5 Apr
2012

V. Când dragostea la prima vedere durează o viaţă de om

„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Mitică şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea.

„TU VEI FI SOŢIA MEA !”

La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane funcţionau, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relaţiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante două cuvinte – Vă mulţumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…

Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit la acest magazin să-şi cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost o dragoste la prima vedere, pentru că Mitică a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte în limba franceză, i-a spus: „Tu vei fi soţia mea”. Oamenii care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, au început să vocifereze, pentru că abuza de timpul lor, ţinând-o ocupată pe casieriţă, cu snoavele lui. Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastră, sau ce vreţi voi să cumpăraţi!”

EL – 37, EA– 19 

Discuţia din supermarket fusese totuşi atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacol şi trăieşte veşnic.
Deşi a fost scurt, drumul celor doi până la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei au început să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

„TU EŞTI CURATĂ CA LACRIMA !”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai exigenţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria.
Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Obişnuia să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi. Tu eşti curată ca lacrima.

PREOTUL SPUNE CĂ BĂIATUL ACESTA ESTE UN OM DE CARACTER

A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole, că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru.
Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găsise în acel moment, soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. A discutat cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat care vorbea fluent limba franceză şi l-a rugat să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul a stat la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitică.
Părinţii lui Nicole au fost plăcut impresionaţi  de ceea ce au auzit. „Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel, căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui, precum şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum spectaculos în doi – el, alături de domnişoara Nicole.

TREI LUNI MAI TÂRZIU

Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident că părinţii miresei au dorit şi au încercat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică.
Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nici o excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i s-au adresat din nou părintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

DISPENSIA PAPALĂ

Adevărata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole, în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că, Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie.
Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă -, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: „Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

CUM SĂ ÎNVEŢI ROMÂNEŞTE ÎN ŞASE LUNI

Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă de informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit cu timpul să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Dându-şi seama de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită, şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română. În tot acest timp, Mitică era curios să vadă dacă soţia sa va reuşi sau nu, să înveţe limba română.  Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă va putea s-o înveţe vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte.
Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Credeau că nea Mitică i-a minţit şi că părinţii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învăţa româneşte atât de repede, sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română.
Surpriza fusese mare, dar Nicole învăţase româneşte din dorinţa de a cunoaşte această limbă vorbită de omul de care-şi legase viaţa. A învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt căsătorit  de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici «Noapte bună».
În însuşirea unor cunoştinţe contează probabil voinţa, dragostea şi putinţa!

„DRUM BUN !” ŞI „SOMN UŞOR !”

Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte bună! Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa spunea în multe seri, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn uşor! El zâmbea. Era ceva inedit şi amuzant, Mitică considerând a fi un joc de cuvinte. Îşi dădea seama că ea confunda sensul celor două urări, dar  n-o corecta, pentru că îi plăcea să o audă cum  rosteşte o propoziţie în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. „Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă «drum bun» şi să mă laşi să le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îşi dăduse şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole a învăţat rapid, fiind ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

„MĂ DUC DUPĂ BANI”

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică. Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de lucru. Uneori se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, mulţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică se descurca. Ei nu-şi găseau  de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze. Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: „Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă, îşi căuta de lucru. Şi tatăl răspundea: Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani.

GENERAŢIA URMĂTOARE

Lui Mitică i-au plăcut copiii. Şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică, imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că, Nicolae este o fire mai interiorizată,  moştenind-o mai mult pe mama sa.
A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. V – de Octavian D. CURPAŞ)

4 Apr
2012

Simpozionul internațional „Stop violenței”

România

Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului

Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui

 

 

 

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONA

„STOP  VIOLENŢEI”

Proiectul „Mişcare pentru sănătate”

Ediţia I, Vaslui, 2011-2012

*

Parteneri:  ISJ Vaslui, Palatul Copiilor Vaslui, AJSPT Vaslui

Locaţia: Sala Multimedia – Colegiul Economic “Anghel Rugină”

*

P R O G R A M

29 aprilie 2012

ora 9.00 – 9.30: Sosirea şi înscrierea participanţilor

ora  9.30: Deschiderea festivă

ora 10.00 – 12.00: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea I

ora 12.00 – 12.30: Pauza de cafea

ora 12.30 – 13.30: Lansare de carte „ SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA”

Australia – Ben Todică: „În două lumi”

 Noua Zeelandă – Valentina Teclici: „Gioconda nimănui”

ora 13.30 – 15.30: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea a II- a  

ora 15.30 – 16.00: Pauza de cafea

ora 16.00 – 17.00: Alocuţiuni, evaluarea simpozionului

(acordarea diplomelor  şi  adeverinţelor de participare)

Director, prof. Lidia Zărnescu         Coordonator, prof. Cristian  Anuşca-Doglan

„Violența este ultimul refugiu al incompetenței”

                                                 (Isaac Asimov)

„Violența generează de obicei violență”

                                   (Eschil)

„Fii îngăduitor, căci toţi avem nevoie de iertare.”

                                     (Seneca)

„Să fii ce eşti,

Cu fruntea sus să vezi

Doar ce-i frumos şi bun!

Să fii din piatră, din granit,

Când cei din jur te-or fi jignit!

Nu-ţi pese de ţăruşul lor!

Ei sunt moşnegi,

Tu fii voinic!

Să fii în suflet un erou!

Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!”

                                                     (William Shakespeare)

„Violenţa este arma celor slabi”

                                                     (Mahatma  Gandhi)

 *

INSPECTORATUL ŞCOLAR  JUDEŢEAN VASLUI

COLEGIUL ECONOMIC “ANGHEL RUGINĂ” VASLUI

Str. Traian, nr. 1; Tel./Fax: + 40 235 321 481 

Email:  colegiulanghelrugina@yahoo.com

 *

I N V I T A Ţ I E

SIMPOZIONUL  INTERNAŢIONAL

„STOP  VIOLENŢEI”

29 Aprilie 2012

I N V I T A Ţ I:

Ing. Vasile Pavăl - primar al municipiului Vaslui

Prof. Valeriu Caragaţă - viceprimar al municipiului Vaslui

Prof. Mihaela Cososchi -inspector şcolar general ISJ Vaslui

Prof. Vasile Ursanu  - inspector şcolar general adj. ISJ Vaslui

Prof. Costel Pascaru - inspector scolar ISJ Vaslui

Prof. Elena Fociak - inspector scolar ISJ Vaslui

Prof. Gica Ursanu  – director CCD Vaslui

Prof. Ionel Armeanu Ştefănică - director Protectia Copilului Vaslui

Comisar şef Macovei  Ioan – Poliţia Municipiului Vaslui

Prof. Anca Anuşca-Popa - director  Liceul  “Emil Racoviţă” Vaslui

Prof. Claudia Ghelbere - director adj. Liceul  “Emil Racoviţă”

Prof. Cristiana Botan – director Gr. Sc. “Stefan Procopiu” Vaslui

Prof. Camelia Badea – director Gr. Sc. “Ion Mincu” Vaslui

Prof. dr. Dumitru V. Marin – Meridianul  Vaslui

Prof. Val  Andreescu – Meridianul Vaslui

Reporter, Mihaela Zărnescu – Monitorul Vaslui

Redactor sef, Lili Trifu – Antena 1  Vaslui

Prof. Mirela Nistoroschi – director Palatul Copiilor Vaslui

Prof. Lidia Zărnescu - director  Colegiul Economic “Anghel Rugină” Vaslui

Prof. Alexandru Filip - director  adj. Colegiul Economic “Anghel Rugină” Vaslui

Prof. Mihaela Niţică – consilier  educativ Colegiul Economic  “Anghel Rugină” Vaslui

 Cadre didactice, părinţi, elevi   

 

P R O G R A M

29 aprilie 2012

ora 9.00 – 9.30: Sosirea şi înscrierea participanţilor

ora  9.30: Deschiderea festivă

ora 10.00 – 12.00: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea I

ora 12.00 – 12.30: Pauza de cafea

ora 12.30 – 13.30: Lansare de carte

SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA

Australia:  Ben Todică: „În două lumi”

  Noua Zeelanda: Valentina Teclici: „Gioconda nimănui”

      

ora 13.30 – 15.30: Prezentarea lucrărilor pe secţiuni – partea a II- a 

ora 15.30 – 16.00: Pauza de cafea

ora 16.00 – 7.00: Alocuţiuni ,

evaluarea simpozionului (acordarea diplomelor şi adeverinţelor de participare) . 

Moderatordirector,prof. Lidia Zărnescu

„Violenţa este replica incultului”

                                    (Alan Brien)

 

4 Apr
2012

Omul creşte în ce porneşte sau despre visele împlinite


Cartea ”În două lumi” este o binecuvântare, un vânt bun pentru sufletul românesc de aici sau de oriunde, dus de pânzele deschise ale viselor. Poate fi la fel de bine un manual pentru ”Învăţaţi iubirea de ţară şi de neam fără profesor”. Mai poate fi un ghid către căile necunoscute ale sufletului românesc. Cert este că indiferent de ceea ce a gândit reporterul sau de ceea ce am înţeles eu, acest demers stă sub semnul lui Dumnezeu.

Gândită sub forma unor interviuri la cald, Ben Todică, reporterul de serviciu, 24 de ore din 24, sondează cu îndrăzneală calculată sufletele şi minţile unor români plecaţi în lumea largă ca şi el, sau nu, dorind să afle cu teamă dacă nu şi-au pierdut filonul românesc. Interviurile nu sunt trecute la voia întâmplării, ci gândite cu grija unor răspunsuri pe care le aştepta mai de mult ca să poată trece mai departe. Ele seamănă cu emoţionante întâlniri, peste ani, cu vecinii de la bloc ce te-au văzut crescând sau cu camarazii de armată între care se leagă prietenii dragi rămaşi acasă sau aflaţi la mare distanţă de Australia, casa de azi a autorului. Lectura acestor interviuri mi-a dat certitudinea că cei intervievaţi sunt, de fapt, aceia care n-au plecat decât fizic, căci sufletul le-a rămas în poarta casei părinteşti, pe-o stradă dragă sau la masa cu prietenii. Ei n-au reuşit să rupă cordonul ombilical, deşi n-au plecat de voie şi nici în cea mai bună stare sufletească nu erau. Mulţi au părăsit ţara cu sacrificii supreme, alungaţi de circumstanţe şi ideologii potrivnice care le puneau în pericol identitatea şi personalitatea. Unii, cei care n-au fost împuşcaţi la graniţa cu Iugoslavia, realizaţii de astăzi sunt români în cel mai înalt grad. De ei se foloseşte reporterul  în cel mai frumos mod posibil, mărturisirea, pentru a spune adevăruri uitate de românii rămaşi: suntem un neam ales, am suferit cu demnitate, a fost greu, dar nu ne-am piertut omenia. Încă suntem toleranţi. România e un fel de Arcă a lui Noe. Fiecare străin se simte în România acasă. De ce nu s-ar simţi şi românii.

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

Din acest punct de vedere, cartea nu este pentru cei plecaţi, ci pentru cei rămaşi care şi-au abandonat valorile într-o lume guvernată de bani. Ben Todică aduce mesianic aceste dialoguri posibile drept la inimile noastre. Ne reaşează în datele şi tradiţiile de altă dată, oferind pe cei intervievaţi drept modele.

Primul chemat să dea socoteală de drumurile sale este un monah, pelerin apostolic pe alte meleaguri, păstorind cu nepătimire mult încercatele suflete. Vechiul regim dictatorial n-a putut încorseta şi nici înregimenta sufletele lor libere. Când au simţit că le este pusă în pericol credinţa, ideologia, personalitatea au căutat în altă parte fără să ştie de la început unde vor ajunge. Nu aveau cu ei decât ceea ce erau. Cei care n-aveau încă, s-au întors plângând. Cei care şi-au asumat destinul, nu şi-au uitat identitatea (una din grijile reporterului).

Părintele Petru Popovici face elogiul familiei, una din valorile acestei lumi greu încercate care ne va ţine neamul în istorie. Pentru sfinţia sa, familia trebuie salvată pentru a rămâne forţa motrică a lumii.

Al doilea invitat este Ileana Costea, o româncă realizată încă din România, plecată în America pentru desăvârşirea carierei. Pentru ea, visul american n-a fost o problemă. Ascensiunea în carieră, alegând o profesie bărbătească arată că se poate, dacă omul îşi cunoaşte valorile are potenţial şi voinţă. Deviza ei este demnă de urmat: ”Să-ţi urmăreşti un scop într-un mod frumos în care oamenii din jur să-ţi facă loc”.

Emoţionant este interviul cu „româncuţa” dansatoare, Loredana Sachelariu, născută în Australia care a citit poveşti româneşti şi a crezut în ele. Ea crede cu disperare, la vârsta ei tânără, în România şi în valorile româneşti. Vorbeşte româneşte pentru că aşa a auzit în casă de la părinţi şi a fost de două ori în ţară.

Tulburător pentru ceea ce înseamnă omenia, solidaritatea şi spiritul de sacrificiu, dar şi discreţia din dorinţa de a nu face mai mult rău decât bine altora, este rememorarea întâmplării dramatice din mina din Ciudanoviţa cu fostul miner, Dumitru Ion. Cel în cauză evocă întâmplări grave, ţinute ascunse de securitate şi de comunişti, pentru a sublinia comportamentul unor mari caractere.

Cineva spunea odată că nu poate crede în ceea ce nu cunoaşte. Cred că Ben Todică, ştiind acest lucru, orientează unele interviuri spre a deveni un ghid oferit acelor străini care vor să-i cunoască pe români, dar şi pentru şovinii şi naţionaliştii care ar fi feriţi astfel de judecăţi „avant la letre”. Ben Todică îi învaţă şi ne învaţă să iubim ceea ce e statornic şi ne face puternici. Nimic din atitudinea lui nu e agresiv sau tendenţios. Cred că deviza lui e: Dacă eu nu fac rău, de ce să cred că alţii fac.

Cunoscând „una care le întrece pe toat” şi anume dragostea, Ben Todică, „e viu, viu în toată puterea cuvântului” şi trăieşte în două lumi ca-n basme: „una de pământ şi de piatră” unde se află mormintele celor dragi, amintirile cu prietenii şi cealaltă, peste mări şi ţări unde şi-a întemeiat o familie. A aruncat ca Făt-Frumos un pod între ele peste care trece în orice clipă şi pentru care nu-i trebuie viză sau paşaport. Şi-a păstrat nealterate legăturile din tinereţe, a lăsat loc de bună ziua peste tot. La telefon sau pe internet, e la curent cu tot ce se întâmplă în ţară. Stela Popescu, John Izvernariu, George Anca, Eugen Cristea, Zoe Zoica Fuicu, Cristina-Elisabeta Găluşcă sunt corespondenţi  români cu diferite cetăţenii, reporteri pentru emisiunea „3zzz Melbourne”- Australia.


(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)


Se spune să omul e suma tuturor valorilor sale. Eu aş adăuga şi pe aceea că e suma tuturor imaginilor celor ce-l cunosc. Ben Todică e ceea ce face; e un om cu inimă mare, un patriot, un român responsabil de ceea ce gândeşte pentru care cuvântul patriot nu s-a demonetizat şi apoi suma prietenilor „nenumăraţi”. Cunoscând pe câţiva care-i răspund la întrebări poţi să-l cunoşti mai bine pe el. E un soldat pentru care unele războaie nu s-au terminat. Poate fi plin de umor, poate fi cald şi blând. Este prietenos şi îndatoritor celor care i s-au destăinuit. E mereu atent la mersul vremurilor în care vrea să fie România.

Aş mai adăuga ceva, întorcându-mă la primele gânduri despre acest demers. Cartea lui Ben Todică poate fi o definiţie, o deviză a căutătorului de altădată pe drumul mătăsii sau a lânii de aur, a pelerinului care poposeşte un timp determinat pentru a se desăvârşi, dar care se va întoarce, căci nicăieri nu e mai bine ca acasă. O spune chiar el printre rânduri. Altfel la ce bun totul. Eu vreau să cred asta.

Cu recunoştinţă, o româncă,

            Brânduşa Dobriţă

4 Apr
2012

Mai sunt cerșetori în lumea asta!

  

Cerşetorul

     

   MOTTO:

                „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”
Arthur Schopenhauer

Zilele acestea am primit o revistă cu câteva imagini ale unor oameni care cerșesc. Una dintre ele mi-a atras atenția: Era o femeie în vârstă, slabă, cu părul alb îngrijit tuns, îmbrăcată decent, stând cu mâinile întinse în fața unul bol în care aștepta să-i cadă niște bani. M-am întrebat de îndată ce a putut-o determina să ajungă să se umilească? Foamea desigur! Și imediat m-am gândit la structura noastră sufletească, cât de diferiți suntem unii de alții, cum unii rezistă cu riscul morții și alții se umilesc pentru a-și salva viața. Așa au fost și cei din temnițele comuniste: Cei care nu au rezistat bătăilor, au cedat… Alții au preferat să moară, nu și-au pătat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-și cunoaște limitele până când nu ajunge într-o situație similară, deci este greu a judeca. Și cum să nu vibrăm la următoarele cuvinte? „Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.”

A CERȘI, conform dicționarului explicativ al limbii române înseamnă a cere de pomană; a cerșetori; a cere ceva cu stăruință; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilință.

A RUGA  înseamnă tot a cere, dar în mod stăruitor, îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. Înseamnă a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugăciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva.

A REVENDICA înseamnă  tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparține cuiva și care se află în posesiunea altcuiva.

Un om care cere vrea să i se dea și cere fiindcă are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea înțelege că cererile noastre se pot face nuanțat: cu umilință, cu revoltă, cu fățărnicie sau cu demnitate.

Cerșetorul este un om cu multe nevoi, sărac, calic, milog. Sărăcia, uneori și lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cerșetoriei. Una este să ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politețe, de dragoste, care să ridice persoana ta la rangul demnității și alta este să cerșești înjosindu-te, ori să recurgi la acte de violență. Dar se mai poate vorbi de demnitate în rândul cerșetorilor?

Suntem întâmpinați de cerșetori în diferite locuri: pe străzi, la intrarea în magazine, pe lângă biserici, în metrouri, trenuri, lângă poduri etc. Nu sunt violenți. Resemnarea o poți vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem două alternative: Ori trecem nepăsători pe lângă ei, ori băgăm mâna în buzunar și scoatem niște bani pe care-i aruncăm, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastră, totuși există. Nu poți să-i sfătuiești să muncească, să câștige în mod cinstit, onorabil banii, fiindcă nu toți sunt în stare, sau nu au unde munci și apoi nimeni nu i-a învățat. Ei au altă școală a vieții! Unii îți caută privirea, întind mâinile cerșind cu îndrăzneală, dar… mai poți vedea printre ei și câte unul cu capul plecat, să auzi un suspin sau să vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindcă există printre cei care mimează neputința și oameni cu adevărat sărmani, ologi, bătrâni.

Răsfoiesc ziarele din ultimele săptămâni: „Patru copii, suspectaţi că ar fi dați la cerşit de părinţi, au dispărut”; „Copilul care a murit la cerşit făcea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luaţi peste picior în Franţa, la un show televizat. Protagoniştii emisiunii, nişte marionete, interpretate bineînţeles de comici, spun că sportul naţional în ţara noastră este cerşitul.” „Guvernul francez vrea să extindă programul de expulzări. Autorităţile franceze pregătesc o lege care îi va trimite acasă pe toţi imigranţii care fură şi cerşesc”; „O româncă a fost găsită înjunghiată pe o stradă din Dublin. Se pare că femeia cerşea pentru a-i trimite la şcoală pe cei doi copii ai săi, care rămăseseră în România, în judeţul Timiş”; „Prefectul de poliţie al Parisului a interzis, începând de marţi, cerşetoria pe bulevardul Champs Élysées, o măsură ce vizează în primul rând grupurile de cerşetori originari din România, mulţi dintre ei minori, organizaţi de reţelele mafiote care au pus stăpânire pe anumite sectoare şi pe transportul public din capitala Franţei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cerşi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirmă Ministru de Externe al țării noastre. Trebuie să conlucrăm cu francezii pentru ca aceste reţele de cerşetorie să fie dezmembrate.”
Probabil că mulți dintre acești cerșetori care cerșesc zilnic pe străzile orașelor din multe alte țări, aplică proverbul: „C-o picătură ce cură, butia se umple până-n gură.”

Într-o carte a inginerului Florea Dudiță, fost rector al Universității din Brașov, intitulată „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspirație personală, altele culese din cărturăria universală, scrie: „De ce credeţi că oamenii dau de pomană cerşetorilor, orbilor şi ologilor, dar nu dau poeţilor şi filozofilor?“ „Probabil, se gândesc că ar putea deveni şi ei cerşetori, orbi, dar niciodată poeţi sau filozofi.” M-a amuzat!

Am să vorbesc despre cerșetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obține puținul care li se poate da, oameni cărora noi le oferim, așa zisa milostenie.

Începând cu Noul Testament, cerşetorul a devenit personajul unei sărăcii care nu poate fi condamnată; pe vremea creştinismului medieval el a fost privit ca un potenţial Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem şi noi românii poveşti cu acest subiect care reflectă viziunea poporului față de acest personaj. Scriitorul Ion Creangă, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor, imaginației sale bogate, povesteşte cum Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „două carboave”, a dat câte una fiecăruia, zicând: „Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde!” Iar Dumnezeu îi spune: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu…” Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea veștilor tragice a pierderii averii și a fiilor și fiicelor sale: „Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) și de proverbul românesc: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.

Unii i-au dispreţuit şi îi dispreţuiesc pe cerșetori, îi consideră paraziţi, leneşi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele şi au fost priviţi diferit, în diferite perioade: când cu milă, când cu ostilitate. Mulţi şi-au spus părerile, reclamând că sunt „Vampiri ai statului, că vagabondajul este pepiniera hoţilor şi asasinilor”. Stând şi judecând drept, unii dintre ei sunt handicapaţi, ologi, neavând altă posibilitate de supravieţuire decât cerşitul, apelând la bunăvoinţa şi mila celorlalţi. Oricum ar fi priviţi, este cert că cei mai mulţi nu iubesc munca, iar a patra poruncă biblică cere omului să muncească şase din cele şapte zile ale săptămânii. Deci, cei apţi de muncă ar trebui să muncească. Dar unde? Cum şi cine să facă selecţia? În zilele noastre numărul săracilor de acest fel a crescut și această creștere se atribuie de către unii relaxării moravurilor şi depravării oamenilor (iată că s-au organizat în rețele mafiote!). Unii care detestă haosul și doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o poliţie riguroasă şi chiar însemne vizibile pe care cerşetorii trebuie să le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertăţii! Și-atunci? Cineva şi-ar fi exprimat părerea că „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun că cei care dau de pomană cerşetorilor de pe străzi sau de la porţile bisericilor ar fi vinovaţi, pentru că aceştia, cerşind, ar întreţine o adevărată „şcoală a cerşetoriei”.

Cu adevărat, sărăcia este degradantă şi nu poate fi o condiţie socială bună. Este îngrozitor să te umileşti continuu, o viață, cerşind! Chiar și numai o perioadă a vieții! Mihai Eminescu spunea că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”. Ideal ar fi ca statul să asigure tuturor cetăţenilor hrana, îmbrăcămintea şi un mod de viaţă sănătos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde să le dea? Și-atunci?

Românul, cu imaginația și istețimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav, însă mai bine bogat și sănătos, decât sărac și răpciugos.” Trebuie totuși să admitem că sunt nişte nenorociţi ai sorţii. „Ar fi uşor să-i aruncăm peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar această atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor şi am putea fi numiţi animale, fără raţiune şi fără sentimentul compasiunii faţă de semeni. Sunt ţări care păstrează evidenţa cerşetorilor, le dă şansa de a cerşi un timp limitat într-un oraş, după care îi forţează să plece şi astfel, unii se plictisesc de vagabondaj şi se apucă de muncă. Ar fi o soluție?

Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului și Argeșului ne-a povestit cum o cerşetoare  a donat Episcopiei o sumă mare de bani pentru refacerea acoperişului unei mănăstiri. „Toată truda cerşetoriei a dăruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Și astfel, chiar dacă noi nu am avut intenţia să dăruim bani vreunei mănăstiri şi nu am cunoscut destinaţia banilor pe care i-am dăruit cerşetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul să dăruim, dând un ban acelei cerşetoare… Iată că excepţiile există şi multe sunt „căile Domnului”! De curând am auzit ştirea că altă cerşetoare şi-a strâns bani să vadă mănăstirile din Grecia. Poate că acolo, închinându-se în faţa unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, să fi fost şi chipurile noastre – ale persoanelor care i-au dăruit bani – şi gândurile ei, imaginile, să fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Cred că datorăm iubire şi acestor oameni sărmani, sufocaţi de atâta suferinţă.

Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Prinț și cerșetor” citită în copilărie! Și astăzi visul oricărui cerșetor este, probabil, de a ajunge prinț, iar… cei mai mulți prinți (mă refer la oameni dotați, merituoși) ajung astăzi să trăiască ca niște cerșetori!

Să nu uităm că în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, care alcătuiesc o Biblie în miniatură și în care sunt redate succesiv ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt, etimologic – din limba greacă: deuteros – a doua şi nomos – lege) se specifică: „Întotdeauna  vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta”.

Trecând pe străzile orașului, într-o zi umedă și friguroasă de toamnă, și văzând atât de mulți cerșetori, am scris:

Mai sunt cerşetori în lumea asta,/ mai sunt cerşetori în oraşul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cerşetorului»… / Tristă le e cântarea,/ trist e să-i priveşti cerşind!/ Se-ntunecă strada cu trecători,/ se-ntunecă sufletul meu… / Luaţi aceşti trişti oameni,/ încălziţi-le trupurile, sufletele!/ Ce falsă-i fericirea/ cât timp mai sunt cerşetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cerşetori/ în oraşul meu!

Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina, SUA

Sursa:  Revista Phoenix Mission, Arizona

4 Apr
2012

Când dragostea de viaţă învinge dorul de acasă

Maria Roman – actress

“Exilul Românesc la mijloc de secol XX” oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă țară decât cea natală. Și eu fac parte din această categorie, și eu m-am simțit exilată din România ceea ce bineînțeles că mi-a trezit un interes imediat față de această lectură. Dar cartea domnului Octavian Curpaș m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esența sunt majoritatea acestor experiențe.

Un prânz cu Nea Mitică declanșează o avalanșă de povestiri emoționante prin felul în care suntem lăsați să pătrundem în viața unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-și căuta fericirea în afara granițelor în care s-au născut.

M-am simțit cuprinsă de nostalgie citind poveștile lor, devenind mai conștientă și de povestea mea. Când te muți într-o altă țară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (și de cele mai multe ori aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Îți lipsește mereu ceva. Dar acesta este până la urmă și motivul pentru care pleci. ‘Traiește clipa’ devine mai mult decât un clișeu auzit de o mie de ori. Riști să rămâi între două lumi dacă nu o faci. Și cu toată conștiința mea că Pământul ne aparține tuturor în egală măsură, dezrădăcinarea fizică de un teritoriu crează  confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa. Eu cred că orice om ar trebui  să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare crează o altă dimensiune în care individul suferă o expansiune a sufletului și a minții. Dar suferă… în Statele Unite și o expansiune a corpului uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. Și umorul romanului ‘Exilul…’ este esențial în temperarea afectului cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe și pline de o viață grea, dar trăită din plin.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă destinele unor oameni care au fost nevoiți să lase în urmă tot ce agonisiseră până când au luat decizia de relocare. Și când te afli în această situație, te agăți mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant și fiecare experiență mai importantă. Mulți dintre cei care pleacă ajung să-și aprecieze țara mai mult decât cei care rămân. Poate și dintr-un ciudat sentiment de vină. Dar înveți să te bucuri de ceea ce îți creezi acolo unde trăiești.

Așa cum mă bucur eu că l-am cunoscut pe domnul Octavian Curpaș și că am avut onoarea să citesc această carte cu suflet și să va împărtășesc modul profund în care m-a atins și a rezonat cu mine, sperând să va trezesc și interesul dumneavoastră de a călători alături de aceste personaje, indiferent de locul de unde veți porni în această aventură.

13 January 2012

By Maria Roman – actress

New York, USA

4 Apr
2012

IV. Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!



Octavian D. CURPAŞ

Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

„PARISUL E O BOALĂ!”

„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre.

Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.
Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului.
Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

„MAI BINE SPĂLAM VASE LA PARIS, DECÂT SĂ-OMORÂM IEPURI ÎN AUSTRALIA”

„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase.
În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia
şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

TOATE DRUMURILE DUC LA …PARIS!


„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.”

Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?
În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

FRÂNTURI DE VIAŢĂ LA PARIS, PE STRADA RIBERA


Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!

Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc.
Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

DEFINIŢIA FERICIRII ÎN EXIL SAU PRIMA DIMINEAŢĂ LA PARIS


„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul…

„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp…
Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!
S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo!

De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

DUMITRU ŞTEFĂNESCU – UN VIS SPULBERAT DUPĂ GRATII!


Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi.
Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti.
Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti.
Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

O PRIETENIE PE VIAŢĂ – SONIA ŞI ALEXANDRU BUNESCU


Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia.

„Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa.
Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

„AM FOST UN NOROCOS, DAR ŞI TUPEUL A CONTAT !”


Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru.

S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

„NU TREBUIE SĂ-NVĂŢ NICIO MESERIE !”


La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!”

Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

FESTIVALUL ROMÂNESC LA SALA ODEON DIN PARIS


Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

SUFLET DE COPII


Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara.

Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai.
Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

PETRECERE ROMÂNEASCĂ PE BULEVARDUL SAINT MICHEL

„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie.
Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace.
Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă.
Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. IV – de Octavian D. CURPAŞ)

4 Apr
2012

Trăim ca printre dune mişcătoare?

Emigrarea înseamnă plecarea din țara ta, înseamnă o schimbare a vieții cu repercusiuni în plan psihologic. Este un proces care rupe într-un fel linia vieții. Unii cred că este o “boală”, un curent ce răstoarnă și modifică valorile existente până în acel moment al vieții și “ne usucă rădăcinile”. Putem spune totuși că este o provocare, puțini având curajul s-o încerce, ca o probă de atletism – săritura în lungime sau înălțime, de exemplu -, de teama unei dezamăgiri, dar putem vorbi și de rădăcinile adânci care îi țin pe unii legați de pământul din care s-au născut, au crescut, s-au format. Această desprindere pentru unii este ușoară, pentru alții este grea, pentru alții chiar imposibilă.

Schimbările locului de trai, locuinței, serviciului, chiar dacă se fac în condiții mai avantajoase, ele impun “reajustări psihologice” foarte dificile, afirma Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”. Omul trece prin diferite stări: de anxietate și depresie chiar, de frământare, comparație sau nemulțumire și numai după aceste stări începe adaptarea, la unii realizându-se mai curând, la alții mai târziu, la alții poate niciodată. Oricum, omul fără rădăcini se pare că trăiește în nesiguranță, ca “ printre dune mișcătoare”.

El se poate consola cu cuvintele unui critic: „Nici unul dintre noi nu are un locaș sigur, un adevărat cămin. Toți suntem la fel, oameni în camere de închiriat de pretutindeni, încercând cu disperare și înfrigurare să stabilim relații sufletești cu vecinii noștri”.

Irina Cordoneanu

În data de 25 iunie, 2010, a avut loc emisiunea „Adevăr sau baliverne” la ANTENA 2, invitații realizatoarei Irina Cordoneanu fiind: Ioan Cărmăzan – regizor, și Ilie Marinescu – psiholog. Emisiunea a fost motivată de Hotărârea Curții Constituționale referitor la cuantumul pensiei care este un drept câștigat și nu poate fi diminuat, deci legea propusă este neconstituțională. Imediat, a susținut realizatoarea, a urmat suita de informații referitor la ce ne așteaptă: Creșterea taxei pe valoare adăugată, creșterea impozitelor, devalorizarea leului, mărirea prețurilor, scăderea consumului, concluzia fiind că oamenii vor fi afectați la fel de rău sau chiar mai rău după această Hotărâre, iar românii au început să-și pune problema emigrării.

Subiectul discuției a fost deci EMIGRAREA, întrebările esențiale fiind: cum să te pregătești pentru emigrare, dacă este bine sau nu să emigrezi, ce sfaturi pot fi date oamenilor?


Ioan Cărmăzan – regizor

Regizorul a vorbit despre impresia sa în urma vizitei făcute cândva în Franța, spunând că a constatat o înstrăinare a oamenilor, o lipsă de comunicare, menționând, printre altele, cuvintele lui Buda: “Cea mai mare suferință este să nu fii alături de cei dragi”. Românul din țară, spunea dumnealui, se conduce după zicala: ”Când construiești o casă, tu însuți devii o fereastră și atunci te desprinzi mai greu, nu pleci, nu o poți lăsa”. În general când ajungi în străinătate, toți așteaptă să fii docil, cu capul plecat și să accepți o leafă mică. Ori, sunt tineri care se uită în ochii tăi și spun adevărul și nu acceptă orice. Românii au o inteligență nativă, sunt și șmecheri mulți; căruța oricum este trasă de cei capabili, „pe un tâmpit îl treci o dată strada, dar nu merge la infinit”, apropo de pilele și relațiile existente, de promovările care se fac. Dar, mai spunea dumnealui, în România părinții au învățat un lucru bun, că singura investiție reală sunt copiii. Dureros i se pare că nu a reîntâlnit oameni plecați, pe fața cărora să citească fericirea. În timpul discuțiilor, la un moment dat, realizatoarea a fost întrebată câți prieteni și-a făcut în ultimii 5 ani? Dovadă că și la noi s-au schimbat mentalitățile: “Ai un grup de prieteni pe care i-ai format într-o perioadă a vieții tale, când exista o anumită disponibilitate și aceia îți rămân ca un Patrimoniu.” “Oricum, în țara ta calci pe toată talpa, într-o țară străină calci pe vârfuri”. La întrebarea ce trebuie să-și ia romanul care pleacă, regizorul, scriitorul a spus că este suficient să se uite la cele 10 porunci…

Ilie Marinescu – psiholog

Psihologul , la întrebarea: “Vremurile pe care le trăim vă înțeapă către a pleca în străinătate?”, a dat un răspuns negativ, ca și regizorul de altfel, argumentând că are o stabilitate emoțională, psihică, are o familie, o vârstă, dar pentru copilul său gândește altfel, fiindcă în țară la noi dacă încerci să faci ceva, nu poți din cauza nonvalorilor. Își face un Masterat aici în Statele Unite, colaborează la revistele : MIORIȚA USA (Sacramento, California) și Phoenix Mission Magazine (Arizona), a scris un articol despre Psihologia emigrării; a adus vorba despre cei doi jurnaliști de seamă “oameni admirabili, fiind vorba de jurnaliștii Octavian Curpaș și Viorel Nicula”.

La întrebarea realizatoarei: “Poți fi acasă și să-ți mănânci pâinea cu lacrimi pentru că sunt promovați proștii și puturoșii; ce sfat le dați oamenilor?” acesta a vorbit despre emigrarea definitivă care implică mai mulți factori: Adaptarea, asimilarea, alienarea (opusă asimilării), stratificarea (dacă mă voi adapta la alt sistem de referințe), sindromul străinului (nu ai pe nimeni, apar frustrări, nu-ți găsești imediat servici, cu un cuvânt cumul de frustrări); omul când pleacă din țară își ia problemele pe care și le transferă, și acolo ele nu se mai calează pe cele întâlnite; vor pleca oamenii cu spirit de aventură, ei vor fi cei care vor lua o decizie sub impulsuri. Munca în afara țării poate genera nevroză: neofobia (teama de nou), anxietatea, depresia și sindromul străinului.

Referitor la răspândirea culturii române în țările străine, psihologul a exemplificat pe domnul V. Necula care organizează spectacole cu actori din Romania, bucurându-se și dumnealui de o astfel de invitație la Ambasada română. A intervenit și regizorul Cărmăzan, concluzia fiind aceea că nu reușim să depășim granițele zidului românesc, adică spectacolele numai pentru românii din străinătate.

11 milioane de români pe diferite perioade de timp au trăit, muncesc în străinătate, au emigrat temporar și în această cifră se includ și cei emigrați definitiv. “Ce s-ar cere unui om care se pregătește de emigrare?” – Rigoare, corectitudine, profesionalism. De ce doresc românii să plece din tară? –Nu atât din motive economice, cât din motive morale.

Mesajul venit din partea unei telespectatoare în cursul emisiunii, a ajutat la concluzionarea dezbaterii: “Iubirea de țară și de Dumnezeu există în inima fiecăruia și cu ajutorul acestor sentimente poți să te duci oriunde în lume și poți să găsești un oarecare echilibru, să muncești, să revii acasă, să fii aproape de cei dragi”.

By Vavila Popovici

Raleigh, North Carolina

 25 iunie, 2010

Sursa: Octavian Curpaș, Phoenix, Arizona, S.U.A.

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 8869

Ultimele Comentarii