1 Mar
2012

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

  Renumitul savant Dimitrie Cantemir a deschis o pagină nouă în geografia ştiinţifică. Cartea sa Descrierea Moldovei  reprezintă o lucrare fundamentală de sorginte enciclopedică, care generalizează cunoştinţele în domeniul geografiei fizice, social-economice, istoriei, etnografiei ş.a. Putem menţiona, că primele informaţii despre hidrografia, relieful, zăcămintele utile, clima, flora şi fauna ţinutului se regăsesc în lucrarea dată. Cunoaşterea multor limbi i-au permis lui Dimitrie Cantemir să studieze un număr mare de publicaţii, să colecteze informaţii unice despre natură, gospodărie, populaţia ţinutului, să facă cunoştinţă cu bazele metodologice de cercetare în domeniul geografic. Fiind o persoană de cultură europeană Dimitrie Cantemir cunoştea bine bibliografia ştiinţifică, cunoştea lucrările multor geografi de vază ai timpului, poziţiile ştiinţifice pe care le-a reflectat în Descrierea Moldovei.

    Geografia era tratată de în acea epocă ca o ştiinţă vie care permite evidenţierea bogăţiilor ţării şi posibilităţile ei de dezvoltare economică. Dimitrie Cantemir conştientiza importanţa şi necesitatea utilizării raţionale a resurselor naturale. Produsele  (hergheliile de cai, turmele de vite cornute mari şi mici, lemnul de calitate înaltă, grâul, mierea ş. a. ) exportate peste hotare facilitau îmbogăţirea comercianţilor străini, pe când, conform autorului, ţăranii moldoveni rămâneau cei mai săraci din lume. În acest context un deosebit interes îl prezintă concluziile lui Dimitrie Cantemir referitor la utilizarea potenţialului de resurse naturale şi evaluarea productivităţii solurilor. Drept confirmare a celor spuse sunt rezultatele analizei datelor privind productivitatea gramineelor, suprafeţelor  ocupate de pomii fructiferi, viţă de vie, păduri, precum şi a indicilor de calitate a producţiei (lemn, vin, miere, fructe ş.a.) obţinute din diferite regiuni ale ţării.

    Merită atenţie analiza efectuată de Dimitrie Cantemir stării componentelor de mediu şi a rolului lor în viaţa oamenilor. Este indicată corect legătura dintre varietatea condiţiilor climaterice ale ţării şi influenţa lor asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole, precum şi asupra stării de sănătate a omului. Astfel, savantul moldovean scria: „Clima Moldovei este diferită: în partea muntoasă suflă vânturi reci, însă clima este mai sănătoasă, în câmpie este mai cald, însă clima este mai puţin favorabilă pentru sănătate”. În munţi sunt păduri întregi de pomi fructiferi cu roade bogate, pe când în câmpie, după părerea autorului, este necesar de depus muncă şi dibăcie, însă fructele sunt mult mai gustoase. Această concluzie a lui Dimitrie Cantemir are la bază prezenţa particularităţilor regimului climatic al munţilor şi câmpiilor. Reţeaua hidrografică a regiunii este caracterizată de autor din punctul de vedere al lungimii şi lăţimii râurilor, regimului lor hidrologic, faunei. Prezintă interes astăzi şi acel fapt, că savantul a atras atenţie asupra prezenţei izvoarelor minerale cu proprietăţi curative, utile pentru tratarea tuturor bolilor.

    Dimitrie Cantemir a remarcat cu bună cunoştinţă  de cauză solurile înalt productive ale Moldovei, care depăşesc cu mult bogăţia munţilor şi care prin prelucrare pot hrăni multe persoane. Din punctul nostru de vedere este interesantă şi ideea savantului moldovean privind influenţa condiţiilor geografice asupra caracterului oamenilor. Rezultatele cercetărilor geografice deseori îşi găsesc reflectarea în formă de hărţi la diferite scari, care pot fi concepute ca modele ale unor teritorii transpuse pe hârtie.

Harta întocmită de D.Cantemir pentru “Descrierea Moldovei”

 Harta geografică este o bază informaţională preţioasă pentru optimizarea organizării teritoriale a gospodăriei, pentru efectuarea monitoringului stării mediului ambiant, pentru argumentarea ştiinţifică a diferitor proiecte privind utilizarea resurselor naturale ş. a.

    Cartea “Descrierea Moldovei” a fost înalt apreciată de specialişti ca o primă experienţă de descriere geografică regională complexă a ţării şi a fost marcată ca un eveniment în istoria culturii. La lucrarea sa fundamentală Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir anexează o hartă geografică cu coordonate precise, cu contururile relativ sigure ale pădurilor (masivul Codrilor centrali, în apropiere de Lăpuşna, pe podişul Tigheciului, în apropierea Sorocii, la vest de Bender). Există părerea că pentru elaborarea acestei hărţi savantul a efectuat măsurări de câmp, fapt ce i-a permis să evidenţieze unele erori pe hărţile anterior editate. Harta elaborată de Dimitrie Cantemir reflectă multe particularităţi naturale ale ţării: în afară de trupurile de pădure ea conţine o informaţie foarte bogată despre reţeaua hidrografică a regiunii, inclusiv sunt evidenţiate şi râuleţele mici.

    Geomorfologic teritoriul este reprezentat prin relief colinar în centrul Moldovei, în apropiere de Soroca, Cernăuţi, pe podişul Bârladului. Pe hartă sunt marcate şi localităţile, la fel este reflectată şi divizarea administrativ-teritorială în ţinuturi. De menţionat, că savantul a pus fundamentul creării bazei informaţionale cartografice a Moldovei. Nu va fi o exagerare dacă vom spune că “Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir este un exemplu de cercetare geografică regională. În această lucrare la un nivel ştiinţific înalt este generalizată o enormă informaţie geografică şi cartografică privind relieful, zăcămintele utile, resursele acvatice, clima, fauna, flora, oraşele, localităţile şi activitatea economică a Moldovei de la începutul secolului al XVIII-lea.

    Această lucrare a avut un impact enorm asupra dezvoltării cercetărilor geografice. Metodele de cercetare ale lui Dimitrie Cantemir (ca exemplu metoda comparativ-geografică) nu şi-au pierdut din actualitate nici astăzi. De menţionat, că monografia lui Dimitrie Cantemir “Descrierea Moldovei” a servit ca punct de pornire pentru efectuarea cercetărilor geografice ulterioare. În acelaşi timp această monografie este de nepreţuit şi până în prezent din punct de vedere al monitorizării schimbărilor din mediul natural şi stabilirii rolului factorului antropogen în procesul dat, relevarea tendinţelor de schimbare individuală a componentelor mediului ambiant.

*

  În evoluţia literaturii române opera principelui Dimitrie Cantemir reprezintă un moment de cotitură prin care se schimbă modelul narativ nonfictiv al cronicarilor cu proza artistică, act de percepţie a lumii prin intermediul plăsmuirii, creaţiei.

    La vârsta de numai 25 de ani, Dimitrie Cantemir îşi publică la Iaşi prima sa lucrare,  Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul  (1698, Iaşi; în limba română şi greacă), carte ce încearcă să rezolve eterna dispută dintre trup şi suflet, patimă şi raţiune, sfânt şi profan.

“Divanul”, ediţia priceps, Iaşi, 1698, foaia de titlu

 

    Concepută în manieră clasică, lucrarea se prezintă ca un amplu dialog-dispută a două personaje alegorice: Înţeleptul şi Lumea – orientarea epicureică, vizavi de formula austeră de ascet. Deşi inegală ca valoare, scrierea nu este lipsită de pitorescul cuvântului şi străluciri stilistice: „Vădz  frumséţele şi podoaba ta /lume/, ca iarba şi ca floarea ierbii; bunurile tale în mânule tălharilor şi îş dintele moliilor; desfătările tale: pulbere şi fum, carele cu mare grosime în aer să înalţă şi, îndată răşchirându-să, ca cănd n-ar hi fost să fac”.

    Însă virtuţile literare se vor consolida în cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică (terminată în 1705), „adevărat “Roman de Renard” românesc, cum o numeşte G. Călinescu. Din păcate, acest prim roman  al literaturii noastre nu şi-a lăsat amprenta asupra istoriei literare româneşti, căci până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost departe de ochii cititorului (1883).

“Istoria ieroglifică”, manuscrisul original, foaia de titlu

    Ca operă literară,  Istoria ieroglifică a căpătat pondere, abia când exegeţii au dat crezare ,,explicaţiilor” scriitorului (deceniul al şaptelea al secolului XX), din prima adresare către cititor, „Izvoditoriul cititorului, sănătate”, prin care Dimitrie Cantemir mărturisea că printre cele trei „nu iuşoare pricini” care l-au făcut să scrie lucrarea ,,cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”. O veritabilă declaraţie de scriitor, care nu se arată îndemnat atât de evenimentele reale, cît de asiduitatea artistică.

    Deşi opera porneşte de la realitatea istorică, graţie transfigurării artistice, ea se deplasează pe plan secund. Alegorismul devenind modalitatea prin intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice, iar simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Spre exemplu Leul şi Vulturul  din Istoria ieroglifică, nume ,,traduse” în Scara lui D. Cantemir drept ,,partea moldovenească” şi ,,partea muntenească”. Tradiţional ambii sînt simboluri ale autorităţii, cu multiple semnificaţii pozitive: forţă, regenerare, ţinută regală, privire ageră, scrutătoare, însă, în special, în cazul vulturului vom întâlni şi o semnificaţie negativă – trufia. Semnificaţie pe care Dimitrie Cantemir o extinde şi asupra Leului, reprezentându-i pe ambii drept nişte îngâmfaţi: ,,Leul dară de pre pământ [...] şi Vulturul din văzduh [...] în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”. Ambii suferă în opera principelui şi de ,,boala” lăcomiei: ,,pofta lăcomii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pîrjoliia”  (prin reprezentarea acestor doi ,,monarhi” Cantemir îi anticipă pe regii din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift). Sau simbolul „apei”la D. Cantemir nu îl vom găsi cu semnificaţia pozitivă de elemnt ce însufleţeşte şi fertilizează, ci sugerând scufundarea şi decăderea, scurgerea şi dizolvarea materiei.

    Istoria ieroglifică este opera despre care se poate afirma că descoperirea esenţelor, a mesajului deghizat în manieră barocă, devine pentru cititor o adevărată aventură, căci atât autorul cât şi personajele au permanenta manie a refugiului în persuasiuni „de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă”, şiretlicuri de acţiune sau de text. Şi doar o cercetare meticuloasă a textului descoperă că aproape toate personajele operei oscilează între două sau mai multe euri. De exemplu oniromantul Hamelionul (Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul scriitor care introduce în literatura română atmosfera onirică) s-ar părea  Salamandră demonică, dar permanenta modulaţie în gândire „pre cale mărgând, pre cum paşii aşe chitele îşi muta şi precum piielea, aşe gândurile şi minte îşi vârsta şi-şi schimba” şi limbuţia nemăsurată îl coboară la statutul de şopârlă bicisnică, marca existenţei căreia sunt o împletire de sinozităţi şi incidente. Prinţul Inorog, deşi prezentat ca model al desăvârşirii spirituale, suferă şi el de un dualism antagonic, parvenit din existenţa a două porniri, una de suprafaţă, explicabilă şi absolut firească, de apărare a drepturilor de moştenitor, poziţie de jertfă şi o alta esoterică, îngropată în cochilia ieroglifică, de „vânător„ „Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia” . Găsim în Istoria ieroglifică şi structuri alegorice mai complexe, unele dintre ele demne de Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Aşa ar fi imaginea apocaliptică a cetăţii Epithimiei, adevărată Gomoră infernală. Aflată în centrul unui peisaj feeric, dar paranormal-agresiv, Epithimia este locul scurgerii „lutului galben”, un tărâm al ororii ce trebuie parcurs de cei dornici de relevaţia superioară. Grădina ei pare a fi o aluzie la străvechiul motiv biblic al mediului paradisiac, doar că feeria forţată, dimensiunile bizare, idolatrizarea unui satrap (Pleonexia),  solaritatea calpă şi atmosfera venită parcă din paginile Infernului, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice.

    La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea înfruntarii a două abstracţiuni morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul, charismaticul Inorog şi tiranicul Corb „un Făt-Frumos şi un Căpcăun de basme care se duelează pe plan ideal”. O luptă desfăşurată într-o lume întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui, univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu afectează doar personajele, ci şi întreg mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le mutăm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt noi va rămânea” , ca mai apoi să se ajungă la proporţii cosmice, sugerându-se chiar dezmembrarea stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice, de sfârşit al lumii: „Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iar altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutură şi să cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca” .

    Alte procedee narative aplicate de către autor spre a conferi un plus de modernitate textului se numără: povestirile cu scop explicativ sau moralizator, documentul fictiv, visul cu funcţie premonitorie etc. de asemenea e de remarcat importanţa strategiei epistolare, din ultimele părţi ale romanului şi participarea ei la structura labirintică, de factură barocă, a operei. Posibilităţile artistice ale lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la şarjă, atac violent, blestem – la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc – la vibraţia lirică, patetică.

*

  În introducerea la Istoria ieroglifică Dimitrie Cantemir, adresându-se cititorilor săi, caracterizează limba română din acea perioadă drept „brudie” (adică „tânără”, „necoaptă”): „de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu eşti”, de aici eruditului principe venindu-i convingerea că „la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată învăţătură să fie trebuit am socotit ”. Este o afirmaţie care caracterizează interesele filologice cantemirene în complexitatea lor şi explică eforturile de îmbogăţire a lexicului şi de perfecţionare a mijloacelor expresive pe care le întreprinde marele cărturar.


”Istoria ieroglifică”, manuscrisul original, foaia de titlu

    Printre strădaniile sale susţinute de nuanţare a expresiei se numără, întâi de toate, formarea unei terminologii ştiinţifice româneşti. Resimţind necesitatea utilizării unui limbaj ştiinţific abstract – la acel moment nu existau nici în limba poporului, nici în cea a scrierilor bisericeşti cuvinte apte să redea pe deplin un conţinut filosofic, literar sau politic – Cantemir recurge la îmbogăţirea vocabularului românesc din resurse externe şi apelează în acest sens la cuvinte de sorginte latină, greacă sau latino-romanică (argument, avocat, experienţie, lavirint, sferă, axiomă, materie, austru, sistimă, orizon etc.), pe care încearcă să le adapteze sistemului fonetic al limbii române, adică „a le moldoveni şi a le români sileşte” (continuaţie, oraţie, energhie, a explicui, a informui etc.). El manifestă în domeniu serioase abilităţi lexicografice prin alcătuirea unui prim glosar de neologisme alcătuit din 260 de lexeme noi şi explicaţia acestora („Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare” din Istoria ieroglifică), pentru că înţelege că inovaţiile pe care le face ar putea produce anumite dificultăţi în timpul lecturii: „în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi streine, elineşti dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala voroavii, aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină întunecare pot să aducă”. În unele situaţii, prin analogie, creează singur noi cuvinte (lucrăreţ, câtinţă, a suppleca etc.), dar o face mai ales pentru a-şi înviora stilul, a conferi muzicalitate expunerii sau a da un echilibru textului (porc peştitşi peşte porcit; Leul vultureşte şi vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurele ce va prepeliţietc.).

    Preocupările sale constante pentru perfecţionarea exprimării literare sunt şi mai îndrăzneţe în sintaxă, unde, din dorinţa de a da noi forme limbii române, el încearcă să creeze o variantă literară care s-ar opune prin structurile sale sintactice construcţiilor caracteristice limbii populare. Postpunerea verbului-predicat (Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spândzurat …a sădi), variate tipuri de dislocări sintactice şi morfosintactice (căci în Sfintele găseşti Scripturi; până nu de tare străjuirea Crocodilului s-au înştiinţat; iată trei spre a sufletului dulce gustare ţi se întind meşcioare), inversiuni (otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind) sunt doar câteva fenomene gramaticale specifice stilului cantemirean. Raţiunile adoptării unei sintaxe latinizante trebuie puse în strânsă legătură cu intenţiile stilistice al principelui moldovean, care însă nu pot fi rupte din contextul mai general al umanismului european. Cultura umanistă, străduinţa de a da conţinutului scrierilor sale o formă cât mai potrivită, intenţia artistică îl fac pe Dimitrie Cantemir să nu ignore nici organizarea discursului artistic: comparaţia retorică, proza rimată şi ritmată, limbajul figurativ, perioadele care conferă textului un echilibru intern etc., constituie dominanta stilistică a operelor cantemirene scrise în română. Concluzia care se impune de aici este că preocupările cărturarului moldovean pentru perfecţionarea exprimării literare aveau menirea de a duce la integrarea literaturii române în cultura umanistă a Europei, creaţia lui reprezentând în general „un act de violentă sincronizare cu marile curente europene al timpului”.

    De aceleaşi viziuni umaniste ţin şi observaţiile teoretice ale lui Cantemir referitoare la originea şi dezvoltarea limbii române. Pornind de la o idee a lui Miron Costin despre latinitatea limbii române, Cantemir revine în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, şi îndeosebi în Descrierea Moldovei la confruntarea cuvintelor latineşti cu cele româneşti (incipio-încep; albus-alb; civitas-cetate; dominus-domn etc.) şi la problema originii limbii române, despre care, la acel moment, se credea că vine fie direct din latină, fie din italiană: „Mulţi dintre aceştia socotesc că el ar fi graiul latinesc stâlcit, fără amestecul altor graiuri. Alţii socotesc că el s-ar trage din graiul italienesc”. Expunând diferite argumente şi contraargumente (în graiul românesc până astăzi se găsesc cuvinte care în cel italienesc „nu se află deloc”, în limba italiană articolul stă înaintea numelui, iar în cea română înaintea lui…), Dimitrie Cantemir pledează pentru puritatea latină a limbii noastre. 


Prefaţă la prima ediţie a “Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor”

 

 

Prefaţă la prima ediţie a “Hronicului vechimii romano-moldo-vlahilor”

    

 

Eruditul principe pune într-un cadru teoretic şi problema limbii literare unice şi a dialectelor limbii române. Bazându-se pe observaţii directe asupra vocabularului şi a pronunţiei românilor din diferite regiuni, Dimitrie Cantemir remarcă: „Cea mai bună rostire este la Iaşi, în mijlocul Moldovei, fiindcă oamenii din părţile acestea sunt mult mai învăţaţi, din pricina că acolo se află curtea domnească”. În definitiv, autorul Descrierii Moldovei constată că unele particularităţi fonetice, cum ar fi palatalizarea labialelor (ghine, chizma, chiatra), nu sunt acceptabile în limba literară unică. Varianta din Moldova este cea care, crede Cantemir, se impune şi în jurul căreia se poate unifica româna literară, căci locuitorii Valahiei şi Transilvaniei „Se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”.


“Descrierea Moldovei”, prima ediţie în limba română, Iaşi, 1825

 

    Prin contribuţia sa teoretică în problema originii limbii române şi în problema formării unei limbi literare unice, prin eforturile sale susţinute de cultivare a limbii române şi de formare a unei variante literare după modelul limbilor apusene Dimitrie Cantemir anticipă preocupările cărturarilor de mai târziu şi reprezintă punctul culminant al tradiţiei umaniste româneşti.

*

Geniul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) s-a manifestat cu cea mai mare putere în domeniul ştiinţei istorice, domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări fundamentale nemuritoare. O parte din ele ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din prima categorie de scrieri fac parte Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, Istoria Moldo-Vlahica, Istoria ieroglifica, Descrierea Moldovei, Viaţa lui Constantin Cantemir, Întâmplările Cantacuzinilor ş.a. Din ce-a dea doua categorie de lucrări face parte în primul rând Istoria Imperiului Otoman, Cartea sistemei religiei mahomedane, Despre natura monarhiilor, ş.a. Majoritatea acestor opere Dimitrie Cantemir le-a scris în limba latină – una din limbile de larga circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul asupra acestor monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind făcute atât în Moldova cât şi în capitala Imperiului Otoman (Istambul), toate au  fost finisate în timpul activităţii sale în Rusia, între 1711-1723. Un stimulent puternic in elaborarea operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir interesul mare pentru trecutul poporului său, a Imperiului turcesc şi a multor popoare învecinate din antichitate până în epoca contemporană a autorului. Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare, arheologice, numismatice, epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La toate acestea s-a adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză şi sinteză a unu vast material istoric cuprinzând imense arii istorico-geografice şi numeroase popoare. În elaborările sale istorice Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.

    În centru atenţiei hronicului se află istoria românilor de la cucerirea Daciei de către romani în frunte cu Traian, până la sfârşitul sec. al XIII-lea, când începe procesul intensiv de coagulare a ţărilor medievale româneşti între care şi Ţara Moldovei.

“Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, manuscris, foaie de titlu

    Cantemir consideră că în acest spaţiu cucerit de Traian au fost nimiciţi dacii, in locul lor au fost aduşi colonişti romani, astfel încât prin neîntrerupta lor trăire milenară populaţia din spaţiul carpato-danubiano-nord pontic („românii” din Moldova, Valahia şi Transilvania) din timpul său constituie urmaşul direct al coloniştilor romani aduşi de Traian de unde li se trage şi numele de români. Istoria milenară a „romano-moldo-vlahilor” este strâns legată la Dimitrie Cantemir, de istoria celor mai vestite neamuri antice a elinilor şi romanilor, iar pe parcursul evului mediu – de cea a Bizanţului. Evenimentele sunt descrise în strânsă legătură cu istoria popoarelor învecinate. Prin Hronic Dimitrie Cantemir a căutat nu numai să cuprindă într-o lucrare de sinteză istoria poporului său în integritatea sa, dar şi să trezească simţul demnităţii de neam nobil la cei de aceeaşi obârşie cu el şi să-i cheme la lupta contra nesuferitului jug otoman.

    Interesante pagini din Hronic şi Descrierea Moldovei dedică Dimitrie Cantemir proceselor de apariţie a Ţării Moldovei la est de Carpaţi, consolidării acesteia ca stat independent. În această din urmă lucrare sunt prezentate valoroase informaţii privind evoluţia istorica a Moldovei atât până, cât şi după instalarea stăpânirii otomane (după Dimitrie Cantemir la începutul sec. XVI).

Ediţia germană a “Descrierii Moldovei”, Frankfurt şi Leipzig, 1771
Ediţia în limba rusă a “Descrierii Moldovei”, Moscova, 1789

    Bogate informaţii mai ales privind domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693) autorul aduce în studiul său Viaţa lui Constantin Cantemir.

    Deşi este o operă literară, romanul Istoria Ieroglifică (finisat prin 1705) constituie în acelaşi timp un autentic tratat de istorie recentă în care sunt prezentate cu lux de amănunte rivalităţile dintre domnii Ţării Moldovei şi ai Valahiei, precum şi cele dintre grupările boiereşti care prin lipsa lor de cultură şi de simţul datoriei au făcut ca cele două ţări să cadă sub stăpânirea otomană, şi să crească din an în an dările grele către Înalta Poarta. Istoria universală Dimitrie Cantemir o vede ca o succesiune a patru monarhii – orientală, sudică, de vest şi cea de nord, prin care se subînţelege, în cele din urmă, Rusia şi căreia îi aparţine viitorul. În această concepţie Imperiul Otoman nu se înscrie, fiind considerat o abatere de la calea firească istorică, trasată de Dumnezeu.  Dintre operele care i-au adus faima cu adevărat europeană lui Dimitrie Cantemir a fost Istoria Imperiului Otoman care în varianta originală manuscrisă numără 1086 pag. În baza unor numeroase cronici turceşti, persane, bizantine, şi post bizantine, precum şi a mai multor autori vest europeni Dimitrie Cantemir încearcă să reconstituie istoria unuia dintre cele mai mari puteri de atunci care s-a întins pe trei continente, stăpânind numeroase popoare,  şi exercita o mare presiune asupra ţărilor din centrul şi estul Europei.

Foaie de titlu a primei ediţii în limba română a “Descrierii Moldovei”, Iaşi, 1825

 

    În linii mari, Istoria Imperiului Otoman cuprinde evenimentele de la constituirea acestuia în jurul anului 1300 sub sultanului Osman I până la primele decenii ale sec. al XVIII-lea. Ea este divizată în două părţi,  prima – până în 1672, a doua – după acesta din urmă dată, până către 1716. Materia este expusa conform domniile sultanilor. Mai valoroasă este considerată a doua parte a Istoriei, pe care Dimitrie Cantemir o cunoştea ca participant şi martor ocular la evenimentele descrise. Deosebit de valoroase sunt considerate aşa numitele „notationes”, adnotări sau comentarii pe care autorul le face cu ocazia descrierii numeroaselor evenimente şi personalităţi din Imperiu implicate în procesul istoric, în care sunt expuse sau caracterizate numeroase personalităţi ale istoriei otomane. În aceleaşi „adnotări” autorul înserează numeroase informaţii ce ţin de istoria Moldovei, de procesul de subjugare a acesteia şi de luptele duse de ţările române, inclusiv Moldova, contra otomanilor. Istoria otomană prin ediţiile engleze (1734-1735, 1756), franceză (1743) şi germană (1745), a cunoscut o larga circulaţie în mediul politic şi ştiinţific al întregii Europe fiind apreciată drept cel mai bun tratat de istorie a turcilor până la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

“Istoria Imperiului Otoman”, ediţie germană, Hamburg, 1745

    Lucrările lui Dimitrie Cantemir conţin un şir de principii metodologice ce ţin de cercetarea ştiinţifică şi de filosofie a istoriei care îl ajută să discearnă adevărul, punând la temelie un număr cât mai mare de izvoare istorice, dar şi ţinând cont de opiniile exprimate de alţi istorici în problemele luate în dezbatere. Prin opera sa istorică Dimitrie Cantemir a făcut un salt enorm în ştiinţa istorică naţională punând temeliile istoriografiei noastre moderne şi contemporane.

*

 Dimitrie Cantemir  este cel mai  de seamă gânditor umanist român şi totodată autor al primelor scrieri filosofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filosofia cu fostul dascăl de limbă greacă la şcoala domnească din  Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela. La Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol îşi aprofundează studiile  în limbile antice şi orientale, filosofie, literatură şi în noile curente din gândirea ştiinţifică.

 Concepţia despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu raţionalismul aristotelic.

“Lumea şi Înteleptul”, desene dintr-o copie manuscrisă a “Divanului” de la începutul secolului al XIX-lea

 

    Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului  cu lumea” (1689) afirmă o concepţie optimistă despre om, desigur că în limitele moralei creştine. “Divanul” constituie o expresie a tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea.

“Divanul”, Iaşi, 1698. “Herbul ţării” (foaia de titlu, verso)

 

    Scrierea “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) încearcă să integreze fizica, întemeiată pe recunoaşterea determinismului natural, într-un  sistem teist.

“Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) foaie de manuscris

 

    Totodată această scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru ştiinţele oculte, “sacre”, interes specific multor reprezentanţi ai Renaşterii europene. “Micul compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a raţiunii.

“Micul compendiu de logică” (1700) foaie de titlu, manuscris

 

    Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o “născocire a diavolului”, ca în  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”, ci o “comoară a disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale filozofiei”, “lumina naturală”, prin care  omul ajunge la adevărata înţelepciune.

    Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de separare a ştiinţei, domeniului raţiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al credinţei. Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei” (1715), “Creştea şi descreştea Porţii Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei mahomedane” (1722) ş.a.

“Sistema religiei mahomedane”, Sankt-Petersburg, 1722

 

    Fenomenele naturale şi istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir, determinismului cauzal. Există o “ordine a naturii” şi tocmai aceasta este obiectul ştiinţei, al cunoaşterii raţionale. Gânditorul separă în spirit raţionalist, cunoştinţele dobândite pe calea cercetării faptelor de convingerile izvorâte din credinţă, delimitează planul teologic de cel  filosofic. El defineşte, în “Istoria ieroglifică”, “filosofia  fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de credinţă a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”. D. Cantemir subliniază importanţa simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în povaţă simţurilor să află”, “toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte mergătoarea simţire purcede”. De asemenea, pentru stabilirea adevărului, important este experimentul: “experienţa şi ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socoteala minţii”.

    Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”, ci şi “pentru ce aşe s-au făcut”.  Cantemir afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi chiar a unei evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor momente de creştere şi descreştere. În spiritul deismului Cantemir nu admite intervenţia divinităţii în desfăşurarea lucrurilor. Creatorul, – afirmă el, – “zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte”, iar mai departe “din veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”. În opera sa este subliniată totodată  ideea că ordinea  naturală niciodată nu poate fi încălcată, nici chiar de  natura însăşi, care nu-şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de doctrina bisericească despre coruperea naturii umane.Binele public, interesele  obşteşti, apărarea moşiei sînt norme supreme ale conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul  rând de el însuşi, prin opera şi activitatea sa.  Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi faptele sale şi nu după origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta la moralitate.  În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost creată iniţial de  divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa scopului).

    Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi liberă, care poate şi trebuie să se  călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”,  care îi permite “pe greşitoarea poftă să o stăpânească”. Scrierile istorice ale lui Cantemir sunt pătrunse de patriotism şi umanism civic. Ele sunt menite, pe de o parte, să dovedească romanitatea şi continuitatea poporului român, pe de altă parte, iminenta decădere a Imperiului otoman. Demonstrând originea “nobilă”, latină a poporului român, unitatea şi continuitatea sa, cărturarul patriot lupta pentru apărarea fiinţei poporului său.  Mândria pentru originea romană a poporului român se  asociază la Cantemir  cu elogiul adus civilizaţia antice, culturii greco-romane. El îi  laudă pe elini pentru că sunt întemeietorii civilizaţiei şi în aceasta vede  titlul de  nobleţe al vechilor greci; tot astfel consideră că nobleţea poporului său constă în faptul că este moştenitorul  şi continuatorul acestei civilizaţii.  El a elogiat civilizaţia umană, “orânduiala şi cinsteşia omenească”, considerând ca întemeietori ai acesteia pe “elinii” din antichitate şi a afirmat ideea unicităţii civilizaţiei omeneşti.  În spirit umanist şi chiar iluminist D. Cantemir afirmă despre epoca în care trăieşte că se caracterizează prin  trezirea la lumină după “întunericul” de până atunci.

    O contribuţie deosebită are Cantemir în domeniul filosofiei istoriei. Concepţia sa asupra istoriei afirmă existenţa unei ordini naturale, a unei legi istorice a evoluţiei ciclice, căreia i se supune orice existenţă particulară, orice formă statală, orice “monarhie”. Scurta scriere “Interpretarea naturală a monarhiilor” este consacrată demonstrării pe plan teoretic a ideii succesiunii naturale a monarhiilor într-o ordine anumită şi poate fi considerată ca una dintre primele încercări de filosofie a istoriei din Europa modernă.

“Interpretarea naturală a monarhiilor”, foaie de titlu a manuscrisului în limba rusă, Sankt-Petersburg, 1714

 

    Cantemir este unul dintre primii învăţaţi europeni care au susţinut  ideea creşterii şi descreşterii imperiilor. În “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714) schema medievală a celor patru monarhii este supusă unei interpretări raţionaliste. Cantemir îşi propune să arate “modul natural al naşterii, creşterii, decăderii şi în sfârşit al pieirii acestor monarhii”.

    Formularea “creşterii şi descreşterii” ca lege istorică universală îl apropie pe cărturarul român de iluminism, scrierea lui precedând cu aproape două decenii lucrarea lui Montesquieu “Considerations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence” Cantemir a aplicat concepţia sa despre evoluţia imperiilor în cartea consacrată istoriei Imperiului Otoman şi în “Hrnicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Dimitrie Cantemir consideră istoria o ştiinţă cu anumite “canoane” – cum ar fi apelarea la documente, aprecierea critică şi interpretarea izvoarelor, probarea faptelor, evidenţierea cauzelor fenomenelor etc. El formulează un principiu metodologic modern când precizează că istoria “nu pofteşte credinţă”, ci “ştiinţă”.  Astfel, opera lui D. Cantemir se înscrie în coordonatele umanismului renascentist de nivel european şi reprezintă o deschidere spre ideile filosofiei moderne.

    Prin multilateralitatea preocupărilor, prin îmbinarea creaţiei ştiinţifice cu cea artistică, prin unitatea dintre creatorul de cultură şi omul de acţiune Dimitrie Cantemir (1673-1723) aminteşte de titanii Renaşterii. Gândirea şi opera sa, străbătând distanţa de la scolastică la umanism şi ştiinţa europeană modernă, reprezintă, prin excelenţă, o întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului şi cea a Occidentului. Încercarea de a construi un sistem teologico-filosofic propriu, întreprinsă în tinereţe, în cartea „Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700), a fost abandonată de Dimitrie Cantemir în anii de maturitate. Această încercare merită totuşi să fie apreciată, deoarece în lumea ortodoxă timp de secole nimeni nu întreprinsese ceva similar. Lucrările fondatorilor neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera aristotelică şi nu sisteme proprii. Deşi construit în jurul unor extrase din opera fizicianului şi filosofului flamand din perioada Renaşterii Van Helmont(1577-1644), sintezele filosofice ale căruia ieşise din atenţia publicului cultivat occidental de mai bine de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui Dimitrie Cantemir dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în probleme ale cunoaşterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru şi predestinaţie, insistând în ultima instanţă asupra ideii de „ordine naturală” ca necesară şi imuabilă.

    Marele merit al lui Dimitrie Cantemir în istoria culturii româneşti este de a fi cel dintâi autor de scrieri filosofice şi creator al terminologiei filosofice. „Divanul, sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul”, tipărit, în 1698, la Iaşi, în limbile română şi greacă, reprezintă primul tratat de filosofie morală în cultura română şi tot odată prima afirmare a crezului umanist al lui Dimitrie Cantemir. Talentul de mare scriitor al principelui moldovean s-a manifestat în capodopera sa literară – „Istoria ieroglifică”(1705), în care sunt exprimate ideile sale politice fundamentale: necesitatea eliberării Moldovei de sub dominaţia otomană şi instaurării unui stat domnesc autoritar de tipul monarhiei absolute, domnia ereditară a familiei Cantemir etc. În Rusia Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al ţarului în problemele de politică orientală, membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici îşi scrie el principalele opere ştiinţifice, care i-au adus consacrarea ca savant cu renume european şi alegerea ca membru al Academiei din Berlin, fiind totodată şi unul dintre primii candidaţi la postul de preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Dacă operele filosofice ale lui Dimitrie Cantemir, majoritatea scrise la Constantinopol, privite din perspectiva culturii europene occidentale, poartă pecetea unei anumite izolări provinciale, sud-estul european menţinându-se încă departe de marile curente ale filosofiei moderne, opera ştiinţifică a cărturarului moldovean se situează întru totul la nivelul ştiinţei europene a vremii. Metoda şi spiritul scrierilor cale de istorie, geografie, orientalistică marchează o deschidere spre modernitate.

(http://cantemir.asm.md/)

28 Feb
2012

Îmbunătăţirea calităţii în învăţământul universitar din România şi Serbia


 


Astăzi, în contextul european, se pune din ce în ce mai mult accentul pe asigurarea calităţii în învăţământul superior, acest subiect devenind unul din subiectele majore la nivelul întregii Uniuni Europene. Pentru a veni în întâmpinarea problemelor cu care se confruntă Uniunea Europeană, statele membre ale Uniunii Europene au lansat cu prilejul Consiliului European din 23-24 martie 2000, Strategia Lisabona, a cărui obiectiv central era acela de a transforma Uniunea în cea mai competititvă şi dinamică economie din lume până în anul 2010. Acest obiectiv a fost reformulat în anul 2005, cu ocazia efectuării evaluării pe termen mediu a Strategiei.

Obiectivul Strategiei Lisabona relansate îşi propune transformarea Uniunii într-un spaţiu mai atractiv pentru investiţii şi muncă, promovarea cunoaşterii şi inovării şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune. Pentru perioada de programare financiare 2007-2013, statelor membre li s-a solicitat alocarea anumitor sume din fondurile structurale pe care urmează să le primească pentru finanţarea proiectelor legate de îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona. Astfel prezentul proiect intitulat “Calitate în educaţie, colegii şi universităţi, folosing metode inovative şi noi laboratoare” pe care Fundaţia “Ioan Slavici” îl desfăşoară în parteneriat cu Preschool Teacher Training College “Mihajlo Pavlov” Vrsac se substituie obiectivului Strategiei Lisabona, având tocmai ca obiectiv principal îmbunătăţirea calităţii procesului educaţional de ambele părţi ale graniţei.

În acest sens, partenerii colaborează nu numai la atingerea acestui obiectiv în cadrul proiectului, ci şi la dezvoltarea unei infrastructuri culturale şi educaţionale. Prin urmare, instituţile partnenere şi-au revizuit şi actualizat metodologiile, procedurile şi mecanismele deja existente de asigurare a managementului calităţii, implementând noi standarde de calitate impuse de Comisia europeană (Evaluarea studenţilor în funcţie de o grilă de evaluare comună, evaluarea profesorilor în conformitate cu o listă transfrontalieră relevantă de publicaţii în domeniul lor de expertiză, constituirea unui consiliul comun de profesor pentru elaborarea în comun a programei de cursuri, E-resurse commune la nivel transfrontalier (cum ar fi e-learning, e-libraries), organizare şi sesiuni de comunicare transfrontaliere regulate.), iar în ceea ce priveşte dezvoltarea unei infrastructuri culturale şi educaţionale aceştia au stabilit şi dotat laboratoare de management pentru asigurarea calităţii.

 

Asist.univ. Adriana SLAVICI

http://demnitateaioanslavici.blogspot.com/


28 Feb
2012

Şcoala SLAVICI în parteneriate europene

 

 

Şcoala SLAVICI în parteneriate europene

 

Îmbunătăţirea calităţii învăţământului rămâne pentru Fundaţia pentru cultură şi învăţământ IOAN SLAVICI din Timişoara o preocupare permanentă. Cele mai multe proiecte de cooperare internaţională accesate vizează perfecţionarea metodelor didactice şi pedagogice, a tehnicilor de lucru cu elevii Liceului şi studenţii Universităţii IOAN SLAVICI. O experienţă interesantă s-a consumat în această lună, când o delegaţie reprezentativă, condusă de prof.univ.dr. Titus SLAVICI, preşedintele Fundaţiei a participat, în cadrul unui proiect din programul GRUNDTVIG (Education and Culture Lifelong learning programme GRUNDTVIG), în localitatea Ceuta (Spania), alături de reprezentanţi din încă alte 8 ţări. În general, obiectivul programului Grundtvig este de a consolida perspectiva calităţii şi importanţa educaţiei adulţilor şi a abordărilor de predare prin cooperare europeană şi mobilităţi. Subiectul principal al dezbaterilor purtate la Ceuta a fost îmbunătăţirea abilităţilor pedagogice ale cadrelor didactice/ formatorilor prin metode inovatoare de predare, în vederea creşterii eficienţei didactice şi pedagogice, în procesul educativ-instructiv cu persoane adulte. Pe lângă împărtăşirea experienţei acumulate în şcoala SLAVICI, prin intervenţia prof.univ.dr. Dumitru ŢUCU, au fost promovate interesante metode de învăţare, particularităţi ale metodicii de predare a disciplinelor tehnice, precum şi alte performanţe ale POLITEHNICII timişorene. Cu acest prilej au fost stabilite şi direcţiile strategice ale proiectului, care cuprind acţiuni de prezentare şi aplicare a metodelor moderne didactice şi pedagogice, valabile în toată Europa. Pe toată perioada proiectului se urmăreşte antrenarea participanţilor la anumite activităţi de simulare, organizate pe durata unor workshop-uri, studiindu-se avantajele şi dezavantajele de aplicare a metodelor, prin intermediul reacţiilor de feedback înregistrate. Toate programele atelierelor de lucru, cu performanţe dovedite, materialele didactice folosite, chestionarele de evaluare, conţinutul discuţiilor vor fi postate pe o platformă on-line şi vor fi supuse dezbaterilor participanţilor în proiect, în vederea stabilirii unor concluzii finale comune, cu perspectiva extinderii şi chiar generalizării în tot arealul european.

Totodată, discuţiile colegiale purtate pot fi considerate adevărate punţi de legătură de perspectivă, precum şi de dezvoltare a cooperării internaţionale cu: Spania, Letonia, Slovacia, Polonia, Turcia, Ucraina, Italia, Grecia

Pe lângă programul foarte divers, cuprinzând o multitudine de proiecte în parteneriate internaţionale, atât cu tematică cultural-educativă, cât şi din domenii ale cercetării ştiinţifice, Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI, se implică în continuare într-un program complex de acţiuni culturale, iniţiate şi în acest an, cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş, în colaborare cu mai multe instituţii şi organizaţii de marcă pentru cultura timişeană, (v.pag.2). Prima acţiune din cadrul acestui program este desfăşurarea celei de-a II-a ediţie a Simpozionului NaţionalIOAN SLAVICI – la aniversară”, care va avea loc la sediul Fundaţiei, (Timişoara, str. Dr. Aurel Păunescu Podeanu, nr.144, sala 102, în data de 29 februarie, începând cu ora 12,00. La reuşita acestei acţiuni îşi aduc contribuţia reprezentanţi ai Despărţământului ASTRA – „Ioachim Miloia”, ai federaţiei sindicale „Spiru Haret”, respectiv ai asociaţiilor „Brâncuşi”, „Patrimoniu” şi „Cultul Eroilor”.

                           (Redacţia)

http://demnitateaioanslavici.blogspot.com/

 

28 Feb
2012

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL „IOAN SLAVICI ŞI IMPLICAŢIILE SALE CULTURAL-EDUCATIVE” LA CEA DINTÂI EDIŢIE

Conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU

Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” din România – Filiala Timiş, Despărţământul „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, Asociaţia Culturală „Constantin Brâncuşi” Timişoara, Societatea Culturală „Patrimoniu” Timişoara, SIIP Timiş – Federaţia „Spiru Haret”, Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Timiş, sub egida Consiliului Judeţean Timiş, au organizat, în data de 5 decembrie 2011, cea dintâi ediţie a Simpozionului internaţional „Ioan Slavici şi implicaţiile sale cultural-educative”.

Manifestarea a debutat la ora 12, în sala 102 a Universităţii „Ioan Slavici”, cu sediul pe strada Dr. Aurel Păunescu Podeanu, nr.144 din Timişoara, cu un ceremonial de deschidere, specific unor astfel de împrejurări, urmat de Binecuvântarea simpozionului şi a participanţilor la acesta de către Prea Onoratul părinte drd. Zaharia Pereş, consilier cultural al Mitropoliei Banatului.

A urmat un cuvânt de salut din partea organizatorilor, ocazie cu care au luat cuvântul domnul dipl.ing. Răzvan Hrenoschi, director executiv al Direcţiei de Cooperare şi Informatică din cadrul Consiliului Judeţean Timiş, prof. univ. dr. Titus Slavici, preşedinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara, prof. univ. dr. Dumitru Ţucu, prodecan al Facultăţii de Mecanică de la Universitatea „Politehnica” Timişoara, Aurel Turcuş, preşedinte al Despărţământului „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei şi al Societăţii Culturale „Patrimoniu” Timişoara, preşedinte de onoare al Asociaţiei culturale „Constantin Brâncuşi” Timişoara, prof. Virgil Popescu, preşedinte SIIP Timiş – Federaţia „Spiru Haret”, conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, preşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România – Filiala Timiş, director al Liceului „Ioan Slavici” Timişoara şi prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, rector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara, responsabil de proiect.

În continuare au fost prezentaţi oaspeţii şi invitaţii de onoare ai manifestării, după care au susţinut comunicări ştiinţifice în plen: Graham Giles Mbe [Londra, Marea-Britanie] (Şiria lui Slavici, obiectiv turistic internaţional); Vasile Barbu [Uzdin, Serbia] (Banatul istoric în opera lui Ioan Slavici); Aurel Turcuş ( Legăturile lui Ioan Slavici cu scriitorii bănăţeni); prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu (Ioan Slavici, câteva coordonate central-europene); lect. univ. dr. Lucian Vasile Szabo (Ioan Slavici şi eterna reformă a educaţiei); prof. Carmen Dabija (Particularităţi ale nuvelisticii lui Ioan Slavici); prof. Adriana Bireescu (Ioan Slavici, univers al normelor patriarhale); prof. Monica Ilie (Slavici şi lumea satului ardelenesc); asist. univ. drd. Adriana Slavici (Slavici şi unirea românilor); lect. univ. dr. Gabriela Victoria Mnerie (Slavici şi şcoala); col. (r) Constantin C. Gomboş (Ioan Slavici la Timişoara); conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu (Slavici şi opera sa istoriografică); Mariana Gurza (Reflexii şi conexiuni poetice după Slavici); Veronica Balaj (Promovarea operei lui Slavici); prof. dr. Eliza Ruse (Degradarea morală a personajelor slaviciene sub influenţa nefastă a banului), prof.univ.dr. Dumitru Mnerie (Demnitatea celui care pleacă).

În finalul simpozionului a fost lansat numărul 25/2011 al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea”, editat de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara. Despre această publicaţie a vorbit, cu mult entuziasm, scriitorul Aurel Turcuş.

Aflat la cea dintâi ediţie, Simpozionul internaţional „Ioan Slavici şi implicaţiile sale cultural-educative” s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană şi nu numai.

Conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU

http://demnitateaioanslavici.blogspot.com/

 

28 Feb
2012

“Săptămîna patimilor” pentru bărbaţi de Maria Diana Popescu

Vîntul aspru al crizei fluieră începutul primăverii, aducînd fabule cu tîlc despre programul salvator al noului guvern, care abia încearcă oceanul planetar cu degetul. Acum, în „săptămîna patimilor” pentru bărbaţi, sfînta mea prudenţă şi circumspecţie nu merge mai departe cu expunerea motivelor, care condamnă clasa politică românească. În acest tablou jalnic al prezentului, ataşat ambulant de şnuruleţul alb-roşu al organismului anemic al societăţii, adîncit de vai! vreme în sufocantă criză, asistăm la o recrudescenţă a sărăciei şi umilinţei, faţă de care sistemul actual se dovedeşte inoperant. Depăşind însă marginea pe care mi-am propus s-o păzesc, chiar de aş fi învinuită de cochetărie cu pendularea între frumuseţea pasageră şi cea a tipicului absolut, vă invit la tarabe! Hai la mărţişoare! Deşi patosul răscolitor al epocii are profilul unui mare nor de praf, cu toţii vom gusta din lucrurile ce au luat în stăpînire vremurile, vom gusta din tendinţele şi plăsmuirile ce se manifestă în tradiţia mărţişorului.

Lipsa de bani va da peste cap planul vînzătorilor de mărţişoare, cu toate că 1 şi 8 martie şi–au instalat în calendar comandamentul de marcheting şi publicitate. Comersanţii de iluzii frumoase se plîng de încasări slabe şi cred că lucrurile ar fi fost profitabile dacă românii ar fi avut mai mulţi bani. Deşi mărţişoarle au preţuri pentru toate buzunarele, prognozele vînzătorilor arată că vremurile sînt tot în cumpănă. Chiar şi aşa inventivitatea cu privire la diversitatea ofertei este la cote înalte, deci nu-mi voi pierde vremea cu ghicitul în încasări. Înregistrez doar, ca fiinţă socială, reflexia în oglindă a sărăciei. Tragicomedia „Valentine’s day” – cu o industrie profotabilă,  mit uşor asimilat de generaţia tînără,  a trecut fără prea multe surle şi trîmbiţe, sub cerul de nămeţi prăbuşit peste pămînt, însă tarabele, înşirate ca nişte lebede albe prin pieţele centrale ale oraşelor, stăruie cu nevinovăţie încă de pe la începutul lui februarie. Multe exponate au rămas pe loc, netezite puţin, şterse de praf şi completate pe ici-colo cu simbolurile primăverii.

Împingînd reprezentaţiile comerciale spre limita socială, mărţişoarele întreţes legături de simpatie şi de interese, un fel de pseudo-rezolvare a unor probleme de suflet, de importanţă vremelnică, ce pot mulţumi, fireşte, cu inedita funcţionare, în special pe reprezentantele sexului frumos. Lăsînd laoparte statisticile, pentru bărbaţi, săptămîna cuprinsă între 1 şi 8 martie este săptămîna patimilor şi n-au decît să lăcrimeze în batistă prin somaţie biologică. Cu toţii caută, după buzunar, un mărţişor potrivit mamei, fiicei, iubitei, prietenei sau colegei. A apus vremea trandafirilor, a clarului de lună, a mărţişorului trimis cu poşta clasică în plic parfumat, a celui prins cu bold la rever. Doritorii de chilipiruri scapă uşor de cheltuială, apelînd la mărţişoarele electronice gratuite.

În vremea romanilor, 1 Martie reprezenta începutul de an, şi se dăruia o floricică legată cu un şnur împletit dintr-un fir alb şi roşu, care simboliza dragostea, fertilitatea, puritatea. Bazele reale ale zilei oficiale de 8 martie au fost puse în timpul societăţii comuniste de către Clara Zetkin – militantă revoluţionară din Wiederau, Saxonia. La Conferinţa Internaţională a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, din anul 1910, Clara Zetkin a lansat propunerea instituirii unei zile a femeii. Ideea a fost îmbrăţişată de forul conducător al conferinţei şi s-a stabilit ca ziua de 8 Martie să fie declarată ca zi de omagiere a femeii din întrega lume, tocmai pentru că în anul 1857, în ziua cu pricina avusese loc la New York o manifestaţie de amploare – protestul ţesătoarelor care revendicau abolirea valorilor tradiţionale şi religioase, „în spiritul ateo-materialist al stîngii revoluţionare”. De-a lungul timpului mărţişorul a fost cosmetizat, i-au fost ataşate amulete aducătoare de noroc, în funcţie de imaginaţia şi meşteşugul artizanului, dar şi de profeţiile cititorilor în stele. Ştiu că nu voi prididi cu cititul mărţişoarelor electronice, deşi mi-aş dori să bată la uşă un curier cu un buchet de crini parfumaţi, de la florăria din colţul străzii.

Maria Diana Popescu  

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/855.html

 

27 Feb
2012

“Colocviile de Marţi”


 

Romulus Vulcănescu

  
Marţi, 28 februarie, orele 17.00, vă invităm la evenimentul cultural

MITURI ŞI RITURI GLOBALE-ROMÂNEŞTI. CENTENAR ROMULUS VULCĂNESCU
Evenimentul va avea loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională
Str. J.L. Calderon nr.39
Amfitrion: Dr. George Anca.
        Charles Dickens (bicentenar), A.S. Puşchin (175 ani de la moarte), Romulus Vulcănescu (centenar) sunt aniversaţi/comemoraţi în februarie. Caz de pietate universalistă. Unii vor sărbători şi centenarul Evei Braun, inclusiv pentru mister. Alţii îşi vor aminti de James Joyce (130 ani de la naştere), recitindu-l în traducerea lui Mircea Ivănescu. Se vor retrăi mituri şi rituri revelate în Mitologia românească de Romulus, ispitită şi de Mircea Vulcănescu. Etnologul prim şi-a scris doctoratul (la Gusti), Fenomenul horal, în replică la Spaţiul mioritic de Lucian Blaga. Reconciliere, cu bine… Pe când ONU, la zi, se preocupă global de dreptatea socială şi limba maternă.
Invitaţi:
Elisabeta Isanos, Lucia Negoiţă, Vali Niculescu, Sorana Gorjan, Victoria Milescu, Aluna Bejan, Coralia Roman, Angela Bilcea, Carmen Pesantez, Doina Boriceanu, Dorina Cioplea, Mariana Gurza, Adina Dumitrescu, Octaviana Daia, Veronica Anghelescu, Mioara Bârsan, Puşi Dinulescu, Ion Coja, Iulian Neacşu, Pan Izverna, Nicolae Baciut, Florin Costinescu, Paul Tutungiu, Nicu Dascălu, Eugen Evu, Mihai Stan, Gheorghe Neagu, Gabriel Gheorghiu, Vasile Menzel, Sorin Stratilat, Candid Stoica, Romeo Tudor, Cristian Moţiu, Ion Dumitrescu, Mihai Teodorescu, Mircea Coloşenco, Silvian Floarea, Corneliu Zeană, Nicolae Drăgulănescu, Virgil Vasilescu, Neculai Hilohi, Cristi Juncu, Nicolae Bulz, Petru Costinescu, Vladimir Udrescu, Nicolae Tomoniu, Mircea Muntenescu, Dumitru Ungureanu, Matei Ladea, Sebastian Văduva. 
Amfitrion: Dr. George Anca.
Intervenţii:
Ø      George Anca: Fenomenul horal vs Spaţiul Mioritic
Ø      Ion Coja: În apărarea Mioriţei
Ø      Puşi Dinulescu: Cu Dickens la Verona, cu Vulcănescu în Lisabona
Ø      Petru Costinescu: Proprietate tradiţională, proprietate intelectuală
Ø      Nicolae Bulz: Romulus Vulcănescu la Academie
Ø      Sorana Gorjan: Dickens în România
Ø      Tamara Balâşev: Puşchin în Moldova
Ø      Mircea Coloşenco: Mituri literar-esoterice
Ø      Ion Dumitrescu: Mituri juridice
Ø      Silvian Floarea: Mitul Năstureilor
Ø      Matei Ladea: Mitul Ladea
În recital: Vali Niculescu, Gabriel Gheorghiu
La eveniment participă comparatişti, etnologi, folclorişti, scriitori, actori, globalişti, naţionalişti şi membrii Centrului.
În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.
Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 18219

Ultimele Comentarii