9 Apr
2012

„EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – un manual de igienă morală şi spirituală

Situat la limită, între jurnalist şi scriitor, Octavian Curpaş, unul dintre cei mai credincioşi oameni de scris cu şi despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuşește să surprindă prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea caldă a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsă  sau poate mai greu de găsit / regăsit la autori în ultima vreme -,  o simplitate care poate este împrumutată prin empatie de la personajele intervievate.  Atmosfera specială a cărţii lui Octavian Curpaş are drept fundal  trăirile de ieri şi de azi ale exilului românesc. Compusă din mai multe capitole şi subcapitole, cartea încearcă să trateze (şi reuşeşte, în mare măsură) drumul sinuos al trupului şi mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros şi dificil, politico-economic, să-şi croiască destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile şi lipsurile locurilor în care au văzut lumina prima oară, însă fără să-şi nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cărţii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventură destul de greoaie şi cel puţin la fel de riscantă, pentru că autorul reuşeşte să surprindă cu întâmplări şi fapte uluitoare în fiecare capitol, ca şi cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoţește, se află într-un permanent concurs cu alţii şi cu el însuşi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o manieră nostalgică în vremurile şi locurile de care, fiecare în parte şi toţi la un loc, nu s-au desprins niciodată. Regăsim în fiecare protagonist adânc înrădăcinat şi în ciuda timpului păstrat cu sfinţenie, sentimentul de dragoste faţă de glia străbună, de neam şi de ţară, sentiment doar amorţit şi păstrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului şi care are nevoie de un mic gest, de vibraţia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge şi a ieşi la suprafaţă într-un abur uşor melancolic pe care autorul, cu o tehnică desăvârşită, reuşeşte să-l surprindă perfect: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpaş surprind viaţa curată, nealterată, neaoşă, obiceiurile şi datinile românilor şi legăturile indestructibile create de apartenenţa spaţiului fizic şi spiritual. Cu sau fără voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic şi emoţional de la agonie la extaz, de la teama incurabilă şi eşec, la realizare, reuşeşte să extragă şi particularităţile poporului român, printre acestea putând deduce curăţenia sufletească şi cultul prieteniei. „Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.”

În economia cărţii, primul loc îl ocupă imaginile şi clişeele fiinţării intime sau a înstrăinării incurabile pe care fiecare emigrant şi le procură în momentul plecării de acasă. Adesea autorul reuşeşte să transmită cititorului şi inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acută să tragă aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar şi acum când le repovestește, parcă nu-l lasă să meargă mai departe. Citind, simţi pur şi simplu cum aceste pauze completează senzaţia de inexprimabil, senzaţia dureroasă pe care o încearcă cel care povestește despre trecutul care pare un câine bătrân, şi care, oricâtă vreme ar fi trecut, îl recunoaşte şi îi linge rănile. Autorul redă cu fidelitate flash-uri de viaţă relatate de personajele reale care-i populează cartea discret şi cu o delicateţe aproape regală.

Adesea, povestea urcă greoi datorită fluxului emoţional pe care-l simţi ca cititor, toţi fluturii adunaţi în coşul pieptului interlocutorului lui Curpaş zboară parcă şi se aşează şi la tine. Până la urmă, pare să ne transmită, prin itinerarul croit pe cărările încă proaspete ale memoriei celor intervievaţi, că toți ar trebui să ne urmăm chemarea sângelui, că putem să-i ascultăm poveştile care curg cu noi şi prin noi, transformându-se, precum „nea Mitică”, în funcţie de context, când într-un râu liniştit de şes, când într-o apă învolburată de munte.
În cartea lui Octavian Curpaş te întâlneşti cu limbajul neaoş al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieşte adevărate cetăţi ale emoţiei. Comparativ cu alte cărţi de interviuri în care, după câteva pagini parcurse îţi dai seama că nu ai în faţă decât un simulacru de povestire, această carte te convinge încă din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român născut puţin mai devreme într-un sătuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, măcar parţial, cu nea Mitică, Ion Vulc şi alţii care populează paginile cărţii. Niciodată nu clișeizează, exprimarea este inteligentă şi spectaculoasă. EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igienă morală şi spirituală. Este o carte care, cel puțin după unele fragmente, o să vibreze plăcut în memoria multor cititori.

Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristeţile, realizările cu dezamăgirile, o fac  vie, totul se petrece atât de real, de vibrant și atât de incitant încât ai sentimentul că trebuie să alergi după fiecare pagină pe retină.

Sanda Panait
Decembrie 2011

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

9 Apr
2012

IX. SANDU IONESCU – Un businessman cu scânteie

 

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generaţia mea – rosteşte cu admiraţie Dumitru Sinu. Locuieşte în Elveţia şi este multi milionar. I-a plăcut să muncească şi a ştiut cum să se organizeze după ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început să-mi vorbească despre Sandu Ionescu şi am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea faţă de omul şi businessman-ul Ionescu. Nea Mitică l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanţa şi nu se codea să muncească, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai mulţi care încărcam un vagon, printre care şi Sandu Ionescu. Văzând lentoarea cu care se mişcă la muncă o seamă dintre noi, le-a spus celorlalţi, fără să se sfiască: Plecaţi, măi, că voi numa’ ne încurcaţi! Rămăseserăm doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop şi eu, şi noi am încărcat mai departe vagonul.” Drumurile lor s-au intersectat după aceea în Italia şi mai apoi, la Paris. În Franţa a urmat cursurile universitare şi a absolvit Facultatea de Silvicultură. Universitatea unde îşi făcea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenţi şi pe Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia, alţi doi români, intelectuali elitişti cu care nea Mitică a avut o relaţie de prietenie deosebită. Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca şi pentru alţi emigranţi români, locul în care a învăţat, şi spun asta nu numai din punctul de vedere al licenţierii lui în silvicultură, ci prin prisma formării lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema că i-ar fi prisosit, aşa că avea toate prerogativele pentru a deveni un adevărat businessman.

 Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri

La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de muncă într-un birou, dar nu în domeniul în care îşi terminase studiile. Munca de birou i se părea fadă, nu simţea că i se potriveşte deloc. Într-o bună zi s-a hotărât să renunţe la acest gen de muncă şi a făcut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbrăcat într-o salopetă, cu o găleată şi o perie, hotărât să spele geamurile clădirii în care era sediul societăţii la care lucra.  Când şeful lui l-a văzut l-a întrebat mirat: Păi cum te-ai deghizat aşa? Dar el chiar nu se deghizase, simţise el că munca de rutină din birou nu se potriveşte cu zelul pe care-l avea, şi i-a răspuns ferm şi fără nici cea mai mică urmă de inhibiţie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o să spăl geamuri.” Clădirea în care lucrase avea şapte etaje. Simţindu-se stăpân pe situaţie, cu fermitate a început să negocieze cu fostul său şef şi i-a făcut o ofertă de lucru pentru a curăţa geamurile clădirii: Uite, acesta este preţul meu pentru spălarea geamurilor acestei clădiri. Dacă doreşti, ţi le spăl pe toate. Dacă nu, nu e nicio problemă, plec mai departe!  Şi astfel, Sandu Ionescu îşi începe prima afacere, spălând geamurile clădirii pe frontispiciul căreia era scris Trocadero.

Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate

Era o afacere foarte bună, investiţia era minimă şi profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrări şi la alte instituţii, a achiziţionat echipamente profesionale şi afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu clădiri de birouri, şcoli şi alte instituţii la care făcea curăţenie de la A la Z şi îşi câştigase deja un segment important de clienţi, care-i apreciau  seriozitatea şi calitatea muncii, şi, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia să lucreze pentru el. Şi nea Mitică venise din Canada, să lucreze o perioadă pentru Sandu Ionescu, în Franţa. Spăla podelele la câteva şcoli şi treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la nişte apartamente de lux. Trebuiau lăcuite. Eu aveam trei prieteni nemţi, în Canada. I-am sunat şi le-am spus că le-am găsit de lucru la Paris. Şi-au lasat lucrul în Canada şi au venit la Paris. Prietenii mei din Franţa spuneau: Câtă încredere au avut în tine nemţii ăştia! Să-şi lase job-urile din Canada şi să vină aici pe vorba ta?!  Păi, ăştia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteşte nea Mitică. “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toţi, pentru că el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatăl meu, când îşi plătea muncitorii, băga mâna în buzunar şi cât scotea, atâta le dădea. Îi plătea foarte bine. Aşa era şi Sandu Ionescu”.  După ce terminau lucrul le dădea maşina şi mergeau în vacanţă. “Am fost şi în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreună cu nemţii. Am făcut toată Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani să mergem în Spania, să vizităm Grecia…” Rămăsese cu multe amintiri plăcute nea Mitică şi învăţase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însuşi avea să deţină propria-i afacere.  Când însă business-ul luase mare amploare şi a ajuns să facă foarte mulţi bani, fiscul din Franţa s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea plătea impozit pe profit. Nimeni nu se aştepta ca o persoană să faca ataţia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.

Dacă ştii să te organizezi, poţi câştiga oriunde

Având o soţie elveţiancă, Sandu Ionescu părăseşte Franţa şi se stabileşte definitiv în Elveţia. Dar nu se opreşte din a munci şi a se dezvolta, continuând afacerile şi pe pământ elveţian. “Era băiat deştept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte şi-l ajuta să-şi găsească repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitică. În Elveţia, Sandu Ionescu deţine mai multe afaceri prospere.  Are patru băieţi şi o fată.  Fiecăruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elveţiei. S-a căsătorit cu un italian care este bucătar. Copiii moştenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea părinţilor în mânuirea şi conducerea afacerilor, dacă sunt educaţi în acest spirit. Şi copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor părintelui lor, ci au început, fiecare, să-şi organizeze viaţa, pornind însă de la un capital consistent pus la dispoziţie de către Sandu Ionescu. Câţi copii aflaţi în situaţia lor nu sunt la fel de norocoşi ca ei, însă fie că nu au vână de afacerişti, fie că pur şi simplu duc o viaţă de lux, mulţumindu-se cu ceea ce au făcut părinţii lor! Nu oricine se naşte cu spiritul afacerilor în sânge!

Prietenia bate timpul

“Îmi pare rău că nu l-am vizitat niciodată în Elveţia – îşi exprimă regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA şi am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de oraşul în care se locuia el, în Elveţia. Dar nu ne-am dus să-l vizităm. Am tot amânat şi am zis: Las’ că mergem săptămâna viitoare… şi tot aşa, până ne-am întors în America… El nu ştia că noi suntem în Saint Gervais, cu siguranţă că ar fi venit la noi!”  În urmă cu şapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitică, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreună, au vizitat oraşul şi împrejurimile, au povestit nesfârşite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, şi-au împărtăşit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenţa celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru că amândoi deţin un bagaj de cunoştinţe care-i onorează, o cultură generală solidă. “Sandu e un om cult – afirmă nea Mitică -. Vorbeşte bine franceza şi germana şi se descurcă în engleză. În plus, el a ştiut să se organizeze. Mare lucru e să nu pierzi vremea, să înveţi tot timpul câte ceva, să cunoşti cât mai multe limbi străine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie să ştii să te axezi pe ceea ce e folositor şi să ai şi puţin noroc!”.
Iată cum gândeşte Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai săi, dându-mi de această dată exemplul unuia dintre prietenii săi apropiaţi. Afirmaţiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienţă de viaţă, în primul rând, dar şi pe cea a cunoscuţilor săi, de la care şi el a învăţat în permanenţă câte ceva. Mi-ar fi foarte greu să-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii săi îl consideră cel mai bun. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună. 63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten. Dacă prietenii lui Dumitru Sinu au fost mulţi sau au fost puţini, numai Domnia Sa ştie, dar în discuţiile îndelungi pe care le-am purtat împreună, mi-a vorbit despre cei mai apropiaţi şi mai însemnaţi dintre ei…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.IX. )

 

8 Apr
2012

Rânduri din clepsidra cu sentimente



Bine ai venit, JANICE!


Îmi curg rânduri din clepsidra cu sentimente motivate de un eveniment pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. S-a scurs nisipul aşteptării şi, iată, soarele a invadat pagina de hârtie care mă leagă de voi, dragii mei cititori.Dar, înainte de a vă anunţa evenimentul, aş vrea să vi-i aduc în atenţie pe… „protagoniştii” lui.Roxana s-a născut la Timişoara. La vârsta de cinci ani, a emigrat, cu familia sa, în Austria, unde a rămas şapte ani. În august 1996, tot împreună cu familia, se stabileşte în SUA. Locuieşte, mai bine de opt ani, în California, iar în 12 ianuarie 2005, vine în Surprise, Arizona. Mama, sora Roxanei, Camelia, şi fratele, Franklin, locuiesc, şi ei, în Surprise. Tatăl lor, însă, a plecat, de câţiva ani, în veşnicie. Roxana a ales să se specializeze ca asistent de stomatologie. Camelia lucrează, ca asistent legal, la o prestigioasă firmă de avocatură din Phoenix, iar Franklin este tehnician în domeniul chirurgiei la spitalul Boswell din Surprise, secţia cardiologică.



V-am scris despre părinţii şi fraţii ei, dar nu şi despre soţul ei. Aşa că, aş vrea, în câteva cuvinte, să vă fac cunoştinţă cu Octavian.

Născut în Oradea, Tavi este, de profesiune, jurnalist. A lucrat trei ani, ca redactor, la un cotidian din România, după care, în martie 1997, a emigrat în SUA. Opt ani a locuit în California, iar din 12 martie 2005, este în oraşul Surprise, statul Arizona, SUA, unde s-a mutat şi mama lui. Din păcate, nici tatăl lui Octavian nu mai este printre noi.

Tavi lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. Tot din anul 2005, şi-a reluat vechea pasiune, scrisul. Jurnalist de marcă, scrie pentru mai multe publicaţii de prestigiu ale diasporei româneşti. Fiind, acum, la masa de scris, răsturnând clepsidra cu amintiri, rememorez convorbirile telefonice avute cu Roxana şi ştiu că rugăciunile noastre, cu ochii sclipind în lacrimi, au avut efect. Au avut rezonanţă în cer nu fiindcă noi am fost perfecte, ci fiindcă Dumnezeu este dragoste, este milostiv şi Atotputernic. El, care este plin de îndurare, ne-a trimis răspuns din cer şi răspunsul este… JANICE ELISSIA, care înseamnă „God is gracious” (Dumnezeu este bun, îndurător) – noua membră a familiei Curpaş.

„God is gracious”

„Noi ne-am dorit să avem fetiţă şi am ştiut că va fi fetiţă. Mulţi ne-au întrebat de ce suntem aşa siguri… Când am fost la ecograf ca să ne spună ce vom avea, asistenta ne-a întrebat dacă avem o preferinţă şi noi i-am răspuns că ştim deja că va fi fetiţă. A rămas mirată când a văzut că… e fetiţă”, îmi spune Roxana.

Deci, o fetiţă, o minune, aşa cum vedeţi în pozele alăturate.

Bine ai venit, JANICE! Să-ţi fie umblarea luminată de lumina Domnului, să-ţi fie sufletul mereu alb, cum este acum, fiinţă micuţă şi bună! Dumnezeu, care te-a dăruit părinţilor tăi, să te facă mare, iar tu să Îl slujeşti – fiindcă El merită să fie slujit cu toată inima noastră.



Dragă Roxana şi Octavian, daţi slavă Domnului, fiindcă „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Să vă dea Dumnezeu înţelepciune pentru a o creşte pe Janice la picioarele Domnului nostru drag, pe care Îl iubiţi şi pe care Îl slujiţi cu dăruire.

Vă iubim şi vă suntem aproape!

 By Adina Sas-Simoniak

     Chicago, Illinois

Articol publicat in revista „Orizont Crestin” din Chicago:

 

www.orizontcrestin.org

8 Apr
2012

Janice Oaida (Atlanta, Georgia) – un dar de la Dumnezeu


 

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În tălmăcire, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător”, iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie şi sănătoasă, care recent, mai exact pe 23 martie 2010, a împlinit patru luni.

Din România în South Carolina şi Georgia

Marcel Dumitru, de profesie electrical engineer, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi pe tărâmul tuturor posibilităţilor, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populaţie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud, este cu siguranţă unul dintre cele mai pitoreşti state din SUA. Pe lângă frumuseţile naturii şi resursele abundente, statul deţine şi un sistem educaţional de invidiat. Instituţii de învăţământ superior, începând de la universităţi renumite ca “University of South Carolina” din Columbia sau “Furman University” din Greenville, până la numeroase colegii de proporţii mai reduse, fac din Carolina de Sud şi un adevarat “paradis al educaţiei”.

 

De aici, familia Oaida va pleca în aprilie 2008, pentru a se muta în statul învecinat, Georgia, în prezent locuind în zona Atlanta, mai exact în Dacula, un oraşel de lângă Lawrenceville. În fiecare din aceste state – Carolina de Sud şi Georgia – ce fac parte din aşa numita “Bible Belt States”  (Centura statelor Biblice), cei doi soţi au fost binecuvântaţi cu câte un copil. Astfel, Jathan Flavian, fiul lor, vede lumina zilei pe 13 decembrie 2006, la Greenville, Carolina de Sud, în timp ce micuţa Janice se naşte în urmă cu patru luni, în Lawrenceville, Georgia.

A sluji prin muzică

Creştini devotaţi, atât Marcel, cât şi Lavinia participă activ la viaţa bisericii de care aparţin – Biserica Baptistă Eben-Ezer, Lawrenceville, Georgia, păstorită de Beniamin Cocar. Aici, soţii Oaida ajută la programele speciale realizate în această comunitate şi lucrează la iniţierea unui grup de laudă şi închinare. Astfel, Marcel asigură ocazional acompaniamentul la pian/orgă, cor (ca acompaniator secundar). La rândul ei, Ondina, care a fost de mică implicată în corul de copii din biserică, în orchestră, ulterior în misiuni pe sate, este foarte activă în lucrarea muzicală. De altfel, încă din copilărie, ea şi-a dorit să cânte tot mai mult şi mai bine spre slava Domnului. 


Pentru Marcel, nevoia de implicare în muzică a apărut la vârsta adolescenţei, în timpul liceului, la Câmpia Turzii. Domnul i-a pus pe inimă acestuia să studieze pianul (orga) şi aşa se face că până la plecarea sa la Timişoara (la facultate), devine instrumentistul principal din biserica pe care o frecventa. În facultate, în cadrul adunărilor studenţeşti organizate de Organizaţia Studenţilor Creştini Evanghelici din Timişoara (OSCET), Marcel este conectat la lucrarea de slujire prin muzică creştină, prin participare şi conducere de trupe de închinare. Ulterior, după absolvirea facultăţii, acesta ajunge în biserica baptistă Betania din Timişoara, unde o cunoaşte pe Ondina şi unde de asemenea, Domnul îi dă oportunitatea de a sluji cu orga. Tot în biserica Betania, sub conducerea fratelui dirijor Dănuţ Ilie, până la plecarea lor din ţară, Marcel şi Ondina sunt implicaţi în lucrarea cu corul. 

La mulţi ani, Janice!

Pe lângă pasiunea pentru biserică şi pentru slujire, Marcel şi Ondina mai au şi alte preocupări. Astfel, dacă Marcel este interesat de fotbal şi poezie, soţia sa preferă “stock market”, tenisul şi drumeţiile în natură. Dincolo de toate însă, nimic nu este mai important pentru cei doi soţi, decât să fie buni părinţi. Dorinţa lor de căpătâi rămâne aceea de a-şi educa ambii copii în dragoste şi temere de Dumnezeu, pentru a fi creştini consacraţi şi oameni de încredere. Le dorim cu această ocazie, lui Marcel şi Ondinei, să îşi vadă odraslele crescând mari şi să se bucure de fiecare zi pe care Dumnezeu le-o îngăduie pe acest pământ, iar micuţei Janice, îi spunem „La mulţi ani”.

Octavian Curpaş

2010

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

8 Apr
2012

Exilul… o rană deschisă ce aminteşte de „rădăcina mamă”…


Actul scrierii este un act de însufleţire a cuvintelor, de răscolire a trăirilor şi limbajului – limbaj care are forţa necesară de a aprinde o scânteie în sufletul celui ce doreşte să exploreze, să facă  un popas – în acest spaţiu încărcat de farmec şi mister. Iată un fragment din volum ( plin de poezie şi sensibilitate, înnobilând scrierea cu fineţea spiritului creator al autorului) care  încântă prin rafinamentul şi estetismul descrierii unei zile de vară în Arizona: „Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…” (Amintiri din pribegie – Refugiat în Iugoslavia).

Octavian Curpaş, autorul volumului „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, cu o deosebită delicateţe şi forţă de seducţie a cuvântului scris, ne introduce discret într-o atmosferă de poveste – povestea „exilului” -  care poartă cu sine amprenta unui „destin”, a unui puternic şi vital sentiment de existenţă, sentiment ce invadează conştiinţa şi sensibilitatea cititorului.

Sub puterea sugestivă a celor povestite de personajul principal Dumitru Sinu (nea Mitică), autorul, jurnalistul Octavian Curpaş aşterne pe hârtie întâmplările, trăirile, zbuciumul unui om  şi a unei conştiinţe răscolite de sentimentul dureros al „aducerii-aminte”….
Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a risipirii, personajul principal parcurge drumul spinos al exilului, purtând mereu în suflet „flacăra credinţei” în reuşită. În acest labirint primejdios (de multe ori), Dumitru Sinu a găsit până la urmă, firul călăuzitor către ţelul propus, reuşind astfel să-şi făurească un destin, o morală, o identitate.
Un volum al rememorării, al întoarcerii sufletului către rădăcina străbună, către viaţa ce trebuie repovestită pentru a înţelege mai bine sacrificiul şi măreţia cu care cei plecaţi în exil – departe de pragul casei părinteşti – şi-au săvârşit menirea în această existenţă.
Autorul, fără a cădea în „capcana” sentimentalismului – lasă cuvintele să curgă cu limpezime şi naturaleţe, reuşind astfel să rămână în sfera autenticităţii, veridicităţii celor povestite de personajul principal.

Subiectele gravitează în jurul aceleiaşi teme majore: emigraţia, adaptarea la cerinţele, cultura şi obiceiurile patriei de adopţie, dorinţa de reîntoarcere, neputinţa, de cele mai multe ori, de a-şi revedea ţara de baştină. Condiţia de emigrant a fost din totdeauna una dintre cele mai ingrate. Cel în cauză este nevoit să treacă prin nenumărate furci caudine…
Această carte este una eminamente pozitivă. Ea îndeamnă la iertare, iubire, înţelegere, îngăduinţă, virtuţi creştine practicate, chiar dacă nu întotdeauna afişate. Nici un mesaj de ură, de încrâncenare, de protest, de mânie, de răzbunare, nu transpare în grupul de prieteni legaţi strâns prin legături nevăzute, prin destinele lor paralele, dar totodată comune. Condiţia de emigrant îi uneşte şi le conferă afinităţi de spirit, mai puternice uneori decât rudenia de sânge…
(Cezarina Adamescu)

„Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de briză şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Întruna din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns:  «Din România !»  «Ce mică e lumea!» mi-am  spus, şi din acel moment,  nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten.”
Şi iată că a sosit şi un timp al spovedaniei, al unei extraordinare călătorii „în timp”…
Cuvântul „dor” are dimensiuni, profunzimi incomensurabile. Puterea gândului poate străbate timpul şi spaţiul iar minunea de a îmbrăţişa „clipele copilăriei” se produce aievea.

Să fie pură întâmplare întâlnirea autorului Octavian Curpaş cu nea Mitică… sau chiar „mâna” destinului?
Cititorii se pot întreba: cine este Octavian Curpaş, autorul volumului de faţă? Voi spicui câteva informaţii din datele personale: Născut în luna august, 1972, în Oradea, România, Octavian Curpaş a ajuns pe pământul făgăduinţei în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în orașul Surprise din Arizona, Statele Unite. Scriitor, publicist de vocație şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinte juridice şi business internaţional), Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine”.
…iubitor de literatură şi oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulaţie scriitoricească, chemare, talent, spirit de observaţie şi de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său…       
Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist şi aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care ştie să uzeze de calităţile respective, scoţând în evidenţă oameni deosebiţi, de multe ori vârfuri ale societăţii care merită să fie mai bine cunoscute.
(Vavila Popovici – scriitor, Raleigh, North Carolina)

Volumul este o „filă” ruptă din viaţa plină de întâmplări (mai mult sau mai puţin plăcute) a celor plecaţi în pribegie, a celor care au ales calea exilului cu speranţa împlinirii unui vis. Personajul principal, graţie unei memorii deosebite, are adânc întipărit în amintire momentele importante care i-au marcat existenţa. După o viaţă petrecută în exil, păstrează ca pe o „icoană vie” în minte, locurile natale, obiceiurile din ţara de origine  (România), numele celor din satul copilăriei. Nimic nu este uitat, dimpotrivă, odată cu trecerea timpului amintirile capătă mai mult farmec, mai multă însemnătate.

„Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: « Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare ». Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu… ”

Autorul Octavian Curpaş nu este interesat de voluptatea formelor, de o tehnică narativă impregnată de lirism şi muzicalitate, ci el decupează, extrage concretul  din realitatea existentă, realitate care are un limbaj al ei, lipsit de „farduri” şi false „podoabe”; redă cu acurateţe, cu măiestrie jurnalistică exersată, retrăirea unor  vremuri apuse, atmosfera patriarhală rămasă ca un „loc luminos”, ca un reper şi ca o oază de frumuseţe în sufletul celor „obosiţi de cale”.

Nea Mitică povesteşte cu dezinvoltură, fără ură, fără a se întuneca, gândindu-se la acea zi când a hotărât să părăsească ţara. În cuvintele lui simple, izvorâte dintr-un suflet mare, generos şi încrezător, se simte uneori tristeţea, melancolia după timpurile trecute, după vremea tinereţii când totul era posibil. Glasul îi tremură adesea şi în colţul ochilor apar câteva lacrimi… când este întrebat de „casă”, de cei dragi rămaşi atât de departe! Nedorind să adâncească această rană nevăzută (rămânând fără fiinţa cea mai dragă când abia împlinise trei anişori), se abate de la subiect, îndreptându-şi gândurile spre alte întâmplări, spre alte locuri…
„Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948, a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu (nea Mitică)…” ne povesteşte autorul.
Şi astfel începe „marea odisee” a celor care au avut curajul să fugă din ţară, să părăsească „lagărul comunist”, cu speranţa că, pe alte meleaguri vor găsi un trai mai bun, mai onorabil… În drumul spre „libertate” au avut de întâmpinat nenumărate greutăţi, riscându-şi, de multe ori, chiar viaţa.

„Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei, care nu pot fi uitaţi, chiar dacă de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani.”
Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reporterier, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc,  pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul.

Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere.               (Cezarina Adamescu)     

Oare ce l-a determinat pe nea Mitică să-şi deschidă sufletul, să-şi rememoreze povestea vieţii? Să fie acesta un prilej, un mijloc de a se elibera de „povara” unui trecut… a unei vieţi trecute prin toate „furcile caudine”?
Drumul spre libertatea visată n-a fost uşor; a trecut (adeseori) prin flăcările purgatoriului (lagăre de muncă, închisori, nesiguranţă…) Nu toţi cei porniţi în pribegie au ajuns acolo unde şi-au propus. Mulţi dintre ei au eşuat şi au fost trimişi acasă. Norocul a fost de partea lui Dumitru Sinu care a avut şansa să ajungă în Franţa, apoi în Canada şi SUA.                                     
„N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură sau chiar iluştri preşedinţi de stat.”

În Canada îşi întâlneşte jumătatea (Nicole) cu care se va căsători (nu fără a întâmpina dificultăţi: el fiind ortodox şi ceva mai mare… ea fiind catolică). Au împreună doi copii: Sandra Sonia şi Nicolae (ajunşi la maturitate). Sandra le-a dăruit doi nepoţi frumoşi, dragi sufletului lor.
În această peregrinare stranie şi periculoasă prin lume, unii rătăcind neobosiţi şi plini de speranţă, alţii încolţiţi de neliniştea eşecului… se leagă prietenii profunde, sincere, indestructibile.
„Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal. Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec, Irimie Moldovan s-a specializat în informatică, şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit.  « Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!» mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil.
Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.”

Autorul pune accentul pe elementul fundamental al povestirii – şi anume – legăturile de prietenie profundă şi durabilă, personajele având conştiinţa faptului că, numai astfel vor putea să facă faţă inevitabilului, absurdului care putea lovi oricând… provocând suferinţă, durere.
În volum apar fragmente cu valoare documentară care cuprind nume marcante ale vremurilor aduse în prim planul discuţiilor şi, de asemenea,  date istorice importante.
Destul de frecvent întâlnim în scrierea de faţă – repetări ale unor locuri, nume, întâmplări… Aceasta se datorează faptului că, personajul principal reia povestirea a doua zi, revenind şi accentuând cele povestite cu o zi, două înainte, astfel ca interlocutorului să nu-i scape (cumva) vreun amănunt. Autorul Octavian Curpaş nu poate decât să accepte această provocare, revenire la ideea anterioară, să facă un scurt rezumat al zilei, păstrând cu fidelitate informaţia primită: „Ne vedem la Ribera!”

Asemenea hanului (ca loc de popas) în povestirile lui M. Sadoveanu, emigranţii români găseau loc de adăpost şi un gând bun la „Misiunea greco – catolică” aflată în Paris, pe strada Ribera.
„Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor 3 români. Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo…”
„Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp”, adaugă autorul.
Şi iată ce nume importante apar în naraţiune. Întâlnirile care au loc la „Misiunea greco-catolică” sunt emoţionante, pline de trăire, lipsite de „mască” şi orgolii. Sufletul personajelor se deschide ca o floare care a găsit lumina şi căldura după care au tânjit în peregrinările lor prin locuri necunoscute. Biserica are o semnificaţie morală, cei care trec pe aici se luminează, devin mai încrezători în drumul ce li se aşterne în cale. Aici este un loc al intimităţii, un „timp al spovedaniei”, o regăsire!
Autorul se lasă captivat de intimitatea confesiunilor… Unele povestiri sunt pline de haz – dar un haz ce poartă cu el umbra amărăciunii.
Amuzantă este şi ideea unor români de a confecţiona o ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală, ori despre acei refugiaţi care se spălau cu zăpadă în fiecare dimineaţă, numărând în nemţeşte, ceea ce i-a făcut pe sârbi să-i socotească nemţi şi să-i trimită în Germania. Incredibilă este povestea lui Dan Isăcescu care îşi construieşte o cutie din lemn pe care o prinde sub tren – şi astfel camuflat – reuşeşte să treacă graniţa. În acest loc binecuvântat se descoperă unii pe alţii, îşi fac destăinuri şi leagă prietenii frumoase.
Cu fiecare zi, nea Mitică aduce în discuţie noi personaje, noi amintiri şi evenimente care au avut loc cândva… „însumând noi experienţe în lunga sa călătorie prin lume”.
Nu toate zilele erau la fel de însorite. Dureroasă şi plină de zbucium este scrisoarea pe care o primeşte Dumitru Sinu de la prietenul său Eugen Ştefănescu care-i anunţă moartea unicului său fiu, Paul Ştefănescu ( 23 ani):
În casa noastră mereu veselă şi caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristeţea şi frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneşte. Iar la subsol, în micul şi elegantul apartament unde îşi petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni şi de mama sa. Nu am schimbat nimic şi nimic nu se va schimba până când… Nici măcar patul, aşa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini şi plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înţeleg legile acestei vieţi şi semnificaţia lor în timp şi spaţiu.
Acesta este unul din momentele nefaste, imprevizibile – imprevizibilul „pândind” la orice colţ al clipei ce nu cunoaşte iertarea…

Viaţă, însă, îşi urmează cursul ca un izvor ce-şi caută matca… mereu neliniştit, zbuciumat. Amintirile legate de un loc niciodată uitat… nu pot fi decât cu : „munţi împăduriţi şi codri falnici”… aceasta fiind imaginea rămasă nealterată în sufletul românului nea Mitică. Dorul de plaiurile natale, de obiceiuri, datini, îi fac sufletul să vibreze şi să lăcrimeze în acelaşi timp.
„Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebeşul de Sus din Mărginime, despre oamenii lui şi despre spiritul lor, dar n-am văzut nicicând mai multă bucurie şi vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre tradiţiile ce s-au păstrat până astăzi şi despre portul popular al sebeşenilor.”
„Mă întâlnesc cu toate amintirile sale şi le retrăim împreună…” spune autorul, jurnalistul ce ştie să mânuiască cu iscusinţă şi rafinament pana care seduce prin autenticitate însoţită de un naturalism armonios  al limbajului.
Stilul autorului Octavian Curpaş este unul curat, rafinat, lipsit de construcţii complexe (exces lexical) care ar „sufoca” naraţiunea.

Viaţa personajului principal este o lecţie de curaj şi demnitate, de reuşită prin muncă, voinţă şi credinţă.
„După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: « Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib! » Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…”
Obosit de drumurile vieţii, de urcuşuri pe „versanţi”, Dumitru Sinu îşi vede visul împlinit. Poverile purtate cu demnitate pe atâtea drumuri, sfâşierile interioare… sunt evitate cu abilitate din povestire.
Personajele din acest volum au ceva în comun: luciditatea timpului pe care îl străbat, rolul istoriei în modelarea destinului lor, „conştiinţe ameninţate” care au curajul să-şi ducă până la capăt  – cu demnitate – existenţa labirintică.

Autorul Octavian Curpaş, mânuitor dibaci al cuvântului scris, stâpânind bine arta reportajului,  îşi ţine în frâu sentimentele ce-l ademenesc spre timpuri trecute, spre locurile natale pline de poezie şi iubire (trăiri ce-l încolţesc, asemenea unei „haite de lupi” flămânde…), şi oferă cititorului „povestea” învăluită în aerul misterios al dimineţilor însorite şi aerul tare al munţilor peste a căror creste se lasă amurgul….

Valentina Becart
Oct.2011

Revista Phoenix Mission, Arizona


8 Apr
2012

VIII. STOIAN BRĂILOIU: Legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

 

 

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia. Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.

LEGIONAR FĂRĂ LEGE ȘI DRUMUL CĂTRE LIBERTATE

Stoian Brăiloiu a făcut parte din generaţia care a părăsit România postbelică încă din vremea generalului Ion Antonescu. Mitică Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îşi pregătea cu minuţiozitate emigrarea; ştia că legionarii îl pot ajuta să treacă dincolo şi până la urmă ei au fost cei care i-au aranjat plecarea. „Antonescu îi trimitea afară – îmi spune nea Mitică referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins şi i-a închis… erau vremuri tulburi. Şi nea Brăilă a ajuns în Germania, a fost închis şi după aceea expulzat şi trimis acasă”.
Dar nu s-a liniştit, a plecat spre Iugoslavia titoistă împreună cu ortacii săi, dintre care nea Mitică îşi aduce aminte de un anume Aurel Călin… La sârbi s-au revăzut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îşi aminteşte Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor mulţi care treceau ilegal graniţele României, viaţa sa era guvernată de o sigură lege: aceea a libertăţii depline pentru care lupta, depăşind obstacolele unui drum sinuos şi deloc uşor – nea Brăilă era legionarul fără lege!
Era un răzvrătit fără margini, nemulţumit până şi de cei din rândurile cărora făcea parte, legionarii: nici ei nu au făcut nimic pentru România – îi spusese cătrănit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent şi drept, cu suflet mare, plin de bunătate. În ţară, Stoian Brăiloiu fusese învăţător. Cum câmpurile de muncă iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai puţin aproape de graniţele iugoslave cu ţările care deschideau drumul refugiaţilor către libertate, fiecare risca după cum credea de cuviinţă, alegându-şi calea de trecere dincolo de barierele roşii. Stoian Brăiloiu se pare că a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar ţinta lui era de fapt alta şi după o vreme, în sfârşit, ajunge în Franţa. Aici se reîntâlneşte cu nea Mitică. Printr-un concurs de împrejurări, ajunge mai apoi în Corsica şi viaţa sa îmbracă alte forme, sub auspiciile iubirii…

CORSICA ȘI-O DRAGOSTE SUBLIMĂ

„Avea un prieten nea Brăilă, tocmai în Corsica – îşi aminteşte nea Mitică – la care merge în vizită, nebănuind ce îi rezervase destinul: aici îşi cunoaşte sufletul pereche, se căsătoreşte şi rămâne mai mulţi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat şi l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumată, iată, îi oferea lui Stoian Brăiloiu o viaţă liniştită şi un cămin fericit”.
Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Franţei, dar care beneficiază de o administrare specială. Este situată între Franţa şi Italia, având ţărmurile scăldate de apele Mării Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiinţat câteva localităţi pe insula care era cunoscută de către comercianţii fenicieni sub numele de Kyrnos. O dată cu înfiinţarea coloniei greceşti Massalia, mai apar câteva localităţi, sub dominaţia greacă. Nu scapă de talpa Imperiului Roman care o cucereşte prin anul 259 î.Hr. Vizigoţii şi lombarzii o controlează apoi în evul mediu şi ulterior intră sub stăpânirea papalităţii şi a statului genovez. Sub formă de răscumpărare a unor datorii, Corsica devine parte integrantă a Franţei, fiind alipită acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revoluţiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. După mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezintă sub forma a două departamente: Corse-du-Sud şi Haute-Corse. Referindu-mă la istoria Corsicii nu pot să nu vă împărtăşesc o curiozitate, al cărei adevăr se pare că nu este pe deplin elucidat încă: se spune că însuşi împăratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Poveştile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insulă în toamna anului 1768, în absenţa soţului său, bănuindu-se că în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpărării şi cuceririi insulei de către Franţa –, par a fi totuşi adevăruri istorice incontestabile, pentru că la 15 august 1769, la Ajaccio se naşte Napoleon Bonaparte. Apoi, se ştie că viitorul mare împărat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanţă” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion şi, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lângă Sainte-Seve… Napoleon şi contele de Marbeuf corespondează apoi pe vremea când viitorul împărat al francezilor urma cursurile şcolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidenţe care conduc la ipoteza unei filiaţii diferite decât cea înscrisă în istorie şi o dată în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune că ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferentă anului 1769 a fost ruptă în mod deliberat de către poliţia imperială. Nu ştiu dacă se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atestă veridicitatea…
Cu peste 1.000 km de coastă şi 200 de plaje, cu un relief cu precădere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistică şi devine un punct de atracţie pentru această parte de lume.
Cert este faptul că nu-i de mirare că locurile acestea măcinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brăiloiu! Oamenii, locurile, familia ce-şi câştigase prin unirea destinului său cu al soţiei i-au marcat existenţa şi asta vom vedea din relatările lui nea Mitică. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viaţa îi deschide noi perspective…

„DU-TE LA NEA BRĂILA, PRECIS O SĂ-ȚI DEA CEVA BANI !”

După o şedere de mai mulţi ani în Corsica, Stoian Brăiloiu revine la Paris, împreună cu o soţie frumoasă şi iubitoare, adusă dintr-un loc plin de istorie şi de exotism. Deschide o făbricuţă de mase plastice lângă Paris şi angajează şapte români şi şapte corsicani – imparţialitate şi egalitate, după cum erau originile celor doi soţi Brăiloiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta şi a deschide drumuri pentru cei din jur. Îşi câştigase un renume în comunitatea românească din Paris, pentru că indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brăiloiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata aşa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masă – îmi spune Mitică Sinu – iar la biserica ortodoxă din Paris, dacă cineva cerea sprijinul, i se spunea fără ezitare: Du-te la nea Brăilă şi precis o să-ţi dea ceva bani!”. Era un suflet ales şi un om de o generozitate deosebită.
Deşi cu dragoste de oameni şi de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos şi bun, Stoian Brăiloiu nu a avut copii…
„Am avut un soi de prietenie specială cu acest om, cu toate că era cu zece ani mai în vârstă decât mine, dar am avut întotdeauna ce învăţa de la el. Îmi amintesc că l-am vizitat de câteva ori şi în Corsica, voia să mă însoare şi pe mine-acolo, dar fătuca  pe care mi-o găsise… era minoră” – îmi zice nea Mitică zâmbind.
Între timp, Dumitru Sinu pleacă în Canada, dar păstrează legătura cu Stoian Brăiloiu. La un moment dat revine în Franţa şi, împreună cu nea Brăilă, mai fac un bine!

ALBEN ȘI FLORA:  DOI MIRI, DOI “NAȘI” ȘI DOUĂ CONTINENTE

Din povestirile lui nea Mitică mi-am dat seama că Stoian Brăiloiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii şi mi-a relatat o întâmplare drăguţă, cu happy end: „Eram în Canada şi aveam un prieten canadian, de origine franceză, cam timid de felul lui, pe nume Alben şi care voia să se însoare. L-am luat cu mine în Franţa şi l-am căutat pe nea Brăilă” – zice Dumitru Sinu.
Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitică şi i-a spus că e în Franţa, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brăiloiu n-a stat deloc pe gânduri, găsise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fată foarte cumsecade, o cheamă Flora! – şi au plecat toţi trei să vadă fata.  Alben a văzut-o, s-au plăcut şi s-au luat îndată. „Pe mine încercase să mă aranjeze şi nu-i ieşise! Dar iată că lui Alben îi găsise repede sortita!” – zâmbeşte nea Mitică, povestindu-mi apoi cum au făcut o nuntă frumoasă, la care nea Stoian Brăiloiu şi soţia lui au fost naşi. Flora era dintr-o familie bună, tatăl ei fiind deţinătorul unei companii de transport.
Apoi Mitică Sinu, împreună cu Alben şi Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai făcut o nuntă, la care a fost şi naşul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreună cu prietenii săi, Titi Filip, Radu Bumbaru şi Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.

Alben şi Flora trăiesc şi astăzi în Canada şi au doi copii: un băiat şi o fată. În fiecare an, Alben şi soţia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mână bună nea Brăilă!
Dar vremurile erau tulburi, veşnica neîncredere dintre Occident şi lagărul comunist crea situaţii în care, inevitabil, ori de câte ori apăreau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigranţilor veniţi din Est…
Prin momente de acest gen au trecut şi nea Mitică şi Stoian Brăiloiu.

POVESTE DIN CORSICA – BĂNUIT PE NEDREPT

Dumitru Sinu îşi aminteşte de un episod care a schimbat traiectoria vieţii lui Stoian Brăiloiu şi pentru-a câta oară?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în ţară; trecuse graniţa în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franţa, se însurase în Corsica, revenise în Franţa de unde, iată, datorită unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit să plece…
În Franţa acelor vremuri era preşedinte generalul Charles de Gaulle. Se anunţase vizita oficială a conducătorului rus Nikita Hruşciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, frământate de atâtea schimbări. Generalul de Gaulle, precaut, iniţiază o campanie de prevenţie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigranţilor proveniţi din ţările comuniste. Francezilor le era frică să nu apară probleme din partea acestora, temându-se pentru viaţa lui Hruşciov şi au întocmit liste de suspecţi pe care i-au interogat zile întregi.
„Eram în vizită în Franţa, venisem din America – îşi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la poliţie şi la 9,00 dimineaţa şi la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare mişcare: li se păruse suspectă venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hruşciov, dar nu aveau motive să se teamă, eram inofensiv, îmi câştigasem libertatea şi nu voiam să mi-o pierd din nou”.
Cu nea Brăilă s-a întâmplat însă altceva: fiind pe acea listă a suspecţilor, din precauţie l-au trimis în Corsica, ştiindu-i, bineînţeles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el şi-i transmitea impulsuri de revoltă.
A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale şederi pe insulă. Era un om iubit de toată lumea. Devenise şi mai important pentru băştinaşi o dată cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administraţiei franceze: Au venit cu toţii să mă vadă, cu mâncare şi cu băutură: unul venea, altul pleca… – îi povestise Stoian Brăiloiu lui Mitică Sinu.
Dar, după ce revine din Corsica, mai stă câţiva ani în Franţa şi apoi pleacă, de-această dată spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
Comunicarea şi prietenia lui cu Dumitru Sinu continuă, însă de văzut nu se vor mai vedea niciodată… După un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brăiloiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lăsând în urmă amintirile şi urmele alese ale sufletului său de aur…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VIII. )


8 Apr
2012

“FAMILIA ROMÂNĂ” reunită la Baia Mare

 


Mai bine de jumătate din spaţiul primului număr pe acest an (44 în total) al revistei pentru solidaritatea românilor de pretutindeni este consacrat relatărilor de la Reuniunea “Familiei Române” la Baia Mare, desfăşurată în zilele de 17-19 noiembrie 2011. Grupajul, coordonat de Ioana DRAGOTĂ şi întins pe 85 de pagini, redă în cuvinte, imagini, cărţi şi evenimente cele întîmplate în municipiul reşedinţă de judeţ şi în cîteva deplasări ale participanţilor la Casa Olarului Daniel Leş din Baia Sprie, Biserica de lemn din Şurdeşti şi Mănăstirea Sfînta Ana din Rohia. Au fost prezenţi mulţi români de vază din ţară şi străinătate, primiţi cum se cuvine de înalte oficialităţi ale Maramureşului. Sînt reproduse apoi ecourile reuniunii în presa scrisă şi audio-vizuală din ţară.

Capitolul nelipsit din sumarul fiecărui număr este “Românii în lume.” Reţinem cîteva titluri: “Exilul românesc la mijloc de secol XX” de Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG, “O candelă în îndepărtatul Nord” de Adelina ULICI, “Românul … la nevoie se cunoaşte!” de Mihai NAE. În “Cununa de Aur a României” s-au prins cu două materiale Iurie LEVCIC şi Elena TAMAZLÂCARU.

Un colaborator constant al revistei, Corneliu FLOREA din Canada, scrie despre Milton G. Lehrer şi al său volum de peste 500 de pagini “Ardealul, pămînt românesc”. Nu este uitată nici Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român la 150 de ani de la înfiinţare. Conf. univ. dr. Ştefan VIŞOVAN scrie trei texte despre ASTRA maramureşeană, ASTRA blăjeană şi ASTRA clujeană.

Sînt trecute în revistă şi file din cronica “Familiei Române” din anul care a trecut, publicaţia trimestrială de cultură şi credinţă românească fiind cea mai răspîndită în lume la ora actuală.

Gheorghe PETER

 

http://www.graiul.ro

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 11103

Ultimele Comentarii