5 Apr
2012

În căutarea Ierusalimului spiritual

Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.

Theodor Damian este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

Descoperind mistere

Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât  o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală  a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.

„Scrisorile pelerinului”

Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.

„Atunci am văzut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

„Exerciţii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/  din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.

„Un cântec de dragoste”

Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

(Theodor Damian, „Exerciţii de înviere”, Bucureşti, Universalia, 2009, 121 p.)

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, 2010

http://www.acum.tv/articol/16069/

5 Apr
2012

Un mozaic de trăiri autentice răsfrânte în amintiri

Cezarina Adamescu

Exilul românesc la mijloc de secol XX”, autor Octavian Curpaş.

Când începi să răsfoieşti o carte, o lume fascinantă ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele se întorc parcă singure.

Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu faţetele realităţii. Peisaje zugrăvite cu penelul artistului plastic, personaje de forţă dramatică, întâmplări reflectate-n oglinda lăuntrică, trecute prin filtrul scriitorului, toate, coagulate-n texte în care jurnalismul dă mâna cu proza realistă dar şi cu un lirism care te cuceresc imediat, şi-n care excelenţa autorului îşi spune cuvântul cu o voce cât se poate de fermă şi originală, dau un farmec aparte scrierilor, dar mai cu seamă, dialogurilor purtate de Octavian Curpaş cu unele dintre cele mai remarcabile personalităţi ale culturii universale. Nu e de mirare, aşadar, că volumul de faţă, alcătuit din instantanee, poveşti cu tâlc, bine închegate, cu un stil cât se poate de original, exersat îndelung în jurnalism constituie un tărâm în care noi înşine devenim personaje principale, ori măcar martori discreţi. El se constituie, într-un soi de jurnal de pribegie al unor oameni care au trăit cea mai mare parte din viaţă, din varii motive,  departe de ţară. Personajul Nea Mitică, este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale ale vieţii occidentale.

Prozele sunt fragmentate în mici capitole, cărora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esenţialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de răspândit. Simplele pretexte de conversaţie, devin, sub pana  autorului, poveşti de viaţă inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viaţa şi experienţa celor care se hotărăsc să plece în exil şi să-şi făurească alt destin. Desprinderea de „grădina dulce” în care a văzut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasă. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul măcinător de suflet, care provoacă arşiţe mai usturătoare decât suliţele de pe cer. Umbre de tristeţe la amintirea locurilor dragi părăsite demult, surâsuri amare şi rictusuri timpurii, sunt dovezi ale rănilor – niciodată închise – pe obrazul încercat al omului care a îndrăznit să viseze la o viaţă decentă.  Câţi dintre noi n-au visat să ajungă în alte ţări pentru a-şi recăpăta demnitatea de om?
Dar rănile lăuntrice nu se văd. Ele transpar însă, uneori, în chip neaşteptat, de regulă în faţa unor necunoscuţi, unor trecători grăbiţi, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în faţa cărora, e mai lesne să-ţi radiografiezi sufletul. Cei care le primesc, le iau cu ei ca pe un bagaj străin, ajuns niciodată la destinaţie. Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă. Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împărtăşite, înjumătăţite, frânte precum pâinea la Cina din urmă,  neorânduite, nestivuite, întâmplări de-a valma care-ţi populează sufletul. Relatându-le, îţi uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se îndreaptă, umerii nu mai par încovoiaţi. Răsfoind aceste file de trecut, observi că ele, pe undeva se aseamănă, au aproximativ,  aceleaşi elemente: naşterea într-un sat, loc neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi făuri un destin, hotărârea (grea) de a părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrăinarea, dorul, închegarea unui alt destin şi – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trăit din pricina mrejelor dorului.
De multe ori, întoarcerea e temporară, e doar pentru alinarea  setei şi a foamei de locurile ştiute şi părăsite, dar niciodată nu satură pe deplin, ci doar amăgeşte, aşa, ca o masă frugală atunci când îţi e o foame năprasnică.  De pus la o măsea e parcă şederea într-un sejour, într-o vacanţă în România, pentru cei plecaţi demult. Cu toate inconvenientele unui regim auster de viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi afle sfârşitul -  lângă oasele străbunilor!
Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii. Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, poveştile, întâmplările, subiective, desigur, capătă o aură tragică pentru că protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e nevoie de iscusinţa autorului canalizată pe subiect, la care se mai adaugă şi travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnări scrise demult şi oferite cu generozitate, pentru a rămâne în istorie ca pagini ale exilului românesc.
Pe această plajă uneori însorită, alteori mohorâtă, dar niciodată pustie de oameni, Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reporterier, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc,  pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul.
Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere.
Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necăutat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta şi din crezul său artistic. Cadrul este, desigur, lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei.
Nu numai oameni şi locuri descrie Octavian Curpaş – având ca pretext amintirile lui Nea Mitică, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar şi evenimente de excepţie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Oraşul Luminilor şi care au avut ca participanţi figuri ilustre ale diasporei româneşti, integrate perfect în atmosfera pariziană. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iată cum evocă, Octavian Curpaş prin vocea personajului său, nea Mitică, acest eveniment deosebit: „Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat”.
Nea Mitică  „român hotărât şi descurcăreţ” este un personaj foarte interesant şi convorbirile cu el iau aspectul unor călătorii de agrement .prin lume, cu lume pestriţă şi locuri pitoreşti.  Iată cum îl zugrăveşte în pagină Octavian Curpaş pe prietenul său: „Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-ţi descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt”.
El relatează despre ţările de tranzit până la stabilirea în ţara de adopţie, cu un umor amar, dar şi cu înţelegerea, îngăduinţa şi înţelepciunea pe care le-a dobândit o dată cu trecerea timpului. Anii scurşi şi-au pus patină argintie pe viaţa lui şi a familiei sale: „Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor...”. Destăinuirile acestui personaj sunt  ”incitante, pline de farmec şi inedit”, spune autorul care le caută cu nerăbdare, fiindcă ştie că undeva, îl aşteaptă surpriza.  (Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!
Evenimentele sunt, cu alte cuvinte – vorba autorului – recuperate – în spirit şi în duh, cărora le dă contur şi le transformă în literatură de o înaltă ţinută artistică. Din negura vremurilor se desprind portrete-icoană reliefate de scriitor cu multă măiestrie, cum e chipul lui Ion Stănilă: „Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori  Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului (…).  În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.
Întâmplările sunt toate, pilduitoare, unele foarte nostime, amuzante, impregnate cu un umor sănătos, neaoş,presărate cu ziceri populare, cu proverbe şi zicători care punctează şi sporesc efectul relatărilor. Ex. „răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine…” (Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX).
Autorul, prin citarea unor cântece populare, recuperează tradiţia şi datina satului, cu osebire la evenimentele principale ale omului: naşterea, nunta şi moartea – momente cheie de care folclorul – adevărat tezaur de spiritualitate – nu duce lipsă. Aşadar, nu doar istorisiri şi evocări ale unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci fresce de viaţă rurală româneşti de la începutul veacului trecut, cu tot ce implică: etos şi epos, tradiţie şi izvoare de cultură, datini şi obiceiuri. Dar mai ales, fapte de viaţă transpuse-n pagini de o reală valoare. Octavian Curpaş este, prin toate aceste relatări, un purtător de mesaj, un semănător de mărgăritare de spiritualitate românească, pretutindeni în lume. De aici valoarea intrinsecă a scrierilor sale, capabile să deştepte în noi, sentimentul naţional, dragostea de neam şi de limbă a românului de pretutindeni, comorile de limbă şi de spirit româneşti. Se ştie că dorul e  cu atât mai adânc şi mai persistent, cu cât distanţa e mai mare de cei dragi şi de leagănul dintâi. Nici personajele lui Octavian Curpaş nu fac excepţie şi ele sunt mânate de acel dor care, cu ochii închişi devine şi mai intens, mai generator de patimă sfântă. Se zice că nicăieri altunde nu-ţi iubeşti mai mult patria decât în afara graniţelor ei şi cei plecaţi simt asta din primul moment, după ce aburul mirajului s-a risipit şi sâmburele acelui dor fără de saţiu – începe să înmugurească.
Vocea auctorială se face auzită pe tot parcursul scrierilor, scriitorul intervenind, de câte ori este cazul în povestire. Într-un fel, lucrarea are şi un caracter memorialistic, pentru că zugrăveşte în culori vii, fresce din viaţa postbelică, ale unor tranfugi români peste hotare. Personajele sunt toate reale şi întâmplările, asemenea, cu toate că sunt trecute prin filtrul şi sensibilitatea autorului, care nu ezită să intervină şi să-şi spună părerea în mod deschis, fără părtinire.
Povestirile personajelor îl incită pe autor la evocarea propriilor amintiri, pentru că, se ştie, cuvântul, cuvânt aclamă, aşa cum abisul cheamă abis: „O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…(Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX).
Deşi cadrul se schimbă, personajul principal, nea Mitică, este văzut în diferite ipostaze şi locuri iar conversaţia celor doi ia aspect de istorie a unor vieţi pe care autorul le scoate la iveală din tulburele vremii, limpezindu-le prin filtrul propriilor frânturi de imagini din trecut:
Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…” (Amintiri din pribegie -  Refugiat în Iugoslavia).
Autorul îl descrie astfel pe nea Mitică: „S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor”.
Destinul personajului este urmărit prin valurile vremii, prin restrişti şi furtuni care l-au silit să ia drumul exilului. O experienţă cutremurătoare este cea legată de Iugoslavia.
În anumite momente, autorul introduce în texte, informaţii necesare despre oameni istorici şi de cultură români, aşa cum este informaţia despre statuia C.A. Rosetti, amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Este subliniat, nu o dată, caracterul inventiv al românului şi ingeniozitatea sa, atunci când doreşte să întreprindă ceva şi mai ales, să-şi ajungă scopul. Amuzantă este şi ideea unor români de a confecţiona o ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală.  Ori despre acei refugiaţi care se spălau cu zăpadă în fiecare dimineaţă, numărând în nemţeşte, ceea ce i-a făcut pe sârbi să-i socotească nemţi şi să-i trimită-n Germania. Aceste întâmplări, nostime în felul lor, scot în evidenţă firea românului: mucalit, inventiv, isteţ „ca un proverb” – vorba poetului. Chiar personajul central, nea Mitică, spune la un moment dat: „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!
Sacul cu amintiri al lui Mitică Sinu este doldora de asemenea întâmplări, redate cu fidelitate, cu haz şi cu dulce nostalgie. Propriile amintiri nu mai sunt atât de dramatice după atâţia ani şi cei doi îşi permit să glumească pe seama lor. Poveştile capătă astfel o tentă umoristică, chiar dacă uneori, umorul este cât se poate de negru.
O puternică încărcătură sentimentală reliefează faptul că protagoniştii nu au uitat nimic din întâmplările trecutului, de aceea, evocarea nu se încurcă în ceea ce priveşte fixarea în timp şi spaţiu a evenimentelor. Ele sunt adânc înfipte în memoria eroilor.
Între aceşti veritabili „cetăţeni ai lumii” cum le plăcea să se socotească, se creează aşa-numitul esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi, care presupunea întrajutorarea reciprocă, participarea cu trup şi suflet la bucuriile, realizările, dar şi la necazurilor celorlalţi. De aceea, când un om ca Virgil Gheorghiu, ajuns celebru îi respinge şi se poartă rece cu cei patru viitori ingineri silvicultori care formaseră un grup al studenţilor de la Paris, aceştia din urmă se simt frustraţi şi dezamăgiţi că un confrate de-al lor nu-i mai recunoaşte.
Proza  alcătuită din „frânturi de viaţă, opinii, amintiri” -  te captivează şi-ţi stârneşte interesul imediat prin frumuseţea stilului, a scriiturii pline de căldură şi de semnificaţii adânci, semn al condeiului încercat al jurnalistului, poetului şi scriitorului Octavian Curpaş. Dar, dincolo de literatură, fie ea şi jurnal, reportaj ori memorialistică, rămâne realitatea frustă, istoria trăită şi zugrăvită fidel de pana autorului, o realitate care nu mai poate fi ascunsă sub obroc: „Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca  adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris.”
Întocmai ca Sadoveanu la „Hanu Ancuţei” – Octavian Curpaş istoriseşte cu un şarm deosebit întâmplările altora, introducând – poveşti în poveste – păreri proprii, instantanee, însemnări, drapate pe propriile amintiri şi întâmplări de viaţă. Lucrarea e impregnată de ziceri, proverbe, maxime,  butade şi calambururi de sorginte filozofică, meditativă, culte şi populare care dau un farmec deosebit scriiturii şi chiar o fac savuroasă. De asemenea, lucrarea abundă de expresii pur româneşti care o fac accesibilă şi foarte plăcută: Ex. „a spart gheaţa” ş.a. Toate amintirile personajului principal dar şi, în plan paralel, ale autorului, sunt pilduitoare, povăţuitoare pentru acei care se încumetă să păşească pe meleaguri străine. În acest fel, lucrarea se constituie într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învăţătură, o lucrare de referinţă, cu soluţii practice pentru împrejurări deosebite, chiar cu reţete de succes probate de cei care au reuşit să răzbată şi să-şi făurească un nou destin.
Modelul omului de afaceri care a reuşit, Dumitru Sinu este cu adevărat remarcabil, în concepţia autorului lucrării: „63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN”. Şansa de a-l fi întâlnit pe acest om de excepţie, constituie şi ea un dar al destinului.
Subiectele gravitează în jurul aceleiaşi teme majore: emigraţia, adaptarea la cerinţele, cultura şi obiceiurile patriei de adopţie, dorinţa de reîntoarcere, neputinţa, de cele mai multe ori, de a-şi revedea ţara de baştină. Condiţia de emigrant a fost din totdeauna una dintre cele mai ingrate. Cel în cauză este nevoit să treacă prin nenumărate furci caudine, să dea dovadă de loialitate, fidelitate şi credinţă faţă de statul de adopţie, dar în acelaşi timp să nu-şi uite nimic din comorile de spiritualitate, datini şi obiceiuri ale neamului său. E un proces integrator, fără  a-şi pierde cu nimic specificitatea. Dar mai ales, răbdarea lui este de nenumărate ori pusă la încercări, unele de netrecut. De aceea, nu toţi reuşesc să învingă toate obstacolele care li se aştern în faţă. Unii sunt prea încrezători în propriile forţe şi visează să ajungă dintr-o dată în funcţii înalte, mari proprietari, posesorii  unei nemăsurate averi. Ex. Cazul lui Dan Dinescu, omul care visa să ajungă în şase luni, primarul Montrealului şi, după 12 ani, a rămas tot un banal vânzător de automobile la firma Peugeot. Octavian Curpaş prin această mărturie, doreşte să devoaleze un mit – mitul occidentului – pentru acei idealişti care încă se mai hrănesc cu himere şi cred că pot cuceri lumea, dacă se poate, fără să facă aproape nimic. În primul rând, acolo unde ajungi, înveţi ce înseamnă disciplina, ordinea, respectul pentru tine şi pentru ceilalţi, seriozitatea, munca asiduă şi apoi culegi rezultatele ei. Cam acesta este mesajul autorului de faţă, rostit prin gura personajului său Dumitru Sinu, de a cărui prietenie şi încredere beneficiază şi se bucură necondiţionat.
Autorul subliniază cu măiestrie acest sentiment incipient de înstrăinare, atunci când ajungi într-o ţară în care o iei de la început, pentru că schimbarea, o spun şi specialiştii, întotdeauna implică traume:  „Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care nu cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult! Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnate, valorează mai mult decât orice pe lume.
Citind această frumoasă carte, nu o dată, ochii mi s-au umezit şi un nod mi s-a aşezat în gât, pentru că m-am transpus în inima personajelor şi m-am întrebat ce-aş fi făcut eu în locul acestora. Nu e puţin lucru să călătoreşti clandestin, să te îndrepţi spre necunoscut, să începi totul de la capăt, fără nimic al tău. E ca şi când te-ai naşte din nou şi ai învăţa să mergi pe picioare, fără să fii susţinut de mâinile protectoare şi calde ale mamei. Mama e patria aşa cum au spus-o atâţia mari poeţi. Braţele ei te-au legănat, te-au sprijinit, te-au susţinut până ai crescut copăcel. Nemulţumirea emigranţilor nu se referă la atitudinea mamei faţă de pruncii ei, ci de constrângerile la care  sunt supuşi aceştia, independent de voinţa mamei, deîndată ce cresc şi încearcă să-şi făurească un destin propriu. Atunci, voinţa lor este înfrântă şi supusă unor chinuri sufleteşti de care scapă doar cu plecarea.
Ca o trăsătură specifică a diasporei acelei vremi a fost puterea de coeziune, prietenia, liantul perfect care-i făcea pe cei adunaţi întâmplător de soartă în acelaşi loc şi în acelaşi timp, să se caute, să se ajute reciproc, să-şi petreacă timpul împreună şi, de ce nu, să e distreze, aducându-şi aminte de cântecele, baladele, doinele româneşti – neasemuite în lume. În străinătate nu pot învinge acei care suferă de sindromul sferei de cristal. Nevoia te împinge la conexiuni reale, căi de comunicare cu semenii de acelaşi neam şi sânge, de aceeaşi limbă. De aceea, românii se caută, se adună, fie în jurul unei biserici, în jurul unor asociaţii/societăţi, cluburi ori cafenele, restaurante, unde-şi pot întâlni conaţionalii. Numai împreună cu „ai tăi” poţi lua lumea de la început.
Unii se sting purtând sub pleoape imaginea şi sub nări, mirosul reavăn al pământului de acasă, care nu le-a înţepat niciodată tălpile. O notă remarcabilă o constituie şi portretele unor oameni spirituali şi de cultură, cum sunt: Părintele Zăpârţan şi distinsul Neagu Djuvara, precum şi alte personalităţi care ajutau diaspora românească în primii paşi din exilul, atât de provocator din toate punctele de vedere. Desprinderea de ţara de baştină este întotdeauna foarte grea, dacă nu chiar traumatizantă. Dacă nu există măcar o persoană de susţinere materială şi morală, emigrantul se pierde în marea mulţime anonimă care-l înghite cu lăcomie. Integrarea, adaptarea se fac şi în funcţie de bunăvoinţa acestor persoane care-i ajută cu generozitate, fără a pretinde nimic în schimb, în numele omeniei şi al statutului de conaţional. Se zice, însă, că, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Acest adevăr se probează uneori când cei în cauză aşteaptă de la rude ajutorul scontat iar aceştia se leapădă de ei.
O uriaşă încrengătură de gânduri şi simţăminte animă personajul principal Dumitru Sinu care-şi deapănă amintirile şi vine cu precizări însemnate despre  evoluţia vremurilor de acum o jumătate de veac. El  devine erou sub pana autorului. Un univers aparte se deschide în faţa ochilor noştri, seduşi deja de imagini şi amintiri, ca într-o peliculă. Simţim parcă şi noi sabia dorului în care înstrăinarea ocupă locul principal iar adaptabilitatea ţine de firea inventivă şi de abilităţile fiecăruia. „Sunt sămânţă-n pământul străinilor” – spunea un alt autor din diaspora românească, după un sfert de veac de exil benevol pe tărâmuri occidentale. Mirajul e sclipitor, atrage, leagă, încătuşează chiar. Dar omul trebuie să-şi păstreze libertatea exterioară, dar mai cu seamă libertatea interioară, pentru că exilul nu se simte doar într-o carceră, într-un univers concentraţionar, într-o „cameră galbenă”, ci îl purtăm cu noi pretutindeni şi ne macină treptat. Înstrăinarea e cel mai mare duşman al emigrantului.
De fapt, Dumitru Sinu este un prototip al emigrantului care a reuşit. Prin vocea lui, ascultăm glasurile milioanelor de transfugi a căror viaţă a fost despicată în două, iar plecarea din ţară constituie un fel de reper dureros: înainte şi după. De aceea, credem, însemnătatea acestei cărţi este uriaşă, pentru că prin ea, mulţi îşi vor găsi oarecare similitudini: plecarea (fuga) plină de peripeţii, teamă de necunoscut, primejdia de a fi împuşcaţi ori de a se îneca în fluviu când trec graniţa la iugoslavi, condiţii precare de drum, azilul (uneori puşcăria), regimul strict şi foarte sever, tratamentul inuman la care sunt supuşi de către miliţienii iugoslavi, accederea către alte destinaţii, şi aici începe construcţia unei noi vieţi, uneori din temelie. Câţi reuşesc? Câţi se întorc? Câţi se pierd înainte de a-şi vedea visul cu ochii? Câţi sunt pedepsiţi şi trimişi înapoi în ţările de baştină, unde-i aşteaptă ani grei de închisoare pentru „trădare de ţară, de neam” – etc. vini închipuite pe care le execută descurajaţi, distruşi fizic şi moral.
Pariul autorului este  uriaş şi miza e foarte mare. Subiectul – dincolo de aventurile inerente, invită la meditaţie îndelungă înainte de a face un pas atât de important. E drept că s-au mai schimbat condiţiile şi acum nu mai există primejdia prinderii şi pedepsirii, uneori chiar a pierderii vieţii. Dar anumite riscuri există, poate mai mari decât înainte, chiar dacă ei nu mai fug din calea „tăvălugului comunist”, a cortinei de fier, acum alte primejdii îi pândesc.
Ce mai rămâne din zbaterea omului pentru un trai mai decent? Deşertăciunea deşertăciunilor şi totul este deşertăciune – aşa cum spune Eccleziastul. Usturimea, durerea care iau chip de trecut sculptat în amintire ca-n stânca de suflet. Şi mai ales, sculptat în ridurile de pe obraz şi din inimă.
Prozele lui Octavian Curpaş – tocmai acest fel de amintiri evocă, în pagini memorabile care vor rămâne drept mărturie ale unui timp potrivnic, în care omul s-ar fi putut împlini, afirma la el acasă şi nu printre străini, dacă ar fi avut vreun dram de şansă şi dacă n-ar fi fost vitregit de condiţiile istorice şi de nepriceperea unor conducători care-şi văd doar propriile interese şi nu pe cele ale neamului.
Autorul afirmă că „Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive”.
Nimeni nu pleacă de acasă de drag. Nici măcar câinele bătut de stăpân. El rămâne credincios lângă poartă, lângă uşă, în ogradă, pe uliţă.
Fiecare om este mânat de un ideal – arareori atins. Iar atunci când eşti cu adevărat aproape de a-l atinge – constaţi că efortul a fost copleşitor, te-a epuizat, te-a secătuit sufleteşte. Exerciţiul libertăţii şi al democraţiei se învaţă anevoie, mai ales când ai fost ţintuit în cuşcă.
Urmărind firul existenţei lui  Dumitru Sinu în extraordinarul periplu al pribegiei sale  – Octavian Curpaş vine în atingere cu toate persoanele pe care acesta le-a cunoscut şi care, la rândul lor, au avut un impact asupra vieţii sale. Este vorba de aşa numitele „destine paralele” – pe care autorul le menţionează în lucrare pentru ineditul şi pentru pitorescul lor. Traiectoria vieţii acestora s-a intersectat cu aceea a personajului principal şi autorul a considerat necesar să-i prezinte pe fiecare. Astfel, ardeleanul Vasile Ţâra care, deşi fiu de lemnar, iubea cărţile, Stoian Brăiloiu, „legionarul fără lege”, un om cu sufletul de aur, care i-a ajutat pe mulţi să se refugieze în Occident, Sandu Ionescu, spălătorul de geamuri, a cărui deviză era: „Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate!” Galeria personajelor este completată cu Ion Ritivoi – „Un liberal de miloane!” cu Costică Vâlceanu – „un erudit rasat, modest şi rezervat”; Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, fostul campion de înot, Cornel Popa, silvicultor în pădurile canadiene, Eugen Ştefănescu, personaj emblematic la rândul lui, primul român care a escaladat Kilimanjaro, aromânul Tiberiu Cunia, deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti, chirurgul Traian Stoicoiu ş.a.,profile umane cu care viaţa eroului principal s-a intersectat,  oameni remarcabili, cu biografii de excepţie,  pe toţi i-a legat aceeaşi soartă: şi-au împlinit destinul departe de ţară. Nu rare sunt întâlnirile de suflet care-i leagă într-o prietenie care va dura o viaţă, deşi deseori sunt despărţiţi şi nevoiţi să trăiască şi să lucreze în alte ţări. Dar firul freatic al prieteniei este mai puternic şi în virtutea acesteia, ei păstrează legătura, se vizitează, îşi scriu, comunică telefonic, cu mijloacele de atunci.
O trăsătură comună a acestor oameni care au luat viaţa de coarne de la început pe meleaguri străine este că ei nu au uitat nimic din copilăria, adolescenţa, tinereţea lor pe meleagurile natale şi că doresc să reînvie tradiţia românească şi acolo unde locuiesc, în cea de-a doua patrie. Dovadă stau vorbele lui  Ion  Ţăranu în acest sens: „După 57 de ani de străinătate, îmi place să spun că nu m-am înstrăinat, că am România în inimă şi că, oriunde mă duc, o iau cu mine în traistă – declara Ion Ţăranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu!
Adevărul este că, uneori, aceştia sunt mai patrioţi decât unii dintre cei rămaşi acasă, care nu mai dau doi bani pentru valorile româneşti: istorie, neam, limbă, tradiţie, datini, dar se bat cu pumnul în piept că sunt români. Diaspora românească, imediat cum ajunge într-un loc, caută conexiuni de spirit, se adună, întreprind lucruri folositoare, astfel ca spiritul românesc să fie prezent în mijlocul lor. Acest lucru îi şi ţine în viaţă şi le dă puterea să lupte. Coeziunea spirituală bazată pe valorile morale şi religioase, pe tradiţie şi istorie este liantul care-i ţine buchet şi le conferă sentimente puternice de dragoste şi prietenie.
Această carte este una eminamente pozitivă. Ea îndeamnă la iertare, iubire, înţelegere, îngăduinţă, virtuţi creştine practicate, chiar dacă nu întotdeauna  afişate. Nici un mesaj de ură, de încrâncenare, de protest, de mânie, de răzbunare, nu transpare  în  grupul de prieteni legaţi strâns prin legături nevăzute, prin destinele lor paralele, dar totodată comune. Condiţia de emigrant îi uneşte şi le conferă afinităţi de spirit, mai puternice uneori decât rudenia de sânge.
Încercând să îmbine în chip fericit, piesele unui puzzle despre viaţa în exil, lucrarea, dincolo de însemnătatea informaţională, respiră frumuseţe, poezie şi inefabil, acel aer elevat ce te invită la meditaţie şi contemplaţie asupra adevărurilor şi misterelor vieţii şi ale morţii, ale trecerii inexorabile a timpului, asupra rostului omului pe pământ şi a sfârşitului său, care nu e decât un nou început în viaţa de dincolo.
Iată ce frumos punctează autorul acest lucru: „Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor”. Octavian Curpaş – legatarul acestor mărturii, spune el însuşi că aceste amintiri strânse în notiţe şi completate cu însemnările altor persoane, sunt un fel de: „înşir-te mărgărite din tainiţele unei minţi nevăduvite vreodată de inteligenţă şi sclipire, cu o dăruire şi-un magnetism care te atrage spre o comoară nepreţuită pentru minte şi suflet”. Autorul le-a rotunjit, le-a dat formă, le-a trecut prin filtrul său propriu.
Octavian Curpaş este un autor care relatează cu iscusinţă întâmplările altora de parcă ar frunzări filele unei cărţi uriaşe în care personajele se întrec în peripeţii şi aventuri dintre cele mai bizare. Nu puţine sunt cazurile unor destine de excepţie care au făcut şi poate mai fac şi astăzi parte din diaspora românească. Experienţele trăite de aceştia, sinceritatea mărturiilor, farmecul neîntrecut al relatării, reînvie personaje şi întâmplări cât se poate de reale, la care se adaugă, meşteşugul şi inspiraţia povestitorului. Paginile sunt atractive şi incită la lectură asiduă.
S-ar putea spune despre acest volum  şi autorul ei, Octavian Curpaş, că e cartea vieţii sale, o carte remarcabilă, minuţios întocmită, scrisă într-un stil alert, susţinut, cu o dinamică ascendentă, cu personaje tuşate pregnant, în lumini şi umbre, cu tot decorul mijlocului de veac XX, un mozaic tulbure şi ameninţător, în care teama era cuvântul de ordine. Cei care au trăit în acea vreme îşi mai aduc aminte ce tulburări grozave au existat în viaţa politică a României şi cum, pentru a scăpa cu bine, oameni de marcă au fost nevoiţi să ia calea exilului. Istoria nu trebuie acoperită cu hârtii colorate, cu poleială ori beteli precum miresele. Adevărul trebuie scos la lumină, mai cu seamă pentru cei care se cred îndreptăţiţi să judece, fără să ştie adevăratele motive care i-au determinat pe oameni să facă acest pas dureros şi destul de primejdios, să se aventureze în necunoscut, fără a şti dacă vor putea ieşi vreodată la lumină.  Şi iată că au ieşit din marasmul în care trăiau precum şoarecii care sunt nevoiţi să se ascundă. Şi au rămas drepţi, cu o statură impecabilă iar peste ani, aruncând  o privire înapoi sine ira et studio  sunt capabili încă să zâmbească aducerilor aminte…
Şi totuşi, când îi apuca dorul de ţară, unii dintre ei lăsau totul şi se întorceau, aşa cum reiese din spusele lui Toma Suciu: «Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă».
Parcurgând filele cărţii cu interes şi plăcere, date de o scriitură veritabilă, de interes major faţă de diaspora românească,  se naşte o întrebare legitimă: de ce spuma, crema României a fost nevoită să părăsească ţara şi să-şi afle împlinirea pe alte meleaguri? Întrebare retorică, desigur, dar care are un sâmbure de adevăr în spusele lui Octavian Curpaş:  doar acolo îşi puteau desăvârşi opera,  unde au găsit respect, preţuire, înţelegere faţă de munca lor,   „acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român”.
Orice comparaţie cu generaţia de azi, care pleacă din ţară în masă, fie la cules de căpşuni, fie la cerşit, furat sau prostituţie, făcând numele ţării de ruşine este de prisos.
În goana după un câştig uriaş fără a depune nici cel mai mic efort, românii, dornici de aventură, cred că-şi pot permite orice, chiar şi denigrarea ţării lor de baştină şi a limbii materne. Puţini sunt aceia care merg în străinătate pentru a-şi desăvârşi statura spirituală. Dar asta este o altă poveste care-şi va găsi, poate, răspunsul în alte file, ale unei noi cărţi.
Un adevăr despre mentalitatea emigranţilor este rostit de autor, fără a neglija realitatea imediată a României, în felul următor: „Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii”.
Cartea constituie şi o provocare spre cunoaştere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventură, deschidere spre univers unde poţi întâlni şansa pe urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum ştii să întinzi mâna să o atingi, să o prinzi din zbor sau să rămâi cu ochii ţintiţi spre ea, ca spre o Fata Morgana.

CEZARINA ADAMESCU, membră a U.S.R.

31 august 2011 ZIUA LIMBII ROMÂNE

www.agero-stuttgart.de

5 Apr
2012

V. Când dragostea la prima vedere durează o viaţă de om

„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Mitică şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea.

„TU VEI FI SOŢIA MEA !”

La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane funcţionau, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relaţiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante două cuvinte – Vă mulţumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…

Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit la acest magazin să-şi cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost o dragoste la prima vedere, pentru că Mitică a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte în limba franceză, i-a spus: „Tu vei fi soţia mea”. Oamenii care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, au început să vocifereze, pentru că abuza de timpul lor, ţinând-o ocupată pe casieriţă, cu snoavele lui. Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastră, sau ce vreţi voi să cumpăraţi!”

EL – 37, EA– 19 

Discuţia din supermarket fusese totuşi atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacol şi trăieşte veşnic.
Deşi a fost scurt, drumul celor doi până la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei au început să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

„TU EŞTI CURATĂ CA LACRIMA !”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai exigenţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria.
Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Obişnuia să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi. Tu eşti curată ca lacrima.

PREOTUL SPUNE CĂ BĂIATUL ACESTA ESTE UN OM DE CARACTER

A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole, că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru.
Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găsise în acel moment, soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. A discutat cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat care vorbea fluent limba franceză şi l-a rugat să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul a stat la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitică.
Părinţii lui Nicole au fost plăcut impresionaţi  de ceea ce au auzit. „Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel, căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui, precum şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum spectaculos în doi – el, alături de domnişoara Nicole.

TREI LUNI MAI TÂRZIU

Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident că părinţii miresei au dorit şi au încercat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică.
Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nici o excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i s-au adresat din nou părintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

DISPENSIA PAPALĂ

Adevărata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole, în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că, Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie.
Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă -, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: „Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

CUM SĂ ÎNVEŢI ROMÂNEŞTE ÎN ŞASE LUNI

Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă de informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit cu timpul să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Dându-şi seama de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită, şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română. În tot acest timp, Mitică era curios să vadă dacă soţia sa va reuşi sau nu, să înveţe limba română.  Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă va putea s-o înveţe vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte.
Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Credeau că nea Mitică i-a minţit şi că părinţii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învăţa româneşte atât de repede, sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română.
Surpriza fusese mare, dar Nicole învăţase româneşte din dorinţa de a cunoaşte această limbă vorbită de omul de care-şi legase viaţa. A învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt căsătorit  de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici «Noapte bună».
În însuşirea unor cunoştinţe contează probabil voinţa, dragostea şi putinţa!

„DRUM BUN !” ŞI „SOMN UŞOR !”

Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte bună! Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa spunea în multe seri, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn uşor! El zâmbea. Era ceva inedit şi amuzant, Mitică considerând a fi un joc de cuvinte. Îşi dădea seama că ea confunda sensul celor două urări, dar  n-o corecta, pentru că îi plăcea să o audă cum  rosteşte o propoziţie în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. „Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă «drum bun» şi să mă laşi să le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îşi dăduse şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole a învăţat rapid, fiind ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

„MĂ DUC DUPĂ BANI”

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică. Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de lucru. Uneori se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, mulţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică se descurca. Ei nu-şi găseau  de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze. Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: „Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă, îşi căuta de lucru. Şi tatăl răspundea: Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani.

GENERAŢIA URMĂTOARE

Lui Mitică i-au plăcut copiii. Şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică, imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că, Nicolae este o fire mai interiorizată,  moştenind-o mai mult pe mama sa.
A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. V – de Octavian D. CURPAŞ)

4 Apr
2012

Simpozionul internațional „Stop violenței”

România

Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului

Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui

 

 

 

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONA

„STOP  VIOLENŢEI”

Proiectul „Mişcare pentru sănătate”

Ediţia I, Vaslui, 2011-2012

*

Parteneri:  ISJ Vaslui, Palatul Copiilor Vaslui, AJSPT Vaslui

Locaţia: Sala Multimedia – Colegiul Economic “Anghel Rugină”

*

P R O G R A M

29 aprilie 2012

ora 9.00 – 9.30: Sosirea şi înscrierea participanţilor

ora  9.30: Deschiderea festivă

ora 10.00 – 12.00: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea I

ora 12.00 – 12.30: Pauza de cafea

ora 12.30 – 13.30: Lansare de carte „ SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA”

Australia – Ben Todică: „În două lumi”

 Noua Zeelandă – Valentina Teclici: „Gioconda nimănui”

ora 13.30 – 15.30: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea a II- a  

ora 15.30 – 16.00: Pauza de cafea

ora 16.00 – 17.00: Alocuţiuni, evaluarea simpozionului

(acordarea diplomelor  şi  adeverinţelor de participare)

Director, prof. Lidia Zărnescu         Coordonator, prof. Cristian  Anuşca-Doglan

„Violența este ultimul refugiu al incompetenței”

                                                 (Isaac Asimov)

„Violența generează de obicei violență”

                                   (Eschil)

„Fii îngăduitor, căci toţi avem nevoie de iertare.”

                                     (Seneca)

„Să fii ce eşti,

Cu fruntea sus să vezi

Doar ce-i frumos şi bun!

Să fii din piatră, din granit,

Când cei din jur te-or fi jignit!

Nu-ţi pese de ţăruşul lor!

Ei sunt moşnegi,

Tu fii voinic!

Să fii în suflet un erou!

Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!”

                                                     (William Shakespeare)

„Violenţa este arma celor slabi”

                                                     (Mahatma  Gandhi)

 *

INSPECTORATUL ŞCOLAR  JUDEŢEAN VASLUI

COLEGIUL ECONOMIC “ANGHEL RUGINĂ” VASLUI

Str. Traian, nr. 1; Tel./Fax: + 40 235 321 481 

Email:  colegiulanghelrugina@yahoo.com

 *

I N V I T A Ţ I E

SIMPOZIONUL  INTERNAŢIONAL

„STOP  VIOLENŢEI”

29 Aprilie 2012

I N V I T A Ţ I:

Ing. Vasile Pavăl - primar al municipiului Vaslui

Prof. Valeriu Caragaţă - viceprimar al municipiului Vaslui

Prof. Mihaela Cososchi -inspector şcolar general ISJ Vaslui

Prof. Vasile Ursanu  - inspector şcolar general adj. ISJ Vaslui

Prof. Costel Pascaru - inspector scolar ISJ Vaslui

Prof. Elena Fociak - inspector scolar ISJ Vaslui

Prof. Gica Ursanu  – director CCD Vaslui

Prof. Ionel Armeanu Ştefănică - director Protectia Copilului Vaslui

Comisar şef Macovei  Ioan – Poliţia Municipiului Vaslui

Prof. Anca Anuşca-Popa - director  Liceul  “Emil Racoviţă” Vaslui

Prof. Claudia Ghelbere - director adj. Liceul  “Emil Racoviţă”

Prof. Cristiana Botan – director Gr. Sc. “Stefan Procopiu” Vaslui

Prof. Camelia Badea – director Gr. Sc. “Ion Mincu” Vaslui

Prof. dr. Dumitru V. Marin – Meridianul  Vaslui

Prof. Val  Andreescu – Meridianul Vaslui

Reporter, Mihaela Zărnescu – Monitorul Vaslui

Redactor sef, Lili Trifu – Antena 1  Vaslui

Prof. Mirela Nistoroschi – director Palatul Copiilor Vaslui

Prof. Lidia Zărnescu - director  Colegiul Economic “Anghel Rugină” Vaslui

Prof. Alexandru Filip - director  adj. Colegiul Economic “Anghel Rugină” Vaslui

Prof. Mihaela Niţică – consilier  educativ Colegiul Economic  “Anghel Rugină” Vaslui

 Cadre didactice, părinţi, elevi   

 

P R O G R A M

29 aprilie 2012

ora 9.00 – 9.30: Sosirea şi înscrierea participanţilor

ora  9.30: Deschiderea festivă

ora 10.00 – 12.00: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea I

ora 12.00 – 12.30: Pauza de cafea

ora 12.30 – 13.30: Lansare de carte

SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA

Australia:  Ben Todică: „În două lumi”

  Noua Zeelanda: Valentina Teclici: „Gioconda nimănui”

      

ora 13.30 – 15.30: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea a II- a 

ora 15.30 – 16.00: Pauza de cafea

ora 16.00 – 7.00: Alocuţiuni ,

evaluarea simpozionului (acordarea diplomelor şi adeverinţelor de participare) . 

Moderatordirector,prof. Lidia Zărnescu

„Violenţa este replica incultului”

                                    (Alan Brien)

 

4 Apr
2012

Omul creşte în ce porneşte sau despre visele împlinite


Cartea ”În două lumi” este o binecuvântare, un vânt bun pentru sufletul românesc de aici sau de oriunde, dus de pânzele deschise ale viselor. Poate fi la fel de bine un manual pentru ”Învăţaţi iubirea de ţară şi de neam fără profesor”. Mai poate fi un ghid către căile necunoscute ale sufletului românesc. Cert este că indiferent de ceea ce a gândit reporterul sau de ceea ce am înţeles eu, acest demers stă sub semnul lui Dumnezeu.

Gândită sub forma unor interviuri la cald, Ben Todică, reporterul de serviciu, 24 de ore din 24, sondează cu îndrăzneală calculată sufletele şi minţile unor români plecaţi în lumea largă ca şi el, sau nu, dorind să afle cu teamă dacă nu şi-au pierdut filonul românesc. Interviurile nu sunt trecute la voia întâmplării, ci gândite cu grija unor răspunsuri pe care le aştepta mai de mult ca să poată trece mai departe. Ele seamănă cu emoţionante întâlniri, peste ani, cu vecinii de la bloc ce te-au văzut crescând sau cu camarazii de armată între care se leagă prietenii dragi rămaşi acasă sau aflaţi la mare distanţă de Australia, casa de azi a autorului. Lectura acestor interviuri mi-a dat certitudinea că cei intervievaţi sunt, de fapt, aceia care n-au plecat decât fizic, căci sufletul le-a rămas în poarta casei părinteşti, pe-o stradă dragă sau la masa cu prietenii. Ei n-au reuşit să rupă cordonul ombilical, deşi n-au plecat de voie şi nici în cea mai bună stare sufletească nu erau. Mulţi au părăsit ţara cu sacrificii supreme, alungaţi de circumstanţe şi ideologii potrivnice care le puneau în pericol identitatea şi personalitatea. Unii, cei care n-au fost împuşcaţi la graniţa cu Iugoslavia, realizaţii de astăzi sunt români în cel mai înalt grad. De ei se foloseşte reporterul  în cel mai frumos mod posibil, mărturisirea, pentru a spune adevăruri uitate de românii rămaşi: suntem un neam ales, am suferit cu demnitate, a fost greu, dar nu ne-am piertut omenia. Încă suntem toleranţi. România e un fel de Arcă a lui Noe. Fiecare străin se simte în România acasă. De ce nu s-ar simţi şi românii.

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

Din acest punct de vedere, cartea nu este pentru cei plecaţi, ci pentru cei rămaşi care şi-au abandonat valorile într-o lume guvernată de bani. Ben Todică aduce mesianic aceste dialoguri posibile drept la inimile noastre. Ne reaşează în datele şi tradiţiile de altă dată, oferind pe cei intervievaţi drept modele.

Primul chemat să dea socoteală de drumurile sale este un monah, pelerin apostolic pe alte meleaguri, păstorind cu nepătimire mult încercatele suflete. Vechiul regim dictatorial n-a putut încorseta şi nici înregimenta sufletele lor libere. Când au simţit că le este pusă în pericol credinţa, ideologia, personalitatea au căutat în altă parte fără să ştie de la început unde vor ajunge. Nu aveau cu ei decât ceea ce erau. Cei care n-aveau încă, s-au întors plângând. Cei care şi-au asumat destinul, nu şi-au uitat identitatea (una din grijile reporterului).

Părintele Petru Popovici face elogiul familiei, una din valorile acestei lumi greu încercate care ne va ţine neamul în istorie. Pentru sfinţia sa, familia trebuie salvată pentru a rămâne forţa motrică a lumii.

Al doilea invitat este Ileana Costea, o româncă realizată încă din România, plecată în America pentru desăvârşirea carierei. Pentru ea, visul american n-a fost o problemă. Ascensiunea în carieră, alegând o profesie bărbătească arată că se poate, dacă omul îşi cunoaşte valorile are potenţial şi voinţă. Deviza ei este demnă de urmat: ”Să-ţi urmăreşti un scop într-un mod frumos în care oamenii din jur să-ţi facă loc”.

Emoţionant este interviul cu „româncuţa” dansatoare, Loredana Sachelariu, născută în Australia care a citit poveşti româneşti şi a crezut în ele. Ea crede cu disperare, la vârsta ei tânără, în România şi în valorile româneşti. Vorbeşte româneşte pentru că aşa a auzit în casă de la părinţi şi a fost de două ori în ţară.

Tulburător pentru ceea ce înseamnă omenia, solidaritatea şi spiritul de sacrificiu, dar şi discreţia din dorinţa de a nu face mai mult rău decât bine altora, este rememorarea întâmplării dramatice din mina din Ciudanoviţa cu fostul miner, Dumitru Ion. Cel în cauză evocă întâmplări grave, ţinute ascunse de securitate şi de comunişti, pentru a sublinia comportamentul unor mari caractere.

Cineva spunea odată că nu poate crede în ceea ce nu cunoaşte. Cred că Ben Todică, ştiind acest lucru, orientează unele interviuri spre a deveni un ghid oferit acelor străini care vor să-i cunoască pe români, dar şi pentru şovinii şi naţionaliştii care ar fi feriţi astfel de judecăţi „avant la letre”. Ben Todică îi învaţă şi ne învaţă să iubim ceea ce e statornic şi ne face puternici. Nimic din atitudinea lui nu e agresiv sau tendenţios. Cred că deviza lui e: Dacă eu nu fac rău, de ce să cred că alţii fac.

Cunoscând „una care le întrece pe toat” şi anume dragostea, Ben Todică, „e viu, viu în toată puterea cuvântului” şi trăieşte în două lumi ca-n basme: „una de pământ şi de piatră” unde se află mormintele celor dragi, amintirile cu prietenii şi cealaltă, peste mări şi ţări unde şi-a întemeiat o familie. A aruncat ca Făt-Frumos un pod între ele peste care trece în orice clipă şi pentru care nu-i trebuie viză sau paşaport. Şi-a păstrat nealterate legăturile din tinereţe, a lăsat loc de bună ziua peste tot. La telefon sau pe internet, e la curent cu tot ce se întâmplă în ţară. Stela Popescu, John Izvernariu, George Anca, Eugen Cristea, Zoe Zoica Fuicu, Cristina-Elisabeta Găluşcă sunt corespondenţi  români cu diferite cetăţenii, reporteri pentru emisiunea „3zzz Melbourne”- Australia.


(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)


Se spune să omul e suma tuturor valorilor sale. Eu aş adăuga şi pe aceea că e suma tuturor imaginilor celor ce-l cunosc. Ben Todică e ceea ce face; e un om cu inimă mare, un patriot, un român responsabil de ceea ce gândeşte pentru care cuvântul patriot nu s-a demonetizat şi apoi suma prietenilor „nenumăraţi”. Cunoscând pe câţiva care-i răspund la întrebări poţi să-l cunoşti mai bine pe el. E un soldat pentru care unele războaie nu s-au terminat. Poate fi plin de umor, poate fi cald şi blând. Este prietenos şi îndatoritor celor care i s-au destăinuit. E mereu atent la mersul vremurilor în care vrea să fie România.

Aş mai adăuga ceva, întorcându-mă la primele gânduri despre acest demers. Cartea lui Ben Todică poate fi o definiţie, o deviză a căutătorului de altădată pe drumul mătăsii sau a lânii de aur, a pelerinului care poposeşte un timp determinat pentru a se desăvârşi, dar care se va întoarce, căci nicăieri nu e mai bine ca acasă. O spune chiar el printre rânduri. Altfel la ce bun totul. Eu vreau să cred asta.

Cu recunoştinţă, o româncă,

            Brânduşa Dobriţă

4 Apr
2012

Mai sunt cerșetori în lumea asta!

  

Cerşetorul

     

   MOTTO:

                „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”
Arthur Schopenhauer

Zilele acestea am primit o revistă cu câteva imagini ale unor oameni care cerșesc. Una dintre ele mi-a atras atenția: Era o femeie în vârstă, slabă, cu părul alb îngrijit tuns, îmbrăcată decent, stând cu mâinile întinse în fața unul bol în care aștepta să-i cadă niște bani. M-am întrebat de îndată ce a putut-o determina să ajungă să se umilească? Foamea desigur! Și imediat m-am gândit la structura noastră sufletească, cât de diferiți suntem unii de alții, cum unii rezistă cu riscul morții și alții se umilesc pentru a-și salva viața. Așa au fost și cei din temnițele comuniste: Cei care nu au rezistat bătăilor, au cedat… Alții au preferat să moară, nu și-au pătat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-și cunoaște limitele până când nu ajunge într-o situație similară, deci este greu a judeca. Și cum să nu vibrăm la următoarele cuvinte? „Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.”

A CERȘI, conform dicționarului explicativ al limbii române înseamnă a cere de pomană; a cerșetori; a cere ceva cu stăruință; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilință.

A RUGA  înseamnă tot a cere, dar în mod stăruitor, îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. Înseamnă a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugăciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva.

A REVENDICA înseamnă  tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparține cuiva și care se află în posesiunea altcuiva.

Un om care cere vrea să i se dea și cere fiindcă are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea înțelege că cererile noastre se pot face nuanțat: cu umilință, cu revoltă, cu fățărnicie sau cu demnitate.

Cerșetorul este un om cu multe nevoi, sărac, calic, milog. Sărăcia, uneori și lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cerșetoriei. Una este să ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politețe, de dragoste, care să ridice persoana ta la rangul demnității și alta este să cerșești înjosindu-te, ori să recurgi la acte de violență. Dar se mai poate vorbi de demnitate în rândul cerșetorilor?

Suntem întâmpinați de cerșetori în diferite locuri: pe străzi, la intrarea în magazine, pe lângă biserici, în metrouri, trenuri, lângă poduri etc. Nu sunt violenți. Resemnarea o poți vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem două alternative: Ori trecem nepăsători pe lângă ei, ori băgăm mâna în buzunar și scoatem niște bani pe care-i aruncăm, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastră, totuși există. Nu poți să-i sfătuiești să muncească, să câștige în mod cinstit, onorabil banii, fiindcă nu toți sunt în stare, sau nu au unde munci și apoi nimeni nu i-a învățat. Ei au altă școală a vieții! Unii îți caută privirea, întind mâinile cerșind cu îndrăzneală, dar… mai poți vedea printre ei și câte unul cu capul plecat, să auzi un suspin sau să vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindcă există printre cei care mimează neputința și oameni cu adevărat sărmani, ologi, bătrâni.

Răsfoiesc ziarele din ultimele săptămâni: „Patru copii, suspectaţi că ar fi dați la cerşit de părinţi, au dispărut”; „Copilul care a murit la cerşit făcea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luaţi peste picior în Franţa, la un show televizat. Protagoniştii emisiunii, nişte marionete, interpretate bineînţeles de comici, spun că sportul naţional în ţara noastră este cerşitul.” „Guvernul francez vrea să extindă programul de expulzări. Autorităţile franceze pregătesc o lege care îi va trimite acasă pe toţi imigranţii care fură şi cerşesc”; „O româncă a fost găsită înjunghiată pe o stradă din Dublin. Se pare că femeia cerşea pentru a-i trimite la şcoală pe cei doi copii ai săi, care rămăseseră în România, în judeţul Timiş”; „Prefectul de poliţie al Parisului a interzis, începând de marţi, cerşetoria pe bulevardul Champs Élysées, o măsură ce vizează în primul rând grupurile de cerşetori originari din România, mulţi dintre ei minori, organizaţi de reţelele mafiote care au pus stăpânire pe anumite sectoare şi pe transportul public din capitala Franţei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cerşi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirmă Ministru de Externe al țării noastre. Trebuie să conlucrăm cu francezii pentru ca aceste reţele de cerşetorie să fie dezmembrate.”
Probabil că mulți dintre acești cerșetori care cerșesc zilnic pe străzile orașelor din multe alte țări, aplică proverbul: „C-o picătură ce cură, butia se umple până-n gură.”

Într-o carte a inginerului Florea Dudiță, fost rector al Universității din Brașov, intitulată „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspirație personală, altele culese din cărturăria universală, scrie: „De ce credeţi că oamenii dau de pomană cerşetorilor, orbilor şi ologilor, dar nu dau poeţilor şi filozofilor?“ „Probabil, se gândesc că ar putea deveni şi ei cerşetori, orbi, dar niciodată poeţi sau filozofi.” M-a amuzat!

Am să vorbesc despre cerșetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obține puținul care li se poate da, oameni cărora noi le oferim, așa zisa milostenie.

Începând cu Noul Testament, cerşetorul a devenit personajul unei sărăcii care nu poate fi condamnată; pe vremea creştinismului medieval el a fost privit ca un potenţial Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem şi noi românii poveşti cu acest subiect care reflectă viziunea poporului față de acest personaj. Scriitorul Ion Creangă, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor, imaginației sale bogate, povesteşte cum Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „două carboave”, a dat câte una fiecăruia, zicând: „Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde!” Iar Dumnezeu îi spune: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu…” Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea veștilor tragice a pierderii averii și a fiilor și fiicelor sale: „Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) și de proverbul românesc: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.

Unii i-au dispreţuit şi îi dispreţuiesc pe cerșetori, îi consideră paraziţi, leneşi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele şi au fost priviţi diferit, în diferite perioade: când cu milă, când cu ostilitate. Mulţi şi-au spus părerile, reclamând că sunt „Vampiri ai statului, că vagabondajul este pepiniera hoţilor şi asasinilor”. Stând şi judecând drept, unii dintre ei sunt handicapaţi, ologi, neavând altă posibilitate de supravieţuire decât cerşitul, apelând la bunăvoinţa şi mila celorlalţi. Oricum ar fi priviţi, este cert că cei mai mulţi nu iubesc munca, iar a patra poruncă biblică cere omului să muncească şase din cele şapte zile ale săptămânii. Deci, cei apţi de muncă ar trebui să muncească. Dar unde? Cum şi cine să facă selecţia? În zilele noastre numărul săracilor de acest fel a crescut și această creștere se atribuie de către unii relaxării moravurilor şi depravării oamenilor (iată că s-au organizat în rețele mafiote!). Unii care detestă haosul și doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o poliţie riguroasă şi chiar însemne vizibile pe care cerşetorii trebuie să le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertăţii! Și-atunci? Cineva şi-ar fi exprimat părerea că „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun că cei care dau de pomană cerşetorilor de pe străzi sau de la porţile bisericilor ar fi vinovaţi, pentru că aceştia, cerşind, ar întreţine o adevărată „şcoală a cerşetoriei”.

Cu adevărat, sărăcia este degradantă şi nu poate fi o condiţie socială bună. Este îngrozitor să te umileşti continuu, o viață, cerşind! Chiar și numai o perioadă a vieții! Mihai Eminescu spunea că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”. Ideal ar fi ca statul să asigure tuturor cetăţenilor hrana, îmbrăcămintea şi un mod de viaţă sănătos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde să le dea? Și-atunci?

Românul, cu imaginația și istețimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav, însă mai bine bogat și sănătos, decât sărac și răpciugos.” Trebuie totuși să admitem că sunt nişte nenorociţi ai sorţii. „Ar fi uşor să-i aruncăm peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar această atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor şi am putea fi numiţi animale, fără raţiune şi fără sentimentul compasiunii faţă de semeni. Sunt ţări care păstrează evidenţa cerşetorilor, le dă şansa de a cerşi un timp limitat într-un oraş, după care îi forţează să plece şi astfel, unii se plictisesc de vagabondaj şi se apucă de muncă. Ar fi o soluție?

Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului și Argeșului ne-a povestit cum o cerşetoare  a donat Episcopiei o sumă mare de bani pentru refacerea acoperişului unei mănăstiri. „Toată truda cerşetoriei a dăruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Și astfel, chiar dacă noi nu am avut intenţia să dăruim bani vreunei mănăstiri şi nu am cunoscut destinaţia banilor pe care i-am dăruit cerşetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul să dăruim, dând un ban acelei cerşetoare… Iată că excepţiile există şi multe sunt „căile Domnului”! De curând am auzit ştirea că altă cerşetoare şi-a strâns bani să vadă mănăstirile din Grecia. Poate că acolo, închinându-se în faţa unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, să fi fost şi chipurile noastre – ale persoanelor care i-au dăruit bani – şi gândurile ei, imaginile, să fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Cred că datorăm iubire şi acestor oameni sărmani, sufocaţi de atâta suferinţă.

Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Prinț și cerșetor” citită în copilărie! Și astăzi visul oricărui cerșetor este, probabil, de a ajunge prinț, iar… cei mai mulți prinți (mă refer la oameni dotați, merituoși) ajung astăzi să trăiască ca niște cerșetori!

Să nu uităm că în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, care alcătuiesc o Biblie în miniatură și în care sunt redate succesiv ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt, etimologic – din limba greacă: deuteros – a doua şi nomos – lege) se specifică: „Întotdeauna  vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta”.

Trecând pe străzile orașului, într-o zi umedă și friguroasă de toamnă, și văzând atât de mulți cerșetori, am scris:

Mai sunt cerşetori în lumea asta,/ mai sunt cerşetori în oraşul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cerşetorului»… / Tristă le e cântarea,/ trist e să-i priveşti cerşind!/ Se-ntunecă strada cu trecători,/ se-ntunecă sufletul meu… / Luaţi aceşti trişti oameni,/ încălziţi-le trupurile, sufletele!/ Ce falsă-i fericirea/ cât timp mai sunt cerşetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cerşetori/ în oraşul meu!

Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina, SUA

Sursa:  Revista Phoenix Mission, Arizona

4 Apr
2012

Când dragostea de viaţă învinge dorul de acasă

Maria Roman – actress

“Exilul Românesc la mijloc de secol XX” oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă țară decât cea natală. Și eu fac parte din această categorie, și eu m-am simțit exilată din România ceea ce bineînțeles că mi-a trezit un interes imediat față de această lectură. Dar cartea domnului Octavian Curpaș m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esența sunt majoritatea acestor experiențe.

Un prânz cu Nea Mitică declanșează o avalanșă de povestiri emoționante prin felul în care suntem lăsați să pătrundem în viața unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-și căuta fericirea în afara granițelor în care s-au născut.

M-am simțit cuprinsă de nostalgie citind poveștile lor, devenind mai conștientă și de povestea mea. Când te muți într-o altă țară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (și de cele mai multe ori aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Îți lipsește mereu ceva. Dar acesta este până la urmă și motivul pentru care pleci. ‘Traiește clipa’ devine mai mult decât un clișeu auzit de o mie de ori. Riști să rămâi între două lumi dacă nu o faci. Și cu toată conștiința mea că Pământul ne aparține tuturor în egală măsură, dezrădăcinarea fizică de un teritoriu crează  confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa. Eu cred că orice om ar trebui  să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare crează o altă dimensiune în care individul suferă o expansiune a sufletului și a minții. Dar suferă… în Statele Unite și o expansiune a corpului uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. Și umorul romanului ‘Exilul…’ este esențial în temperarea afectului cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe și pline de o viață grea, dar trăită din plin.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă destinele unor oameni care au fost nevoiți să lase în urmă tot ce agonisiseră până când au luat decizia de relocare. Și când te afli în această situație, te agăți mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant și fiecare experiență mai importantă. Mulți dintre cei care pleacă ajung să-și aprecieze țara mai mult decât cei care rămân. Poate și dintr-un ciudat sentiment de vină. Dar înveți să te bucuri de ceea ce îți creezi acolo unde trăiești.

Așa cum mă bucur eu că l-am cunoscut pe domnul Octavian Curpaș și că am avut onoarea să citesc această carte cu suflet și să va împărtășesc modul profund în care m-a atins și a rezonat cu mine, sperând să va trezesc și interesul dumneavoastră de a călători alături de aceste personaje, indiferent de locul de unde veți porni în această aventură.

13 January 2012

By Maria Roman – actress

New York, USA

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 19088

Ultimele Comentarii