10 Apr
2012

Raţiunea de a fi a românului cu două patrii – mărturie de optimism şi încredere în talentul înnăscut de supravieţuire


EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite

Arareori am parcurs cu asemenea uşurinţă aproape trei sute de pagini dense şi pline de neprevăzut. Impresionantul volum de informaţie, prelucrat cu vădit talent gazetăresc de autorul Octavian Curpaş, nu poate trezi decât admiraţie şi respect. Curiozitatea e oricum gâdilată din start, odată cu citirea titlului, care spulberă orice îndoială cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambiţios. Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără aportul domnului Dumitru Sinu – Mitică –, exponent al unei generaţii întregi de români care au părăsit România la mijlocul secolului trecut. Graţie notiţelor sale şi memoriei prodigioase există de pe acum acest adevărat „catalog de români destoinici” care se citeşte cu sufletul la gură. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpaş pune accentele la locul potrivit şi ne transpune într-o lume pestriţă, populată de personaje din cele mai interesante. Amănuntele biografice din viaţa numeroşilor români emigranţi pomeniţi aici sunt intercalate cu anecdote din vieţile lor, totul relatat în fraze clare şi curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Porţionată” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informaţia se succede în cascade care creează dependenţă, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.

Deşi sesizăm ades tragismul unor situaţii fără ieşire, atotprezentul umor relativizează impactul, punctând cu sare şi piper şi descreţind frunţile. Întregul volum e o mărturie de optimism şi încredere în talentul înnăscut de supravieţuire al inimoşilor protagonişti. Nu-i de mirare că un irlandez din anturaj declară la un moment dat că: „Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş naşte român!” Dintre toţi, admiraţia deosebită o merită Mitică Sinu, cel care „avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el”. Învăţătura de bază pe care ne-o lasă moştenire, după o viaţă plină de lecţii interesante este aceea că „Pe toate nu poţi să le ai, că n-ai unde le pune!”

Treizeci de capitole se succed ca un adevărat tablou al puternicului exod de refugiaţi spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevărat paşoptism al secolului XX. Nu doar experienţa personală, ci şi imensul volum de informaţii adunate din cărţi dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitică Sinu iubeşte atât de mult cărţile încât până şi soţia lui e descumpănită, pentru că aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi citea cam şapte ore pe zi. Lucru care nu ştirbeşte cu nimic dragostea şi devotamentul de care dă dovadă canadianca Nicole Sinu, „cea mai româncă dintre canadience”, o femeie de excepţie.

Până şi hotelului pe care îl posedă în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coadă la cap sună pe româneşte tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viaţă.
Fidel motto-ului corectitudinii şi acurateţei desăvârşite, rămânând nepărtinitor, autorul Octavian Curpaş lasă totuşi să transpară printre rânduri afecţiunea şi admiraţia pe care i-o poartă prietenului drag de pe acum. Poate cele mai mişcătoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului şi meleagurilor natale din preajma Sebeşului de Sus. „Locurile de la poalele Moaşei n-ar fi fost însă atât de frumoase fără însufleţirea pe care le-o dădea o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat.” Răpuşi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaraţia plină de patos a unuia dintre ei este mai elocventă decât orice demonstraţie ştiinţifică: „Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă”.

După cum remarcă autorul, trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitică o imagine realistă asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpaş.
Revenit într-o vizită în România în anul 2001, octogenarul Mitică Sinu remarcă lucid: „…Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată…”
Şi exact aici, în fraza care încheie cartea, se află miezul şi raţiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacună istorică în sensul continuităţii memoriei noastre de neam. O plăcută lectură!

Gabriela Căluţiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

10 Apr
2012

X. ION RITIVOI – Un liberal de miloane


            Motto:

                    “Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!” - ( proverb românesc )

 

Originar  din Sebeşul de Jos, la o aruncătură de băţ de locul în care m-am născut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată” – aşa a început Dumitru Sinu să-mi vorbească despre unul dintre oamenii adevăraţi cu care a avut ocazia să se reîntâlnească în exil şi pe care l-a apreciat pentru caracterul şi virtuţile sale. Îmi dădeam seama, după cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, că aveam de-a face cu un personaj al cărui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calităţi.

Un sebeşean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române

Nea Mitică l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxă română împreună cu profesorul Ionescu şi Dan Isăcescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugăciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Bă, ăsta nu se roagă la Dumnezeu, ăsta-l ceartă! Avea o voce metalică, cu inflexiuni puternice.”. În momentele următoare Dumitru Sinu şi-a dat seama că omul acela îi este cunoscut şi apropiindu-se de altar a constatat că nu se înşelase, era chiar de la el din sat.

Când au ieşit din biserică  s-a apropiat de el şi i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Ţiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculiţă! – Ţiglaru’ era tatăl mamei iar Niculiţă, bunicul din partea tatălui, bunicii lui nea Mitică. L-a invitat la o cafea, să poată povesti în tihnă, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a răspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu mă duc acasă şi vă fac de mâncare, propunându-le, lui Mitică şi amicilor ce-l însoţeau, să-i facă o vizită după ce-şi vor savura cafeaua povestită ca între prieteni, în vreo cafenea pariziană.
Apoi s-a îndreptat spre casă – un hotel la care, de când locuia acolo, nu plătea chirie, nici măcar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în construcţii, convenise cu proprietarii hotelului să le aducă zilnic materiale de pe şantierul unde muncea şi de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc şi care niciodată nu strică să le ai, pentru eventuale lucrări de întreţinere necesare unei clădiri.
“Ne-am dus la el în camera în care locuia şi ne-a facut o tocană atât de bună, încât prietenii mei au spus: Noi n-am mâncat în viaţa noastră aşa o tocană! – se gospodărea cum putea el mai bine, pentru că era singur, soţia şi copiii erau în România – explică Dumitru Sinu -. Ion Ritivoi plecase, aşa cum făcuseră mulţi alţii care nu rezonau deloc cu noul regim instaurat de comunişti în România. Era un om cumpătat, care muncea din greu şi scotea bani din piatră seacă – vorba românului – un om demn, care a reprezentat cu cinste interesele unui partid istoric în România acelor vremuri, Partidul Naţional Liberal”.

Brătianu:”În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină!”


Ion Ritivoi era unul dintre cei mai învederaţi liberali cu care se înconjurase Brătianu. De neamul Brătienilor am auzit cu toţii, pentru că istoria le-a dovedit din plin contribuţia la fondarea unei Românii cu care ne-am mândrit în acele vremuri, numele BRĂTIANU fiind scris în cartea neamului românesc cu majuscule.

Aprecierile asupra acestui neam au venit nu numai din interiorul ţării, dar şi de dincolo de graniţele sale, pentru că acei care i-au aparţinut au avut merite deosebite. După înfăptuirea României Mari, de exemplu,  primul ministru francez Benjamin Clemenceau, în timpul unei vizite efectuate în România, a fost întrebat: Cum aţi făcut, domnule, o Românie Mare? Răspunsul acestuia a venit fără nicio ezitare: Brătianu mi-a adus un plan care m-a convins!
Constantin I.C. Brătianu (Dinu) s-a născut la 13 ianuarie 1866 la Florica, reşedinţa Brătienilor de lângă Piteşti. Inginer, om politic, liberal convins, deputat, ministru român, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Dinu Brătianu a fost al doilea fiu al lui Ion Brătianu, fondatorul regatului României. Studiile făcute la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi apoi la Institutul de Mine din Paris, educaţia şi tradiţia liberală din familie, l-au propulsat în sfera politicului şi astfel, între anii 1910-1938 a fost în mod permanent deputat în parlament, reprezentând Partidul Naţional Liberal, la preşedenţia căruia este ales în anul 1934.
În 1933 ocupă funcţia de Ministru de Finanţe în Guvernul României de-atunci. După 1944, alături de Iuliu Maniu, care reprezenta celălalt mare partid istoric, Partidul Naţional Ţărănesc, a ocupat funcţia de ministru de stat, din partea liberalilor. Ministru Secretar de Stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), apoi Ministrul Producţiei de Război în guvernul Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi în final – Ministrul Producţiei de Război în guvernul Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), după instaurarea dictaturii comuniste a avut domiciliu forţat pentru ca în 1950, la vârsta de 84 de ani să fie arestat şi deţinut fără a fi judecat, într-un loc necunoscut. Moare în detenţie, în luna mai 1950, probabil la închisoarea de la Sighet.
Iată un fragment dintr-un discurs al lui Brătianu care este relevant asupra crezului şi spiritului românesc ce i-au stăpânit mereu fiinţa:
Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi. Câţi dintre conducătorii şi oamenii politici ai României noastre de astăzi ţin oare cont de aceste deziderate atât de clare şi pline de semnificaţii pentru o naţiune ca a noastră?
“Ion Ritivoi era un mare liberal. Era foarte apropiat de Brătianu, reuşind să promoveze în zona din care provenea, ideile  şi principiile liberale. La noi, în Tansilvania, majoritatea ţineau cu Maniu” – îmi povesteşte nea Mitică. De câte ori era solicitat, Ritivoi mergea la Bucureşti şi petrecea mult timp în compania lui Brătianu. Îl aprecia şi-i acorda tot spijinul pentru a putea reprezenta cu cinste partidul pe care îl conducea, pe pământ transilvan. Brătianu afirma cu convingere: În Transilvania, numai Ion Ritivoi separă grâul de neghină, pentru că îl cunoştea şi-i admira devotamentul faţă de principiile liberale, dragostea de neam şi de ţară.
Cât priveşte poziţia lui Ion Ritivoi faţă de mişcarea legionară din România acelor timpuri, i-a spus clar lui Dumitru Sinu: Legionarii  sunt nişte copiii. Nu ştiu nimic!

“Franţa e o ţară binecuvântată Pe orice pui mâna, faci bani”


Dumitru Sinu se bucurase mult că-l reîntâlnise la Paris pe Ion Ritivoi: “Ce este viaţa! Să te întâlneşti cu cineva peste ani de zile la Paris, după ce ai avut atâtea experienţe în România! – îmi spune nea Mitică – l-am prezentat tuturor prietenilor mei pe Ion Ritivoi. Toţi îl considerau un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită. Îmi spunea adesea: Ce ţară-i Franţa! Nu există ţară mai bună. Aici pe orice pui mâna, faci bani…”
Nea Mitică mi-a povestit că Ritivoi, toată viaţa lui a fost harnic dar şi econom. Nu şi-a bătut joc de banii câştigaţi cu trudă, nu s-a dat în lături de la nicio muncă ce-i aducea un câştig, fie el cât de modest, era un bănuţ în plus. Răspundea tuturor solicitărilor şi muncea cât poate ar fi muncit două-trei persoane la un loc.
“L-am chemat să vină cu mine pe strada Ribera, la Misiunea greco-catolică şi nu m-a refuzat. Am intrat în biserică, ne-am aşezat pe bancă şi văzându-l pe preotul care oficia slujba, m-a întrebat: Dar pe dulăul ăsta, care e cu cădelniţa, nu-l cheamă Aron? Ba da, Aron îl cheamă – i-am răspuns uimit că  îl cunoştea – Vezi, dacă te uiţi bine la mâna lui, nu poate să-şi mişte degetele. Eu îl cunosc din România. Eram copiii şi el a vrut să dea în calul meu iar eu l-am lovit peste degete şi a rămas cu ele semi-paralizate, dar nu cumva să-i spui!”. Şi nea Mitică zâmbeşte aducându-şi aminte de acea întâlnire cu Ion Ritivoi.
Din Franţa, Ion Ritivoi s-a mutat în Canada, la Windsor.

„Eu, nici când mănânc nu stau jos”


Dumitru Sinu îmi povesteşte apoi cum Ion Ritivoi dorise să vină în SUA dar n-a fost primit, pentru că încercase în tinereţe, când a fost prima dată în America, să rămână aici cu acte false, din care să rezulte că avea 18 ani, pe când atunci el nu avea decât 16. Americanii au aflat şi l-au  expulzat imediat. De aceea a fost nevoit să plece în Canada.

Nea Mitică îmi spune apoi cum a reuşit Ritivoi, datorită unei sclipiri de moment, să obţină un loc de muncă la una dintre cele mai prestigioase fabrici de automobile din lume, la Chrysler . “Ştii cum a obţinut job? S-a dus la Chrysler când era grevă. A sărit gardul. Şi cei de la birouri i-au spus: Pe unde-ai intrat, că toate uşile sunt închise? El a răspuns simplu: Am sărit gardul, am văzut că nimeni nu lucrează şi am zis că vin să lucrez eu! Şi aşa l-au angajat la Chrysler”.
Ion Ritivoi era un om extraordinar de harnic. Eu nici când mănânc nu stau jos! – îi zicea Ritivoi lui nea Mitică. Lucra 8 ore pe zi, iar după serviciu a început să-şi construiască singur o casă. A făcut-o el, de la A la Z.  După aceea, a construit-o pe a doua şi tot aşa, câte una, până când a reuşit să ridice şapte case în Canada.
“Tata şi fratele meu, Iosif, au lucrat pentru Ion Ritivoi în urmă cu mulţi ani, când acesta se întorsese din America şi construise o casă mare în comuna Tălmaciu, aproape de Sebeşul de Sus – îşi aminteşte nea Mitică – încă de tânăr era priceput la toate”. Făcea parte dintr-un neam de oameni cu scânteie, Ion Ritivoi – Dumitru Sinu mi-a spus că unul dintre nepoţii lui Ritivoi, Toma Moldovan, era în vremea aceea directorul Bursei din Bucureşti.

Unul dintre cei mai harnici oameni din lume


După întâlnirea din Franţa, Ion Ritivoi şi nea Mitică au ţinut legătura în permanenţă. În California, Ion a fost de două ori în vizită la familia Sinu.  Doamna Nicole îl însoţea la cumpărături. Îşi aduce aminte nea Mitică de o întâmplare petrecută în timpul uneia dintre vizite: “Ion găsise un costum pe care dorea să-l cumpere şi i-a zis lui Nicole: Tu te duci şi plăteşti pantalonii, iar eu vin peste câteva minute şi plătesc sacoul.  Aşa a reuşit să-şi cumpere costumul la jumătate de preţ, luând cele două piese separate. Era un descurcăreţ!”
Multe amintiri plăcute are Dumitru Sinu despre Ion Ritivoi şi din toate câte-mi povesteşte, pot deduce cu uşurinţă cât respect a avut pentru el, îl aprecia şi o spunea fără dubii. Până şi butadele pe care le aflase de la Ritivoi i-au rămas vii în minte: “Îi plăcea să vorbească mult – zâmbeşte nea Mitică – când cineva spunea ceva şi el nu credea, îmi zicea: Vezi-ţi de treabă, ăla minte cât aleargă un cal într-o zi!”. Calificativele lui Ritivoi pentru cei care nu corespundeau rigorilor sale erau pline de semnificaţii: de exemplu, despre comunşti spunea doar atât: sunt nişte tinichele!
Periplul pribegiei s-a încheiat pentru Ion Ritivoi în Canada; după ani de zile petrecuţi departe de ţară, de familie, s-a întors în România, acasă. Fiica lui s-a mutat ulterior la Târgovişte, unde este înmormântat şi tatăl ei…Atât mai ştia nea Mitică despre ce se întâmplase cu consăteanul lui, după ce părăsise continentul american.
Pe tot parcursul discuţiei noastre despre Ion Ritivoi am simţit cât de mult îl apreciase Dumitru Sinu, iar în final, a rostit câteva cuvinte care spun totul: “Nea Ion Ritivoi a fost un om ager la minte şi muncitor! Eu cred că a fost unul dintre cei mai harnici oameni din lume şi printre cei mai de seamă din zona noastră. Mă întreb, dacă l-ar fi cunoscut Cioran, oare ce-ar fi spus despre el?“

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.X. )



9 Apr
2012

Săptămâna Patimilor – Marțea Mare



In Martea Mare din Saptamana Patimilor Domnului, Sfintii Parinti au randuit sa se citeasca Pilda celor zece fecioare.  Aceasta pilda ne prezinta zece fecioare, cinci “intelepte” si cinci “neintelepte”, care se pregatesc pentru nunta. In Noul Testament, intalnirea cu Hristos este asemanata unei nunti. Hristos se numeste pe sine “mire”, iar Apostolii poarta numele de “prietenii mirelui”. Mireasa lui Hristos este Biserica.

In aceasta pilda, Imparatia cerurilor este asemanata cu zece fecioare, care luandu-si candelele, au iesit in intampinarea mirelui. Mentionam ca la evrei exista obiceiul ca la casatorie, mirele sa mearga in casa miresei, unde era asteptat de ea si de prietenele ei. De aici se pleca spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospatul de nunta.

Astfel, prin cuvintele “fecioarele au iesit in intampinarea mirelui”, nu trebuie sa intelegem ca fecioarele au iesit pe strada, ci doar din incaperea unde se aflau, in mod firesc alaturi de mireasa, asteptandu-l pe mire.

Mirele intarzie, iar fecioarele adorm. La miezul noptii, se vesteste sosirea lui. Fecioarele se trezesc sa-l intampine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfarsite. Fecioarele “neintelepte” (nebune) vor cere celor intelepte sa le imprumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest imprumut. Astfel, fecioarele nebune merg sa cumpere untdelemn. In timp ce ele lipsesc, soseste mirele. Acesta intra la nunta impreuna cu fecioarele “care erau gata de nunta” si usa se inchide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua”. Mirele le raspunde: “Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi”. Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: “Nu recunosc chipul meu in voi”, deci chipul nostru autentic este in Hristos. Pilda se incheie cu aceste cuvinte: “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului”.

Hristos a dorit ca prin aceasta pilda sa ne descopere importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Candelele aprinse simbolizeaza faptele bune, care trebuie sa arda pana la sfarsitul lumii, adica pana la sfarsitul fiecaruia sau pana la Parusie. Flacara este alimentata de untdelemn. Prin untdelemn, intelegem credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Sfantul Serafim de Sarov sustine ca lampile goale simbolizeaza absenta darurilor Sfantului Duh din inima lor. Lumina lor s-a stins din cauza lipsei unei credinte puternice, care sa se manifeste prin fapte bune. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Nu exista osanda mai grea decat aceea de a-I ramane necunoscut lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca somnul reprezinta moartea, iar strigarea de la miezul noptii, “Iata, mirele vine“, reprezinta trambita arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16) prin care suntem chemati la judecata.

In nasterea duhovniceasca, mai intai murim si mai tarziu ne bucuram de unirea cu Mirele Hristos (“Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” – Romani 6, 4). Vietuirea duhovniceasca este diferita de vietuirea lumeasca. De aceea, viata duhovniceasca nu incepe cu nunta, ci cu moartea.

Intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei nunti. Pentru acest lucru, Hristos vine ca Mire la Judecata de apoi .

Pilda celor zece fecioare este un indemn la o neincetata priveghere: “De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi Fiul Omului va veni”.


Calendar Ortodox

http://www.crestinortodox.ro

9 Apr
2012

Curat…Caragiale (pamflet)

 

              (Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)


                 După Răzmeriţa din decembrie `89, … mai ceva ca cea de la Ploieşti, dar tot atât de grozavă, povestită de Leonida, consorţii sale Efimiţa,  ,,nea Iancu” a devenit mai actual ca-n vremea, când i s-a spus că a realizat ,,monumente, nu momente”.

            Noi românii ne regăsim în Caragiale, şi-l regăsim în fiecare dintre noi, în marile ,,opintiri” ale istoriei.

                   Priviţi şi ascultaţi ,,cantitaţii” de la centru în perioada electorală, din toate colţurile ţării, şi veţi vedea ,,la scenă deschisă”, varianta modernă a ,,scrisorii pierdute”.

Ei se zbat,  se jură, plâng pentru ,,enteresele” ţării, dar fură nu numai oul lui Zdreanţă, ci tot ce se mai poate lua. Au pus ,,lăbuţa”pe fondurile europene, fiindcă legea ei o frământă, după bunul lor plac, sau … mai ,,mişto”, după cum vor muşchii lor!

              Nae Caţavencu,  cel care avea ,,Răcnetul Carpaţilor”, are azi posturi de televiziune, ziare, deh! ,,răcnete”, zbiară, strigă ,,prindeţi corupţii!”, dar când ,,neica de la DNA” îi flutură ,,plastografia”, plânge, devine umil, trece la o altă siglă şi culoare politică şi, atunci …,,imunitate parlamentară”.

Averile, cică nu sunt ale lui, ci moştenite de la ,,unchi”, ,,mătuşi”, din moşi strămoşi, ajungând până la Decebal (am avut unul în parlament mânjit cu pălincă şi cartaboşi…) şi BOEREBISTA (zice-se că de atunci au hrisoave cu … Munţii Vrancei, iar baba Vrâncioaia le-ar fi fost străbunică de sânge). Cu mare mărinimie ei îşi împart averile soţiilor, fraţilor, surorilor, cumnaţilor, pentru că vor intra în mănăstirile de maximă siguranţă.  

            Frunzele cad, ,,ce-a fost verde…s-a-ngălbenit…”, culorile de atâta soare (soarele dreptăţii!) se schimbă şi nu mai distingi portocaliul decât în spectrul curcubeului.

            Trahanache, ramolit rău, vrea să rămână la putere, iar pentru aceasta este orb la tot ce se întâmplă, îşi poartă cu demnitate ,,coarnele” puse de Zoe.

                Ghiţă Pristanda, după ce a strigat, ca prostu,  ,,ieşi afară…” acum vede totul ,,curat murdar”.

             Bucăţica Zoe are tot ce-i trebuie, a înzestrat-o Dumnezeu şi a intrat în topul, în fruntea căreia stă Elena lui Paris, cea care a adus nenorocie cetăţii lui Priam. A noastră,  ,,coana Zoiţica, coana Zoiţica” de pe înălţimea tocurilor şi siguranţa cardurilor din poşete, e milostivă, dar muşcă la nevoie. Ştie că la ,,bau-bau” nu-şi poate etala farmecele şi de aceea,  ,,eu te pun”, numai … să nu publici scrisoarea. Ea numeşte în posturi cheie ( … unde se află averile grecilor!) oamenii ei; îi îmbracă în portocaliu şi le dă drumul pe stradă. Cei care au strigat, pe gerurile iernii trecute, sunt nişte bieţi ,,ciumpalaci”, după zisele unui fost ministeriabil.

            Nu-l cunoaştem încă pe Gagamiţă, cel trimis de la centru, dar, sigur, va fi ales şi ne va reprezenta, ne va fura dar … octombrie, până-n 2016. ,,Din primăvară până-n toamnă”, ai scris maestre!

            Dăscălimea este prea ocupată cu dosarele de …, de …, pentru a mai putea striga şi ea. Acum se dă ceva din ceea ce i-a aparţinut prin ,,hrisoave” de pe vremea aceluiaşi Vodă.

Ei, aceşti apostoli, ,,îngeri trişti” au început să lucreze ,,altfel”, dar pe aceeaşi leafă, care, pare-se că abia după 2016, ajunge la cea care a fost ,,Speranţa-n zilele de azi, e singura tărie-n noi!”.

              În învăţământ, după atâta reformă (22 de ani, … vreo 17 miniştri …) ,,lecţiile mergeau strună, nimeni nu învăţa nimic” (de la Barbu Ştefănescu Delavrancea … cetire!).

Cred că nicio categorie de bugetari nu au o leafă de mizerie ca dascălii. Apostolii neamului au fost minţiţi, au înghiţit promisiuni electorale, au ,,bâzâit” uneori, au revenit la catedră, au recuperat materia, chiar dacă s-a făcut ,,mult zgomot pentru nimic!”. Cei care ar trebui să audă au urechile umplute cu ceară, nu-i interesează ,,vocile” dascălilor lor. Unii şi-au cumpărat diplome, grade, doctorate de pe piaţa internă, dar şi de dincolo. Îşi pun în dosare ,,ţădule” de la universităţi care nu mai există, iar hârtiuţele din ţară sunt bune de oriunde dacă au menţiunea ,,proiect”. Ele fac dosarele ,,babane” şi aduc puncte în punctiada învăţământului românesc reformat. Doamne fereşte, să nu se ajungă la adunarea unor hârtii de pe stradă, pentru dosar, pentru ,,balenele în X volume, cerute de noul ,,bau-bau”, ARACIP, care verifică hârtii şi nu munca omului de la catedră. Dacă nu ai ,,proiect”, lecţia nu e bună, chiar dacă rezultatele se văd pe viu, fiindcă cei din corpul de control, cei trimişi de la centru sunt ,,bătuţi în cap”.

Se mânuieşte în învăţământ un nou limbaj de lemn, încărcat de neologisme (,,beţie de cuvinte”), care încurcă limba şi mintea o înţepeneşte.

În literatura română, accentul nu mai cade pe lectura cărţii, pe plăcerea de ,,a citi”, ci interpretare, după metoda … ,,ciorchine”, … ,,diamant” …

            Marius Chicoş Rostogan, ,,dascăl prost” din lumea lui Caragiale, a ajuns astăzi dascăl modern, care ştie să ia totul de pe NET.

            Pentru odraslele ,,de familie bună” se pune în mişcare o lume întreagă – ,,o lume nebună, nebună, nebună …” – şi, dacă dascălul cutează ,,a bucta” ,,puişorul”, a cărui mamă, mamiţă, mătuşă, bunică, naşă, vecină, cunoaşte pe cineva din ,,câmpul semantic” al ,,turbatului”, el trebuie, ,,musai” să corecteze nota, chiar şi ,,la morală” , altfel îl vor zbura la … Afumaţii de Sus, pentru a lua o gură de oxigen, sau, vor găsi ceva la dosarul personal, vreo faptă care a săvârşit-o el, ori înaintaşii lui.

            Goe, cel din ,,căruţa lui Caragiale”, în dublu exemplar, are numai drepturi şi poate porunci chiar ,,să vină! trenul”. Pentru merite deosebite, ,,ca să nu mai rămână repetent” este răsplătit de mam`mare, de mamiţica, de tanti Miţa …

El, ca mâine va intra în parlament, va trece în zbor peste ,,bacalaureat”, va deveni Caţavencu. Dandanache, Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu, ori Fănică Tipătescu şi-şi va alege, ca amantă, pe … Zoe şi, de aici ,,încă un pas” şi-l vom găsi cocoţat la … Vorba lui nea` Iancu – ,,Fii român verde şi rupe mâţa-n două …”.

            Am publicat, în vremea lui Caragiale de astăzi, mai multe articolaşe, pamflete, în diverse reviste şi mă întreb ,,OARE LE PASĂ?!”, conosolându-mă cu ,,ASTA E…”.

              Din îndepărtata Australia, Ben Todică strigă, în diverse emisiuni, în ziare, în cărţi, ,,Trezeşte-te, popor român!”, dar … ,,Asta e…”. Andrei Mureşanu a compus pe vremuri o poezie manifest în care îndemna ,,Deşteaptă-te române!”

şi … şi ne-au ales-o ca imn, dar tot ,,Asta e …”.

prof. Ioan – Nicolae Cenda

Oravița

9 Apr
2012

De Florii…

 

De Florii…

 

Actorului creştin Florin Nan

 

Un vers rostit în smerenie

e cântul tău dumnezeiesc

sfios şi  plin de omenie

aduci prinos, Tatălui Ceresc.

 

Şi vorba prin inima străpunge

un imn al rugului plin de iubire

pentru cel ce plin de sânge

jertfitu-sa pentru omenire…

 

Aşteptăm  Sfânta Înviere

renaştem prin dulcele poem

ce Nan îl cântă cu smerenie

înconjurat de îngerii din cer.

 

Şi psalmii sună blând

în vocea-i tremurândă

o taină-l înconjoară

în ziua asta sfântă …

 

E ziua Sfântă de Florii, creştin

Când sălciile se-apleacă cu uimire

În faţa celui ce intră în Ierusalim

Ştiind că jertfa sa, aduce mântuire.

 

Mariana Gurza

O8.o4.2012

 

 

 

Cuvântul tău va dăinui…

 

 

                                

                             Actorului creştin Florin Nan

 

 

Cuvântul tău vibrează cu mirare

Prin sfinţii de-altădată

Ne aduci prin vers chemare

Să nu-i uităm, niciodată.

 

De la Eminescu şi Alecsandri

Ne porţi prin uşile încătuşate

Cu Radu Gyr poeţi martiri

Ce-şi lasă ruga în posteritate.

 

Un biet actor umil, sfios

Ce-aduce prin cuvânt

Mireasma cea de bun folos

O rază sacră-n legământ.

 

Doamne, ce bine-i printre sfinţi

Primind din frământările lumeşti

Puterea de a dărui prin buni Părinţi

Mesajul sacru, a Împărăţiei Cereşti…

 

Mariana Gurza

2012

9 Apr
2012

Săptămâna Patimilor

Săptamâna Patimilor semnifică perioada de la Florii pană in Sămbata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta săptamană se ajuneaza pană spre seara. Caracteristica esentială a acestei saptamani sunt Deniile.

   Luni, in Săptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii săi cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma tălmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:

Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. “Doamne”, zicem noi catre Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci, fiind miscata deharul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, “a luat randuiala de mironosita”. A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”. A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: “Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul”.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului. Dupa ce a savarsit Cina cea de Taina, Mantuitorul le da ucenicilor o noua porunca: “Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii.” Nu intamplator in fata Sfantului Potir, noi spunem Mantuitorului: “Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta“.

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Sfinte pentru ca Cel ce sufera este Fiul lui Dumnezeu, mantuitoare pentru ca Cel ce patimeste nu este un simplu om si infricosatoare caci toata faptura s-a schimbat la rastignirea lui Hristos: ” Soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat si multi din morminte au inviat”.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti. 
Astfel, noi zicem: “Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea.

Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cumoartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le“.

Sa luam aminte la cum petrecem aceste zile, ca la finalul lor sa avem putere sa raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur:

Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin“.

Adrian Cocosila (http://www.crestinortodox.ro/)



9 Apr
2012

Tristeţe şi speranţă

„Din Eul răstignit de iubirea pentru celălalt, curge viaţa veşnică.”

M.-A. Costa de Beauregard

Trist poți fi atunci când ești singur, când ai nevoie de sprijin, de cuvinte mângâietoare sau când alături de altul fiind, suferi pentru suferința celui de lângă tine, suferi împreună cu el și încerci să-i ușurezi tristețea cu ajutorul cuvintelor, gesturilor… Triști suntem când ne amintim de momentele dureroase ale vieții noastre, sau ale celor pe care îi iubim. Triști suntem în această Săptămână a Patimilor lui Hristos, amintindu-ne de durerea și suferințele Sale: umilința de a căra propria-I cruce și a fi scuipat, piroanele bătute în membre, coroana de spini de pe cap, sabia împunsă în coaste… Și toate îndurate pentru ca noi să avem drum liber spre Dumnezeu. Dar, la capătul celălalt stă speranța care face ca sufletele noastre să poată primi bucuria Învierii. Prin cunoaștere înlăturăm tristețea din sufletele noastre. Avem nevoie de evadarea gândurilor către trecut și viitor. Iar trecutul înseamnă Tradiție și Nicolae Iorga spunea că „Tradiția poate fi uitată, dar ucisă, nu!” Și generația mea a trăit vremurile uitării… Omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. În momentul când sunt negate tradițiile culturale, oamenii se neagă de fapt pe sine, iar naţiunea se poate confrunta cu o criză de identitate. Comunismul s-a opus cu vehemență oricărei tradiţii. În Manifestul Comunist al lui Marx – documentul principal al partidelor comuniste – se recunoaște pe față rolul malefic al doctrinei: „Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”. Dar iată că roata vieții nu s-a blocat, ea ne-a readus tradițiile, sărbătorile… și ele nu au putut fi ucise!

   Tradiție, înseamnă trecut, o sumă de valori, concepții, obiceiuri sau credințe care se păstrează la un popor sau chiar la nivelul întregii umanități, concentrate fiind în jurul unui Adevăr. Există o tradiție Sfântă și o tradiție a poporului. Este bine să ne dăm seama de diferența lor, cu toate că amândouă slujesc Binele, frumosul și Adevărul. Tradiția populară s-a transmis de-a lungul secolelor prin viu grai, inspirată din întâmplările, observațiile, experiențele acelor zile de demult, prin obiceiuri perpetuate (transmise de la o generație la alta), iar Sfânta Tradiție se referă strict la învățăturile lui Hristos, transmise Apostolilor și conținute în Sfânta Scriptură.

   Intrăm în Săptămâna Patimilor și fiecare zi este marcată de Biserică prin slujbe minunate,  numite Denii, numele lor venind de la slavonescul „vdenie”, însemnând priveghere sau slujbă nocturnă. Prima dintre Denii se ţine chiar în seara Duminicii Floriilor şi este Denia pentru Lunea Mare. Ultima are loc în Vinerea Mare şi este cutremurătoarea Denie a Prohodului Domnului, după care urmează Noaptea Învierii.

   Niciodată nu trebuie să rămânem în brațele tristeții, „să nu plantăm copacul tristeții în inimile noastre”, după cum ne sfătuia un poet, ci să avem în spate trecutul și în față „cartea bucuriei”, pentru a putea duce lupta pe mai departe, în această viață. Să întrevedem, să gândim un scop, cel mai mare fiind cel al mântuirii noastre, speranța să ne umple sufletul! A spera este ca și cum ți-ai construi o barcă, te-ai urca în ea și ți-ai propune să ajungi la malul celălalt. Poate să nu ajungi, să se răstoarne barca, să pierzi cârma, să întâmpini valuri mai mari sau mai mici, dar dacă știi să eviți pe cât posibil toate obstacolele și să lupți pentru înlăturarea lor, o dată ajuns la celălalt mal, vei știi că viața pe acest pământ nu a fost zadarnică, că ai avut o menire și te-ai străduit s-o îndeplinești. Speranța care ne călăuzește, ne presară-n drum flori și ne dăruiește energii dumnezeiești.

   În aceste zile triste, de sărbătoare religioasă creștină așteptăm Învierea Domnului, ne pregătim sufletele pentru bucuria trăirii ei. Sărbătoarea Învierii lui Hristos este numită și Paște sau Paști,   interpretarea duhovnicească a cuvântului fiind acela de trecere. Ea a devenit o tradiție în viața noastră, a creștinilor, în viața Bisericii, fiind cea mai veche sărbătoare creștină, sărbătorită încă din epoca apostolică.

   După credința noastră creștină, în această zi – Vinerea Patimilor – a avut loc moartea lui Iisus care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Acestei zile i-am dedicat poemul:

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos./ Se-aude toaca./ Credincioşii se-ndreaptă spre biserici./ Încep slujbele religioase./ Îngerii coboară blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îşi pregătesc glasurile,/ Preoţii-nalţă rugăciuni./ Se-aud cântări de cinstire, se – nfiorează întreaga fire./ Se-aprind lumânări,/ se luminează inimile şi gândurile noastre./ Se cântă Prohodul…/ Îngerii trişti cântă cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungaţi de vânt./ Păsări tresar din somn speriate./ Printre foşnet de aripi şi unde sonore,/ lumânările noastre,/ unite-ntr-o singură lumină mare./ Învăluiţi în propria lor lumină/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjurăm biserica împreună cu preoţii,/ purtători ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ şi ne hrănim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plină./ În jur roiesc enoriaşii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!/ Îngerii se află printre noi!

   De secole rememorăm tristeţea acelor zile, acelui timp, Patimile lui Hristos, Cel venit să ne lumineze, să ne dezvăluie sensul vieţii, iar Învierea Domnului este un moment încărcat de lumină, de bucurie, seninătate, dragoste și speranță. Biserica, așezată și înălțată pe Tradiția Apostolilor, propovăduiește această sfântă sărbătoare prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora.

   Ouăle roșii pe care le pregătim simbolizează mormântul purtător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morți. De aceea, când se aprinde Lumina Învierii, când se sparg ouăle prin ciocnire la masă, când se întâlnesc oamenii pe străzi, creștinii își spun: Hristos a înviat!   Adevărat a înviat!

Vavila Popovici 

 Raleigh, North Corolina

(Din „Articole şi eseuri – vol.II” )

 

Convorbiri – Vavila Popovici SUA

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11556

Ultimele Comentarii