, a venit vrajmasul la ei, in chip de om urat negru si span, si a racnit de s-a cutremurat casa si au crapat geamurile, zicand: ”Nenorocitilor, ce imi faceti voi mie!” Apoi demonul a disparut. Dupa un an de zile, au plecat amandoi la manastire, sotul la Sihastria si sotia la Agapia Veche.

122. In anul 1953, Parintele Varsanufie a fost tuns in monahism, iar in anul 1956 a fost hirotonit ierodiacon si preot in Manastirea Sihastria. El a fost unul din cei mai credinciosi ucenici ai Parintelui Cleopa.

In 1997, cand a fost vremea sa se duca la Domnul batranul Varsanufie, Parintele Cleopa i-a citit rugaciunile de darea sufletului. Cand a zis: ”?dezleaga pe robul Tau, Protosinghelul Varsanufie, de aceasta durere nesuferita si de aceasta neputinta amara ce-l tine, si-l odihneste pe dansul unde sunt sufletele dreptilor?”, atunci parintele Varsanufie a rasuflat de doua ori si si-a dat sufletul in mainile Domnului. Iar Parintele Cleopa a continuat rugaciunea, zicand: ”?Ca Tu esti odihna sufletelor si a trupurilor noastre si Tie slava inaltam?”.

123. Pasarile il mangaiau mult pe Parintele Cleopa. Vorbea adesea de ”flacaii codrului”, de cucuvaie, de babita, si cate alte pasari, aratandu-ne chiar si cum cantau si care le era glasul, bucurand inimile noastre.

Parintele ne povestea: ”Vai, ce bucurie mare am avut cand m-am impartasit prima oara in pustie, ca a venit un stol de pasarele si mi-au cantat, asa frumos?!” Si parintele, cand putea, hranea cu dragoste pasarile cerului.

Iar aceasta dragoste nu s-a intrerupt, caci cu doi ani inainte de sfarsitul vietii lui, dupa ce s-a impartasit la biserica, mergand spre chilie insotit de doi parinti, a venit un stol de pasari mici care ciripeau si i se asezau pe umeri, pe cap, pe maini si il ciuguleau de barba si de rasa, fara insa sa se atinga de ceilalti doi.

Apoi au zburat intr-un brad si au inceput sa cante. Atunci parintele, suspinand, a zis: ”Cat as dori sa mai traiesc iarasi cu pasarelele in padure!”

124. Spunea batranul: ”Odata am fost arestat de securitate la Manastirea Slatina si apoi dus la Falticeni. Aici am fost batut si bagat intr-un beci in care ardeau cateva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bagat si pe mine, ca sa-mi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de caldura. Atunci mi-am coborat mintea in inima cu rugaciunea lui Iisus.

Dupa o ora m-au scos si s-au mirat toti ca inca mai vorbeam si mergeam fara sa ma tina nimeni”.

125. Parintele Cleopa adesea amintea pacatele izvorate din iubirea de sine si indemna pe toti la pocainta, zicand: ”Izvorul a toata rautatea si a tot pacatul este iubirea de sine! Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca.

Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, indreptatirea de sine, multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de sine, placerea de sine, parerea de sine si toate celelalte pacate stiute sau nestiute”.

126. Ascultandu-l pe Parintele Cleopa nu te mai saturai. Orice ar fi spus era interesant. Povestea din copilaria sfintiei sale, despre viata la manastire, despre cum fusese prigonit, arestat, apoi fugit in padure, mai apoi in slujba poporului, despre calatoriile la Ierusalim, la Sfantul Munte, apoi o multime de istorioare. Deseori plangeau cei ce-l ascultau, cateodata plangea si parintele. Toti erau miscati sufleteste, dar nu numai din pricina a ceea ce spunea, ci in primul rand lucra darul lui Dumnezeu ce era intr-insul; deci simpla lui prezenta – prin lucrarea Harului Sfantului Duh de care era plin Batranul – schimba inimile oamenilor.

127. Cand vorbea parintele, vorbea sub inspiratia Duhului Sfant. Odata, fiind sala plina de credinciosi, parintele a inceput sa zica ceva fara legatura cu ceea ce se discutase pana atunci. Ceva care parca nu interesa lumea. Dar la sfarsit a venit o femeie lacrimand, care statuse in spate, si i-a zis: ”Iarta-ma, parinte, ca sunt pacatoasa!” Parintele vorbise pentru acea femeie.

128. Povesteste o credincioasa cum s-a vindecat tatal ei cu rugaciunile Parintelui Cleopa:

”Era la sfarsitul anului 1995. Eu mai fusesem de cateva ori la Sihastria si-l mai intalnisem pe Parintele Cleopa. Tatal meu era foarte bolnav si de aproape 40 de ani era chinuit de patima betiei. Dupa multe incercari am ajuns cu el intr-o zi la parintele. Sedea in poiana sub un carpen si mai erau cativa crestini. Ne-am asezat pe banca chiar in fata Parintelui Cleopa, care spunea cuvinte de folos celor de fata.

Deodata s-a oprit o clipa, s-a uitat pe deasupra capetelor noastre si a inceput sa vorbeasca despre betie. Tata parca incremenise acolo pe banca. A durat o vreme acest cuvant de folos al parintelui, apoi ne-a slobozit dandu-ne fiecaruia binecuvantare, cum facea de obicei. M-am apropiat cu tatal meu si cand s-a aplecat, parintele i-a prins capul cu amandoua mainile, a facut o cruce mare si i-a spus: ”Asa, dragul mamei, sa va spovediti curat si Maica Domnului o sa va ajute. Sa ne vedem la rai!”

Am plecat linistiti. Ce s-a intamplat atunci, nu stiu. Aproape 30 de ani nu l-am vazut pe tata facandu-si Sfanta Cruce, dar acum cand ne-am intors acasa, a intrat in sufragerie si a facut trei metanii mari. Priveam la mama si ea la mine si ne-am minunat. De atunci tata se spovedeste regulat si s-a izbavit de patima betiei”.

129. Ucenicul sau, monahul Iachint, marturiseste urmatoarele despre Parintele Cleopa: ”Eu cred ca Parintele Cleopa era vazator cu duhul. Caci multe mi-a spus cand traia si eu nu le credeam, dar s-au implinit asa cum zicea sfintia sa. Eu cred ca parintele imi vedea inima si imi spunea ce-mi este de folos. Atunci nu-l intelegeam. Dar ar fi fost mai bine sa fac ascultare mai cu luare aminte si cu credinta. Insa el m-a iubit si mi-a dat ce-mi este de folos spre mantuire. Eu cred ca Parintele Cleopa este sfant! Eu ii simt ajutorul. Simt ca este cu mine! Aducerea aminte de sfintia sa imi da pace, liniste, bucurie si nadejde ca se roaga pentru mine!”

130. Spunea unul din ucenicii sai:

”Parintele Cleopa tot timpul spunea lucruri care erau spre zidire sufleteasca. Nu se afla cuvant desert in gura lui. A stiut sa inmulteasca acest talant. Ziua, cand nu avea inchinatori, isi lua metaniile si pleca pe munte. De multe ori l-am vazut stand sub copaci, in genunchi sau pe buturugi, scufundat in rugaciune. Trebuia sa strig de mai multe ori pentru a ma auzi. Daca ii aduceam vestea ca a venit vreun grup de oameni, la inceput ii parea rau pentru pierderea linistii, dar, fiind biruit de dragostea si credinta celor ce veneau, ii primea si le vorbea, intarindu-i in credinta si alinandu-le supararile si necazurile. Apoi iarasi se retragea, rugandu-se pentru ei ca Bunul Dumnezeu sa le dea ”un colt de Rai”. Mai spunea: ”Daca as avea o traista mare, v-as baga pe toti in ea si v-as duce pe toti in Rai”.

131. In ultimii ani ai vietii, parintele avea momente de mare oboseala, incat nu mai putea primi pe nimeni. De aceea zicea catre ucenic: ”Inchide usa de doua ori si nici daca vine imparatul Japoniei sa nu ma mai deranjezi!” Dar daca parintele nu s-ar fi sculat pentru imparatul Japoniei, pentru dragostea Imparatului Hristos si a credinciosilor, el se scula intotdeauna cand era chemat si ii mangaia, invatandu-i si binecuvantandu-i pe toti.

132. Mai povestea Parintele Cleopa: ”Cand am fost la Iasi pentru operatie, trebuia sa-mi faca o urografie la rinichi. Era in Postul Mare. Mi-a facut o analiza si n-a iesit. Apoi a venit la mine o doctorita si mi-a zis:

- Parinte, ca sa iasa urografia la rinichi, trebuie sa mananci trei ousoare!

- Ia asculta, doamna. Daca imi dai munti de aur de la Nicolina pana la Copou, nu-ti mananc trei oua in Postul Mare!

- Iata de aceea veniti la spital si de aceea muriti!

- Si daca oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toata lumea?

- Si de ce nu mananci oua?

- Eu nu cred in oua!

- Dar in ce crezi?

- Eu cred in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant!

S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.

- Este acolo un parinte care nu vrea sa manance oua pentru analiza!

Dar directorul ma cunostea, si-i zice doctoritei: ”Pai tu stii cine-i parintele asta? Este Parintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni?”

Cand a auzit ea asa, a venit la mine in salon, cu mancare de post pregatita de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiza.

Si mi-au facut urografia aceea fara oua. Cand au venit cu cliseul, mi-au zis:

- Ia uite, parinte, ce frumos a iesit!

- Doamna, a iesit fara trei oua?

Radeau toti. Rinichiul stang se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.

- Vedeti ca a iesit fara ousoare?

- Parinte, ne iertati! Asa ceva n-am vazut de cand suntem noi!

La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ”Parinte Cleopa, daca mai stateati putin in spital, eu imi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastra!”

133. Povestea Parintele Cleopa despre aceeasi perioada: ”Dupa operatie m-au dus la reanimare. Acolo am adormit pe un scaun pliant si am dormit trei zile si trei nopti. Cand m-am trezit, mi-au zis:

- Parinte, mata stii ca ai dormit trei zile si trei nopti si tot timpul ai vorbit?

- Nu stiu nimica! Ce-am vorbit?

- Parinte, stii cate predici am inregistrat? Ia te uita ce-am inregistrat! Mi-au aratat casete intregi. Erau predici pe care eu le vorbisem cu 30-40 de ani in urma. Insa eu n-am stiut nimic!”

134. Cat timp a stat parintele la Iasi in spitalul Parhon, a uimit pe toti. Pana si doctorii isi facusera program de sedinta pentru a-l asculta pe Parintele Cleopa.

Multi oameni, auzind ca parintele este internat in spital, veneau si-i aduceau tot felul de alimente. Iar el chema asistentele sa duca tot ce primea la bucatarie si la ceilalti bolnavi. La iesirea din spital, doctorii i-au spus: ”Parinte, cat timp ai stat sfintia ta in spital, n-a mai fost nevoie sa facem aprovizionare. Tot ce primeati aici, era suficient pentru intreg spitalul”.

135. Din anul 1996, doi ani de zile a rabdat dureri mari cu rinichiul drept care nu mai functiona. De la inceputul bolii, el nu voia sa mearga la doctori si nici medicamente nu lua. Apoi cu mare greutate s-a dus si la doctori la Iasi, de ascultare, la cuvantul Inalt Preasfintitului Mitropolit Daniel si al parintelui staret. Dar cu greu accepta sa ia pastile sau sa i se faca injectii.

136. Sfintia sa era vazator cu duhul. Din toata multimea de oameni care veneau la el, parintele ii cunostea prin Duhul Sfant pe cei care aveau fapte bune, desi nu spuneau nici un cuvant, si se uita la ei cu deosebita placere si ii binecuvanta.

137. Odata a venit un autocar cu credinciosi. Dupa ce parintele le-a spus cateva vorbe timp de 20-30 de minute, ei au inceput sa puna intrebari privind durerile si necazurile lor. Intre ei erau si cativa bolnavi si au inceput sa-l intrebe:

- Parinte, de atatia ani sunt bolnava. Am mers si la doctor, ce sa mai fac?

- Du-te la doctor si vezi ce ai. Fa operatie, a zis parintele.

- Parinte, am o fiica acasa, bolnava de cativa ani. Am necazuri cu ea. Ce sa fac? Sa merg la doctor cu ea, sau nu?

- Du-te la doctor, a raspuns batranul.

- Parinte, si eu sunt bolnava. Ce sa fac?

- Sa faci Sfantul Maslu!

- Si sa nu merg la doctor?

- Nu, nu! Sa mergi la Sfantul Maslu!

Apoi altcineva i-a zis:

- Parinte, si eu sunt bolnava, Ce sa fac?

- Mergi la doctor, vezi ce ai?

Asa se intampla ori de cate ori cineva ii cerea sfaturi. Pentru fiecare el avea un raspuns special, potrivit cu problemele sale.

138. A venit odata la sfintia un frate nevoitor, zicand: ”Parinte, blagosloviti sa mananc o data in zi dupa apusul soarelui?” ”Tu, frate? a zis batranul. Nu te uiti la tine cat esti de slab? Sa mananci de doua ori pe zi, manca-te-ar Raiul!”

139. Alteori Parintele Cleopa spunea: ”Invatati-va sa postiti, ca va veni vremea cand veti manca un cartof intr-o saptamana!”

140. O credincioasa a venit impreuna cu sotul ei la Parintele Cleopa, disperata din cauza ca trei sefi de la serviciu se pregateau sa o dea afara pe nedrept. Dupa ce i-a spus situatia, parintele a mangaiat-o cu cuvintele: ”Nu te teme, ai sa vii la mine si-ai sa-mi spui: ”Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!”.

Crestina s-a intors linistita acasa, dar situatia s-a agravat. Mai era doar un pas pentru a fi data afara, iar barbatul ei isi pierduse orice rabdare si incredere si nici nu mai voia sa mai mearga la manastire, cand minunea prevestita a avut loc. In decurs de o saptamana, au fost dati afara toti cei trei sefi: luni, cel mai mare in rang, miercuri urmatorul si vineri ultimul. Cand au vizitat din nou chilia parintelui, amandoi sotii au strigat deodata, fara sa vrea: ”Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!”

141. Un credincios care divortase, era continuu atacat de rudele fostei sale sotii, persoane foarte influente. Fusese pus sub urmarire si era amenintat de mai multi ofiteri de militie. Atunci s-a dus impreuna cu sora lui la Parintele Cleopa sa plateasca slujbe. Cand sa plece, s-au intalnit cu un calugar, care le-a cerut sa-l ajute sa-si duca bagajul la Sihla. Pe drum, i-au povestit necazurile pe care le aveau cu ofiterii de militie. Ajunsi la Sihla, dupa ce a auzit cum il cheama pe unul dintre militieni, calugarul s-a dat jos, s-a dus in fata bisericii si a facut trei metanii, zicand: ”Multumesc Tie, Doamne, ca mi-ai adus raspuns la intrebarea: De ce ma rog eu pentru Constantin si el are necazuri; eu ma rog mai tare pentru Constantin si el are si mai mari necazuri?”

Constantin era unul dintre militienii care il prigoneau pe credincios si in ultimul timp sotia i se imbolnavise grav, iar fetita ii fusese accidentata de o masina. Dupa ce calugarul l-a sunat si i-a aratat greseala sa, el a devenit unul din cei mai corecti militieni.

Dar prigoana asupra credinciosului a continuat. Rudele fostei sotii au apelat la un colonel care i-a telefonat, spunandu-i: ”In cinci zile vei fi in puscarie! Dosarul este pregatit!” ”Fara motiv?” a intrebat crestinul. ”Eu n-am nevoie de motiv, iar din inchisoare vei iesi numai mort, cu picioarele inainte” a fost raspunsul colonelului.

Auzind de aceasta, credinciosul a fugit iarasi impreuna cu sora sa la Parintele Cleopa, chiar in toiul noptii, si i-a spus de amenintare. Batranul i-a primit, dar i-a certat:

- Ce putini credinciosi sunteti! Cum sa va temeti voi de oameni?

- Da, parinte, dar ne-a dat termen precis: cinci zile!

- Lasati-l in pace, ca va fi el in trei zile in puscarie!

Intr-adevar, dupa trei zile, au aflat de la un judecator, ca ofiterul fusese arestat. De atunci, credinciosul nu a mai fost amenintat. Cand s-au dus din nou la Parintele Cleopa, el le-a spus: ”Niciodata sa nu va temeti, dar nu de cativa ofiteri, nici de mii de ofiteri, nici de milioane, nici de miliarde. Chiar daca stau cu arma la ochi, cu glontul pe teava si degetul pe tragaci; nici o pusca nu va lua foc, nici un glonte nu va va nimeri, daca sunteti drepti inaintea lui Dumnezeu”.

142. O credincioasa a plecat de acasa cu mama sa, fara voia sotului ei, luand si masina, pentru a merge la parastasul unei rude. Intorcandu-se acasa tarziu, a trecut mai intai pe la Parintele Cleopa, cerandu-i sa se roage pentru ea, ca sa nu aiba probleme cu sotul cand se va intoarce acasa. Cu calm, parintele i-a raspuns: ”Mergeti cu bine si fara teama, caci atunci cand veti ajunge acasa, il veti gasi in genunchi, in fata icoanelor si nu va va spune nimic niciodata”. Intr-adevar, acasa ea si-a gasit sotul exact cum ii prevestise Parintele Cleopa.

Odata femeia l-a intrebat pe batranul: ”Parinte, de unde stiati tot ce se va intampla?” Iar parintele i-a raspuns scurt: ”Rugaciunea te inalta pe treptele stiintei. Cu cat te rogi mai mult, cu atat stii mai mult si mai bine. Si nu te teme niciodata de nimeni si de nimic – doar roaga-te! Dumnezeu si Maica Lui te vad si te aud!”

143. Un parinte l-a intrebat pe batran ce va fi dupa plecarea sa la Domnul. Iar Parintele Cleopa a raspuns: ”Vor fi friguri puternice si geruri grele”.

144. Cu putin inainte de plecarea Parintelui Cleopa la Domnul, au venit la el doua crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvantare. Apoi, cerand cuvant de folos, batranul le-a zis: ”Eu ma duc la Domnul de-acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!”

145. Parintele Cleopa isi stia dinainte sfarsitul pe care-l astepta si spunea despre el in pilde. Odata a spus: ”Mai, ce cruce mare si frumoasa o sa am la cap”. Chiar in zilele dinaintea mortii Parintelui Cleopa, a fost terminata troita, care se afla in mijlocul cimitirului manastirii. La picioarele ei se gaseste acum mormantul parintelui. Altadata, desi troita nu era inceputa, parintele spunea ce va fi scris pe troita. Dar nimeni nu stia pe atunci despre ce vorbeste.

146. Spunea un ucenic despre Parintele Cleopa: ”Multe sunt de spus despre Preacuviosul Parintele nostru Cleopa. Dar cel mai mare lucru este ca sfintia sa il avea in inima pe Dumnezeu! Traia in Dumnezeu si Dumnezeu in el!”

147. Inainte de moartea Parintelui Cleopa un frate a gasit in livada manastirii un mar care avea fructe cu un gust deosebit. De aceea el le numea: ”merele din gradina raiului”. Voia sa duca cateva si Parintelui Cleopa, dar ii era rusine. Insa parintele i-a cunoscut gandurile si i-a spus: ”Du-te si ada-mi acum, caci la anul nu-mi vei mai putea aduce”.

148. La 3 noiembrie 1998, Parintele Cleopa spunea ucenicilor sai:

- Zilele mele sunt numarate pe degete! In curand o sa-mi faceti vesnica pomenire! Va rog sa ma pomeniti la rugaciuni!

149. Ucenicul Parintelui Cleopa povesteste si acestea: ”Joi noaptea spre vineri si vineri noaptea spre sambata, cu vreo cateva zile inainte de a se duce la Domnul, am dormit la sfintia sa in chilie. Atunci m-am minunat de nevointa lui. Toata noaptea nu a dormit, ci se straduia sa citeasca rugaciuni si nu putea, caci era foarte obosit si neputincios. Cu mintea se ruga si mana ii mergea pe metanie, dar ochii nu putea sa-i tina deschisi ca sa citeasca de pe carte. Se culca putin, apoi iar se scula si asa se nevoia sa se roage!”

150. Multi crestini ne scriu dupa plecarea la Domnul a Parintelui Cleopa si ne spun ca simt ajutorul rugaciunilor lui. O crestina spunea ca o rudenie de-a ei, fiind foarte bolnava, se deznadajduia. Dar zicand: ”Parinte Cleopa, ajuta-mi ?” a fost cuprinsa de o asemenea pace si bucurie, incat nu mai dorea nici sanatate, nici nimic altceva, ci isi ducea cu bucurie crucea ei.

151. O crestina din Constanta a venit la Sihastria cu o luna inainte de a pleca la Domnul Parintele Cleopa. Era apropiata sfintiei sale. Ea ne spunea mai tarziu urmatoarele: ”Am venit la chilia Parintelui Cleopa, la 29 octombrie 1998, sa-i cer cuvant de folos si mi-a spus: ”Sora, cand mai vii la Sihastria, sa vii acolo sus la crucea din cimitir si sa-mi spui tot ce ai de spus si, daca ingaduie Dumnezeu, eu te aud si te ajut”.

152. Ucenicul de chilie al batranului marturiseste: ”Multi, aducandu-si aminte de Parintele Cleopa, dobandesc curaj si ravna pentru a merge pe calea Domnului. Pace, bucurie si duh de sfintenie simt multi din cei care intra in chilia sfintiei sale, chiar si mireni. Aceasta se simtea si cand chilia a fost goala, fara nici o icoana si fara nimic. Pana nu demult, parintele impartea cuvinte, iar acum imparte duh in inimile credinciosilor”.

152. O credincioasa apropiata Parintelui Cleopa, a venit de Sfintele Pasti la Sihastria, dar n-a mai trecut pe la chilia parintelui, gandindu-se ca nu mai are rost sa treaca pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe cand se odihnea la arhondaric, inainte de slujba Invierii, a avut un vis. Se afla in fata chiliei Parintelui Cleopa, gandindu-se ca el a murit si deodata parintele a aparut in pragul usii si i-a zis:

- Hai inauntru, de ce nu intri?

- Dar nu sunteti mort, parinte? a intrebat ea.

- Tu nu vezi ca sunt viu? a spus parintele.

A doua zi, de Inviere, femeia a mers la chilia Parintelui Cleopa si s-a inchinat la Sfintele Icoane, crezand cu putere ca el este viu si se roaga pentru toti care ii cer ajutorul.

Multa lume se inchina in chilia si la mormantul Parintelui Cleopa, si iau pamant si flori de binecuvantare, spunand ca simt ajutor prin rugaciunile sfintiei sale. Gandindu-ne la marturiile cuprinse in aceasta carte si la multe altele care nu s-au mai scris aici, suntem incredintati ca Bunul Dumnezeu l-a asezat in ceata cuviosilor parinti. Pentru aceea, indraznim sa ne rugam si noi la chilia si mormantul sau, zicand:

Preacuvioase Parinte Cleopa, de ai castigat har si mila inaintea lui Hristos Dumnezeu, roaga-te si pentru noi, pacatosii fiii tai!

Parintele Cleopa

Viaţa Părintelui Cleopa – de Arh. Ioaniche Bălan

Sursa- Crestin ortodox


27 Apr
2012

Globalizarea şi interesele corporatiste

În acest capitol am arătat cum interesele corporatiste au încercat să modeleze globalizarea în moduri care compromit valorile fundamentale. Faptul că unul dintre domenii – proprietatea intelectuală – a fost asociat cu comerţul, iar altele nu, cum este cazul standardelor muncii, spune mult despre modul în care este gestionată globalizarea în prezent. Sarcina negociatorilor occidentali din domeniul comerţului este să obţină condiţii comerciale cît mai bune pentru industriile din ţările lor – de exemplu, să-şi lărgească accesul pe piaţă şi să obţină drepturi mai solide legate de proprietatea intelectuală –, fără să renunţe la subvenţiile agricole sau la barierele nontarifare din calea comerţului. Conceptul de echitate nu face parte din vocabularul acestor negociatori comerciali. Ei nu se gîndesc la contribuabilii americani sau europeni, care ar avea foarte mult de cîştigat de pe urma eliminării subvenţiilor din agricultură. Nu se gîndesc nici la consumatorii americani sau europeni, care ar fi avantajaţi de preţurile mai mici. Nu se gîndesc la mediul global, care ar avea enorm de mult de cîştigat ca urmare a reducerii emisiilor de gaze responsabile pentru efectul de seră. Nu se gîndesc cum să-i ajute pe cei săraci să obţină acces la medicamentele care le pot salva viaţa.

În schimb, încearcă să vină în sprijinul producătorilor, iar sarcina lor este să obţină cît mai mult posibil, cedînd cît mai puţin posibil. Negociatorii comerciali au puţine motivaţii care să-i determine să se gîndească la mediu, la chestiuni legate de sănătate sau chiar la progresul de ansamblu al ştiinţei. Mediul reprezintă problema ministrului Mediului, accesul la medicamentele salvatoare de vieţi omeneşti reprezintă problema ministrului Sănătăţii iar ritmul de ansamblu al inovaţiilor este o problemă a miniştrilor Educaţiei, cercetării şi tehnologiei. Prin urmare, deşi acordurile comerciale influenţează toate aceste sectoare, cei preocupaţi de ele nu se află la masa negocierilor.

Miniştrii Comerţului tind să negocieze în secret. Acordurile comerciale sînt lungi şi complexe, iar cei care fac lobby se străduiesc foarte mult să strecoare în ele prevederi în avantajul propriu, despre care speră că nu vor atrage atenţia. Totuşi, principalele probleme pe care le-am dezbătut aici – ca de exemplu compromisul dintre profiturile unei companii farmaceutice şi dreptul la viaţă – sînt uşor de înţeles. Dacă problema accesului la medicamentele destinate tratamentului SIDA ar fi supusă la vot, fie în ţările dezvoltate, fie în cele în curs de dezvoltare, majoritatea nu ar sprijini niciodată poziţia companiilor farmaceutice sau cea a administraţiei Bush.

În centrul dezbaterii democratice se află conflictele legate de valorile fundamentale. Criticii globalizării acuză faptul că globalizarea a fost gestionată astfel încît unele dintre cele mai importante chestiuni au fost eliminate din discursul public din cadrul ţărilor individuale şi introduse în forumurile internaţionale închise, departe de a fi democratice în sensul obişnuit al termenului. Dacă vocile intereselor corporatiste se fac auzite atît de clar şi de puternic, în absenţa limitărilor şi echilibrelor induse de procesele democratice, nu este deloc surprinzător că rezultatele par atît de discutabile, atît de diferite faţă de ceea ce s-ar fi obţinut dacă ar fi existat un proces mai democratic. Cea mai intimidantă provocare legată de reforma globalizării este democratizarea ei; un test al succesului ar fi cît de des ar reuşi aceasta să garanteze triumful valorilor fundamentale asupra simplelor interese corporatiste.

Joseph E. Stiglitz (fragment) din ”Mecanismele globalizării” (Making Globalization Work, 2008). Profesor la Columbia University, Premiul Nobel pentru științe economice (2001). A fost consilier economic al presedintelui Clinton și vicepreședinte și economist-șef al Bancii Mondiale.

Sursa: Foaie nationala

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 22272

Ultimele Comentarii