4 Apr
2012

Mai sunt cerșetori în lumea asta!

  

Cerşetorul

     

   MOTTO:

                „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”
Arthur Schopenhauer

Zilele acestea am primit o revistă cu câteva imagini ale unor oameni care cerșesc. Una dintre ele mi-a atras atenția: Era o femeie în vârstă, slabă, cu părul alb îngrijit tuns, îmbrăcată decent, stând cu mâinile întinse în fața unul bol în care aștepta să-i cadă niște bani. M-am întrebat de îndată ce a putut-o determina să ajungă să se umilească? Foamea desigur! Și imediat m-am gândit la structura noastră sufletească, cât de diferiți suntem unii de alții, cum unii rezistă cu riscul morții și alții se umilesc pentru a-și salva viața. Așa au fost și cei din temnițele comuniste: Cei care nu au rezistat bătăilor, au cedat… Alții au preferat să moară, nu și-au pătat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-și cunoaște limitele până când nu ajunge într-o situație similară, deci este greu a judeca. Și cum să nu vibrăm la următoarele cuvinte? „Deschide-ți gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiți! Deschide-ți gura, judecă cu dreptate, și apără pe cel nenorocit și pe cel lipsit.”

A CERȘI, conform dicționarului explicativ al limbii române înseamnă a cere de pomană; a cerșetori; a cere ceva cu stăruință; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilință.

A RUGA  înseamnă tot a cere, dar în mod stăruitor, îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. Înseamnă a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugăciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva.

A REVENDICA înseamnă  tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau aparține cuiva și care se află în posesiunea altcuiva.

Un om care cere vrea să i se dea și cere fiindcă are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea înțelege că cererile noastre se pot face nuanțat: cu umilință, cu revoltă, cu fățărnicie sau cu demnitate.

Cerșetorul este un om cu multe nevoi, sărac, calic, milog. Sărăcia, uneori și lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cerșetoriei. Una este să ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politețe, de dragoste, care să ridice persoana ta la rangul demnității și alta este să cerșești înjosindu-te, ori să recurgi la acte de violență. Dar se mai poate vorbi de demnitate în rândul cerșetorilor?

Suntem întâmpinați de cerșetori în diferite locuri: pe străzi, la intrarea în magazine, pe lângă biserici, în metrouri, trenuri, lângă poduri etc. Nu sunt violenți. Resemnarea o poți vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem două alternative: Ori trecem nepăsători pe lângă ei, ori băgăm mâna în buzunar și scoatem niște bani pe care-i aruncăm, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastră, totuși există. Nu poți să-i sfătuiești să muncească, să câștige în mod cinstit, onorabil banii, fiindcă nu toți sunt în stare, sau nu au unde munci și apoi nimeni nu i-a învățat. Ei au altă școală a vieții! Unii îți caută privirea, întind mâinile cerșind cu îndrăzneală, dar… mai poți vedea printre ei și câte unul cu capul plecat, să auzi un suspin sau să vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindcă există printre cei care mimează neputința și oameni cu adevărat sărmani, ologi, bătrâni.

Răsfoiesc ziarele din ultimele săptămâni: „Patru copii, suspectaţi că ar fi dați la cerşit de părinţi, au dispărut”; „Copilul care a murit la cerşit făcea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luaţi peste picior în Franţa, la un show televizat. Protagoniştii emisiunii, nişte marionete, interpretate bineînţeles de comici, spun că sportul naţional în ţara noastră este cerşitul.” „Guvernul francez vrea să extindă programul de expulzări. Autorităţile franceze pregătesc o lege care îi va trimite acasă pe toţi imigranţii care fură şi cerşesc”; „O româncă a fost găsită înjunghiată pe o stradă din Dublin. Se pare că femeia cerşea pentru a-i trimite la şcoală pe cei doi copii ai săi, care rămăseseră în România, în judeţul Timiş”; „Prefectul de poliţie al Parisului a interzis, începând de marţi, cerşetoria pe bulevardul Champs Élysées, o măsură ce vizează în primul rând grupurile de cerşetori originari din România, mulţi dintre ei minori, organizaţi de reţelele mafiote care au pus stăpânire pe anumite sectoare şi pe transportul public din capitala Franţei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cerşi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirmă Ministru de Externe al țării noastre. Trebuie să conlucrăm cu francezii pentru ca aceste reţele de cerşetorie să fie dezmembrate.”
Probabil că mulți dintre acești cerșetori care cerșesc zilnic pe străzile orașelor din multe alte țări, aplică proverbul: „C-o picătură ce cură, butia se umple până-n gură.”

Într-o carte a inginerului Florea Dudiță, fost rector al Universității din Brașov, intitulată „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspirație personală, altele culese din cărturăria universală, scrie: „De ce credeţi că oamenii dau de pomană cerşetorilor, orbilor şi ologilor, dar nu dau poeţilor şi filozofilor?“ „Probabil, se gândesc că ar putea deveni şi ei cerşetori, orbi, dar niciodată poeţi sau filozofi.” M-a amuzat!

Am să vorbesc despre cerșetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obține puținul care li se poate da, oameni cărora noi le oferim, așa zisa milostenie.

Începând cu Noul Testament, cerşetorul a devenit personajul unei sărăcii care nu poate fi condamnată; pe vremea creştinismului medieval el a fost privit ca un potenţial Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem şi noi românii poveşti cu acest subiect care reflectă viziunea poporului față de acest personaj. Scriitorul Ion Creangă, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor, imaginației sale bogate, povesteşte cum Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „două carboave”, a dat câte una fiecăruia, zicând: „Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde!” Iar Dumnezeu îi spune: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu…” Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea veștilor tragice a pierderii averii și a fiilor și fiicelor sale: „Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) și de proverbul românesc: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.

Unii i-au dispreţuit şi îi dispreţuiesc pe cerșetori, îi consideră paraziţi, leneşi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele şi au fost priviţi diferit, în diferite perioade: când cu milă, când cu ostilitate. Mulţi şi-au spus părerile, reclamând că sunt „Vampiri ai statului, că vagabondajul este pepiniera hoţilor şi asasinilor”. Stând şi judecând drept, unii dintre ei sunt handicapaţi, ologi, neavând altă posibilitate de supravieţuire decât cerşitul, apelând la bunăvoinţa şi mila celorlalţi. Oricum ar fi priviţi, este cert că cei mai mulţi nu iubesc munca, iar a patra poruncă biblică cere omului să muncească şase din cele şapte zile ale săptămânii. Deci, cei apţi de muncă ar trebui să muncească. Dar unde? Cum şi cine să facă selecţia? În zilele noastre numărul săracilor de acest fel a crescut și această creștere se atribuie de către unii relaxării moravurilor şi depravării oamenilor (iată că s-au organizat în rețele mafiote!). Unii care detestă haosul și doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o poliţie riguroasă şi chiar însemne vizibile pe care cerşetorii trebuie să le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertăţii! Și-atunci? Cineva şi-ar fi exprimat părerea că „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun că cei care dau de pomană cerşetorilor de pe străzi sau de la porţile bisericilor ar fi vinovaţi, pentru că aceştia, cerşind, ar întreţine o adevărată „şcoală a cerşetoriei”.

Cu adevărat, sărăcia este degradantă şi nu poate fi o condiţie socială bună. Este îngrozitor să te umileşti continuu, o viață, cerşind! Chiar și numai o perioadă a vieții! Mihai Eminescu spunea că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”. Ideal ar fi ca statul să asigure tuturor cetăţenilor hrana, îmbrăcămintea şi un mod de viaţă sănătos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde să le dea? Și-atunci?

Românul, cu imaginația și istețimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cerșetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav, însă mai bine bogat și sănătos, decât sărac și răpciugos.” Trebuie totuși să admitem că sunt nişte nenorociţi ai sorţii. „Ar fi uşor să-i aruncăm peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar această atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor şi am putea fi numiţi animale, fără raţiune şi fără sentimentul compasiunii faţă de semeni. Sunt ţări care păstrează evidenţa cerşetorilor, le dă şansa de a cerşi un timp limitat într-un oraş, după care îi forţează să plece şi astfel, unii se plictisesc de vagabondaj şi se apucă de muncă. Ar fi o soluție?

Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului și Argeșului ne-a povestit cum o cerşetoare  a donat Episcopiei o sumă mare de bani pentru refacerea acoperişului unei mănăstiri. „Toată truda cerşetoriei a dăruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Și astfel, chiar dacă noi nu am avut intenţia să dăruim bani vreunei mănăstiri şi nu am cunoscut destinaţia banilor pe care i-am dăruit cerşetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul să dăruim, dând un ban acelei cerşetoare… Iată că excepţiile există şi multe sunt „căile Domnului”! De curând am auzit ştirea că altă cerşetoare şi-a strâns bani să vadă mănăstirile din Grecia. Poate că acolo, închinându-se în faţa unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, să fi fost şi chipurile noastre – ale persoanelor care i-au dăruit bani – şi gândurile ei, imaginile, să fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Cred că datorăm iubire şi acestor oameni sărmani, sufocaţi de atâta suferinţă.

Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Prinț și cerșetor” citită în copilărie! Și astăzi visul oricărui cerșetor este, probabil, de a ajunge prinț, iar… cei mai mulți prinți (mă refer la oameni dotați, merituoși) ajung astăzi să trăiască ca niște cerșetori!

Să nu uităm că în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, care alcătuiesc o Biblie în miniatură și în care sunt redate succesiv ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt, etimologic – din limba greacă: deuteros – a doua şi nomos – lege) se specifică: „Întotdeauna  vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta”.

Trecând pe străzile orașului, într-o zi umedă și friguroasă de toamnă, și văzând atât de mulți cerșetori, am scris:

Mai sunt cerşetori în lumea asta,/ mai sunt cerşetori în oraşul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cerşetorului»… / Tristă le e cântarea,/ trist e să-i priveşti cerşind!/ Se-ntunecă strada cu trecători,/ se-ntunecă sufletul meu… / Luaţi aceşti trişti oameni,/ încălziţi-le trupurile, sufletele!/ Ce falsă-i fericirea/ cât timp mai sunt cerşetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cerşetori/ în oraşul meu!

Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina, SUA

Sursa:  Revista Phoenix Mission, Arizona

4 Apr
2012

Când dragostea de viaţă învinge dorul de acasă

Maria Roman – actress

“Exilul Românesc la mijloc de secol XX” oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă țară decât cea natală. Și eu fac parte din această categorie, și eu m-am simțit exilată din România ceea ce bineînțeles că mi-a trezit un interes imediat față de această lectură. Dar cartea domnului Octavian Curpaș m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esența sunt majoritatea acestor experiențe.

Un prânz cu Nea Mitică declanșează o avalanșă de povestiri emoționante prin felul în care suntem lăsați să pătrundem în viața unor oameni care au avut curajul sau poate doar nevoia de a-și căuta fericirea în afara granițelor în care s-au născut.

M-am simțit cuprinsă de nostalgie citind poveștile lor, devenind mai conștientă și de povestea mea. Când te muți într-o altă țară, oricât de mare e bagajul cu care pleci (și de cele mai multe ori aceasta nu este o opţiune), tot nu ai cum să iei totul cu tine. Îți lipsește mereu ceva. Dar acesta este până la urmă și motivul pentru care pleci. ‘Traiește clipa’ devine mai mult decât un clișeu auzit de o mie de ori. Riști să rămâi între două lumi dacă nu o faci. Și cu toată conștiința mea că Pământul ne aparține tuturor în egală măsură, dezrădăcinarea fizică de un teritoriu crează  confuzie. Dar numai uitând cine suntem, ne putem reinventa. Eu cred că orice om ar trebui  să locuiască măcar un an într-o altă cultură decât cea în care s-a format. Procesul de adaptare crează o altă dimensiune în care individul suferă o expansiune a sufletului și a minții. Dar suferă… în Statele Unite și o expansiune a corpului uneori… Umorul este în orice caz cel mai sigur colac de salvare. Și umorul romanului ‘Exilul…’ este esențial în temperarea afectului cititorului sensibilizat de empatia cu aceste personaje complexe și pline de o viață grea, dar trăită din plin.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă destinele unor oameni care au fost nevoiți să lase în urmă tot ce agonisiseră până când au luat decizia de relocare. Și când te afli în această situație, te agăți mult mai puternic de orice amintire. Orice sentiment devine mai pregnant și fiecare experiență mai importantă. Mulți dintre cei care pleacă ajung să-și aprecieze țara mai mult decât cei care rămân. Poate și dintr-un ciudat sentiment de vină. Dar înveți să te bucuri de ceea ce îți creezi acolo unde trăiești.

Așa cum mă bucur eu că l-am cunoscut pe domnul Octavian Curpaș și că am avut onoarea să citesc această carte cu suflet și să va împărtășesc modul profund în care m-a atins și a rezonat cu mine, sperând să va trezesc și interesul dumneavoastră de a călători alături de aceste personaje, indiferent de locul de unde veți porni în această aventură.

13 January 2012

By Maria Roman – actress

New York, USA

4 Apr
2012

IV. Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!



Octavian D. CURPAŞ

Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

„PARISUL E O BOALĂ!”

„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre.

Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.
Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului.
Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

„MAI BINE SPĂLAM VASE LA PARIS, DECÂT SĂ-OMORÂM IEPURI ÎN AUSTRALIA”

„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase.
În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia
şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

TOATE DRUMURILE DUC LA …PARIS!


„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.”

Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?
În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

FRÂNTURI DE VIAŢĂ LA PARIS, PE STRADA RIBERA


Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!

Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc.
Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

DEFINIŢIA FERICIRII ÎN EXIL SAU PRIMA DIMINEAŢĂ LA PARIS


„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul…

„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp…
Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!
S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo!

De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

DUMITRU ŞTEFĂNESCU – UN VIS SPULBERAT DUPĂ GRATII!


Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi.
Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti.
Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti.
Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

O PRIETENIE PE VIAŢĂ – SONIA ŞI ALEXANDRU BUNESCU


Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia.

„Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa.
Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

„AM FOST UN NOROCOS, DAR ŞI TUPEUL A CONTAT !”


Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru.

S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

„NU TREBUIE SĂ-NVĂŢ NICIO MESERIE !”


La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!”

Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

FESTIVALUL ROMÂNESC LA SALA ODEON DIN PARIS


Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

SUFLET DE COPII


Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara.

Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai.
Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

PETRECERE ROMÂNEASCĂ PE BULEVARDUL SAINT MICHEL

„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie.
Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace.
Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă.
Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. IV – de Octavian D. CURPAŞ)

4 Apr
2012

Trăim ca printre dune mişcătoare?

Emigrarea înseamnă plecarea din țara ta, înseamnă o schimbare a vieții cu repercusiuni în plan psihologic. Este un proces care rupe într-un fel linia vieții. Unii cred că este o “boală”, un curent ce răstoarnă și modifică valorile existente până în acel moment al vieții și “ne usucă rădăcinile”. Putem spune totuși că este o provocare, puțini având curajul s-o încerce, ca o probă de atletism – săritura în lungime sau înălțime, de exemplu -, de teama unei dezamăgiri, dar putem vorbi și de rădăcinile adânci care îi țin pe unii legați de pământul din care s-au născut, au crescut, s-au format. Această desprindere pentru unii este ușoară, pentru alții este grea, pentru alții chiar imposibilă.

Schimbările locului de trai, locuinței, serviciului, chiar dacă se fac în condiții mai avantajoase, ele impun “reajustări psihologice” foarte dificile, afirma Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”. Omul trece prin diferite stări: de anxietate și depresie chiar, de frământare, comparație sau nemulțumire și numai după aceste stări începe adaptarea, la unii realizându-se mai curând, la alții mai târziu, la alții poate niciodată. Oricum, omul fără rădăcini se pare că trăiește în nesiguranță, ca “ printre dune mișcătoare”.

El se poate consola cu cuvintele unui critic: „Nici unul dintre noi nu are un locaș sigur, un adevărat cămin. Toți suntem la fel, oameni în camere de închiriat de pretutindeni, încercând cu disperare și înfrigurare să stabilim relații sufletești cu vecinii noștri”.

Irina Cordoneanu

În data de 25 iunie, 2010, a avut loc emisiunea „Adevăr sau baliverne” la ANTENA 2, invitații realizatoarei Irina Cordoneanu fiind: Ioan Cărmăzan – regizor, și Ilie Marinescu – psiholog. Emisiunea a fost motivată de Hotărârea Curții Constituționale referitor la cuantumul pensiei care este un drept câștigat și nu poate fi diminuat, deci legea propusă este neconstituțională. Imediat, a susținut realizatoarea, a urmat suita de informații referitor la ce ne așteaptă: Creșterea taxei pe valoare adăugată, creșterea impozitelor, devalorizarea leului, mărirea prețurilor, scăderea consumului, concluzia fiind că oamenii vor fi afectați la fel de rău sau chiar mai rău după această Hotărâre, iar românii au început să-și pune problema emigrării.

Subiectul discuției a fost deci EMIGRAREA, întrebările esențiale fiind: cum să te pregătești pentru emigrare, dacă este bine sau nu să emigrezi, ce sfaturi pot fi date oamenilor?


Ioan Cărmăzan – regizor

Regizorul a vorbit despre impresia sa în urma vizitei făcute cândva în Franța, spunând că a constatat o înstrăinare a oamenilor, o lipsă de comunicare, menționând, printre altele, cuvintele lui Buda: “Cea mai mare suferință este să nu fii alături de cei dragi”. Românul din țară, spunea dumnealui, se conduce după zicala: ”Când construiești o casă, tu însuți devii o fereastră și atunci te desprinzi mai greu, nu pleci, nu o poți lăsa”. În general când ajungi în străinătate, toți așteaptă să fii docil, cu capul plecat și să accepți o leafă mică. Ori, sunt tineri care se uită în ochii tăi și spun adevărul și nu acceptă orice. Românii au o inteligență nativă, sunt și șmecheri mulți; căruța oricum este trasă de cei capabili, „pe un tâmpit îl treci o dată strada, dar nu merge la infinit”, apropo de pilele și relațiile existente, de promovările care se fac. Dar, mai spunea dumnealui, în România părinții au învățat un lucru bun, că singura investiție reală sunt copiii. Dureros i se pare că nu a reîntâlnit oameni plecați, pe fața cărora să citească fericirea. În timpul discuțiilor, la un moment dat, realizatoarea a fost întrebată câți prieteni și-a făcut în ultimii 5 ani? Dovadă că și la noi s-au schimbat mentalitățile: “Ai un grup de prieteni pe care i-ai format într-o perioadă a vieții tale, când exista o anumită disponibilitate și aceia îți rămân ca un Patrimoniu.” “Oricum, în țara ta calci pe toată talpa, într-o țară străină calci pe vârfuri”. La întrebarea ce trebuie să-și ia romanul care pleacă, regizorul, scriitorul a spus că este suficient să se uite la cele 10 porunci…

Ilie Marinescu – psiholog

Psihologul , la întrebarea: “Vremurile pe care le trăim vă înțeapă către a pleca în străinătate?”, a dat un răspuns negativ, ca și regizorul de altfel, argumentând că are o stabilitate emoțională, psihică, are o familie, o vârstă, dar pentru copilul său gândește altfel, fiindcă în țară la noi dacă încerci să faci ceva, nu poți din cauza nonvalorilor. Își face un Masterat aici în Statele Unite, colaborează la revistele : MIORIȚA USA (Sacramento, California) și Phoenix Mission Magazine (Arizona), a scris un articol despre Psihologia emigrării; a adus vorba despre cei doi jurnaliști de seamă “oameni admirabili, fiind vorba de jurnaliștii Octavian Curpaș și Viorel Nicula”.

La întrebarea realizatoarei: “Poți fi acasă și să-ți mănânci pâinea cu lacrimi pentru că sunt promovați proștii și puturoșii; ce sfat le dați oamenilor?” acesta a vorbit despre emigrarea definitivă care implică mai mulți factori: Adaptarea, asimilarea, alienarea (opusă asimilării), stratificarea (dacă mă voi adapta la alt sistem de referințe), sindromul străinului (nu ai pe nimeni, apar frustrări, nu-ți găsești imediat servici, cu un cuvânt cumul de frustrări); omul când pleacă din țară își ia problemele pe care și le transferă, și acolo ele nu se mai calează pe cele întâlnite; vor pleca oamenii cu spirit de aventură, ei vor fi cei care vor lua o decizie sub impulsuri. Munca în afara țării poate genera nevroză: neofobia (teama de nou), anxietatea, depresia și sindromul străinului.

Referitor la răspândirea culturii române în țările străine, psihologul a exemplificat pe domnul V. Necula care organizează spectacole cu actori din Romania, bucurându-se și dumnealui de o astfel de invitație la Ambasada română. A intervenit și regizorul Cărmăzan, concluzia fiind aceea că nu reușim să depășim granițele zidului românesc, adică spectacolele numai pentru românii din străinătate.

11 milioane de români pe diferite perioade de timp au trăit, muncesc în străinătate, au emigrat temporar și în această cifră se includ și cei emigrați definitiv. “Ce s-ar cere unui om care se pregătește de emigrare?” – Rigoare, corectitudine, profesionalism. De ce doresc românii să plece din tară? –Nu atât din motive economice, cât din motive morale.

Mesajul venit din partea unei telespectatoare în cursul emisiunii, a ajutat la concluzionarea dezbaterii: “Iubirea de țară și de Dumnezeu există în inima fiecăruia și cu ajutorul acestor sentimente poți să te duci oriunde în lume și poți să găsești un oarecare echilibru, să muncești, să revii acasă, să fii aproape de cei dragi”.

By Vavila Popovici

Raleigh, North Carolina

 25 iunie, 2010

Sursa: Octavian Curpaș, Phoenix, Arizona, S.U.A.

 

4 Apr
2012

“I’ve always had good memories of Romania”

Omaima was born in Amman, Jordan. She graduated from high school and went on to study dentistry in Romania. Her first year of medical school was at Pitesti, followed by five years of medicine at Cluj(dentistry). Upon receiving her degree, she returned to Jordan where she married Jerry, an electrical engineer by profession. Omaima and Jerry would soon move to the United States and have two beautiful children: Johnathan (age 11) born in Las Vegas and James (age 4) born in Phoenix, Arizona. Initially they  lived in Nevada; then,  they then moved to New York, where she continued to further her study in dentistry and thereafter returned to Las Vegas, Nevada for other two years. During this period she attended an internship at a medical center of a prominent and well known senator (also a dentist by profession) providing the best dental equipment in the United States. Omaima has  been in Phoenix for five years, working as a dentist within a dental clinic, and has recently opened her own practice in Sun City, Arizona. Dr. Samain Omaima was kind enough to grant us an interview.

Reporter: – When did you embrace the idea of becoming a doctor?

Dr. Samain: - I wanted to be a doctor since I was fifteen. At eighteen I decided to go into dentistry.

Reporter: – What led you to study dentistry in Romania?

Dr. Samain: – I had friends at our church, who have studied in Romania and that encouraged me to do the same thing, as well as my father who worked in the Jordanian army until he retired at the age of 75. He is now 83. He also worked in the Ministry of Defense (in Jordan) and owns a factory of olive oil. He had pushed me to pursue my dreams no matter what!

Reporter: – What difficulties have you encountered in Romania?  Did you have a language barrier?

Dr. Samain: It was a problem to learn Romanian. I already knew English when I went to Romania. In the first year (preparatory year) at Pitesti I was admitted into the dental program. So they sent me to Cluj. After I learned Romanian, I learned French and Spanish. I can say that I am also talented in music and foreign languages.

Reporter: What impressed you the most about Romania?

Dr. Samain: Romania is a beautiful country with a varied landscape. I was impressed by the hospitality of the people. I love the Romanian food and how menus are served: always start with soup, followed by the meal and then dessert. I also love how Romanians are generous people hospitable beings, and sincere hearts.

Reporter: Please tell us something about Jordan. What are the most beautiful places that a tourist might visit?

Dr. Samain: The most well known tourist town called Petra is in Jordan. City of
Petra, the rock city, as is called, is an important relic from Jordan, built during the Region of Nabateean.  Rich in pink stone, the archeological complex is located in a deep canyon, and the city access is made through a magnificent color in 11 shades. Doesn’t make sense!!! Petra is known as the “Red Rose”.  There is a town of Aqaba by the Red Sea port, the border town of Eliat in Israel. Aqaba is known for its beaches and is a diving resort. Another tourist attraction is the River Jordan. Many people go there to be baptized “to receive the blessing.”

Reporter: What hobbies do you have?

Dr. Samain: I like skating (Ice Skating), playing tennis, going to the gym four times a week (I like to lift weights). Finally, I enjoy spending quality time with my children.

Reporter: That’s wonderful. Please tell us a few words about your children.

Dr. Samain: Jonathan plays hockey; he is one of the best hockey players in Arizona (for his age group). James also started playing hockey a few months ago, when he reached the age of 3.


Reporter: What is your philosophy of life?

Dr. Samain:
My philosophy of life is that God must be the center and without Him we cannot do anything. He is everything in life, and we must praise and honor Him every moment.

Reporter: Let us now return to your profession. What do you love the most in the dental field?

Dr. Samain:
I enjoy working with people. I like to give them something: a beautiful smile. Each time, after I finish someone’s teeth,  that person  has more confidence. Dentistry is not a simple task.

Reporter: You recently opened a dental practice in Sun City, Arizona. What is your objective to distinguish it from other specialists in dentistry?

Dr. Samain: Yes, I opened the cabinet and try to offer exceptional quality at prices that are reasonable. What differentiates us are: honesty, quality and timeliness of services serving our patients. Our motto is: “Best service at Lower FEES. Each person is treated as a family member. I am a person who gives meticulous attention to details. I take my great care to complete any dental work to be sure that I provide exactly what he/she wants. I use one of the best dental laboratories, and the advantage is that it is in the same building with us.

Reporter: What is the importance of dental assistant in dental practice?

Dr. Samain: The Dental assistants are the most important person after the physician. They help with all procedures. Their role is very important. They make the patient feel comfortable and make the whole process a pleasant one.

Reporter: I noticed that you are passionate to discuss issues of health and diet.
Are you vegetarian?

Dr. Samain: Yes, my whole family is vegetarian. Two years ago I decided to completely give up meat. Vegetarian diet is much healthier. I give advice to my patients on oral hygiene and recommendations on health in general. Dental health depends on our overall health. I want my patients to enjoy good health, and expose them to the beneficial effects of vegetarian food while encouraging them to make changes in their diet.

Reporter: What would be your finals thoughts for our readers?

Dr. Samain: It is my pleasure to serve the Romanian community because I feel it is a part of me. I belong to the Romanian community, because I’ve always had good memories of Romania. To study in Romania was my choice. I had the support of my father whom I respect very much. Romania is a very beautiful country. My message is that God will take care of your health and health begins with oral health care, so we recommend you visit your dentist regularly. Coming to my office will be like visiting family and each person will be treated as a special person, with love and respect.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

3 Apr
2012

“Cerul deasupră-ți schimbi / nu sufletul marea trecând-o”


VAVILA POPOVICI

Octavian Curpaş este autorul cărții „Exilul românesc la mijloc de secol XX – <Paşoptişti> români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, octombrie 2011. Jurnalist de profesie fiind, relatează cu iscusinţă întâmplările din viața personajului său, Dumitru Sinu. Este o carte care merită văzută și citită! Literatura se scrie tocmai pentru a ne comunica cât mai multe despre oameni, să lase urme despre o viață, un destin. Cartea este povestea unei vieți în exil, zugrăvită cu măiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care știe să asculte și să provoace dezvăluiri interesante ale celui cu care stă de vorbă, să le redea cu măiestria scriitorului plin de talent și istețime. Pe de altă parte, personajul principal al cărții, nea Mitică, este un om deosebit de interesant. Un om care a ales exilul, în momente de încercare pentru ţara noastră, un om care și-a luat propria viață în mâini, a hotărât să o schimbe, și orice schimbare, este știut, are consecințe în plan psihologic, rămânând amintirile frumoase dar și unele dureroase. Totuși, o schimbare necesită adaptarea, pe care nu toți o pot realiza, dar cei mai mulți români au fost în stare să se adapteze, datorită inteligenței, a iscusinței de a scoate învățăminte din fiecare experiență: a fi plini de curaj și chiar de îndrăzneală, căci românul poartă în inima sa credința, și ea l-a învățat: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide!”,  „… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.

Îmi amintesc de Gib Mihăiescu, care, în reușita sa carte „Rusoaica”, spunea: „Îndrăznește orice și vei putea, dacă nu te va ucide vreo clipă de ezitare.” Și nea Mitică nu a ezitat nici o clipă, a ales întotdeauna ceea ce era bine pentru viața sa.

O schimbare este nu numai necesară vieții, este viața însăși. Pentru a supraviețui, iată, personajul a trebuit să se adapteze, să fie capabil de a găsi modalități pentru a se ancora în viață. A înțeles că pentru a reuși trebuie să ajungă să înțeleagă mai bine, în ce mod pătrund efectele noii vieți întâlnite în viața sa personală, cum se strecoară în comportamentul său și modifică calitatea existenței sale.

Nea Mitica schimbă locuri, la mare distanță, poposește în diferite orașe, țări, continente ; schimbă preocupările, dar își iubește familia și luptă pentru binele ei. De obicei, aceste schimbări induc senzația de straniu și de teamă, pe care o resimte individul în noul mediu, caracterizată prin  anxietate și depresie. Nu este cazul ! Nea Mitica are un psihic echilibrat, o minte sănătoasă, este dornic de a-și așterne un drum curat în viață, bazat pe muncă și pe iubire față de ai săi și față de toți oamenii întâlniți în cale. Este foarte activ, își creează relații cu conaționalii săi, în special, caută anturajul oamenilor de la care are ce învăța, ascultă și trage învățăminte, este dornic de cunoaștere și are o inimă plină de bunătate și înțelegere. Se frământă probabil uneori (adâncimile sufletului sunt de neatins!), dar găsește resursele interioare pentru obținerea echilibrului, este plăcut de cei din jurul său pentru sinceritatea de care dă dovadă și ajutat în urma gesturilor sale de înțelegere și prietenie. Pe scurt, nu pierde nici un moment simțul realității, se adaptează oricărei situații, împrejurări, în modul cel mai corect și cinstit. Păstrează în sufletul său calitățile adevăratului român.

Cartea se citește ușor, paginile sunt deosebit de atractive, stilul te captivează, nu o poți lăsa din mână, simți nevoia să cunoști desfășurarea vieții acestui om înzestrat cu calități adevărat umane – Dumitru Sinu -, care știe că există un lucru foarte important în viață, și anume, acela de a nu fi învins.

VAVILA POPOVICI
Raleigh, CAROLINA, SUA

3 Apr
2012

III. Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !


Nea Mitică îşi continuă povestea. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.

Între legionari şi nazişti

Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.

„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.
De la Panciova, grupul lui a fost mutat la Kovacica, o localitate aparţinând tot  Banatului de Sud, Voivodina, (Serbia), şi mai departe, la minele de cărbuni de la Banovici, în nord-estul provinciei Bosnia-Herţegovina.
La Banovici au rămas câteva luni. Nea Mitică a lucrat la cantina lagărului. Perioada petrecută la Banovici a fost marcată de multe evenimente care au afectat viaţa refugiaţilor. Dacă la început atmosfera părea primitoare, treptat lucrurile s-au înrăutăţit, nemulţumirile în rândul lagăriştilor generând conflicte cu autorităţile iugoslave. Unii au încercat să fugă şi-au reuşit. Alţii, au fost prinşi şi executaţi în faţa celorlalţi pentru a servi drept pildă. Şi prizonieri de război nemţi erau în acest lagăr. După ce aceştia au fost eliberaţi şi trimişi în Germania, lagăriştii au fost mutaţi în barăcile făcute de nemţi.
De la Banovici, la un moment dat au fost ridicaţi şi duşi din nou în cealaltă parte a Iugoslaviei, în Voivodina, la Zrenianin.

De la Zrenianin la Trieste

Zrenianin era o localitate situată mai la nord de Panciova, aproape de frontiera cu România. Aici a început trierea refugiaţilor: pe cei mai mulţi dintre ei, sârbii îi expediau acasă, şi doar pe unii, probabil ca aşa veneau directivele de sus, îi  trimiteau spre apus…
„Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la noi – îşi aminteşte Dumitru Sinu -. Aproape pe toţi i-a trimis în ţările lor. Făcuse el, însă, după socotelile lui sau după ordinele primite de la superiori, un grup ce urma să meargă spre apus. Norocul mi-a surâs, pentru că şi eu făceam parte din acel grup”.
Şi astfel, împreună cu alţi confraţi de-ai lui, nea Mitică ajunge aproape de oraşul italian Trieste, situat la graniţa cu Slovenia. Aici, lângă localitatea Mala Bukovica, era o fabrică de cărămidă, unde refugiaţii urmau să lucreze. Fabrica era amplasată la aproximativ 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până când, într-una din zile, un lucrător de la fabrică, şeful lor,  a venit şi le-a spus: „Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră!” Aşa au reuşit să scape şi au ajuns la Trieste. Italienii i-au primit civilizat, şi aici, pentru prima dată de când părăsise România, nea Mitică a auzit un salut omenesc, Bun venit!

„Pentru prietenul tău, pianistul!” – când o poartă deschide altă poartă

Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos, în căutare de lucru, până într-un sat numit Santa Croce.
La poarta unei case a zărit cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? „Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul, un om cumsecade, s-a interesat ce limbi vorbeşte nea Mitică, bucurându-se când acesta i-a răspuns, că se descurcă bine în franceză. S-au înţeles imediat, pentru că amândoi proprietarii, soţ şi soţie, medici de profesie, erau elveţieni de origine franceză. I-au dat de lucru pentru următoarele luni.
În acest timp, nea Mitică ţinea legătura cu prietenii români cu care se cunoscuse în lagărele sârbeşti. Le scria fiecăruia, pe unde se aflau, încercând să alunge starea de singurătate şi izolare, care era evidentă. Unii, invidioşi, începuseră să-l vorbească de rău, pentru că nu-şi explicau de unde are el bani de timbre, ba mai mult, îl bănuiau de colaboraţionism cu comuniştii italieni. Circa 30% din italieni, la vremea aceea, erau comunişti. La Trieste se desfăşurau multe mitinguri de-ale lor, la care lua cuvântul, Toleatti, înflăcăratul conducător comunist. Italienii aveau o vorbă: „O poartă deschide altă poartă”. Se poate ca prietenii lui să-l fi bănuit tocmai pornind de la această butadă foarte cunoscută şi uzitată de italieni. Acesta a fost momentul în care nea Mitică a vrut să le demonstreze cu ce se ocupă şi l-a invitat pe unul dintre ei la familia la care lucra.
13 kilometri l-a dus pe jos pe Anton Ştefănescu, când acesta a răspuns invitaţiei sale. Era profesor de pian, băiat de treabă, de altfel. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat imediat un pian, aşezat cuminte în colţul camerei de zi… L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin, şi primind încuviinţarea acestuia s-a aşezat în faţa pianului, plimbându-şi apoi armonios, degetele pe clape. După primele acorduri s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost atât de plăcut impresionaţi de talentul şi priceperea pianistului, încât, ceva mai târziu, au strecurat în mâna lui Mitică Sinu un plic, cu menţiunea: „pentru prietenul tău, pianistul”.
Când i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : „Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi, uite, cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat…” Atunci, zâmbindu-i complice, Ştefănescu, ca o subtilă formă de argumentare, i-a spus povestea unui pictor, pe care-l întrebase un admirator al tablourilor sale: „Cât timp ai lucrat la acest tablou?” „Trei ore”, răspunsese pictorul. „Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult?” – se mirase contrariat, potenţialul cumparător. „Da, am lucrat trei ore şi viaţa mea toată”, venise răpunsul pictorului… Adevărata artă, aceea în care artistul îşi pune tot sufletul, are întotdeauna o valoare incomensurabilă…

Cinecitta – Torino – Paris

Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţiunea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când se apropia plecarea trenului din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor de la Napoli spre Australia şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare, unde a stat o zi. Încă de pe timpul lui Napoleon, francezii aveau o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a hotărât pentru Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui. Dar mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi va ajunge la Montreal.

Viză de studii

Te puteai înscrie, îmi spune nea Mitică, pentru orice ţară, în afară de Statele Unite, pentru că acolo nu mai erau locuri, emigraseră vreo 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii care ajunseseră în Italia, au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa etc. Francezii condiţionau viza, de înscrierea pentru studii: „Dacă vii la studii, îţi dăm viză”, era sloganul pe care-l auzeai dacă optai pentru Franţa.
Unii, mai inventivi, îşi fabricaseră acte false, folosindu-se de ştampile confecţionate din cartofi şi cerneală şi reuşiseră să plece unde voiau. A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot în acest mod, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba: „Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”; probabil inspiraţi de proverbul românesc: „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea”.
La un moment dat, nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămâne doar nostalgia vremurilor stinse… I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe sine, care a răzbit şi a depăşit cu fruntea sus obstacolele ce i s-au ridicat în cale. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte şi alte amintiri, de demult…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. III – de Octavian D. CURPAŞ)

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 9459

Ultimele Comentarii