12 Apr
2012

XVI.CORNEL POPA – Silvicultor în pădurile canadiene

 

A fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.
„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.
Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.
Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XVI. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

Odiseea exilului românesc şi argonauţii ei

Jurnalist de marcă, prozator, Octavian Curpaş semnează o carte deosebit de interesantă în care prezintă o părticică din istoria emigranţilor români, adevărate pagini de istorie încă nescrisă despre acele fapte care pun în lumină frumuseţea trăsăturilor omeneşti cu care sunt înzestraţi semenii noştri de origine română. Cartea este, în acelaşi timp, şi un bun ghid al emigranţilor care au avut tăria să ia viaţa pieptiş, să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului. Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpaş un om ieşit din tiparele obişnuite, un gânditor cu o mare experienţă de viaţă, pe nea Mitică, pe numele său întreg Dumitru Sinu, care a lăsat să se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnări scrise, scrisori şi documente despre lumea fascinantă prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi mărturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vieţii lui nea Mitică aşa cum a povestit-o el, completată cu o largă galerie de prieteni cu care şi-a intersectat existenţa, toţi oameni încercaţi de viaţă, la care se adaugă şi pertinente completări şi interpretări, aşa cum au trecut prin mintea, sufletul şi vârful peniţei experimentate a autorului Octavian Curpaş, el însuşi, emigrant.

Acesta şi-a construit cartea având la bază însemnări de reporter, lăsate să curgă în rânduri pline de spontaneitate, încărcate de viaţă şi de aceea, în mare parte, retrăirea întâmplărilor nu se face după un plan prestabilit, ci curge tumultos după jocul memoriei, având la bază intertextualitatea. E o scriitură modernă în care se împletesc într-un ritm plin de viaţă jurnalismul, povestirea, însemnări scrise, scrisori, documente, rememorări şi informaţii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tătărăscu, despre legionari, soarta lui Moţa şi Marin, despre şcoala de medicină clujeană, etc. Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebeşul de Sus, de prin Mărginimea Sibiului, a cărui viaţă tumultuoasă îmbină armonios realitatea, aventura şi spiritul, este protagonistul unor scene de viaţă inedite. Ca să scape de urgia comunistă, a trecut clandestin graniţa României în 1948, ajungând în Iugoslavia. După grele încercări, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia şi apoi în Franţa, iar după un timp, să ajungă în Canada şi în cele din urmă să se stabilească definitiv în USA şi să ducă o viaţă liniştită în Phoenix, capitala Arizonei. Dar până să ajungă aici, calea zilelor a fost presarată cu multe încercări grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuială de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri şi suferinţe. Mai întâi a fost riscul trecerii graniţei cu lungul şir de peripeţii care îi puneau în cumpănă însăşi viaţa, aşa cum pentru mulţi a fost plata dorinţei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele ţării, a urmat un alt fel de zbucium, de altă natură. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranţa zilei de mâine şi încercări de tot felul  îi solicitau mult curaj, tărie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cuţit. Neprevăzutul l-a pândit la tot pasul: “Odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa”.
Întâmplările relatate îţi zguduie fiinţa, sunt fapte care ţi se par incredibile chiar dacă ele sunt rupte din realitatea zilelor trăite şi de noi, în acelaşi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opreşti pentru a reflecta, a te pune în situaţia lor, sau pentru a lăsa să se sedimenteze trăirile care îi învăluie pe aceşti semeni ai noştri, care au plătit un preţ atât de scump, dorind să câştige traiul în demnitate umană.

Chiar dacă aceste întâmplări relatate cu multă vervă, stârnesc mult interes, ocupând spaţii mari în economia cărţii, am considerat că e mai bine să nu stărui în relatarea lor. Ele îşi păstrează adevărata valoare doar citind cartea, căci repovestirea lor pe scurt le-ar ştirbi frumuseţea şi le-ar estompa emoţia ce o dă lectura textului.

Cu admiraţie pentru omul viu din faţa lui, devenit personajul principal al cărţii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpaş,  relatând lupta pentru supravieţuire, întâmplările din viaţa sa demne de luat în seamă, intervine din loc în loc cu câte o succintă şi frumoasă schiţă de portret:
“Deşi un om simplu, fără posibilităţi reale de a urma şcoli înalte, cu o dorinţă aprigă de a şti, toată viaţa lui – prieten desăvârşit al cărţilor -, Dumitru Sinu a pătruns cu abilitate de strălucit autodidact tainele cunoaşterii. A studiat istorie şi filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanentă, s-a delectat cu literatură de calitate – citind, fără excepţie, marii clasici ai literaturii române şi universale, literatură contemporană, versurile celor mai mari poeţi ai lumii. Românul strămutat din Sebeşul de Sus al Mărginimii Sibiului în Lumea Nouă, având în urmă 63 de ani de viaţă în exil – a ştiut să-şi bucure sufletul aplecându-se spre pictură, dar şi spre muzică, miunata artă a sunetelor. Are alături o soţie – împătimită iubitoare de muzică bună -, iar în casa lor găseşti sute de înregistrări de toate genurile, de la muzica populară românească până la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.

“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt”.
“…a ştiut întotdeauna să se facă plăcut, să respecte şi de aceea a fost la rândul său respectat, a iubit cărţile şi oamenii care le-au scris şi a împărtăşit bucuria cunoaşterii cu cei din jurul său, nu are cum să nu fie agreat de către oricine ajunge să îl descopere”.

“Nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viaţă şi de spirit, cu o largă înţelegere pentru toate cele omeneşti, cu faţa senină şi mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor că era iubit de toată lumea. “Când intra nea Mitică într-un local al orăşelului Saint Gervais se ridicau toţi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstă”, ne spune Octavian Curpaş şi apoi adaugă – «Ca la noi, la sate!» – cum precizează nea Mitică”.
“Dumitru Sinu nu făcea discriminare: dacă se întâmpla să fie la masă cu oameni politici, cu intelectuali de marcă sau personalităţi de orice fel şi apărea un cunoscut, om simplu, nu ezita să-l poftească la masa lor, tratându-l omeneşte şi făcându-l să se simtă la fel de important”.
Datorită experienţei celor 63 de ani trăiţi în exil, nea Mitică poate fi un bun ghid al emigranţilor zilelor noastre, chiar dacă astăzi problemele sunt de altă natură. Astfel, el atrage atenţia celor care se pregătesc să plece în exil să nu se lase furaţi de visul unei vieţi în care li se deschid toate porţile, crezând că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpaş, emigrant şi el, subliniază ideile lui nea Mitică, filtrate de propria-i experienţă: “Există la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsă despre ascensiune “.

“Să-ţi mai spun ceva! – intervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-mă mirat la el: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”
Citind această carte, nu poti să nu-l îndrăgeşti pe Nea Mitică, să-l admiri pentru multe trăsături de caracter, pentru vorbele cu semnificaţii adânci într-o aleasă limbă romană presărată cu vorbe înţelepte din graiul popular, o limbă mai frumoasă şi mai bogată decât a multor conaţionali. Îl iubeşti şi îl preţuiesti pe nea Mitică pentru preţul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pământ, pentru lumina şi căldura cu care şi-a învăluit prietenii, pentru deplina înţelegere a limitelelor şi scăderilor omeneşti pe care le acceptă, alături de cele demne de toată lauda. În viaţa lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capăt la altul al lecturii, nu întâlneşti niciun cuvânt care să aducă umbră asupra lor. El i-a preţuit, i-a iubit aşa cum au fost şi nu i-a uitat. Prieteniile au durat până la capătul vieţii lor chiar şi atunci când s-au aflat la mari distanţe. Adeseori destinul a ţinut cu ei şi le-a făcut posibilă întâlnirea la diferite răstimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toţi prietenii săi au fost oameni de calitate ireproşabilă, pe care i-a ales după sfatul bunicului său, Nea Niculiţă: “Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit!”, sfat pe care îl păstrează cu sfinţenie şi acum la anii senectuţii. Prin faţa cititorului se perindă prietenii lui aşa cum i-a înregistrat mintea şi sufletul lui nea Mitică, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită, Costică Vâlceanu, un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca să ajungă în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Pentru Octavian Curpaş, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndrăznit să lupte pentru o viaţă decentă, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forţă dramatică, spiritualitatea românească răspândită în lume, adevărate “destine paralele” cu care viaţa lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte şi nea Mitică, nu şi-au găsit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încărcată de ură, de revoltă, de mânie, dorinţa de razbunare. Toţi au luat viaţa pieptiş, luptând din răsputeri şi supraveghind să nu scadă statutul demnităţii, purtând cu dragoste numele de român.

Ca şi în viată, Dumitru Sinu nu apare niciodată singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a păstrat toată viaţa, i-a stimat şi i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile şi durerile prietenilor au trecut prin sufletul său: “Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică, notează Octavian Curpaş, şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român”. Şi mai apoi completează ca o concluzie cu câteva trăsături de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile celor care au reuşit în diaspora”.

În cei 63 de ani petrecuţi în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simţit român şi a simţit că rădăcinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colţ al lumii, nu-şi uită rădăcinile şi nici tradiţiile neamului căruia îi aparţine!”

Rândurile din care se desprind ca rupte din inimă amintirile celor dragi de-acasă, dorul de ţară, preţuirea culturii şi limbii române îţi înmoaie inima de duioşie şi te trezeşti că ţi se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitică, este “o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat”, notează autorul Octavian Curpaş. Despre bunicul său, autorul notează: “Din toate poveştile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că zicea:« Să nu iasă omul cu mâna goală de la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a întrebat:« Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă, bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă, dumneata ne explicai că bunicu’, nenea Niculiţă n-a utilizat acest cuvânt niciodată şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»
Pentru că şi eu mă număr printre emigranţi, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplină dreptate autorului Octavian Curpaş care spune:
„Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflectează asupra celor citite, apreciez în mod deosebit această carte pentru ineditul ei, că Octavian Curpaş ştie să pună în valoare însemnătatea faptului aparent minor, care se scurge pe lângă noi aproape neluat în seamă. O apreciez pentru că e o carte care te convinge, te cucereşte prin sinceritate şi farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care trăim. E o carte care transmite cititorilor emoţiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogăţeste cunoştinţele despre oameni, despre locuri şi moduri de viaţă cu totul remarcabile.

ELENA BUICĂ
Toronto, Canada

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

XV. TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

 

De vrei să-ţi începi cartea, măi Mitică, atunci vei scrie aşa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, căpitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adică! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonică ce se consumase cu ani în urmă între cei doi prieteni, atunci când nea Mitică se gândise că ar fi bine să aşeze în file de carte, toate amintirile sale din viaţa de refugiat. Cu tatăl medic şi mama evreică, nefiind dispus să suporte consecinţele originii sale semite, într-o societate ostilă, condusă de comunişti, Titi Filip îşi caută norocul în lumea liberă, pribegind pe trei continente şi încercând să-şi împlinească destinul departe de România. 

Dezrădăcinarea unui campion

Titi Filip s-a născut la Oradea. A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe spate. Alături de fratele său, Gicu Filip  juca polo pe apă la echipa Crişul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe ungureşte. Ne agreau bucureştenii!Tatăl său, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comuniştilor (soţia lui era evreică); se refugiase la Timişoara cu toată familia, dar aici Titi şi ai săi se simţeau dezrădăcinaţi: Refugiul mi-a fost greu…tatăl meu era doctor, dar după ce-ţi strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
La un moment dat se hotărăşte să părăsească România şi ia calea exilului. Fratele său, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleacă şi el din ţară şi se stabileşte în Germania. Nea Mitică Sinu nu mai ştie nimic de el, doar că este în viaţă şi că locuieşte în Germania.
Paradoxal, vieţile lui Titi Filip şi a lui nea Mitică se intersectează, dincolo de  graniţele ţării, de mai multe ori. Se cunosc la Paris şi se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în glumă, mai în serios îi spunea amicului său: Măi Mitică, dacă am avea şi noi o meserie….
Parisul parcă i-a adunat pe toţi prietenii lui Mitică la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei şi-a luat zborul spre direcţia trasată de linia  propriului destin… După Paris, Mitică Sinu şi Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal şi Vancouver…

Când ceri bani şi te trezeşti cu… portocale!

„Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toţi prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sărea în sus şi cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” . El aştepta o scrisoare anume, care până la urmă a şi sosit: avea o mătuşă la Montreal, dar nu-i ştia adresa; sosise acum, odată cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care nu cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult! Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnat, valorează mai mult decât orice pe lume. Nichita Tomescu, avocatul bucureştean despre care povestise nea Mitică, când a aflat că în sfârşit, Titi şi-a găsit mătuşa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui că ai mai mulţi şi îi mai spui în ce situaţie suntem… că nu prea avem de lucru, că o ducem greu…
Bucuros că îşi găsise mătuşa, orădeanul nostru, plin de speranţă, îi face imediat o vizită. Era aproape sigur că întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Măi,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecăruia câte-o portocală –, a fost răspunsul lui Titi, în timp ce scotea nişte portocale dintr-o plasă ponosită – ştiţi ce mi-a zis mătuşa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, şi-aici» – şi mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
Dan Isăcescu, românul care ajunsese în Franţa într-o cutie fixată artistic între roţile unui tren, cel care stătuse printre cloşarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în faţă? În naivitatea lor, toţi au crezut că Titi va fi ajutat de acea mătuşă. Se înşelaseră însă şi erau conştienţi de faptul că nimeni altcineva, decât ei înşişi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar până la bani!

Despre meserie cu mult umor

Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitică Sinu. Inteligent, agil şi cu abilitate în vorbirea mai multor limbi străine – pentru că  ştia bine engleza, franceza, germana, maghiara şi greaca – era de cele mai multe ori sarea şi piperul întâlnirilor lor. Avea darul de a te scoate din stările mai puţin plăcute şi a te bine dispune atunci când erai cătrănit: “Când jucam la bursă, venea de multe ori şi Titi şi mă întreba: Mitică, ai făcut ceva la bursă?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi răspundeam, iar el mă corecta în momentul imediat următor, spunându-mi: Măi, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-şi că tare îi mai plăcea să mănânce orădeanului!  Pe vremea când muncea la tăiat de lemne în pădurile canadiene, împreună cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru şi Cornel Popa (acesta din urmă fiind cel care cumpărase o parcelă de pădure pentru defrişare şi valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Măi, eu vin cu voi la pădure, dar să nu mă lăsaţi să-mi tai piciorul!  Le dădea astfel de înţeles că el munceşte, dar trebuie să mănânce bine, ca să facă faţă… Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua să ţină legătura cu prietenii săi cu care vorbea la telefon ore în şir. Astăzi îşi aminteşte că era deja în Arizona când   începuse să-şi adune la un loc toate amintirile, şi-i destăinuise lui Titi Filip într-o îndelungă convorbire telefonică, intenţia de a scrie o carte a exilului. Dacă vrei să scrii ceva despre mine, atunci scrie că «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poţi menţiona şi poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Plouă ziua, plouă noaptea / plouă, poate mă înec / Dă-o dracului, că plec! / Nu mai staţi, români  flăcăi / Colindaţi lumea prin văi /Faceţi ca şi Decebal / Cu căruţa sau pe cal». Şi nu uita să descrii zăpada canadiană şi nici cum dormeam toţi şapte la Montreal într-o cameră, să nu uiţi! Acea disperare a lui Titi era justificată, pentru că el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, băiatul de doctor, căruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume nouă, diferită de cea lăsată acasă, în care, neavând o meserie era nevoit să se descurce cum putea… Dar era harnic şi nu se dădea la o parte atunci când era vorba de muncă. Cum nu se putea să se încheie o discuţie cu nea Mitică decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai încă un pic să-ţi zic una de la Bihor şi în secunda următoare a şi început să cânte cât îl ţineau plămânii: «Cum dai mamă laptele / Tri li li li li / Trei piţule, domnule! / Cum dai mamă smântâna / Tri li li li li / Tot aşa ca vecina! / Lasă-l mamă şi mai jos / Nu pot domnule, că-i gros!»  Să tot ai un asemenea prieten, care să nu te lase niciodată să te-adânceşti în umbra gândurilor tale şi să-ţi aducă mereu buna dispoziţie! Dar viaţa cu cărările ei încurcate, uneori ne ţine departe de cei pe care-i iubim, pentru că-şi urmează cursul firesc. Aşa s-a întâmplat şi cu Titi.

O nouă viaţă pe „continentul negru”!

La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blondă foarte frumoasă, grecoaică, fiica unui căpitan de vas. Pe lângă greacă, limba ei maternă, Elfy vorbea limba engleză şi franceza. Cunoscând bine limba greacă, având el un şarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucerească pe frumoasa elenă. Mai târziu, cei doi s-au căsătorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat. Viaţa lui Titi s-a schimbat radical după căsătorie, şi-a modificat total traiectoria şi priorităţile au fost altele. Au părăsit Canada şi s-au mutat într-o ţară din Africa. Titi şi-a găsit imediat un serviciu la primăria oraşului în care s-au stabilit. Elfy i-a dăruit mai apoi un copil, o fetiţă, careia i-au dat numele Ileana. „Fetiţa de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astăzi este femeie la casa ei, căsătorită cu un grec, împreună cu care s-a stabilit în Grecia”. Dar viaţa în Africa presupune anumite riscuri şi nenorocirea a făcut ca Elfy să se îmbolnăvească de tuberculoză şi să se stingă din viaţă, înainte de vreme, pe pământ african. Odată cu plecarea din Canada, legătura dintre Titi Filip şi Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar veşti despre evenimentele importante din viaţa lui Titi. După înmormântarea soţiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitică o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristeţe: Măi, Mitică, un popă rus a oficiat înmormântarea şi eu nu înţelegeam nimic… Era frig… iar eu o ţineam pe Ileana de mână…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai ştie nimic de prietenul său, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XV. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

Poezia, “o nouă limbă pe plan european”

 

Festivalul    internaţional de poezie, “MARE ŞI CUVINTE“, ce a avut loc în data de 4-8 august a.c. la Budapesta, a fost un succes, poezia devenind “o nouă limbă pe plan european”.Prin prezenţa remarcabilă a poeţilor invitaţi, poemele au prins viaţă, conturându-se un limbaj liric de exceptie, prin aceleaşi trăiri.La fel ca şi la ediţia precedentă, au participat câte un   poet sau maximum doi din fiecare ţară invitată.


În  ediţia din acest an,  oraganizatorii, “Asociaţia  scriitorilor  din Budapesta”, şi Asociaţia Culturală “EOS” , prin preşedintele său,    poetul  ARON GAAL au invitat  din Rusia,  pe  Evgheni Stepanov,   sosit  cu trenul tocamai din  inima Moscovei unde coordonează un trust de presă, poet tradus de curând  şi în limba română   de către Leo Butnaru. Din Israel a  fost prezent poetul, Menachem M.FalekI, Preşedintele
Asociaţiei  Scriitorilor din  Israel, şi care a  lansat două   volume, unul în limba ebraică şi altul în  patru limbi, “Longing  for  Yesterday”, varianta engleză. Din Serbia a fost prezent   Zoran Pesic Sigma, editor  la cea mai veche  apariţie  literară, “GRĂDINA” din,   Nis, o revistă  de  o eleganţă  şi o prestanţă  inbatabilă, Bulgaria a avut  două    reprezentante,  în atenţie fiind  volumul în limba  bulgară adus de Neli Pigouleva redactor general la revista  literară “BROD”, Irlanada, a fost  reprezentată de poeta şi    directoarea Studioului de Radio   din Dablin, Helen Soraghan  Dwver, care  a  lecturat din noul său volum bilingv, în engleză şi celtică.

Din  Roamânia, ne-a onorat cu participarea sa, scriitoarea   Veronica Balaj din Timisoara, căreia i-a fost prezentat volumul bilingv maghiar-român, “PIRUETT GOLYALABAKON”/”PIRUETA PE CATALIGE“/, apărut la Editura ”AMON “ Budapesta, 2010, în traducerea poetei Julia Schiff din Germania.

Participarea  scriitorilor români la astfel de întâlniri  se realizează de cele mai multe ori datorită  legăturilor,  schimburilor de  creaţii între poeţi. Ideea de a fi în atenţia  traducătorilor  aleşi în urma  colocviilor de specialitate  organizate de forurile  noastre, este o iluzie , ceva  de neatins şi la urma urmei, e normal, se scrie  mult, capitala  bate recordul la maximă atenţie , aşa că, provincia, se descurcă pe cont propriu, găsind câte o portiţă să se facă auzită pe ici pe colo… Pe deasupra mai e şi criza…şi uneori neputinţa unora de a face ceva pentru literature română.Pentru Veronica Balaj, este un drum firesc, fiind cunoscută pe plan naţional şi internaţional prin opera sa şi farmecul său.

Programul festivalului s-a desfăşurat după un ritm mai aparte, în sensul că, mereu s-a avut în vedere idea de academism, de eleganţă.M-aş bucura dacă şi în România, poezia ar rămâne o punte între oameni, între culturi, amintindu-mi de cineva, care afirma, că ea, poezia, este profetică…

La biblioteca   sediului  Marelui Rabin din Budapesta, unde a fost o prima lansare a volumului Veronicăi Balaj dar şi a volumelor semnate de Menachem M.Falek, atmosfera a lăsat impresia de respect pentru poezie.La serata de poezie şi muzică s-a recitat din versurile invitaţilor, prin vocea celui mai popular actor maghiar Robert Gergely. Desigur  şi poeţii invitaţi au lecturat fiecare în limba  sa maternă aşa încât, s-a  constituit  un gen de “babilon poetic” în cea mai modernă formulă.
Plină de surprize a fost şi primirea invitaţilor  la  Saint Ande, un oraş-burg, aflat la 30 de km  de Budapesta, unde, după  o întâlnire  cu  primarul şi oficialităţile culturale ale oraşului,  s-au  oferit diplome, s-a  ţinut o  altă serată literară la cafeneaua “Rodin”, plină cu opere de arta, (ceva care  nu ne-ar lipsi nici noua câtuşi de puţin).A fost dezvelită o placă de marmură cu numele tuturor participanţilor şi ţara de unde provin.Numele Veronicăi Balaj, numele României, nu pot decât să ne facă mândrii, regăsind-o alături spre neuitare de alte nume sonore din lume.

Orice  întâlnire de acest  fel , este un prilej de  a trăi ideea de interculturalitate  şi de a crede  că, există , dupa spusele  lui Aron Gaal, o limbă  europeană, numită poezie.

Parafrazându-l pe scriitorul I.M.Almăjan, într-adevăr, “ Veronica Balaj reprezintă argintul viu al literaturii feminine din Banat”.

MARIANA GURZA

13.08.2010

Timişoara

12 Apr
2012

Despre condiţia stră-mutărilor: Impresii la o carte a dimensiunii româneşti a existenţei sau parabola berzei oarbe…

După câţiva ani de când am citit, e drept, răzleţ, mai ales în revistele internet ale diasporei române din Germania şi America, scrierile lui Octavian Curpaş, scrierile de tip cronicăresc sau reportericesc, ştiri sau comentarii la unele cărţi româneşti din diaspore, dar şi de întâmpinare, de obicei laudative, încurajatoare, la unii autori din ţară, mi-am făcut o impresie ce poate fi subiectivă, nu despre omul de peste ocean, cum s-ar zice, românul emigrat  în valuri (istorice), în Ţara cea Nouă a Făgăduinţei, numită încă Visul american. Autorul nostru este negreşit un paradoxal umanist, asupra de crezul creştin,  probabil neoprotestant american, pare-se evanghelist, un optimistic, cum spun americanii, inimos, cu un remarcabil apetit de „povestaş- moralist”, aproape de tip rural „bătrânesc”, de tip clasicist al prozei didactice – în tradiţia de dinainte de „realismul socialist”, dar mai ales din „ obsedantul deceniu…1980 – 1989…

Modele cu adevărat  benefice, fără a ne gândi la imitaţie, ci doar la   discursul „cronicii de familie” – dar unul strămutat sub  alte ceruri şi în alte destine, Calea Pribegiei, sau a exodului ce aminteşte halucinant de ale evreilor de demult… consider că îi sunt Ion Lăncrănjan (Suferinţele urmaşilor), un scriitor român şi un roman de neuitat. Personaje ca SINU  sau MITICĂ ale lui Octavian Curpaş, sunt leit TIPOLOGICE cu ale lui Lăncrănjan, sau amintesc de Nicolae Breban (Animale bolnave), dar şi siajul stilistic socio- psihologist, al marelui prozator Augustin Buzura (cu ultimele sale romane sub cenzura sintezist- comunistă, Feţele tăcerii, Absenţii etc).
În cartea ce mi-a propus-o spre lectură Octavian Curpaş, desprind căteva trăsături ce par a ni-l fixa convingător (şi) ca prozator: propensiunea pentru tema odiseică (i-am spus neo-exodică) şi ca atare, atitudinea misionaristă religioasă, foarte activă azi în diasporele româneşti, mai ales trans-oceanice. Stilul alert reporting, evocator prin personaje din cunoaşterea directă, sau re-povestitoare şi redistribuite de autor după afinităţile proprii, empatice, simpatice şi avide de „vraja povestirii”: Care este deci, „grupul ţintă” al unui astfel de roman? Evident, cel al milioanelor de români de pe toate meridianele, dar eventual şi al „nepoţilor” din România de azi, de mâine, care, eventual, încă  nu au plecat şi ei… pe urmele acelui simpatic erou, nea Mitică, sau unui Sinu, de ce nu a autorului însuşi, spre Visul American…
Este acesta un fel de Canaan ce se repetă, paradgimatic, prin veacuri? Este aşadar o stigma, altfel spus o ciocnire, interferenţă de paradgime bilaterale, ale unui destin din care evadezi, însă cu scopul eroic, de tip argonautic, cum spune Curpaş ? Cred că da !
Argonauţii căutau lâna de aur, cei ai vremii noastre – aurul libertăţii  visului american – pentru alţii, Coşmarul american – unde „ lâna de aur” este de fapt Dolarul şi beneficiile lui pentru pribegitorul (nu am spus jidovul rătăcitor din epoca secolelor, prăbuşită odată cu comunismul  polonez, apoi sovietic, şi simbolicului Zid al Berlinului).
Citind cartea dumnoavoastră, prietene, la asta mă re-duce gândul, ca unuia ce a rămas acasă, fără a nu-i admira sau compătimi pe cei ce au trecut Dunărea,  alţii lagărele, sau au plecat cu sutele de mii, răbdând încă spre a primi vizele de cetăţeni ai Lumii Libere; la aceste raportări mă duce gândul, impresionat, desigur, foarte, de evocatoarele story ale personajele dumneavoastră, ce cu talent le perindaţi în pagini. Cred că astfel de cărţi ne sunt necesare, mai ales celor nou veniţi – mai mult decât eventualele vile zidite „acasă”, prin actele de sacrificiu ale eroilor emigranţi, care sunt creionaţi uneori picant- umoristic, în romanul odiseic.
Valoarea cărţii, astfel, este nu doar a unui documentarist-jurnalist şi cronicar benevoitor al cărţilor altora, ci una de „testamentarism” al unei morale autentic creştineşti, dincolo de eternele „ schisme” ce macină religios lumea noastră de spaime apocaliptice, de fapt ale conceptului Revelation, care înseamnă DEZVĂLUIRE…
Consider că merită să editaţi cartea, ca o nobilă ofrandă a spiritului românesc de tip vechi, ruralist, eroic şi răzbătător, nu neapărat descurcăreţ-şmecheresc! – prin felul românesc de a fi… planetar… Aş zice al unui arhetip…pe calea unei Mutaţii.
Stăruie o întrebare : la atari itinerarii şi destine, AZI, oare, CE şi CÂT este românesc în fiinţa românească, despre care am învăţat noi înşine, prin vârstele proprii, şi cât ecletic ? Vă rog să cetiţi „Dimensiunea românească a existenţei”, a marelui Micea Vulcănescu, pare-se reeditată după revoluţie, de editura Fundaţiei Culturale Române… ca să îmi înţelegeţi corect  neliniştea. Deoarece, pare-se, după „orizonturile roşii” evocate de Pacepa, acum se agită a război, în acest spaţiu chinuit din veacuri, orizonturi tulburi, iar ceea ce scriem ar putea reprimi şi valenţe ale unei participări benefice naţiunii noastre, ca învăţătură: optez pentru un astfel de misionarism. Octavian Curpaş este un practician cu scrisul al acestei gesticulaţii contra ateismului, unul demn de preţuit.
Îmi permit să închei aceste fulgurante impresii de lector,  cerute cu sinceritate, pledând aşadar, sinceritate, cu două ziceri ale unui personaj cu care pare-se, vă simţiţi afin-electiv (nota bene):
1. „Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”
2. «Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”…
Post coment: Text cheie pentru comentariul meu, din care reiese că „ Visul american” a devenit, prin forţa lucrurilor, un transplant (sic,n), de Vis românesc…
„După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…
Per conclude: Parabola berzei oarbe este teribilă! Barza e pasăre sfântă la români, ca şi rândunica…. Sensul – cheie este al „emigrării” spre „ţările calde”, după azimut (dacă vreţi „luceafăr de dimineaţă, sub un cer nou, pe un pământ nou”, din promisiunea biblică a evreilor).

EUGEN EVU
(membru onorific a trei academii, titular USR, etc.)

15 December 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

XIV. SALVATORE GRECO – o prietenie fără frontiere!

 

Regio Calabria

Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” – răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spre masa la care era italianul. „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.

De la Terra straniera  şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!

Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa  lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape. Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos. Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse. Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi? Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” -  povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.
A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant. Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore!
„Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii  cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase.

“M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.
De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau.  În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din  italiană în engleză tot ce avea de pregătit,  repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.
Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi  cu italienii!”
Mai târziu Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.
Prietenia dintre Salvatore Greco  şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.

Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria

În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.
Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei – la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.
Situată la 66 km nord-est  de capitala provinciei – oraşul Regio Calabria – şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!
“Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.
Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.

„E come noi, altri no sono!”

„Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix -  îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”.
Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia,  cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui…
„După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare… După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!
Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!

„Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce… şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”

Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui  nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIV. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

11 Apr
2012

„Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”- Avva Petroniu Tănase

„Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”

În urmă cu 3 ani, pe 3 septembrie 2005, în timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului, am avut o convorbire cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, din Sfântul Munte Athos..

Cornel Constantin Ciomâzgă: -Trăim, Preacuvioase, într-o lume tot mai bolnavă, stăpânită de toate duhurile cele rele, iar mai aprig decât toate pare acum duhul curviei, al desfrânării fără margini. O lume hipersenzualizată si hipersexualizată. Marea desfrânare şi “marea desfrânată”!

Părintele Petroniu: – Ceea ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală şi tot ceea ce vedem acum… Nu numai în continentul european. Am auzit că, de exemplu, în Thailanda, acolo, în ţara aceea, unde s-o petrecut cataclismul acela mare…

– Tsunami.

- Aşa. Ţara aceea era profilată pe domeniul desfrânării. M-am crucit când am auzit. Turism sexual! Doamne, Maica Domnului!

- Da. Şi mai cu seamă cu copii. Aceasta era se pare atracţia.

- Doamne, Maica Domnului!

I-o surprins cataclismul acolo pe vreo cincizeci de mii numai din Suedia. E scris într-un ziar. Numai din Suedia! Nu le-ajunge desfrânarea acasă la dânşii, ci le trebuie să se ducă la capătul pământului să găsească material pentru păcat!

Am văzut întâmplător pe un capăt de hârtie “noutăţile realizării” din vremea noastră, tot pe linia asta: zice că în Anglia o modistă de-asta, o femeie, a făcut nişte chiloţi cu o maşinuţă electronică pusă pe ei acolo: apeşi pe un buton şi zădărăşte poftele desfrânării. Aşa zice. Închipuiţi-vă! Nu e de ajuns că face omul păcatul. Şi zice chiar că o femeie se găsea la un magazin şi cumpăra lucruri. Şi n-a fost atentă şi a apăsat pe butonul ăla. Şi aşa au pornit-o poftele, că o leşinat acolo, în public. Dar sigur că nu-l avea numai ea. Cine a făcut-o a zis că sunt probabil mulţi care auzind de această invenţie o să fie fericiţi să şi-o cumpere ca s-o aibă. Închipuiţi-vă dumneavoastră în ce hal a ajuns omenirea de azi! Încă desfrânată fără nici cea mai mică îndoială! Desfrânata Apocalipsei o vedem, aşadar, cu ochii în toate acestea!

Sfinţii Părinţi spun: nici un păcat nu murdăreşte aşa de adânc fiinţa omenească precum desfrânarea. Nu-i alt păcat. Cel mai mare! Toate păcatele sunt în afară de om: ai omorât, ai ocărât, ai furat, ai făcut una , alta…desfrânarea, însă, este păcatul pe care-l face omul înlăuntrul lui.

- În sufletul său!

- Întocmai.Aşadar Apocalipsa o vedem desfăşurându-se sub ochii noştri! Ea nu se face într-o zi-două. Poate să ţie mai mult timp. În cât timp se face ea, cât poate să ţie, nu ştim. Dar îi vedem păcatele.

“Într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele”

- Dac-aţi avea o nepoată de 18 ani în lumea asta, ce sfat i-aţi da, Preacuvioase?

- Ce să spun? Nu numai cu sfatul se face treabă! Nepoata aceea ar trebui să aibă tată şi mamă care să se fi ocupat de ea în cei şapte ani de-acasă. S-o înveţe apoi creştineşte pentru ca să cunoască învăţătura Bisericii, să o practice, să se roage. Să fie, altfel zis, creştină! Fiindcă suntem într-o ţară creştină şi creştinaţi! Altfel, toate sfaturile de pe lume nu ne folosesc la nimic. Dacă omul nu se pune practic în viaţa creştină şi dacă-i lipseşte lucrul ăsta, atuncea nu poţi face nimic cu el.

Eu mă uit la tineretul de astăzi: vin la mănăstire şi se duc ca şi altădată. Vin tineri din lumea de astăzi… Lumea simplă şi credincioasă vrea la mănăstiri. Ăăă, la mănăstiri, la mănăstiri. Şi călugării… sunt sfinţi! Vai ce călugăr e cutare! Stai oleacă, nu te grăbi! De unde vin oamenii ăştia care-s la mănăstire? De pe altă planetă? De pe alta? Îs generaţiile astea crescute în timpul comunismului! Cine ştie dac-au avut părinţi care s-au ocupat de dânşii? Pentru că cei mai multi părinti n-au avut timp! Au fost la colectiv sau au fost la servici. La şcoală învăţătură… nu. Dac-au mai fost poate pe la vreo mănăstire pe undeva. Mănăstirile, însă, poartă şi ele rănile păcatelor pe care le-o făcut comuniştii. Greutăţile pe care le-o făcut. Şi-atunci … ei îs crescuţi necreştineşte, nu ştiu ce-i aia creştinism. Cum să-l faci sfânt pe acela, cum să-l înduhovniceşti aşa… dintr-o dată?

Înainte de comunism se ocupa Biserica de educaţie. Nu se gândea să reorganizeze monahismul. Problemele erau pentru toţi creştinii. Tineretul care vine la mănăstire vine cu neputinţele societăţii de astăzi! Şi atuncea e mult mai greu să faci din el un om duhovnicesc decât altădată când familia era creştină, era bună, oamenii îşi învăţau copiii, veneau cuviincioşi, crescuţi altfel. Acuma… dac-o apucat de-o-nvăţat lucruri rele, sunt foarte greu de scos.

Mai ales la tineret. La cei care sunt cu sufletul mai curat, răul, murdăria, se prinde mai repede ca la alţii. Citeam undeva o expresie a unei persoane: într-o inimă curată dac-o apucat a intra murdăria, aşa de greu e de spălat că o mare-ntreagă trebuie să treacă pe acolo ca s-o spele. Este mult mai greu, vasăzică, pentru lumea care-a apucat a fi pătată, murdărită de mentalitatea asta a veacului… e foarte greu.

- Şi ce-ar trebui să facă pentru ca să se schimbe totuşi, părinte Petroniu?

- Nu se face cu o metodă. Singurul lucru este ca omul să se apropie de Dumnezeu. Dacă s-o-ndepărtat de Dumnezeu… auziţi ce zice Domnul: “Fără Mine nu se poate face nimic”!

- Dar vedem că totuşi şcoala se zbate, au băgat acuma nişte ore de religie, au programe, ceva metodologie, dar nu se simte nimic pozitiv în viaţa lor.

- Păi nu se simte nimica tocmai din pricina asta: pentru că atmosfera generală este toxică. Unde locuiţi?

- În Bucureşti.

- Ei, cum de aţi îngăduit să se facă… porcăriile alea pe stradă, să se facă chestiile alea oribile?

- Vă referiţi la mitingul homosexualilor?

- Da, da, da am auzit, am auzit… Doamne fereşte! O ţară cu sfinte moaşte, cu tradiţie frumoasă şi străveche, o ţară creştinească, cu osemintele martirului Brâncoveanu şi nu numai. În Bucureşti, deci, unde sunt atâtea alte sfinţite biserici, tradiţii frumoase, cum s-o putut să se facă aşa ceva? …S-o făcut!

Eu cred că nu e o-ntâmplare că după manifestaţia aceea a venit un val de inundaţii. Ca un fel de îngăduinţă să spele Dumnezeu cu multă apă murdăria aceea. Inundaţii straşnice, prin Moldova auzeam…

- O, Doamne, să ai milă, peste tot, în toată ţara au fost!

- Păi, da. Că-i o vinovăţie a întregului popor! Dac-aţi acceptat să se-ntâmple treaba asta. Păi cum să păţiţi altfel

Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine.

Să aibă aici cazinouri…

- Precuvioase părinte Petroniu, sunteti în viaţa monahală de 75 de ani. Ce s-a schimbat în timpul acesta în bine, dar în rău?

- S-o schimbat multe lucruri. Foarte multe lucruri s-o schimbat. Adică era altă atmosferă. Mai bună. Mult mai bună!

- Adică?

- Păi, când m-am dus eu la Mănăstirea Neamţului, de exemplu, erau numai fraţi vreo sută, iar călugari vreo două sute! Dar de la mănăstire încolo… pustiul nesfârşit! Nu exista fabrică, nu existau sate. Nimic. Nu exista nimic! Aşa era. Şi s-o făcut următoarea greşeală: mănăstirea avea, chipurile, nevoie de averi pământeşti şi s-o intervenit pe unde s-o intervenit şi i s-o dat păduri. Acuma, na, mănăstirea trebuia să scoată bani din pădurile acelea, să trăiască, să repare mănăstirea. Şi s-o făcut fabrica de cheresteaaa. Şi i-au făcut un drum de treceau toate camioanele cu lemne taman prin faţa mănăstirii. Vă închipuiţi ce era?

O vrut după aceea călugării să scape de fabrică. Şi o încercat fel de fel de lucruri, dar degeaba. Era în timpul comuniştilor, venea şi Sadoveanu pe-acolo. El avea putere pe-atuncea, dar nici cu ajutorul lui n-au putut s-o mai mute de-acolo. Au făcut apoi un drum prin dos, prin spatele mănăstirii pe undeva, şi pe-acolo cărau lemnele, dar fabrica din mănăstire n-au mai putut s-o scoată. Acum am văzut că e chiar un sat, cu familii, cu biserică, cu preot… De unde înainte, cum spun, de la deal de mănăstire încolo, în sus, era sihăstire – sihăstrie. Acuma… mănăstirea, poftim, a devenit un sat. Nu era aşa în timpul lui Paisie… satele erau la câţiva zeci de kilometri, nu la doi paşi de mănăstire. Şi s-o-ntâmplat ce trebuia să se-ntâmple. Călugării să se-nsoare la fabrica de-acolo. Păi, cu sat, cu… vai de capul lor!

- Dar turismul acesta, aşa zis religios, care şi-a făcut şi îşi face tot mai mult loc in biserică cu autocare cu tot, de unde vine Preacuvioase, ce-i cu el, că tare “benefic” mai e…

- Am auzit că este recomandat de la Uniunea Europeană. Recomandat, deci, să se facă.

Nu era înainte. La Muntele Athos se recomanda tocmai ca vizitatorii să nu vină în grupuri mari pentru că era greu pentru cazare, pentru umblatul lor pe aici. Vizitele erau, aşa… personale. După aceea au început cu grupuri: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane şi pân’ la patruzeci. Închipuiţi-vă! Şi azi mănăstirile sunt de-a dreptul invadate! Au fost asaltate de mulţimea de vizitatori.

- Dar există un scop dincolo de cel de închinare?

- Da’ cum? Este vădit. Să se strice liniştea călugărilor. Toată ziua vin turiştii. Intră – ies, intră -ies… Şi acel puţin timp care îi mai rămâne călugărului pentru cele sufleteşti nu-i mai tihneşte.

Poate că o fi şi ceva pozitiv în lucrul ăsta. Pentru că sunt mulţi care n-au văzut mănăstire, n-au văzut în tot cazul ce-nseamnă o zi de viaţă mănăstirească şi îşi dau în felul acesta seama, făcând o comparaţie poate cu stilul de viaţă în care trăieşte lumea de astăzi, în care trăiesc ei înşişi, văzând că la mănăstire e totusi altceva. Se poate ca unii să se folosească de treaba asta. Mai aud apoi un cuvânt duhovnicesc de la părinţi, de la fraţi. Adică… Dumnezeu toate le poate… şi pe cele plănuite rău Dumnezeu le poate întoarce tot spre bine.

-Iată, însă, Meteora, Părinte Petroniu, al doilea centru monahal din Grecia. Nu mai există! L-a înghiţit turismul. Cu Sfântul Munte ce-ar putea să se întâmple în perspectivă?

- Noi am văzut mai demult cam ce se vrea. Uite, circulă pe-aici o foaie a unei mari loji masonice internaţionale. Şi ei spun acolo care este planul pentru Muntele Athos. Vor să facă din Athos un centru turistic şi de studii bizantine. Să aibă aici cazinouri… condiţii practice pentru savanţii care vin să studieze şi să stea la Sfântul Munte Athos. Şi atuncea să mai rămâie câte-o mănăstire sau o sihastrie pe ici pe colo, ca o rezervaţie, undeva, să fie câţiva călugări acolo, pe care să-i ţie ca la grădina zoologică. Rezervaţie! “Iată cum erau călugării altădată!”. O să-i ţie ca să fie, aşa… de râsul lumii!

- Credeţi că-i posibilă una ca asta?

- Când oamenii fac planurile e posibilă.

Vedeţi un lucru, aici este greşala cea mare cu mănăstirile. Monahismul este de două mii de ani şi legea lui de bază a fost întotdeauna fuga de lume. De când e lumea asta, mănăstirile au fugit din lume. În pustiu. În pustiu – pustiu. Egiptul, Sinaiul, Olimpul, Muntele Athos acuma. Şi la noi în ţară la fel. Toate mănăstirile s-au făcut în păduri!

- Dar de ce? Care e rostul?

- Fuga asta de lume are un rost duhovnicesc. Prima măsură de precauţie, aş zice, pentru cel care vrea să-i slujească tot timpul vieţii lui Dumnezeu este să scape de câteva lucruri rele pe care le poate căpăta involuntar, mergând pe stradă şi auzind sau văzând tot felul de nenorociri şi de porcării. Mergi pe stradă şi auzi o convorbire, fără să vrei, sau te uiţi la televizor…

Eu ştiu chiar mai multe decât ştie sau vrea să spună psihologia asta modernă: orice trăire, orice impresie, orice vedere şi auzire lasă nişte urme în fiinţa omenească. E… cum a spus Mântuitorul Hristos: dacă ai văzut o femeie şi te-ai uitat la ea cu gând pătimaş, ai căzut în păcat cu ea. Vasăzică omul este expus şi este atras spre rele… din această întâmplătoare vedere sau auzire. Şi chiar dacă ea este involuntară lasă nişte urme în fiinţa omului, nişte amprente. Iar dacă-s multe, ele modifică starea, strâmbă starea, aşezarea sufletească normală a omului. Omul nu mai funcţionează după legile naturale puse de Dumnezeu ci funcţionează după legile păcatului.

De aceea cu cât face omul păcatul de mai multe ori, cu atât şi-l încuibează mai tare în sufletul lui. Cu atât mai tare modifică şi strâmbă aşezarea sufletească, firească a omului. Atât de tare o strâmbă încât îşi poate pierde complet însuşirile lui naturale şi devine un idol al păcatului.

Omul funcţionează acum după legile păcatului. Omul care o băut într-una, băutura l-o cheltuit şi l-o corupt. El ştie doar să beie şi să beie. Trupul îi spune că băutura îi face rău. Şi tot trupul îi cere băutură. Împotriva stării lui naturale. Trupul a devenit acum o unealtă a duşmanului lui.. Aşa se întâmplă cu desfrânaţii, aşa se întâmplă cu fumătorii, cu hoţii. Cu toţi cei care se obişnuiesc în păcat. Omul vrea păcat împotriva aşezării lui sufleteşti! Trupul care în mod normal trebuie să fugă de rele şi de păcat, tocmai el vrea răul! Şi-şi fac rău singuri! Nu există mai mare tragedie ca asta!

Vă rog să ne întoarcem încă, Precuvioase Părinte, la “fuga” aceea a monastirilor de lume şi să mai nuanţaţi puţintel motivele pentru care este ea necesară, înţelegând astfel poate mai bine care sunt beneficiile “fugarilor”…

Precum spuneam, mănăstirile de la început au fugit de lume. Ca să scape de auzit şi de văzut. Pentru că acestea, chiar involuntare fiind, tot te murdăresc sufleteşte. Aşa, fără să vrei. Dacă ele, însă, mai sunt şi voluntare şi voite, atunci murdăria e şi mai adâncă. Văzând peste tot, şi mai ales la televizor, atâtea omoruri, fel de fel de desfrânări, felurite rele care sunt prezente peste tot si prezentate tot timpul, toate acestea pervertesc şi strică sufletul în aşa hal, încât ajunge că nu mai e bun de nimic si nici nu mai poţi face nimic pentru el. Ţi-l strici tu singur, pentru că permanent te pătezi şi te murdăreşti. Şi te întrebi? Când şi cum ai să te cureţi? Când? În vecii vecilor nu te mai poţi curăţi! Omul rămâne strâmb, sucit şi murdar în toată fiinţa lui. Nu mai ai timp! Şi te duci dincolo. Şi cum te-ai pregătit de aici aşa ai să rămâi acolo!

Dar Sfinţii Părinţi ce spun în sensul acesta?

Păi, iată, avem, de pildă, învăţătura Sfântului Maxim care spune să fugi de lucrurile astea, fugi că doar te-oi scăpa de ele. Să nu le mai vezi şi să nu le mai auzi.

De-atuncea însă începe greul! Începe greul pentru că porţi cu tine bagajul acesta de impresii şi de trăiri, vrute şi nevrute. Nu mai vezi şi nu mai auzi altele, dar trebuie să le scoţi pe cele care sunt acolo, înăuntru. Şi scosul ăsta… e foarte greu. Foarte, foarte greu.

Greu, greu, dar se poate. Nu este imposibil. După câte cunoaştem istoria creştinismului este mai degrabă o istorie a renovării omului. A celui preocupat de restaurarea sa, desigur…

Da, dar e foarte greu. De exemplu Maria Egipteanca era tânără. Făcuse păcatul, dar răul nu era adânc încuibat. Făcuse câţiva ani de zile păcatul, apoi s-a retras în pustie. Şi ştiţi că-n viaţa ei zice că “şaptesprezece ani de zile m-o chinuit pornirile păcătoase”. Trăia în pustiu fără oameni, fără să vadă nimic. Cât e de greu! Cine poate să facă performanţa Mariei Egipteanca şi să scoată relele din sufletul său? Nu le poate omul scoate. Rămâne cu ele în vecii vecilor şi e mort deşi pare viu. Trăieşte, dar e mort deja. Pentru că el îşi poartă osânda veşniciei cu dânsul. Păcatele pe care le poartă cu dânsul, pe care le face inconştient. Şi-atuncea, e foarte greu de înnoit un lucru stricat. Un lemn care s-o stricat, ai văzut, încerci… îl mai curăţi, dar dacă o putrezit nu mai e bun de nimica, îl arunci.. Ce să mai faci cu el? Dacă răul s-o încuibat aşa de tare în fiinţa omenească nu se mai poate curăţa. Omul îşi pierde mijloacele fireşti pe care i le-o Dumnezeu în sensul ăsta. Mintea care-l ajută să înţeleagă că lucrul e primejdios şi că trebuie să se păzească, şi voinţa care-l ajută să se hotărască să nu facă lucrul cel rău. Inima, carevasăzică, nu mai funcţionează normal. Aceasta acceptă păcatul care i se dă. Şi închipuieşte-ţi o generaţie stricată, pervertită, o generaţie nenorocită, oameni tineri care n-o avut posibilitatea să fie cât de cât crescuţi creştineşte. Care n-o avut vreo bunică sau pe cineva care să-i crească, să-i formeze cumva. Şi-o ieşit strâmbi. E foarte greu să-i mai îndrepţi!

Şi în monahism e diferit?

Monahismul acesta e de două mii de ani. Nu l-o inventat nimenea. E o pornire a sufletului creştinesc, a celor care o vrut să se închine toată viaţa lor, să-i slujească lui Dumnezeu. O lăsat, cum spune Scriptura, şi tată şi mamă, o renunţat la multe dintre cele pământeşti care nu sunt necesare şi oamenii o vrut să-şi închine toată viaţa lui Dumnezeu. Şi prima care o fost, o fost fuga de lume, iar după aceea să-şi pună în lucrare viaţa, să-şi îmbunătăţească viaţa…

Dar asta nu este valabilă pentru tot creştinul?

Acesta este un lucru foarte puţin cunoscut sau greşit cunoscut. Nu se ştie. Creştinii noştri nu ştiu care e chemarea lor, rostul creştinului. Sau consideră că anumite lucruri sunt numai pentru călugări, nu pentru toţi creştinii. Consideră că monahii au alt rost în viaţă şi ei, creştinii de rând, au altul.

Aţi citit, desigur, Părintele Stăniloae. În lucrarea lui Dogmatica zice: nu-ţi face teorie din învăţătura Bisericii, ci aplic-o practic! Aşa cum am zis la început, ea e aplicată la viaţă, întotdeauna. Întâmplările, evenimentele mari istorice ale creştinismului, tainele care s-au întâmplat în viaţa creştină îs legate strâns de viaţă. Pentru noi nu sunt teoretice. Vorbim despre întruparea Mântuitorului Hristos, despre tot ce s-o petrecut în legătură cu mântuirea noastră, de la Naştere şi până la Pogorârea Duhului Sfânt. Etapele mari în care s-o petrecut toată lucrarea aceasta. Mântuitorul, după cum se ştie, o luat trup omenesc, o trăit ca şi oamenii – în afară de păcat – până şi moartea, care pentru Mântuitorul nu era un fapt firesc, căci moartea e plata păcatului şi El, Omul-Hristos, neavând păcat nu putea să moară. L-o omorât alţii ca să treacă prin pragul acesta al urmării păcatului pe care l-o făcut omul, fără să fi făcut păcat. Şi pe urmă s-o ridicat şi o înviat şi s-o înălţat la Ceruri şi o trimis Duhul Sfânt şi o făcut Biserica.

Şi de ce a făcut Mântuitorul toată lucrarea asta?

Unii oameni nu înţeleg corect lucrul acesta. N-avea nevoie Dumnezeu Mântuitorul de asta. N-avea nevoie să facă aşa ceva. O luat trup omenesc cu slăbiciunile şi cu neputinţele lui, în afară de păcat – stadiul cel mai de jos la care poate să se găsească omul. Era viaţa Lui sfântă, cu smerenia cea desăvârşită, cu sfinţenia Lui dumnezeiască pe care o avea şi l-o schimbat, l-o transfigurat, o înduhovnicit acest trup până la maximum. Până la măsura cea mai înaltă, ajungând să stea pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime. Şi-atuncea, un stadiu al acestei înduhovniciri îl vedem îndată după Înviere. Mântuitorul când o înviat avea încă trup, dar era alt trup. Aţi văzut că erau toţi cu uşile încuiate şi numai ce s-o trezit cu El în casă. Şi ucenicii se uitau speriaţi. Ce vă uitaţi că sunt duh, nu sunt om? Uite, puneţi mâna, că duhul n-are trup şi carne cum am Eu. Şi-o pus mâna, o pipăit ca să vadă, şi o văzut că pipăiau, dar era alt fel de trup.

Cum alt fel de trup?

Trupul ca şi creatură a lui Dumnezeu nu dispare în veşnicie! Căci între îngerii care sunt duhuri vor fi şi oameni care poartă trupuri, dar trupuri înduhovnicite, trupuri altfel decât trupul pe care l-o avut pe pământ. Spiritualizate, înduhovnicite. Aşa, ca să poată intra în veşnicie aproape ca îngerii, dar totuşi altfel decât îngerii. Şi-atuncea o făcut Mântuitorul toate lucrurile acelea arătând stadiul pe care trebuie să-l realizeze toţi creştinii care vor să se mântuiască.

Apoi Pogorârea Duhului Sfânt. Asta este menirea Lui: întemeiază Biserica. O întemeiat Biserica, o venit Duhul Sfânt. Duhul Sfânt care de acuma înainte transplantează sau transpune trupul cel la maximum înduhovnicit în fiecare om, în fiecare creştin care se împărtărşeşte. Scopul oricărui creştin este să se înduhovnicească, de aceea spune Mântuitorul: “fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi”. Deci să se înduhovnicească în aşa fel ca să poată intra în Împărăţia sfântă, în Împărăţia cea duhovnicească. Dacă nu face asta nu poate intra. Dacă rămâne cu trupul grosolan de păcate, nu poate intra. Mântuitorul aşa o intrat: cu trupul nou nu cu cel pământesc; nu cu acela o intrat, ci cu trupul cel înduhovnicit. Şi-atuncea Biserica îl ajută pe creştin să-şi înduhovnicească… trupul.

Cum anume practic?

Cu împărtăşire, cu spovedanie. Toate Sfintele Taine îl ajută pe om. De ce te duci la duhovnic? Ca să te curăţi de păcate. Păcatul îngroaşă omul. Trebuie să te subţiezi, să te înduhovniceşti. Părintele, preotul care rânduieşte să se subţieze omul prin curăţire de păcate se numeşte duhovnic. Adică cel care îl înduhovniceşte pe om.

Toţi oamenii trebuie să realizeze această înduhovnicire. Dacă nu reuşeşti să te înduhovniceşti sufleteşte, să te cureţi de păcate, şi să te sfinţeşti, n-ai făcut nimica. Asta e chemarea. Şi călugării au aceeaşi chemare ca şi mirenii. Hristos n-a venit numai pentru unii. Toţi creştinii, călugări şi mireni, au aceeaşi cale.

Fără nici o diferenţă?

Poate că monahii sunt oleacă mai înainte pe drumul ăsta. Adică poate că ei au progresat mai mult pe calea aceasta prin viaţa pe care-o duc. Poate au reuşit să facă lucrul ăsta mai mult decât face omul din lume, de afară. Dar, au aceeaşi ţintă, acelaşi lucru ca şi acela:mântuirea.

În cele două mii de ani monahismul şi-a trăit, carevasăzică, năzuinţa aceasta.. Cum?

Cum!? Păi, de pildă la prăznuirea sfinţilor, la cuvioşi există slujbă la biserică şi acolo se spune aşa: cuvioase părinte cutare sau cutare, Antonie, Pahomie… glasul Evangheliei auzind lumea ai părăsit-o, bogăţia şi slava de nimic le-ai socotit.. De aceea călugărul se făgăduieşte să trăiască în sărăcie. Căci bogăţia a fost nenorocirea creştinismului. Şi slava, de asemenea. Toţi sfinţii s-o smerit, nu s-o mărit.

La alţi cuvioşi spune aşa: Locuitor pustiului şi înger în trup te-ai făcut cuvioase părinte… cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea. Cu astea s-au făcut cuvioşii aceia sfinţi. Un călugăr simplu care s-o dus în pustie, cu astea s-o făcut sfânt. Cu post, cu rugăciune, cu priveghere. Astea-s în toate vieţile sfinţilor. Citiţi vieţile sfinţilor, cuvioşi şi drepţi, asta-i calea pe care o mers!

Renunţând, părăsind sau distanţându-se total de cele materiale?

Pe această cale omul o avut şi el nevoie totuşi să mănânce, să se îmbrace, să locuiască în case, ca orice fiinţă, că şi animalul are nevoie de ele. Dar monahul şi le-o făcut în spiritul acestei vieţi, în care o trăit. N-o făcut lucruri făţoase, luxoase, n-o făcut lucruri care să-l facă să trăiască mult trupeşte, ci o făcut lucruri conform cu învăţătura şi cu credinţa. Şi astea o ajuns aşa cum le cunoaştem până în vremurile noastre, aşa cum vedem pe-acolo pe unde s-o mai păstrat mănăstirile de altădată. O făcut şi ziduri, că de, sigur, trebuie să trăieşti undeva. Ziduri sărace, însă, simple, cu materialul necesar foarte rudimentar, dar totuşi frumoase. Biserici foarte frumoase, împodobite, ca în slujba lui Dumnezeu. Vedeţi la noi: Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, toate sunt foarte frumoase! Evlavia poporului o făcut să nu se ridice catedrale cum s-o făcut în occident. Le-o făcut foarte frumoase, cum puteau să facă mai frumos pentru lucrul lui Dumnezeu. Aşa le-o făcut! Acuma, însă, o venit occidentul cu civilizaţia aşa-zis modernă şi peste tot auzi mereu: ăăă… alea? Monahismul şi călugăritul? Alea s-o învechit. Atuncea oamenii erau proşti, erau înapoiaţi. Nu mai e aşa, azi am ajuns cu sateliţii pe lună, pe diferite planete. Trebuie să ne acomodăm cu lumea de astăzi…

Numai că învăţătura pe cale creştinească, cea care îl face pe om să se înduhovnicească, nu-i omenească. E dumnezeiască şi ea nu s-o învechit, pentru că nu se învecheşte, nu are lipsuri ca să fie nevoie să fie completată, şi nu este nicicum insuficientă. Mântuitorul Hristos a dat tot ce trebuie pentru creştini. Învăţătură şi mai ales pildă. Şi învăţătură şi pildă. Cum să mergem şi ce să facem ca să ne înduhovnicim…

Dar civilizaţia este toxică în întreg conţinutul ei?

Aşa-zisa civilizaţie este strict trupească: să trăiască omul bine, să aibă de toate, să mănânce bine. Ai văzut? Societate de consum! Trai bun, mâncare bună şi îndestulare. Pântecele plin şi omul modern, occidentalul care a mers pe linia asta, o ajuns unde vedem. Lucrurile pe care le luăm de la ei trebuie luate cu multă dreaptă socoteală. Nu-i de aruncat civilizaţia aceasta chiar cu totul…

…De ce nu-i de aruncat? Pentru că materia din care e făcută n-o făcut-o omul; Dumnezeu o făcut-o, şi o făcut-o pentru ca omul să se folosească de ea. Energiile electrice, magnetice, atomice care se găsesc în materie, nu le-o pus omul, tot Dumnezeu le-o pus. Şi le-o pus cu scopul ca atunci când o da omul de ele să-i fie de folos. Pentru asta le-o făcut-o Dumnezeu. Şi, în mod normal, când omul le-o găsit, ar fi trebuit să-şi sporească recunoştinţa, mulţumirea lui faţă de Dumnezeu. Mulţumesc Ţie Doamne, că mi-ai dat curent electric: m-ajută, e mai uşor pentru mine, acuma pot să fac o mulţime de treburi. Mulţumesc că mi-ai dat deşteptăciune ca să fac maşinile astea fel de fel… m-ajută mult”. Aşa ar fi trebuit. Dar omul în loc să sporească, şi să dea slavă lui Dumnezeu, o făcut taman invers. Nu numai că n-o vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar s-o lepădat de Dumnezeu. O ajuns la stadiul acesta….

Cornel Constantin Ciomâzgă: – Preacuvioase, aş vrea să schimbăm câteva vorbe şi despre ateismul contemporan, dacă există, şi despre ecumenism.

Părintele Petroniu: – Ateismul sigur că există. Dar nu e cel declarat, ci acela cu viaţa. Multă lume nu zice că este atee, nu recunoaşte că nu crede în Dumnezeu, dar faptele aşa arată, pentru că nu se vede deloc că ar crede în Dumnezeu. Uite, un exemplu: a lua lucrurile astea făcute de civilizaţie strict utilitariste, materialiste, păcătoase şi a le pune în domeniul duhovnicesc, a le folosi acolo, este foarte greşit.

- De ce?

- Pentru că ele, lucrurile, poartă cu sine înţelesurile lor. Lucrul cutare, de exemplu, e făcut ca să satisfacă o trebuinţă trupească a mea.. Eu fug, însă, de trup, mă păzesc de el. Şi dacă folosesc lucrul ăla însemnează că eu mă ocup acum de trup mai mult decât trebuie să mă ocup de el. Şi-atuncea, dacă intră civilizaţia – aşa-zisa civilizaţie, asta… materialistă, ateistă – fără discernământ în viaţa duhovnicească e-o mare pagubă şi-un mare rău.

- Dar nu credeţi că am cam intrat deja şi că este foarte evidentă chiar şi în Biserica Ortodoxă această „civilizaţie”?

- Ba da. Eu cred c-o intrat din plin. În România, de pildă, nu ştiu dac-aţi fost la Schitul Sihla… l-aţi văzut? Schitul Sihla! Eu îl ştiu când era o căsuţă luuungă, deasupra acolo, unde stătea şi Părintele Paisie. Avea o clopotniţă de lemn, o biserică de lemn, o cărăruie… mergeai acolo sus şi gaseai o viaţă pustnicească, sihăstrească foarte frumoasă.

- Şi acum?

- Acum o adus lumină electrică, o făcut drum de maşini, au automobile, o dărâmat casele de lemn care erau acolo şi-o făcut unele moderne cu instalaţii, cu… tot, şi nu s-o ales nimica. Am auzit, de curând, în vara asta chiar, că o trăsnit în biserica aceea veche de sus. Păi, o fi zis Dumnezeu, ce mai ţineţi lucrul ăsta ca o batjocură, dacă le-aţi stricat pe toate celelalte, şi l-o luat şi pe-acela.

- Dar ecumenismul, părinte Petroniu, este chiar aşa un bau-bau care o să vină peste noi cu de-a sila şi o să ne mototolească şi mai mult decât suntem?

- Ehe, s-o scris mult despre el. Aţi citit lucrarea aceea a părintelui Silviu? Singurul care spune, aşa… tare şi fără menajamente, lucrurilor pe nume, ştiţi. Pentru că ai noştri nu prea sunt fermi. Adică fac tandreţe cu ele şi consideră că poate ieşi ceva bun. Însă din toată experienţa vedem că niciodată n-o ieşit ceva bun din asta.

Poate că s-or fi gândit cinstit unii, văzând că există între ortodocşi, între catolici şi între alţii nişte diferenţe, nişte deosebiri serioase, s-or fi gândit cum să facă să nu mai fie aceste deosebiri. Majoritatea celor care sunt protestanţi s-o născut protestanţi, alţii s-o născut catolici, alţii ce s-or mai fi născut ei, nu ştiu de alte învăţături, n-o avut alte învăţături, n-o văzut altceva şi zic c-aşa e bine. Şi-atuncea când aud de ortodoxie unii se gândesc sincer: dacă ne lipseşte de-acolo ceva e bine să luăm ce n-avem. Şi s-o gândit, probabil, la început, ca să se găsească o formulă, “calea cea adevărată”, ca să nu mai fie aceste lipsuri. Dar calea şi activitatea de acuma se constată că presupun altceva. Alte substraturi sunt în toată treaba asta. Nu se gândesc de loc să ia ceva de la Ortodoxie, ci se gândesc să coboare ortodoxia, dacă se poate, la nivelul lor. Şi-atuncea bat, iată, în Ortodoxie la partea ascetică. Posturile, rugăciunile, toate lucrurile astea care la dânşii nu există, sfintele icoane, învăţăturile… să le anuleze şi de la ortodocşi, să nu le mai aibă nici ei. Să le ia şi mijloacele pe care le au şi să fie una cu dânşii. Şi să se considere că aşa e şi bine. În fond ei nu sunt sinceri!

- Dar dacă tocmai prin unirea aceasta ar putea să-şi cunoască şi ei neajunsurile şi căderile, să-şi descopere abaterile şi lipsurile şi să-şi râvnească îndreptarea, preacuvioase…

- Nu se gândesc catolicii să renunţe la greşelile lor, ci dimpotrivă, vor să-i atragă pe toţi la “Staulul lui Petru”, cum zic ei. Că Papa ar fi, chipurile, urmaşul lui Petru şi că urmaşul lui Petru are o chemare, o ungere specială, aceea fiind de a fi el şeful creştinătăţii. Şi că toţi ceilalţi care nu sunt catolici s-au rupt de la aceasta, ieşind de sub ascultarea lui Petru. Şi atunci, lupta lui cea mare acuma, stăruinţa şi străduinţa lui e să-i tragă din nou pe toţi să-l recunoască pe el ca şef al creştinătăţii. Şi dac-ar fi păstrat măcar învăţătura cea dreaptă a Bisericii aş zice. Dar însăşi poziţia lor de a-l considera pe Papă şef al creştinătăţii se adaugă la celelalte încă o mulţime de lucruri greşite care sunt abateri de la învăţătura cea dreaptă a Bisericii. De aceea nu pot fi primiţi în Biserică. Se face o mare greşală dacă se fac fie şi rugăciuni împreună. Se fac nişte confuzii între lucruri şi oameni… şi se practică neînţelegeri ca să strice tradiţia cea bună a Bisericii…

Am văzut într-o revistă mai demult o doamnă, era după vizita Papei în România: “D’apoi, zice, uite, am văzut şi noi pe Papă, uite, foarte bine ar fi să fie considerat Papa şeful creştinătăţii, ce dacă e el şi nu e altcineva? Că ce mai e şi cu purcederea Duhului Sfânt, las’ să fie, dacă purcede şi de la Fiul ce-o fi, zice, las’ să purceadă şi de la Fiul, de ce nu. Noi primim şi ne-mpărtăşim şi cu ei”.

- Şi s-a cam întâmplat lucrul acesta pe ici pe colo, după câte am auzit.

- Am văzut ce se-ncearcă să se facă în ţară, să se roage împreună, să slujească împreună. Îi obligă chiar, îi sileşte stăpânirea bisericească. Nu-i, însă, nici un folos în toată treaba asta pentru ortodocşi. Pentru că nouă nu ne lipseşte nimica. De ce să mă rog cu el care e în greşeală? Eu n-am nimic de luat de la dânsul! Rugăciune avem şi dacă vrea să fie în rând cu ortodocşii să se roage să ia învăţătura Bisericii Ortodoxe! Dar nu, el vrea să fie protestant, cu învăţătura lui greşită şi mă atrage şi pe mine cu dânsul. Asta-i buba şi paguba.

acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Hristos!”

- Preacuvioase, vreau să vă cruţ şi nu vă voi mai osteni decât cu rugamintea ca în finalul acestei convorbiri să-mi daţi un cuvânt pentru cei care vor citi poate cândva aceste rânduri.

- D’apăi ce să vă spun? Ce-aş putea să vă mai spun? Cuvântul e unul singur: să mergem pe linia aceea care ne-o lăsat-o Mântuitorul Hristos. Să ţinem învăţătura Sfintei Evanghelii, să ţinem tradiţia creştinească ortodoxă, fiecare la stadiul lui: preotul are îndatoririle lui preoţeşti, monahul le are pe cele călugăreşti, credinciosul pe-ale lui din lume. Toate să fie ţinute şi păstrate după învăţătura cea sfântă a Bisericii Ortodoxe. Asta-i mântuirea noastră!

La credincioşi trebuie spus lucrul acesta: fraţilor, creştinilor, să nu ne înşelăm! Că zice câte unul: de ce mă sileşte pe mine Biserica să postesc mai mult sau să nu mă duc şi la alte neveste decât la a mea, şi să mai fac şi alte socoteli?… De ce? Biserica, adică, vezi? Greşit! Biserica nu mă obligă! Nu! Biserica îmi arată drumul cel bun pe care trebuie să merg eu. E interesul meu să merg pe el, nădăjduind că o să ajung la limanul cel dorit. La Mântuire!

Dacă te lăfăieşti în păcate, răul cel mare tu singur ţi-l faci. Nu-ţi face nimeni un rău mai mare decât cel pe care ţi-l faci tu. Atâta umbli şi atâta alergi şi zici că faci lucrurile astea pentru ca să fii fericit. Cât ţine fericirea asta? Cât timp? Câte sute de ani ţine? Cât? Nu ţine deloc! Este scurtă şi este amestecată cu boală şi cu moarte şi cu celelalte multe şi grele, nelipsite din viaţa omului. Şi-atuncea această aşa-zisă fericire pământească îi iluzorie şi nu merită toată zbaterea ta.

Noi suntem creştini, botezaţi, şi credem ceea ce mărturisim în Crezul Bisericii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie!” Ştim, aşadar, că viaţa nu se-ncheie cu moartea la cimitir. Viaţa începe de-acolo înainte! De-acolo începe adevărata viaţă! Şi-atuncea, dacă pentru viaţa asta, pentru asta de aici, puţină şi trecătoare, depun atâta zdroabă şi atâta alergătură – să am casă bună, să am avere, să am maşină, să am de toate – atuncea, pentru aceea cu adevărat bună şi veşnică, nu fac nimic?

Aceasta este înţelepciunea cea adevărată! Mântuitorul ne-a spuns că a pregătit pentru oameni o fericire care nu se poate descrie în cuvinte sau cei care-au zărit puţintel din ea nu găsesc cuvânt să spună cât îi de deosebită. Şi cât îi de deosebită de fericirea pământească. Asta-i legată de lucruri trecătoare pământeşti, aceea, însă, este veşnică, nu se sfârşeşte în vecii vecilor!

- Înţeleg aşa: că aceia cât de cât întelepţi, pricepând treaba asta ar trebui ca în toată viaţa de aici să-şi pregătească atenţi drumul acela care începe abia de la cimitir mai departe, iar cei care n-au înţeles încă lucrul acesta să se străduiască neântârziat să-l priceapă .

- D’apăi, sigur că da. Ne-ngrijim s-avem şi cele pământeşti, cât se poate, omeneşte. Dar trebuie să mă gândesc cu multă seriozitate, cu multă grijă la ceea ce urmează după aceeea. E interesul meu. Păi, nu te gândeşti? Acuma fugi de boală. Vrei să fugi repede de la boală şi să fii sănătos. „Vreau sănătos, nu-mi place să fiu bolnav!”. De ce nu vrei să fii bolnav? „Ca să fiu fericit!”. Păi, şi dincolo, când urmează relele cele veşnice, de ce nu fugi de ele? De nefericirea cea veşnică de ce nu fugi?

Trebuie să avem grijă mare şi să ne pregătim pentru cele veşnice. Pentru că dacă nu facem asta e nenorocirea, nenorocirii! Foarte frumos spune Sfântul Isaac Sirul: cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo, cum l-ai iubit pe Hristos de-aici, aşa o să te învredniceşti de dragostea Lui dincolo. Dacă nu ţi-a fost drag de Hristos, nu l-ai iubit şi n-ai făcut voia Lui, nu te întâlneşti cu El în vecii vecilor. Dacă nu te-ntâlneşti cu El e iadul cel veşnic. Spune Neagoe Basarab în cartea lui „Învăţăturile către fiul său Teodosie” …n-am găsit alt lucru mai mare care să facă fericirea omului decât contemplarea frumuseţii feţei lui Hristos.

Dacă am făcut lucruri bune, Dumnezeu mă primeşte şi-mi răsplăteşte în veci mai mult. Dacă, însă, am făcut numai lucruri rele nu pot intra dincolo şi acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Hristos!.

P.S. Autorul acestei convorbiri împreună cu Elena Bonciu şi Cristina Vânătoru, care au contribuit la transcrierea materialului audio, transmit pe această cale cititorilor revistei, prietenilor şi tuturor celor apropiaţi în duh şi taină, belşug duhovnicesc, zile bune întru mulţi ani!

MARIANA GURZA

Crestin ortodox

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8869

Ultimele Comentarii