15 Feb
2012

Preotul Milivoi Stoin

 

Protoiereu Stavrofor Milivoi Stoin

 

Gând pentru un prieten

 

 Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi „ ( Matei 22, 39 )

 

            Îl cunoscusem întâmplător. I se dusese vestea prin oraş , prin împrejurimi, pentru blândeţea şi ascultarea domniei sale. Intrând în încăperea sa, mă izbise miros de mir şi tămâie plăcut mirositoare.O linişte şi o pace sacră, un om fără vârstă, mărunt la statură cu ochi pătrunzători şi ageri.

Acesta era  MILIVOIE STOIN, om al bisericii ortodoxe sârbe, Protoiereu stavrofor (preot şi protopop). A sporit în timpul vieţii în post şi rugăciune, în smerenie, ajungând înainte văzător şi făcător de minuni. Prin sfinţenia vieţii lui cunoştea gândurile oamenilor.Era un iscusit părinte duhovnicesc, cu mulţi fii şi fiice.La el se mărturiseau mulţi, alegând locuinţa sa, unde în noapte parintele nu înceta a se ruga.

Ne-am privit pentru o clipă în tăcere. Fiecare din noi încerca ca prin aerul ce ne despărţea să găsim o nişă tainică.

Primisem primul surâs, o blândeţe şi o căldură duhovnicească. Cuvintele deveniseră de prisos. Doar noi şi Dumnezeu. Îi cerusem o binecuvântare, o rugăciune, un cuvânt de folos.

Îmi văzuse sufletul. Îngenunchiată, cu sfânta cruce în mână, i-am ascultat rugăciunea. Simţisem căldura, mângâierea, realizasem că mă aflam în faţa unui om deosebit.  

Născut în data de 11.03.1913 la Variaş într-o familie modestă, fiul lui Jivco Stoin şi al Persidei născută Rustici şi-a petrecut copilăria în localitatea Gelu. Parohul local protoiereul Milan Nicolici, apreciindu-i inteligenţa şi calităţile deosebite l-a înscris la Gimnaziul său particular, pe care l-a absolvit cu succes în anul 1928. Chemat de convingerile sale creştine, suferind şi fără o bază materială solidă, petrece un an de zile la Sf.Mănăstire Bezdin. Remarcat de stareţul Iosif (Protici) şi de monahul Miron (Nenadovici) a fost îndrumat spre Seminarul Teologic din Sremscki Karlovici cu durată de şase ani, absolvindu-l în anul 1936. După absolvirea studiilor a fost hirotonosit de către episcopul Irinej ( Ciric ), episcop din Bacica şi administrator al Eparhiei de Timişoara. A fost numit preot la Stanciova, unde şi-a îndeplinit cu onoare şi credinţă îndatoririle de slujitor al Domnului şi nu numai atât. S-a implicat în viaţa obştească, s-a dovedit a fii un bun dascăl şi un adevărat patriot, dorind ca această localitate să-şi păstreze identitatea naţională.

În anul 1945 a fost transferat la Pecica unde prin har şi dăruire a clădit din nou o nouă viaţă spirituală prin credinţă şi multă muncă. Pentru meritele sale deosebite a fost distins cu dreptul de a purta ,,brâul roşu” de către episcopul Irinej (Ciric). Până la pensionarea părintelui, în anul 1970, a activat ca preot paroh în localitatea Cenei.

Viaţa i-a dat posibilitatea să aducă multă lumină în jurul domniei sale prin gesturi umane, prin fapte eroice în perioade de criză, ca urmare a  primit şi alte onoruri şi distincţii deosebite. Astfel, în anul 1970 la Vârşeţ, episcopul Visarion (Kostic), episcop al Banatului şi administrator al Eparhiei de Timişoara, l-a hirotesit la rang de protoiereu cu drept de purtare a nabedreniţei, iar în anul 1989, la propunnerea episcopului Sava   (Vukovic), episcop de Sumadija şi administrator al Eparhiei de Timişoara, Sfântul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe, i-a fost acordată cea mai mare distincţie pentru preoţii mireni ,, dreptul de a purta crucea pe piept”. Această distincţie i-a fost înmânată în Stara Pazova de către episcopul Vasilije (Vlădic), episcop de Srem.

            Pierderea unicului fiu, Alexandru, student al Facultăţii de Drept din Cluj, urmată de decesul soţiei sale l-au îndurerat şi a continuat ca prin rugăciunile sale să ceară iertare şi să se apropie şi mai mult de divinitate, dorind  să aducă linişte atât în casele românilor cât şi în casele sârbilor.

„De la pierderea fiului-au trecut deja patruzeci de ani-viaţa mea a devenit o rugăciune neîncetată pentru toţi cei care s-au adresat pentru ajutor”

În urma unei morţi clinice, revenindu-şi, Dumnezeu l-a lăsat printre noi pentru a se ruga mai arzător pentru omenire. La  vârsta sa înaintată, încă facea rugăciuni acasă. Înconjurat de medici români, era mereu sub observaţie.

De când sunt neputincios, mă rog în apartamentul meu, loc în care sunt şi vizitat de cei care au nevoie de rugăciune.Printre aceştia se numără începând de la judecători, avocaţi, medici, până la ţărani simpli şi oameni fără loc de muncă, pentru că în faţa lui Dumnezeu suntem cu toţii egali. Şi vin , şi revin.”

Fusese acuzat de confraţii săi  – inexplicabilă atitudine faţă de un om care la cei 92 de ani, mai avea putere  să scrie şi să îndrume creştineşte pe cei împovăraţi de griji. Nu o face pentru câştig material, altruismul şi singurătatea, iubirea faţă de semeni şi de ţară l-au menţinut plin de vigoare şi Dumnezeu îi sporea puterea. Era căutat de pretutindeni, înzestrat cu mult har, în miez de noapte citea din cărţile sfinte şi se ruga pentru cei năpăstuiţi. Preotului Milivoi nu era nevoie să-i spui prea multe. Dotat cu o psihologie nativă îţi citea chipul şi sufletul. A fost înconjurat cu multă dragoste şi s-a  considerat un om bogat având foarte mulţi prieteni din medii sociale diferite în ţară şi în străinătate. Este omul de la care ai avut ce învăţa zilnic câte ceva.  Nu-i plăcea singurătatea şi tânjea  după colegii pe care îi respecta şi îi stima. Aceştia uitau şi-n zile de sărbătoare creştinească, de preotul Milivoi, fie că era Craciun, Paşti.

Uneori îl găseam trist, cu teama de a nu fi dat afară din locuinţă…Mereu hăituit…

  Avea o voce de aur şi mulţi tineri preoţi ar fi putut învăţa din cântecele vechi biseiceşti.

Înainte de a pleca la Domnul, fusese plecat în Italia unde a fost primit conform rangului său.

Când vom învăţa să ne preţuim valorile ? Pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat, părintele a fost înger cu aripi tămăduitoare. Rugându-se pentru omenire, pentru semeni, îşi clădea zilnic templul iubirii, dăruind… Picioarele bolnave nu-l mai ajutau. Suferinţa şi-o ascundea cu stoicism dar, din când în când, puteai zări strălucind o lacrimă ca o bobiţă de aur. Ai fi vrut să o prind, dar ea se rostogolea spre un pocal tainic. Uneori amărăciunea i se citea pe chip, dar, rugăciunile îl întăreau, sfidând indiferenţa şi răutatea din jur,  avându-L pe Dumnezeu alături, nu se temea…

Aceşti ,,indiferenţi” au oare conştiinţa curată? Ce vor face dânşii la 93 de ani ?

Preotul Milivoi rămâne prin harul şi omenia sa un truditor al bisericii ortodoxe. În 2002 îi apăruse o carte religioasă, intitulată ,,PĂRINTELE PREDICĂ !”. La început  apăruse în limba sârbă dar prin intermediul prietenilor a fost tradusă şi în limba română. ,,În această carte se găseşte un mănunchi de predici…” se destăiniuie părintele. Eu aş spune, un snop de grîu cu boabe de aur. Şi tot părintele Milivoi mai adaugă în cartea sa ,, Oricât m-aş strădui să aleg ceea ce i-ar fi spre învăţătură cititorului din ziua de azi, trebuie avut în vedere că aceste predici nu au fost compuse şi rostite de un înger, ci de un rob păcătos, şi deci îi rog pe toţi cei care ar observa vreo greşeală să o corecteze, dat fiind că ea mi s-a strecurat nu din rea intenţie, ci urmare a slăbiciunii umane”. Lansarea cărţii a fost sublimă deşi până la aparţia ei a întâmpinat multe greutăţi. Nimeni însă nu-l putea opri de a a scrie, de a călătorii şi de a ajuta bisericile sărace. Nimeni nu-i putea lua IUBIREA pe care cu generozitate ne-o dăruia. Citându-l pe scriitorul nostru Milivoi  ,,Când Dumnezeu în Sfânta Scriptură a spus „  Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi „ ( Matei 22, 39 ) a dat lege să iubim orice om, pe prieteni şi pe duşmani. Şi ne confirmă din acest lucru, când, contrazicându-se cu fariseii, dacă este voie de vindecat sâmbăta (Luca 14,5), ne învaţă „ Care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei„ Însuşi Domnul Iisus Hristos, când îl chinuiau, s-a rugat la Dumnezeu pentru duşmanii spunând  „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Dacă ar fi putut fi înţeles, de cei care nu au dorit să înţeleagă, nu ar fi plecat în lumea de veci trist, fără să i se permită sicriului să stea în biserică conform dogmelor creştine.

În 2005 apăruse în limba română „PĂRINTE, NU ÎNCETA SĂ PREDICI”.

 Religia noastră ortodoxă trebuie apărată. Doar credinţa noastră strămoşească, comoară de mare preţ, ne poate salva. Îmi doresc să fim mai buni, mai iertători, trăind în locuri binecuvântate. Noi singuri, cu faţa spre Dumnezeu, trebuie sa deschidem calea, calea spre mântuire.

            M-am simţit bine în preajma părintelui, simţindu-mi cuvântul şi sufletul mai liniştit într-o lume în care respectul faţă de semeni se clatină.

Iată ce scria în ultima sa carte:

            „În nopţile cât sunt ele de lungi meditez şi îmi număr zilele şi păcatele, şi ştiu, în curând voi răspunde pentru tot ceea ce am făcut şi pentru tot ce n-am făcut. Dumnezeu mi-a dăruit o viaţă lungă, dar prin aceasta m-a şi obligat să lucrez timp mai îndelungat.Chemarea de preot nu se limitează doar la timpul cât este preotul în funcţie la vreo parohie, preoţia este o mare nevoinţă, pe care omul trebuie să o ducă până la moarte, şi chiar şi prohodul, slujba de înmormântare, îi va fi deosebit.Mare este demnitatea preoţiei, dar mare este şi îndatorirea.

            De aceea, tot mai mult şi mai des mă gândesc la sfârşitul meu şi îl rog pe Dumnezeu ca sfârşitul meu să fie creştinesc, aşa cum am rostit de atâtea ori în ectenii: -fără durere, neînfrânat, în pace, şi răspuns bun să dau la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos

            Dumnezeu să-l odihnească în grădina Sa. Dumnezeu să-i ierte pe cei ce au uitat de « demnitatea preoţiei »

 Preotul MILIVOI STOIN, care s-a stins în data de 08.11.2005 , va rămâne un simbol al crestinismului ortodox. Înmormântat în Cimitirul eroilor din Timişoara şi-a găsit linistea alături de fiul şi soţia sa.

Uneori mai trec sa schimb o vorbă tăinuită… Flori, lumânări ce ard, acelaşi miros de mir şi tămâie… Semn, ca încă cei care l-au cunoscut, nu l-au uitat.

Dormi liniştit, bunul meu prieten.

08.01.2007

Mariana Gurza

CUVINTE DE FOLOS


„Tinereţea nu ne este dată de ani, ci de duhul pe care îl avem înăuntrul nostru, şi de legile Domnului, pe care omul are obligaţia să le respecte, pentru ca acest duh să nu pălească.

Sfânta Scriptura ne învaţă că nu trebuie niciodată să obosim în a face bine. Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul ucenicilor săi. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezandu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei.28,19)

Preotul nu este doar un aducător de jertfă, ci este şi învăţător de adevăr, morală, credinţă, şi totodată tămăduitor al sufletelor omeneşti.

Totul în viaţă este expresia voii Domnului şi a Providenţei Sale, dar mai cu seamă a iubirii lui Dumnezeu, iubire spre care nădăjduiesc zi de zi

Răbdarea, iertarea, iubirea şi bucuria, sunt virtuţi în care ar trebui în mod obligatoriu să înobileze pe orice creştin, dar mai cu seamă pe preoţi, dar tot în mod obligatoriu li se adaugă – smerenia, umilinţa şi îndelunga răbdare; pentru că şi iubirea şi bucuria pălesc fără smerenie. Apare, neîntârziat, orgoliul. Din păcate, în ziua de astăzi în sufletele multora se furişează spiritul secularizării şi al exaecerbării importanţei valorilor materiale, ceea ce atrage după sine vanitatea. Aceasta este păgubitoare pentru toţi oamenii, bineînţeles şi pentru preoţi, care este obligatoriu să fie calmi, şi smeriţi, şi cu îndelungă răbdare, iar recompensa nu trebuie să o aştepte de la oameni, ci de la Domnul.

Convingeri politice? Încă de la ziua intrării mele la Seminarul teologic, am avut o singură politică, să folosesc termenul Dumneavoastră, iar aceasta este Evanghelia lui Hristos.

În Sfânta Scriptură stă scris : Nu mai este iudeu, nici elin: nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).

Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă sunt diferiţi ca rasă sau naţionalitate. Din moment ce Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe toţi, şi îi ocroteşte sub acelaşi soare, soare care luminează pentru toţi la fel, şi pentru cei buni şi pentru cei răi, cine sunt eusă îmi pot permite să împart oamenii şi să îi judec?

Omul însuşi este cel care va hotărî şi va alege. Indiferent de coloratura politică, oamenii trebuie obligatoriu să aibe conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu.

Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,15).”

PROTOIEREU STAVROFOR MILIVOI STOIN

(Părinte, nu înceta să predici - Protoiereu Stavrofor Milivoi Stoin)

 

BIBLIOGRAFIE

 

 


 

Viaţa şi activitatea preotului Milivoie Stoin

    11.03.1913-08.11.2005

 

Preotul Milivoie Stoin s-a născut în ziua de 11 martie 1913, în localitatea Variaş, jud. Timiş. Părinţii preotului erau Jivco Stoin si Persida Stoin (n. Ristici) venită în Variaş dintr-o altă localitate timişeană, Gelu.

Creşte şi se dezvoltă în casa părintească din Gelu, într-o familie de agricultori. Aici va absolvi şcoala primară, sub atenta îndrumare a învăţătorului Vladimir Nenadov.

Fiind un elev eminent, dar din păcate, cu posibilităţi materiale reduse, el este luat sub aripa preotului local Milan Nicolici, care se oferă să-i asigure continuarea studiilor, ocupându-se personal de educaţia sa gimnazială. Certificatele de absolvire a anilor de gimnaziu ne dezvăluie un elev silitor, care în anul 1928, în localitatea sârbă Novi Vrbas, va reuşi să încheie cu succes cei 4 ani ai şcolii gimnaziale.

În anul 1929, datorită problemelor de sănătate, precum şi a celor materiale, el se va retrage pe o perioadă de un an la mănăstirea ortodoxă sârbă Bezdin, jud. Timiş. Aici, sfătuit fiind de către egumenul mănăstirii Iosif (Protici), călugărul Miron (Nenadovici), precum şi de preotul Milan Nicolici, tânărul Milivoie va lua decizia continuării studiilor. Astfel, următorii 6 ani îi va petrece în localitatea Sremski Karlovci (Serbia) unde va urma cursurile Seminarului Teologic în perioada 1930-1936.

La 27 oct. 1936 este hirotonisit diacon de către Administratorul Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timişoara. Câteva zile mai târziu, mai precis pe 2 noiembrie 1936, este hirotonit preot la Stanciova, localitate timişeană cu o populaţie predominantă de etnie sârbă. În acelaşi an se căsătoreşte cu Gordana Bugarin, fiica meşteşugarului Alecsandar Bugarin din Semicloşul Mare, care pe data de 15 oct. 1937 îl va naşte şi pe unicul lor copil Alecsandar.

Demn de remarcat este şi faptul că pe lângă drumul preoţiei sale din Stanciova, el va îmbrăţişa şi slujba de învăţător, predând astfel cursuri la şcoala din localitate.

Între anii 1945-1962 este mutat şi va activa ca preot în cadrul parohiei din Pecica, jud. Arad.

Pe 10 aprilie 1962, îşi va pierde fiul, pe atunci student la Facultatea de Drept, într-un tragic accident de circulaţie.

Pe parcursul aceluiaşi an este numit preot paroh la biserica ortodoxă sârbă din Cenei, jud Timiş.

În 1970 este ridicat la rangul de protoierei de către Episcopul Visarion (Costici), Administrator al Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timişoara. După pensionarea sa, care va avea loc în decursul aceluiaşi an, se va muta la Timişoara, unde va continua să-l slujească pe Dumnezeu, ţinând slujbele atât în bisericile din ţară, precum şi în cele din străinătate.

În anul 1996 îi moare soţia.

Începând cu anul 1970 şi până în 2005, anul morţii sale, locuinţa preotului Milivoi devine un refugiu atât pentru cei nevoiaşi şi bolnavi, precum şi pentru toţi cei care caută măntuire întru Dumnezeu.

Moare la Timişoara pe data de 8.11.2005, fiind înmormântat în cimitirul orăşenesc, alături de cei dragi.

Creaţia părintelui Milivoie Stoin

Ataşat fiind de consătenii săi din localitatea Gelu, părintele Milivoi adună toate predicile sale într-un număr de 6 cărţi, pe care le va publica şi dedica în mare parte acestora.

Dintre acestea amintim:

-         Besede, Samizdat, Temišvar, 2002;

-         Svešteniče propovedaj!, Glas Javnosti, Beograd, 2003;

-         Svešteniče, ne prestaj da propovedaš!, NIP Glas Javnosti,. Beograd, 2005.

Toate aceste cărţi au fost traduse şi în limba română, după cum urmează:

-         Părintele predică!, Samizdat, Timişoara, 2002;

-         Părintele predică!, Editura AURA, Timişoara, 2004;

-       Părinte, nu înceta să predici!, Samizdat, Timişoara, 2005, traducere efectuată de Simonida Şolaia;

-         Părinte, nu înceta să predici!, ediţia a II-a, Editura SOLNESS, Timişoara, 2005.

Trebuie să recunoaştem totodată că, nu mulţi dintre noi se pot mândri cu un astfel de opus, cu atât mai mult dacă amintim şi faptul că publicarea acestor lucrări a fost finanţată, în mare parte, de însuşi părintele Milivoi.

Aşadar, nouă nu ne rămâne decât să citim şi să învăţăm câte ceva din toate aceste lucrări, căci iubind cuvântul lui Dumnezeu, părintele nu a încercat altceva decât să-l studieze, să-l aprofundeze şi să ni-l transmită în final nouă, simpli muritori.

*

 

Љубомир СТЕПАНОВ


Књиге проте Миливоја Стојина

 

ЖИВОТОПИС ПРОТЕ МИЛИВОЈА

 

 

  • · 1913. Рођен је у Варјашу 11. марта, као син Живка Стојина и Персиде рођене Ристић из Кет­феља.

Одраста у родитељској кући у Кетфељу, у земљорадничкој поро­дици. Основну школу похађа у месту; учитељ му је мештанин Владимир Ненадов.

Као одличног ђака скромних материјалних могућности, месни парох прота Милан Николић прима га у своју приватну четворо­раз­редну гимназију и преузима бригу о његовом школовању у систему ванредне наставе.

  • · 1928. С успехом полаже малу матуру у Новом Врбасу.
  • · 1929. Због здравствених и материјалних разлога годину про­води у манастиру Бездину. Ту му игуман Јосиф (Протић), те монах Мирон (Ненадовић), који му је био и рођак, као и прота Милан Ни­колић препоручују да се упише на Богословију.
  • · 1930. Послушан својим добро­детељима, уписује се у шесто­разредну Богословију у Сремским Карловцима.
  • · 1936. Успешно и у року завр­шава карловачку Богословију.

Жени се Горданом, ћерком за­натлије Александра Бугарина и Матилде, из Великог Семиклуша.

Владика Иринеј (Ћирић), епис­коп бачки и администратор Епар­хије темишварске, рукополаже га за ђакона у Темишвару 27. окто­бра, а за презвитера у Новом Саду 2. новембра, с назначењем за па­рохију у Станчеву.

Децембра месеца преузима парохију.

  • · 1937. 15. октобра, родио му се син Александар.
  • · 1940. 25. јуна с успехом по­лаже испит сталности за паро­хијског свештеника.
  • · 1940-1945. Због недостатка учитеља и ратних прилика обавља и учитељску дужност у српској вероисповедној школи у Станчеву.

Владика Иринеј (Ћирић) одли­кује га правом ношења црвеног појаса.

  • · 1945. Премештен је на паро­хијску дужност у Печки.
  • · 1945-1962. Обавља парохијску дужност у Печки, такође са запаженим резултатима.
  • · 1962. 10. априла, умире му син јединац, Александар, студент права, у саобраћајној несрећи.
  • · 1962. Премештен је на па­рохијску дужност у Ченеју.
  • · 1970. Владика Висарион (Кос­тић), епископ банатски, админи­стра­тор Епархије темишварске, рукопроизводи га у Вршцу у чин протојереја с правом ношења надбедреника.

Исте године прелази у заслу­жену мировину. Настањује се у Темишвару.

Наставља да служи на многим упражњеним парохијама, највише у Саборној цркви у Темишвару (Граду), али и по српским црквама широм Европе приликом својих путовања, све на славу Богу, за спас своје душе и за душу свога сина Александра.

  • · 1989. На предлог владике Саве (Вуковића), епископа шумадијског, администратора Епархије те­миш­варске, Свети архијерејски синод Српске православне цркве одликује га правом ношења напрсног крс­та. Одликовање му је уручио у Старој Пазови епископ сремски Василије (Вадић).
  • · 1996. Умире му супруга Гор­дана.
  • · 1970-2005. Стан проте Ми­ли­воја постао је стециште и уто­чиште бројних православних верни­ка који му се обраћају и траже утеху и спас у молитви и испо­вести. Благ и стрпљив, прота Миливој се труди да сваком по­могне колико може, да сваком поврати веру, наду и љубав, хришћанске врлине о којима пише Свети апостол Павле.
  • · Преминуо је у Темишвару 8.11.2005. године и сахрањен је на Градском гробљу уз своје нај­милије.

 

СТВАРАЛАШТВО

 

Своје Кетфељчане је Прота не­измерно волео па су га они при­мили за почасног члана књижев­ног кужока “Крила”. А имали су и разлога за то. Наиме, покојни про­та Миливој је објавио за живота шест књига бе­седа на црквено-верске теме. Реч је о збиркама пригодних проповеди које је Прота изговорио пред својим парохија­ни­ма током више од шест деценија свештеничке службе. А све те “при­дике” сабрао је у сле­деће књиге:

- Беседе, Самиздат, Те­мишвар 2002, 180 стр. А5;

- Свештениче, про­по­ведај!, Глас јавности, Београд 2003, 160 стр. Б5 (допуњено издање Беседа);

- Свештениче, не престај да проповедаш!, НИП Глас јавности доо, Београд и Мини­старство за дија­спору Републике Србије, Београд, 2005, 143 стр. Б5.

Ове су књиге пре­ведене на ру­муски језик и објављене као што следи:

- Părintele predică!, Самиздат, Timişoara, 2002, 170 стр Б5;

- Părintele predică!, Editura AURA, Timişoara, 2004, 134 стр. A5;

- Părinte, nu înceta să predici, Самиз­дат, Темишвар, 2005, 127 стр. Б5, превод Симонида Шолаја;

- Părinte, nu înceta să predici, ediţia a II-a, Editura SOLNESS, Темишвар 2005, 127 стр. Б5.

Морамо да приз­намо да се мало ко од нас може пох­ва­лити ова­к­вим опу­сом. И ако до­дамо да је Прота де­лимично и лично фи­нан­си­рао ове пројекте, његова је заслуга тиме већа. На нама је да бар прочитамо ове књиге и запамтимо понешто.

А у нашим срцима остаће вечно његов племенити лик и људска доброта. Нека му Господ Бог подари рајско насеље и спокој души његовој.

Molitva za prijatelja

 

Svi stižemo do godina belih

Kada nas snaga napušta

Kada smo sami i bolni

I kada se nemaš gde skriti

Bog ti u susret pošalje prijatelja pravog

Koji ume da voli

Možeš i besmrtan biti…

 

A svet je svirep

kada nisi ono što si bio nekada

Samo ti je molitva spas

(I onda juriš da Milivojev čuješ glas).

 

Vreme prolazi

A mi smerni na kolenima stojimo verni

Čekamo blagoslov

Velikih kraljeva

U skute svetle obučeni

Svetlošću božijom obavijeni

Jer, Bože mnogo si nam dao

 

I sina Tvoga

što nam je preuzeo grehe

I na raspeću patio

Da bi nas spasio.

 

Ne zaboravi Bože,

Milivoja, podaj mu svetlost

Zdravlja, mira i životnu radost!

Molitva

 

  Bože, danas te smerno molim

Podaj mi snage da vatru utolim

Uzmi mi bol i daj mi nadu

Kao što si mi ŽIVOT  poklonio

I u nedra me tvoja sklonio.

Bože, ako me čuješ

Roditeljima molim te da se smiluješ.

Decu svoju da odnegujem

Pruži mi šansu, ne daj da venem.

I ako me Bože, pozoveš sebi

Podaj mi odeždu svetlu

Da decu čuvam svoju

S oblaka da ih vidim.

 

Moja nada

  Majko prečista

Zauvek blagoslovena

Ti si moja nada

U danu teškome sada

I zamoli dobroga Boga

Da i meni snage, zdravlja poda

Puteve svetle

Majko prečista

Molim te oprosti

Misao mi čistu pusti

Da umrem duše pomirene.

Ostavi mi srce u mojoj kući

Da decu gledam, blizu da im budem

Da im mirna usnule kapke poljubim.

 

Skamenjena jesam  

 

Nemi nemir

Hladna tišina

Ništa gore

Kada te smrt pohodi

Skamenjena jesam

I zubima škripim.

Revolt je u meni

Zbog nepažnje.

Sačuvah samo veru

I ljubav

Za majku, sestru

Za Emi, Vlada i Joanu

Za para

Čoveka života mog Vasilea.

Suze mi nemoćne teku

I sve mi gori

Kao da sam vulkan

Koji kad jednom izlije

Mogao bi da sagori u ljubavi

Meni drage

 

 

Plačem za Vas prijatelji 

Molitva za mir

 

 Za tebe se molim zemljo

Zlom potresena,

I plačem ti srce gorko

što ti ga stranci pogaziše.

 

Krv žrtvena slila se na krst

I očistila osramoćene savesti,

Hrist još uvek plače

Za izmučene srpske duše.

Temišvar

27.04.1999.

 

 

Nemiri

 

Više ne čujem cvrčaka pesmu,

Već jedino krik zastrašujući

Trzam se i ne mogu da k sebi dođem

Mislim na ljude koji umiru.

 

Tišina prođe, grom se javi,

Kraj je sveta blizu;

Gde li će se sakriti tada

Oni što danas žele da nas uče kako se vlada?

 

Kakvi <poredak> žele da postave,

Kroz krv i rane,

Kad svet naši hrišćanski zove

Želi mir, a ne raspete nove.

 

Temišvar

27.04.1999.

 

 

Ne plači brate!

 

Ne plači brate, Rumun ti je blizu,

Ne plači za nehrišćansko bičevanje,

Bog je na tvojoj strani

Veruj u njegovo božansko davanje.

 

Oblaci su ljuti i žele da oteraju

Orlove s neba bez milosti

što svet su ceo zgrozili

Ali vi ste besmrtni!

 

Ceo vama se svet divi,

Jer čast je dobro koju neki nemaju

U njoj leži spas

Pred sotonskim  napadom .

Temišvar

27.04.1999

 

 

Plače Balkan Zvižde bombe plamene

 

Nad Beogradom potresenim

Srbi se pesmom brane

Čuvaju mostove

Dušom čistom.

Suze odvano presušiše,

samo dete

Prema nebu gledaše,

I Bogu se s neba moliše

Mira za roditelje

Da im Bog da

Niko više da ne strada.

 

1999.

Gânduri nocturne-Mariana Gurza/1999

 

Uvek prevareni

 

Uvek prevareni,

čekamo zoru,

talase morske

da zagrle zemlju,

da poletimo

kao ptica

što se ponovo rađa.

Uvek prevareni,

čekamo med da poteče

da gradimo saća

mesta svetla,

i zajedno da u roju

prelijemo

u svetoj bašti

plodove truda.

 

1999.

 

 

Nemam mira

 

Nemam mira…

Osećam misli mi se lede

I reči

Slušam ropac samrtni;

Sklapam oči,

Nemam mira…

Želela bih stihiju da zaustavim,

Plačem u noći i molim za srpsku dušu.

 

1999.

 

 

Huka

 

Narod ste teško okušan.

Ko li je raspet?

Kakvi su vas vetrovi dotakli

Kad kod vas plač je vasceli?

Ko želi Bože da satre

Sve što srpski diše?

I kojim vam pravom dane oduzimaju,

Ko su oni koji mrze?

Mi smo roda plemenitog

Ali drugi razdor seju.

Ne možemo uvek da praštamo

Izazivanja, što srce guše;

Koliko li ćete još izdržati

Hrabri Srbi, surovu huku?

 

1999.

 

 

Tužne grane

 

  U prozor mi kuca grana

Kao suza presahla

Ne govori mi,

Jedino drhti

Vene, vene, svakog dana.

Prozor otvaram i osećam

Hladne kapi sveta;

Plačem i ja ,

ne mogu ćutati,

ali osećam

da nemam šta reći.

Oblake držim na grudima,

Teško mi je da ih ugrejem,

Hladni su,

I osećam da mi je gospodar

Jedino Bog nebeski.

 

Kisnu razočarenja

 

Kisnu razočarenja,

Kićobran mi je mali

Nemam se gde skloniti;

Crkve su pune

Ikone suze u tišini,

Samo ja uplašena,

Plovim

I ne znam gde ću stići.

Kisnu razočarenja

Na moju dušu,

I krijem se

U gorkoj suzi

Ne razumem

Otkud toliko <sumaglice>?

 

Zvezdano seme 

Nemoćni smo

 

 

Jer želimo da takvi budemo;

Zaplašeni smo

Jer nismo jaki.

Strah je promilela iz tunela,

Odakle smo čekali

Svetlost…

Svetlost nalazimo u nama

Ukoliko bivamo svesni

Da u nama, u našim rukama

I rečima

Možemo zasejati

Zvezdano seme…

1999

 

 

Uželeo si se Aleksandra 

 

Teško mi je da mislim na tebe

Kada  čelo naborano brigama

Spuštaš na belu ploču

Moleći se pokraj groba.

 

Teško  mi je prijatelju da ti govorim

O bolovima uzidanim u ljubav

što ti dane uznemirava

I ti plačeš i moliš za milost.

 

Ti si moja zvezda 

Krijem se po zracima

I osećam opekotinu života

Ne mogu govoriti, ne mogu vikati

Po stihovima lutam.

Htela bih da dodirnem zvezdu

Koja lebdi

Bežim, jurim da je stignem

I budim se, voljeni.

Gledam i grozim se

Jer odmereni koraci

Igraju valcer zbunjeni

Ne znam gde da potražim

Zvezdu koja je već pala.

  Nemam više suza 

Moje oči plaču za svetlost nekadašnju

I traže bljesak blagosloveni 

Ni suza nemam u karju oka

 

U tišini patim puna  strepnji.

I opet je reč uzavrela

I srce zacrvenelo poskakuje

Težak je hod prema vrhu,

Lako se kotrljam ka dnu

I sve ima brzinu misli

Pred ljudskim greškama.

 

Surova vremena 

Oblaci se gomilaju

 

Tu i tamo lebde snovi

Plavi i tihi

U surova vremena.

Lebde potoci u dolinama

Proždiru sve pred sobom

I jadni smrtnici

Uprše oči u oblake

Nemarni

I Prazni.

Sa mnogo potreba.

I koliko li čovek može podneti

Sa raspetim Hristom u srcu

Šta liće dan doneti

Sada kada je voda sve prelila

Kada ljudsko đubre pliva

Kada su suze presušile

Kad ne znaš gde li grešiš

I ostaješ siromašan…

 

Boli ljubav

  Boli ljubav 

Ljubav vara

I po gorčini biraš svoj put.

Tužne oči nemoćne

Žude i nadaju se

Njoj

Obavijenoj suncem…

Zaslužujemo li toliko muka i nemira

Kada svaki svojom sudbinom

Ulazi u tvrđavu

Gde nas Bog čuva.

 

  Bežim i još bežim…

Ne znam kojim putem da krenem

Misli mi umršene

Bežim i još bežim

Sve je nejasno.

Nada tiho trepće

Od Boga je,

A ja osećam da umirem

I lutam u beskraju.

Uplašena i razočarana

Tražim sebi spasa u bolu

Bože, kakvog li tužnog života

Kad više nisi u snazi.

 

 

Plašim se šta li će biti…

Vulkan izliva

Vatra izgara

Zemlja podrhtava,

Vetar šišti.

I sve što je živo nestaje

Pri prvoj pretnji,

Ali,

On nam ruku pruža

Toplu i čistu

Da se možemo spasiti

U sledećem životu.

 

Nebo plače u mom srcu 

Nemirno nebo

Plače u mom srcu

Pokleklo

Od nemoći.

Kapi zore

Obavijaju mi telo

Umoreno sramom.

I tužno je i boli,

Svetlost koju zovem

U očaju.

I samo ću se tako obavijena

Probuditi

Sa nebom pomirena.

 

  U bolu izgaram 

Oštrica ulazi u moje telo

U bolu polako izgaram

Čedo mi je drago

Tužno je što gubim.

Krv se moja zahuktava

Hladno mi je i gladna sam

Plemenitosti,

a vetar hladan obraz para

i ljubav prazni.

Srce mi bolno rastrzano

Nezadovoljstvima i gorčinom

Sada sam ogoljena.

Koliko ljubav boli

Kada se mati uznemiri

I luta smrznuta

Po moru hladnom i nemirnom.

I plač je kao grom

Preseca svet

I doziva očajno dete

I niko ne čuje…

 

 

  Ljubav prema otadžbini

Da voliš svoju otadžbinu,

Da se boriš za istinu

Da se odeneš gordošću

Tvoje drage zastave.

To nije ksenofobija

Niti preterani nacionalizam,

Tvoja je zemlja Rumunija

I ti si bogat čovek.

Mogu te neki ljudi poniziti,

Smejati se tvojoj ver,

Ali je tvoja ljubav pradedovska

Ona koja ti ne da da se udaljiš.

Sirota zemljo, lepa i bogata

Po kolikim si olujama prošla

Stići ćemo i do demokratije

Da imamo mira u dušama.

 

  Jesen nas pokriva 

 

Jesen nas pokriva

Svojim žutim listovima,

Tužno je sve oko mene

Samo kiša sitna

Mori mi misao.

Nemoćne su senke

Što se gube po putanjama

U daljini čuju se

Munje,

Pretnje,

U daljini potresene.

Kako je sve tužno,

Kada se na pravdu čeka

Mnogi svog a mesta ne nalaze

u otadžbini demokratskoj.

 

 

U čežnji izgara pesnik u svetu

 

U čežnji izgara pesnik u svetu

Usamljen i tužan

Ali znam da sebe nalazi u ljubavi

I u reči.

Izgara pesnik kao živa baklja

Duša mu je ponovo plamen

Kako bi mnogi voleli da znaju

Da je život prosta pesma

I svi mi prolazimo voleći

Godine brojimo,

I gorčinu sveta

Žrtve neme donosimo.

Kako boli ljubav

Kako sladi bol

Kada jedino mi dodirujemo

I plačemo

Nebo i beskraj.

 

Kaži mi ko sam

  Ako me želiš upoznati

Pitaj nebo

Da ti kaže šta osećam

Ako me želiš upoznati

Pitaj vetar

Ko sam.

Želiš li tajnu da otkriješ

Htela bih da znam

Odgovore vremena

Da saznam

Ko sam

Ustvari.

 

  Vera

Bogorodice Sveta Prečista  

Vo vjeki budi blagoslovena

Daj mi haljine  svetlosne

I za sina godine bezbrižne

Daj mi Bože radost, nadu

Svecima hvalu uzdižem

Da život mi sačuvaju

O, Majko slatka toliko tražim.

I podigni ruke tvoje

Sinu milost traži

Za decu, za stare

Da sve nas pomiluje ti mu kaži.

 

  JESENJE MISLI 

Ulazim

U tvoju  pomućenu tugom dušu

U oku mi suza

Ne razumem,

Zašto život ne pruža više.

Ti si tuga

A ljudi to ne znaju.

Teško je sakriti se

U jesenjim mislima

Osmehuješ se

svakog dana,

i prkosiš apokalipsi

hrabrost te tvoja hrabri

a ti penješ

stepenike životne

i senka na sudbinu pada.

Oteraj sa tvog srca

Lišće požutelo

Tvoje su oči drago kamenje

Misao dobra

što ti zamračene putanje svetli

vreme je za život pravi

ali ti biraš put sveti.

 

15 Feb
2012

Aşteptând eternitatea…

Asteptând eternitatea…

O zi de vară, caniculară.  Pornisem de dimineaţă pe Valea Jiului, la îndemnul unui prieten de a-mi regăsi “bunicul copilăriei mele”, părintele Adrian Fageţeanu, izolat lângă Sfânta Mânăstire Lainici, la schitul “Locuri rele”. 

Jiul curgea liniştit, boarea dimineţii îmi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrimă ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezrădăcinaţi. Eram emoţionată de această întâlnire, aveam o teamă ce mă înfrigura, că poate ajungând “acolo” – nu-l voi mai regăsi. Răsuflasem uşurată în momentul în care un copil cobora pe scările de lemn frecate de vreme, şi c-un zâmbet angelic, mi-a confirmat că părintele Adrian traieşte.

Nu am avut răbdare să mai facem înca 5 kilometrii pe jos, deşi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier până la schit. Era dimineaţa, ora la care rugăciunea te mângâia la fiecare freămăt de frunză. N-am avut răbdare să-mi aştept soţul. Am fugit prin iarba udă spre prima căsuţă modestă din incinta schitului. Mă desculţasem să simt roua dimineţii binecuvântată şi să admir peisajul mioritic, care iarăşi mă ducea în gând spre Bucovina. Am fost îndrumată de un călugăr tânăr spre casa părintelui Adrian. O casă aşa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scările cu inima tremurândă şi auzind voci înălţătoare, am intrat şi am îngenunchiat împietrită de imaginea preotului modest şi cucernic ce îngenunchiat îşi făcea rugăciunea. Părintele care oficia slujba dimineţii, un tânăr călugăr bucovinean care-l îngrijeşte pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipă, şi cu aceeaşi evlavie şi-a continuat rugăciunea. Părintele nu-şi ridica ochii. Îngenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea faţă de omenire, îşi lasă cuvântul în rugăciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, mă facuse să mă simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu.

Ochii sai nu mai sunt ca altădată. Aceeaşi sclipire, acelaşi albastru, acceaşi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a început nu mă recunoscuse. Am început să-i povestesc de vremuri trecute când corespondam, când îl vizitam pe la mănăstirile unde era obligat să mearga. Evita să-mi pomenească de ceea ce eu atunci sesizasem. Mutat de la o mănăstire la alta, citirea corespondenţei şi altele…

I-am vorbit despre “Rugul aprins”, de poziţia intelectualilor pentru cei care încă mai suferă. Ocolea subiectul  – discret, se îmbufnase când i-am spus ca este considerat unul dintre “înţelepţii părinţi” şi “apostol” al bucureştenilor. Mândria nu i se potriveşte. Chiar daca a construit doua mănăstiri, nu vorbeşte prea mult. Legătura sa cu Dumnezeu este ceea ce îl interesează. În profunzime se simte neputincios ca nu poate lupta pentru biserica ortodoxa, împotriva celor care vor destrămarea ei. Nu are altceva de făcut decât să se roage. În momentul în care i-am vorbit de intelectualii din toată lumea, care pledează pentru integritatea bisericii noastre a tresărit uşor şi-a făcut semnul crucii.

Am vorbit despre dulcea Bucovină. O temă caldă şi dragă bunului meu bunic. Ţara Fagilor cu lanuri de in înflorit, cu scoarţe frumoase, cu mirosuri de fructe şi flori de câmp, cu oameni inimosi. Acolo, în odaia sa, m-am simţit acasă. Acasă în Bucovina. Simplitate, aer proaspăt, spiritualitate. Pentru el copiii înseamna foarte mult. Ţine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfânt ne dăruieşte. Şugubăţ din fire ne-a vorbit în pilde, aşteapta să se alăture celorlalţi şapte fraţi ce stau la umbra brazilor în curtea bisericii. Am învăţat că apropierea curată de Dumnezeu, ocolirea păcatelor ne face sănatoşi şi eterni. Ne-a mărturist îngrijorat de numărul scăzut al ortodocşilor, de practica unora de a-i convinge pe alţii să treacă la alte religii, nemulţumit pentru cei care consideră că în România sunt “prea multe ciori negre” adică călugări. De ce-i deranjează pe unii faptul că noi avem multe mănăstiri? I-am simţit amărăciunea când ne-a vorbit despre “popi” şi “preoţi”

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.  Acum, au cruce de aur si inima de lemn”. L-am simtit trist o clipa.  Rascolisem prea mult si poate nu a fost intelept. Ne-a povestit despre anii studentiei, despre detentie, despre puterea credintei in cele mai cumplite momente. Trecuse pe langa moarte de sapte ori, in inchisoare el a fost cel mai batut, dar credinta si crucea sa de lemn l-au salvat.  Dar, fiind “bunicul” meu, dintotdeauna deoarece pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata, am primit la plecare o binecuvantare.

Ar fi dorit sa-mi daruiasca ceva, asa cum se obisnuieste in Bucovina.S-a uitat lung la mine si zambindu-mi duios, mi-a spus ca singurul sau dar este rugaciunea sa pentru mine si familia mea. Un dar minunat pe care il pretuiesc.  M-am despartit cu greu de acea parte mirifica de lume. Imi lasasem bunicul trist si abatut. Trist pentru o lume neascultatoare, abatut pentru ceea ce se intampla inlauntrul nostru.  Am ajuns acasa obosita, ravasita si totusi alta. Primisem o lectie de viata, o lectie de istorie, o bucata de pace.

Eram fericita, imi vazusem bunicul ! Da, la plecare intrebandu-l ce sa-i aduc cand ma voi intoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATA DE PACE!

Sf.Mănăstire Lainici, 2006

 Mariana Gurza

15 Feb
2012

“Veşnicia ascunsă într-o clipă”

Veşnicia ascunsă într-o clipă


Cuviosul Ahimandrit Arsenie  Papacioc (fiul lui Vasile şi Stanca) s-a născut la data de 15 august 1914, în comuna Misleanu, reg.Bucureşti. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, devenind desenator. În anul 1949 primeşte tunderea în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, pe seama Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ, având ca naş pe Protosinghelul Petroniu Tănase.

Este hirotinit preot în data de 26 septembrie 1950 pe seama Mănăstirii Slatina, unde se nevoieşte câtiva ani ca duhovnic, egumen şi ucenic al Părintelui Cleopa Ilie, stareţul acelei mănăstiri.

A fost condamnat in 1959 la 20 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale. Sentinţă absurdă, având în vedere că în urma unui alt proces din 1956, a fost achitat de această învinuire. Face parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”, alături de preoţii VasileVoiculescu, Staniloaie, Petroniu, Sofian Ghisu, Sandu Tudor, Adrian Fageteanu etc. Trece prin mai multe închisori, Suceava,Aiud etc.

Dupa ani mulţi de închisoare şi prigoană, preot paroh în Ardeal, stareţ la Mănăstirea Cozia, duhovnic la Mănăstirea Cernica, şi începând din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

Prea Cuvioşia Sa este căutat tot mai mult de  credincioşi, monahi, preoţi, ierarhi, care vin pentru povăţuire, cuvânt de folos, şi armonie.

Este autor a volumului, “Veşnicia ascunsa într-o clipă”-2004 iar convorbirile Domniei sale au fost cuprinse în doua volume îngrijite de Arhimandrit Ioanichie Bălan “Convorbiri Duhovniceşti” (1984-1986 ) iar, în 2004, apar volumele “Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, carte tipărită şi binecuvântată de I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Veşnicia ascunsă într- clipă”, cartea plină de înţelepciune a Arhimandritului Arsenie Papacioc, mi-a trezit dorinţa sa-l cunosc personal.

Am citit despre Domnia Sa, şi dacă tot  eram la Techirghiol de Sfânta Maria nu puteam rata ocazia de a-l vedea, pe cel pe care veşnicia îl face din zi în zi mai înţelept.

M-au îndrumat măicuţele prin forfota de mulţime ce veniseră la Prohodul Adormirii Maicii Domnului, spre chilia Sa, avertizându-mă ca nu-l voi putea vedea, fiind suferind.

Cu o convingere interioara, am rugat-o pe maicuţa ce-l avea în grijă, să-mi faciliteze o mică întrevedere.

Am aşteptat în acea ambianţă de sfinţenie şi armonie, vocile înălţătoare în miez de noapte, şi dintr-o dată, l-am văzut pe blajinul duhovnic ieşind din locuinţa Sa, în cerdac. Măicuţa, sfioasă, mi-a făcut un semn de chemare şi am ajuns lângă dânsul. Privirile noastre s-au întâlnit. Nu puteam face nici o mişcare. Înţepenisem în spatele omului lui Dumnezeu, şi parcă aerul era mai proaspăt, mai ozonat. Îi strângeam cărţile în braţe, aşteptând momentul în care să-i pot vorbi, sau să primesc doar o simplă binecuvântare. Ochii s-au oprit pe coperta unei cărţi, şi-n lumina lumânărilor am reuşit să citesc „Să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi…”

O filozofie aparte, duhovnicească, plină de tâlc şi înţelepciune. În linişte, se apropiau oamenii doar pentru a fi binecuvântaţi. O tandreţe deosebită o manifesta cu duioşie în priviri, când ajungeau cu timiditate copii. Parcă îmi venea să cânt, un cântec din copilerie, “Lăsaţi copii să vina la mine…”

Mai veneau fiice duhovniceşti şi-n tăcere îi lăsau câte ceva. Atunci nu ştiam că a doua zi îşi sărbătorea ziua de naştere, de ziua Adormirii Maicii Domnului.

Obosit, s-a ridicat, disperată am alergat după Domnia Sa, i-am cerut o binecuvântare, şi am înţeles că trebuie să mai revin…

Aşa am şi făcut. Împreuna cu soţul ne-am îndreptat spre mănăstire în următoarea zi. Eu, tăceam. Reuşisem să citesc “Veşnicia ascunsă într-o clipă”, altfel îl vedeam acum pe marele arhimandrit.

Am învăţat, aşa cum învăţ în fiecare clipă, mai mult despre “armonie”, despre puterea îngerului meu păzitor de a veghea. Citind cartea, mi-a rămas în minte o pildă cum un înger a fost iertat de Dumnezeu, doar când i-a adus o lacrimă omeneasca.

Aveam de gând să aştept pe trepte, până când voi putea fi primită. M-am rugat, şi fiind în lumina sfintei mănăstiri, am ajuns să-l privesc din nou în ochi pe marele părinte.

Este omul lui Dumnezeu, este omul fără vârstă.Nu are timp de pierdut. Fiecare clipă este preţioasă. Oameni din toate colţurile ţării îl caută, i se cere cuvantul de folos. Nu poate refuza ajutorul pe care îl poate da prin poveţe şi rugăciune.

M-am simţit neînsemnata stând în faţa acestui mare om. Am început să plâng. Cu lacrimi cristaline nu-mi luam ochii de la cel din faţa mea.

L-am rugat să-mi facă o dedicaţie pe carte, “Cruce, moarte-înviere.

M-am bucurat de privilegiul de a cunoaşte încă un mare părinte înţelept în viaţă. Oare ştim să-i preţuim pe cei pe care încă îi mai avem? De ce nu suntem în stare să preţuim această veşnicie ascunsă într-o clipă, spre folosul nostru şi al poporului român?

Am plecat copleşită. O pace interioară care nu are nevoie de cuvânt. Am plecat plină de armonie.

Pentru marele părinte, fericirea, iubirea, împlinirea, toate le cuprinde într-un singur cuvânt:ARMONIE

Aşteptând autobuzul spre a ne îndrepta la gară, doi turişti cu vârste diferite, ne-au întrebat discret de mănăstire.

Unde este omul sfant?”.

I-am privit în tăcere, nu găseam răspunsul potrivit.

Auziseră că, la Mănăstirea Techirghiol trăieşte un sfant…

Acesta nu putea sa fie decât Arhimandritul Arsenie Papacioc.

Vă mai spun ceva; fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! UN MOMENT E FOARTE IMPORTANT DACĂ ŞTII SĂ-L TRAIEŞTI.Deci trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lasaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu traieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta.”(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

(Ierom.Arsenie Papacioc la 92 de ani, Techirghiol Sfânta Manăstire Sf.MARIA)

16.08.2006

Mariana Gurza

15 Feb
2012

Identitate şi valoare

Identitate şi valoare

Parcă nu aş mai vrea să tac. Nu aş dori să rămân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii şi regizorii caută gâlceava zilei de maine.

Poate suntem puţini, poate nici nu ştiu alţii ce mulţi suntem, noi spectatorii nedefiniţi într-un univers tainic al tărâmului dacic.

Am decis să ies pentru o clipă din carapacea mea fragilă, bătută de valurile vremii, şi a spune răspicat; îmi doresc o Românie frumoasă şi curată!

Nimic nou pentru o fiică de bucovineni născuţi în România, deşi cerificatele mâzgălite de iţele istoriei indica locul de naştere URSS. Poate ar trebui să mă tem, de cei care încă suspicioşi, intră în miezul fiecărui cuvânt fără a pricepe însă sensul.

Am învăţat să  gândesc ca un om liber, să mă mişc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înţeleasă.

Gândind liber, mişcându-ne liberi, în numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decât de proprile noastre neputinţe.

Noi, românii, am păstrat ceva sfios în fiinţa noastră. Ne obişnuim repede cu fiecare “schimbare de climă”, deşi uneori, poate fi păguboasă. Oare avem dreptul la opinie acum?  Din punctul meu de vedere , da, din al altora tot ceea ce este “bine clădit” , irită. De ce? Pentru că încă se mai crede în naivitatea celui ce-şi iubeşte neamul. Este mult mai simplu să “pălmuieşti” decât să mângâi, în special când istoria ţi-a dat de furcă la orele de clasă.

De ce este nevoie mereu să plătim poliţe? Oare un blestem străbun? Ce s-a câştigat prin raportul “Tismăneanu”, raport plin de erori şi subiectivism? O divizare a celor din lumea intelectuală? Vom învăţa vreodată să identificăm valorile?  Mereu să aşteptăm timpul să cearnă bobul de neghină?

Da, adevărul poate fi deranjant pentru mulţi.

Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme româneşti sunt terfelite făra nici un suport real. Nici veşnicia nu-i scapă pe unii de injurii şi neştiinţa…

M-aş bucura dacă s-ar face o disociere între “preoţi” şi “popi”, aşa cum de multe ori a explicat părintele Adrian Fageţeanu. Despre mişcarea “Rugul aprins”, se cunosc puţine şi nici nu se doreşte restabilirea adevărului. În biserici şi mănăstiri s-a dus o luptă adevarată împotriva comunismului. Mulţi au făcut confuzii şi nu au înţeles sensul acestei mişcări religioase. Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei şi pâna la cei care mai sunt în viaţă, drumul adevărului a rămas încă luminat de flacăra “rugului aprins”.

Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxişti ne avertiza să ne ferim de “burghzia proletară”? Întrebări la care se pot da răspunsuri fără patos şi fără încrâncenări. La noi întotdeauna a fost “altfel”, mereu împotriva curentului. Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democraţie adevărată. Fiecare face ce vrea şi cum vrea. Am rămas tot băţoşi şi la prima atenţionare, o luăm la goană de frica seismului străin. Doar hazardul, ne ajută, cum afirma Dobrogeanu Gherea, şi pentru cei care au credinţa, în Cel de sus.

Şi se mai găseşte un “neica nimeni” citând un mare înţelept, să ne dea lecţii de morală, de etică. Halal ţară ce nu-şi respectă valorile!

Cu toate frământăriele mele cred în unitatea Neamului Românesc. Aşa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plăvan, “istoria se repetă”, voi putea în curând să merg să caut locurile de veci ale străbunilor…

Mariana Gurza

2008

14 Feb
2012

Românii supt Mihai – Voievod Viteazul


 

Cartea IV: Unitatea naţională (aprilie 1599 — iulie 1600)
de Nicolae Bălcescu

“Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelasgilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor.

Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. [2]Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.”

14 Feb
2012

“Veacurile trec, problemele rămân…”

“Traim vremuri tulburi. Din toate partile fiare gata de pradase uita cu ochi pofticiosi catre biata tara a Modovei. Eu si cu boierii si razesii mei am facut tot ce mi-a stat in putinta si am aparat-o, pe unde cu sabia, de dusmani. Iar dusmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor sa-si mareasca tarile pe seama Moldovei. Care nu s-ar da in laturi sa se lateasca peste noi. Si lesii jinduiesc sa va aiba birnici. Sa va faca pe cat se poate mai curand catolici. Ca si ungurii, care viseaza mereu gurile Dunarii. Si care se viseaza grofi in tara straina, iar bietii modoveni sa le fie slugi si datornici. Si tatarii nu s-ar da in laturi s-o prefaca intr-o pasune pentru caii lorsirepi. Si cazacii care ajung din stepa zaporojana pana aici cu gand sa se bata cu paganul pentru credinta, dar se intorc inapoi cu turme si herghelii de-ale moldovenilor. Si rusul care a inceput sa se lateasca in toate partile, dintr-o tarisoara mica devenind o tara cu intinderi mari, pe contul vecinilor, Si turcul care a cuprins atata lume. Toti ne-ar vrea vasali si birnici. Si daca tu, fiule, si voi, boieri dumneavoastra, veti vedea ca nu puteti tine tara cum am tinut-o eu aproape jumatate de secol, si-ti vedea ca n-aveti incotro, sa o inchinati, da sa n-o inchinati oricui. Daca vreti ca fiii si nepotii vostri sa mai vorbeasca in limba noastra, sa nu o inchinati vecinilor- nici lesilor, nici ungurilor, nici muscalilor ca acestia, daca vin, nu se mai duc din tara si sub diferite pretexte au sa va treaca la alta credinta si au sa va impuna sa le vorbiti limba si jugul va va fi dublu. Va vor dovedi lesne si vor gasi si argumente ca sunteti unguri sau slavi, ca graiurile lor sunt mai nobile si viata lor e mai aleasa. Si nu veti fi stapani in casa voastra. Si va veti simti straini in tara mosilor si stramosilor vostri. Si strainii va vor numi pe voi “venetici” si nu va vor mai lasa sa va ridicati fruntea din tarana. Din toti – cel mai tare astazi e turcul. As vrea sa va stiti liberi. Dar daca veti vedea ca nu va puteti pastra libertatea, si gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea sa rosteasca niciodata: sa va inchinati celuia cu care m-am razboit dintotdeauna – turcului, ca acesta nu cumpara mosii in tara straina, nici moschei nu zideste si nici alta limba decat turca n-are dreptul sa invete. Si fiind Turcia prea departe, ea nu va dori niciodata sa se mute in Moldova, ca unele neamuri de la nord care cauta regiuni mai calduroase si pamanturi mai roditoare. Veti plati birul umilitor pana veti gasi forte in voi sa scuturati jugul nesuferit. Si as dormi la locul meu de veci impacat, daca as sti ca mi-ati ascultat sfatul si cu sabia in mana v-ati aparat libertatea. Cum au facut-o parintii vostri. Eu am ostenit. Si plec sa ma culc. n-as vrea sa dorm somn greu, insotit de cosmaruri. As vrea sa dorm somnul cel de veci impacat. Asta-i ultima rugaciune a celuia care v-a fost mai mult decat Domn, v-a fost un parinte….”

(DIN TESTAMENTUL LUI STEFAN CEL MARE SI SFANT)

14 Feb
2012

“Ce poate însemna o cultură “

Modelul cultural european – 2

CE POATE ÎNSEMNA O CULTURĂ

                                                                                                    de  Constantin Noica

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele şi în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrşirea umană, ea n a trecut o neamurilor, aşa cum şi a trecut creştinismul mesajul sau cum îşi trece Europa valorile şi civilizaţia; iar cînd şi a desăvîrşit limba şi a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, aşa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să ştie tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, şi încă); în sfîrşit, chiar atunci cînd s a ridicat la raţiune, ea s a oprit în faţa iraţionalului, neintegrîndu l raţional nici măcar în matematici şi lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraţionalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce şi întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism”, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil şi pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi şi civilizaţii, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul şi a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experienţa de artă şi de limbă, uneori şi de gîndire), dar şi a extins ea valorile morale, ideologice, economice şi de civilizaţie peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el şi pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înţelege limitele culturilor trecute şi să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obţinut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie şi în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă iniţiere: raţiunea ei filozofică, metodele ei ştiinţifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale şi politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea îşi realizează liber modelul, căci a ştiut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub veneraţia oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depăşit condiţia naturală şi a ieşit de sub necesitatea ei; dar toate cele ştiute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care şi au tras mitologiile şi zeii, pe care au sanctificat o şi, în definitiv, pe care au lăsat o şi acceptat o întocmai.
Cultura europeană se aşază de la început dincolo de natură, care pentru creştinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este spectralizată şi trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, ştiinţa şi tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parţialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens şi desfăşurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — aşa cum spunea Hegel şi cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puţin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul” desperării şi exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, ştiinţele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viaţă istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obţinute de asiatici, ei n au ştiut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuşi, ştiinţele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenţie — demersul originar al vieţii spirituale şi de cunoaştere —, aşa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (şi adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizaţia romană), riscă să strivească sensurile tradiţionale aparţinînd acelor configuraţii culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adevereşte şi pe ei, unii japonezi, conştienţi de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face şi alţi asiatici, poate chiar cîţiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viaţa istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existenţă. În existenţa istorică au fost şi sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrşit, uneori degrabă, la existenţă stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viaţă istorică şi civilizaţie, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrşesc prin a şi supravieţui pur şi simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică şi deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morţii „fireşti” a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ţine de organicism şi de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înţeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrşit; modelul ei nu piere, aşa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morţii — putînd fi reluat, cum şi este, pe întregul glob — şi nici nu poartă tendinţe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spaţiu muzeal şi să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalităţi sortite să scoată totul din stagnare şi poate să reînsufleţească modelul pe continent el însuşi.
Toate acestea sînt cu putinţă prin modul de existenţă al modelului european, o existenţă în neodihna creativităţii. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e „transmisă” permanent altora şi însuşită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naşte altele, aşa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezeşte în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor şi ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică”, aşa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieşire din condiţia naturală a umanităţii. Spre deosebire de configuraţiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximaţie — aduce:


1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură în favoarea celui dintîi;


2. o cunoaştere raţională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaştere capabilă să integreze iraţionalul;


3. o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgire a existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie;


4. un orizont deschis, ca o limitaţie care nu limitează, pînă la ieşirea prin creaţii din timpul istoric.


Un asemenea model acoperă astăzi Terra şi se pregăteşte să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrşit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configuraţiile culturale, trecute şi prezente, sînt precare în esenţa lor; modelul european a fost aşa numai în existenţă.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 7
Vizualizari : 34982

Ultimele Comentarii