3 Apr
2012

Grădinile suspendate ale exilului românesc

“Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică.” Ceea ce distanţează această carte de proza contemporanilor ei este o anume concreteţe a sentimentalismului romantic dar şi o radiografie a emoţiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degrabă din “amintirile unui timp demult trecut”. Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpaş, este un posedat al comuncării ridicînd întîmplările unui om, “Dumitru Sinu” – în speţă, la rang de mitologie existenţială chiar şi atunci cînd “răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine”. Autorul volumului de faţă, dă dovadă, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz şi o judecată limpede, plină de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directă cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric şi social… “Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.”

Lectura “Exilului românesc la mijloc de secol XX” , chiar luată şi izolat, dezvăluie o carte singulară, plină de insolit, uimitoare la tot pasul, o proză pe alocuri neaşteptat de modernă, pe alocuri desuetă dar plină de preţiozitate şi naturaleţe, de manierism şi prospeţime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pură , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului şi implicit a personajului său central, în jurul căruia gravitează celelalte figuri auxiliare, fără a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevărul prim şi ultim, în sine şi pentru sine al lui Octavian Curpaş. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlăuntrul fiecăruia dintre noi este mai mult decît binevenită în această perioadă de schimbări şi provocări.

“O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…”

El are capacitatea unică de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obişnuitului şi de a da grai acestor revelaţii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toţi cei care le ascultă.

“Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor.”

Meşteşugită din materialul rezistent al originalului nea Mitică, “neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.”, proza lui Octavian Curpaş, cum chiar autorul subliniază, este “o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă” menită să salveze din sorbul timpului, prin care supuşi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanţa, sinele, eul. Aşadar “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” dezvăluie sensurile cele mai tulburătoare şi farmecă prin memoriile lui nea Mitică, ce au întrucîtva rol de potenţare a sentimentelor, în pofida tuturor adversităţilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaşte imobilitatea, în care – după Wolf din “Iarba roşie” – nu există, niciodată şi nicăieri, o ordine ideală. Şi ştie mai multe decît spune. Iar scenariul continuă într-un amestec de paradoxuri tradiţionaliste şi zel etnografic, între oglinzi care multiplică imaginea lui nea Mitică – la infinit – prin “relatarea evenimentelor trecutului său” cu variaţiuni ludice dar şi “subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă.”

Iată, aşadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru că chiar nea Mitică spune undeva spre finalul cărţii de faţă “„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţăm câte ceva”, ca într-un ritual tainic, aş spune eu.

O stranie complicitate literară funcţionează între acest Dumitru Sinu şi autor, cel care-i pune în seamă toată cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realităţii, elementul în care latentă, se află sugestia literară şi simbolul artistic, aşa încît circumstanţele reţinute de acesta în “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” să destăinuie motivul admiraţiei într-un pasaj ce merită cu prisosinţă a fi reţinut…

“Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese … avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.

„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume … Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei … ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

Aşadar , Octavian Curpaş a reuşit un nou pariu cu lucrarea de faţă, de această dată depăşind orice previziuni prin însuşi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrată şi integratoare la diverse nivele/etaje semantice şi stilistice. E un fel de Babel românesc în burta căruia intră, ca într-o arcă a lui Noe toate “obiectele” realului, amintirile şi personajele omologate pînă în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Şi-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e ştiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostază “nimic din ceea ce este scris, nu-mi este străin” astfel încît toate capitolele volumului de faţă nefăcînd altceva decît să indice predilecţia pentru o anume substanţă a conţinutului situată într-o perspectivă amplă, esenţialmente de cunoaştere, a personajului central, asumată nicicum altfel decît individual.

Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei cărţi muşcate de idei stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă biografie interioară, singura care oferă o cheie adevărată de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale mişcărilor sufleteşti de sine stătătoare şi de aici poate şi întrebarea: în ce măsură cuvintele sculptează şi ordonează lucrurile? Însă prin ludicul gratuit al permutărilor prozatorul Octavian Curpaş acordă lui Dumitru Sinu – personajul centralis al volumului în cauză- trecerea prin amintiri, graţie ingeniozităţii punctului de fugă necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivaţii clare de cunoaştere şi nostalgie definitivă.

Prin urmare “Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un fel de Georges Rouault în ulei…faţă de care şi Carppacio s-ar simţi, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însuşi alb.

Luminiţa Cristina Petcu

Conferenţiar universitar, Bucureşti

18 februarie 2012

3 Apr
2012

“Vreau o altă lume” de Victorița Duțu – Poezie creștina despre veșnicie, dragoste și smerenie

 

                  

                      Motto:

                                “Era El si zbura impreuna cu tine.”

Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”

Sa te privesti in inima

Poeta si prozatoarea Victorița Duțu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani.

Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

Despre aceasta pasiune, Victorita Dutu afirma: “Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : ”sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.”

De altfel, in opinia ei, toate realizarile sale de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si reflecta curatia oamenilor care au contribuit la aceste impliniri. Constienta ca de una singura nu ar fi putut sa faca nimic, Victorita Dutu spune ca fiecare realizare a sa este extraordinar de importanta, pentru ca a fost colosala la momentul in care a venit. Dincolo de toate insa, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o da Dumnezeu de a merge inainte, orice ar fi.

 

 

“Vreau o alta lume”

 

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.”

In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

Cel pe Care eu Il caut 

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.

In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

“Tu, cu bratele intinse spre mine”

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”, asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

Ca eu sa Te pot vedea

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?“, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

“Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.”

Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”

Ziua cea mare

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

“Doamne, Tu esti !”

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

Dumnezeu inca ne mai asteapta

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spǎla ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

 

2 Apr
2012

Preotul GHEORGHE TATU din Sebeşul de Sus – Temniţa pentru spovedanie!

Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticalosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge dupa gratii si petrece zece ani din viata în temnitele comuniste, în timp ce famila sa suporta consecintele.

Informatiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestarii sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, Sibiu a fost arestat si condamnat pentru ca a spovedit persoane urmarite de securitate! – scrie în dreptul numelui sau, în listele cuprinzând preotii arestati în acea perioada.

Lipsa de dovezi, desi atitudinea si actiunile preotului fusesera, fara îndoiala, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzatii.

Drama familiei Tatu din Sebesul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (casatorita Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilaria si tineretea sa, la Sebesul de Sus, si nu numai. Ea a fost recent în vizita la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitica a plecat din tara si nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu multi ani în urma, în satul copilariei lor.

Doar patina timpului si-a lasat amprenta asupra celor doi, aflati astazi la vârsta senectutii, lasându-le însa la fel de vii, amintirile.

Drama preotului Gheorghe Tatu – detinut politic!

Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei sapte copii ai lui Ion Tatu, multi ani primar în Sebesul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din muntii Fagaras, la data de 1 aprilie 1909. Scoala primara o face în satul natal, iar apoi urmeaza cursurile Scolii Pedagogice din Sibiu. Îsi continua studiile tot la Sibiu, si în anul 1932 absolva cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului.
Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu este cea mai veche institutie de acest gen din tara. Înfiintata în 1786, ca Scoala Teologica, reorganizata sub conducerea lui Gheorghe Lazar, în 1811, functioneaza neîntrerupt pâna astazi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele doua scoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregatit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componenta a Universitatii din Sibiu.
În anul 1933, Gheorghe Tatu se casatoreste cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Nascuta în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, dupa care urmeaza cursurile Scolii Normale din Cluj. Dupa casatorie, îsi urmeaza sotul care slujeste ca preot în Sebesul de Sus si lucreaza aici ca învatatoare.
Era o moda a vremii ca tinerii preoti sa se însoteasca cu învatatoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în traditia satului românesc: o combinatie fericita, scoala si biserica facusera dintotdeauna casa buna împreuna! Nea Mitica Sinu si-a adus aminte, la un moment dat, de sarbatoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toti copiii de la scoala, în frunte cu învatatorul Stoia, parintele Tatu si doamna preoteasa, mergeau în dimineata Floriilor în afara satului, ca apoi sa revina pe ulitele lui, frumos încolonati, cu cei doi barbati în fata si doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emotionanta, purtând ramuri de salcie în mâini, si cântând pricesne specifice Floriilor.
La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetite dragalase, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeste în 1937 când se naste primul baiat, Septimiu Bujor Tatu si mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poarta numele tatalui, Gheorghe, si este rasfatatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu ca celui mic, toata familia îi spunea Puiu!
În ciuda greutatilor inerente aparute pe vreme de razboi, familia preotului Tatu era fericita si privea cu încredere spre timpuri mai bune.
Regimul comunist proaspat instaurat era în plina ascensiune. Însa încet, încet a început sa-si arate dintii de fiara, manifestându-si influenta nefasta în toate mediile sociale. Se produsese o adevarata rasturnare a valorilor si începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii si a celor care nu rezonau cu ideologia comunista. Nemultumirile se înmulteau vizibil si lupta rezistentei anticomuniste se intensificase.
Injustitiile practicate de un sistem ticalosit, aflat în distonanta cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea  comunismului ateist, îl determina pe Gheorghe Tatu sa se ralieze miscarii anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenta preotului si totodata, precautia, îl ajuta sa se strecoare prin filtrul securitatii, care nu-i gaseste motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securitatii nu aveai cum sa scapi, motivele arestarii sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat si condamnat pentru spovedirea persoanelor urmarite de securitate! Ce hilar!
Comunismul instaurat în Europa primei jumatati a secolului XX s-a napustit ca o fiara asupra oricaror forme de credinta care nu urmau doctrina comunista, în tarile care i-au cazut victima, printre care si în România. Conflictele între laicii orbiti de comunism si biserica, pe fondul permanentelor framântari generate de actiunile rezistentei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentantilor bisericii doua posibilitati: fie mentinerea si sustinerea ideilor lor, purtând manifestul rosu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunisti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însa si-a purtat crucea în spiritul acelorasi idei, razbatând prin jungla comunista si ramânând fidel convingerilor sale.
Un complet de judecata de la Tribunalul Brasov îl judeca si-l condamna la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detentie Gheorghe Tatu, numai el si Dumnezeu au stiut! Conditiile din închisori si ororile unui regim draconic din interiorul lor au facut multe victime. Scapa cine poate sau cine rezista! Dupa aproape zece ani de perindare prin temnitele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia si  Periprava, este eliberat în toamna anului 1962.
Arestarea preotului Tatu a avut o puternica rezonanta în rândurile enoriasilor sai. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale si în primul rând un om cu suflet mare.
“Nu pot decât de bine sa-mi amintesc de popa Tatu –  spune nea Mitica – nimeni nu avea o vorba rea de spus de el si de doamna Eudochia. Nu exista satean care sa fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul sau, sa nu-l primeasca! Era trup si suflet pentru obstea sateasca, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasa le învata pe fete lucru manual, gospodarie si multe lucruri folositoare în viata. Era o femeie de exceptie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus razboiul de tesut la scoala ca sa le învete pe fete sa teasa. Ieseau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, niste lucrusoare minunate, de la prosoape cu motive nationale, la tot felul de covorase si perdele, pe care le vindeau, iar cu banutii adunati erau cumparate diverse materiale si lucruri trebuincioase scolii”.
Imediat dupa arestarea preotului, sotia sa este data afara din învatamânt, constituind un pericol si în acelasi timp, un exemplu negativ pentru elevii sai, însa doar în conceptia comunistilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciata si o dascalita desavârsita pentru comunitatea din Sebesul de Sus.
Ramasa fara loc de munca, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îsi ia copiii si se muta la Avrig, în satul sau natal.
Dupa ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucreaza pe unde poate pentru a-si câstiga existenta si a-si întretine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început si-a gasit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârsa, pâna când a reusit sa obtina reabilitarea si revenirea în rândurile preotimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent si demn, a reusit sa obtina o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.
Doamna preoteasa s-a angajat ca si contabila la o fabrica de sticla, unde a lucrat pâna la vârsta de pensionare.
Parintele Gheorghe Tatu s-a stins din viata la data de 15 iulie 1975 si a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu si-a urmat sotul dupa multi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântata alaturi de sotul ei si lasând în urma imaginea unei femei admirabile.
Dar copiii preotului au suportat consecintele convingerilor si actiunilor anticomuniste ale tatalui lor. Rând pe rând, toti trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesionala.

“Greselile” parintilor… necazurile copiilor!

Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studenta în anul I la matematica, la Cluj, iar baietii erau minori. Dosarul penal al tatalui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculata din facultate însa, printr-un noroc fantastic, reuseste sa ajunga la rectorul Universitatii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume stralucit al chimiei românesti. Doina Tatu a gasit întelegere si sprijin din partea Ralucai Ripan, reusind sa-si termine studiile începute la Facultatea de Matematica clujeana. Era o studenta buna si nu era responsabila de convingerile politice ale parintelui sau.
Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminenta personalitate a scolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria institutiilor de învatamânt superior din România, ctitor, si primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poarta numele.
Nici baietii familiei Tatu n-au fost scutiti de repercursiunile actiunilor tatalui lor, resimtindu-le mai ales, dupa terminarea liceului.
S-au înscris amândoi la facultatea de medicina umana, de unde au fost ulterior exmatriculati, datorita originii nesanatoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tata anticomunist, dusman al partidului…
Dar au perseverat, nu s-au dat batuti si s-au înscris la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care au absolvit-o.
Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judetul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieste si astazi, în casa parinteasca.
Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat si a locuit multi ani la Sfântu Gheorghe, în judetul Covasna.  Acum însa, la pensie, s-a mutat si el la Avrig, în casa bunicilor sai, care este lânga casa lui Bujor.
“Doar eu nu sunt acasa, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fratii mei, locuiesc la Sibiu”.

Matematica e ca o fata frumoasa…

“Îmi amintesc cu drag  de parintele Tatu, de doamna învatatoare  Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a maritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odata nea Mitica.
Asa am aflat si eu, tocmai de la fata popii! Gratie sprijinului acordat de rectorul  Raluca Ripan, Doina Tatu termina facultatea si se casatoreste cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenti la Cluj. Unindu-si destinele, cei doi erau hotarâti sa-si întemeieze o familie si sa se bucure împreuna de viata.
De profesie inginer chimist, sotul Doinei obtine un loc de munca la Combinatul Chimic din Fagaras si în 1956, cei doi tineri se muta aici. Doina va lucra ca profesor de matematica  în cadrul Liceului Radu Negru.
Acest liceu, astazi cunoscut sub numele de Colegiul National “Radu Negru”, este cea mai veche institutie de învatamânt secundar din Tara Fagarasului, fondata la 13 septembrie 1869, de catre carturarul transilvanean Ion Codru Dragusanu, care îi da si numele  “Radu Negru”. Demni de numele si prestigiul colegiului sunt si cei care au deslusit tainele cunoasterii pe bancile sale. Este suficient sa-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet si eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum si alte nume stralucite ale culturii si stiintei românesti, ca sa evidentiem valoarea educativa a institutiei.
“Matematica e ca o fata frumoasa – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, daca esti atent cu ea, atunci te place. Daca doua zile o neglijezi, îti întoarce spatele. Totodata, matematica formeaza caractere!”
Accentuând faptul ca fagarasenii erau oameni isteti si ambitiosi, carora le placea cartea, Doina Nicula mi-a spus ca este mândra de generatiile care i-au trecut prin mâna. Unii dintre elevii sai au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre acestia se numara si Laurentiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.
Sotii Nicula au fost apreciati în colectivele în care au lucrat si multumiti de rezultatele muncii lor, fiecare facându-si meseria cu pasiune si daruire. Doina, un priceput profesor de matematica, Emilian un inginer chimist specializat si în operatiunile de export – ceea ce i-a deschis portile spre lume. A fost în multe tari ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns si în El Salvador, America de Sud, a calatorit foarte mult în interes de serviciu.
S-au bucurat de viata, si-au petrecut concediile departe de casa, la mare sau la munte. Preferau însa muntele!
Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani dupa ce Emilian se pensionase de boala (1987). Din pacate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viata. Sotii Nicula au avut o casnicie fericita, s-au respectat si s-au iubit timp de 47 de ani, si-au fost aproape si la bucurie si la necaz. Vorbindu-mi de sotul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de lauda la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tata desavârsit, un sot iubitor, un om cult, corect, vesel si în plus stia sa cânte foarte frumos”.
Produsul dragostei lor este un baiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în orasul Spa. Este casatorit cu o fosta colega, tot  Doina o cheama, ca pe mama lui. I-au daruit Doinei si lui Emilian Nicula o nepoata, pe Alexandra, absolventa de  facultate la Bruxelles, în prezent masteranda, tot în capitala europeana.
Chiar daca s-au stabilit în Belgia, Horea si Doina Nicula viziteaza destul de des România. Si mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce parere are despre Belgia. “Este ca o gradina civilizata – raspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicosi, prietenosi, civilizati. Ma simt foarte bine când merg acolo”.
Doina Nicula a învatat engleza si franceza la nivel de conversatie. Poliglotul familiei era însa sotul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana si spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a  mostenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbata pentru limbile straine. Vorbeste perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeste în Flandra si zona Bruxelles),  engleza si italiana”.
Cu toata drama petrecuta în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus în vremurile tulburi de dupa venirea regimului comunist la conducerea României, iata ca urmasii lui, au reusit sa depaseasca stavilele ridicate în calea lor si nu si-au facut parintele de râs: au devenit buni profesionisti si au ramas, precum parintii lor, oameni de omenie.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

2 Apr
2012

SEBEŞUL DE SUS – mit „Onkel Mitică” durchs Land der Erinnerungen

 

Motto:

„Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang.  Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.”

                                Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”

 

            63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebeşul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebeş in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet  lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute

            Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitică” lange Zeit unterhalten.  Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.

            Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”

            In Sebeşul de Sus gab es keine Siebenbürger Sachsen und auch keine Ungarn. Die Härte des Lebens am Fuße der Karpaten hielt viele davon ab, sich in der Gegend niederzulassen. Nichtdestotrotz weist die Bauart der Häuser einen gewissen Einfluss des deutschen architektonischen Stils auf. In Talmesch (rumänisch Tălmaciu) – ein naheliegender, größerer Ort – gab es jede Menge Sachsen. Für einige hatte Onkel Mitică´s Vater ein paar Häuser errichtet. Zusammen mit seinem Bruder, Ion Sinu hatte er auch das Kulturheim im eigenen Dorf gebaut. Die Dachziegel kamen aus der kleinen Ziegelfabrik, die von seinem Großvater mütterlichereits, Ion Stănilă, genannt Der Ziegler, betrieben wurde.

             Onkel Niculiţă, der väterliche Großvater war genau das Gegenteil seines mütterlichen Opas: weise und großzügig schenkte er allen Leuten seine Achtung und half  gern vielen Mittbürgern in Not. „Sogar die Sachsen hoben ihren Hut vor ihm”. Onkel Niculiţă´s Ehefrau kam aus Talmesch, eine geborene Ritivoi. Sie stammte aus derselben Familie wie Ion Ritivoi, der, laut Mitică, wahrscheinlich der fleißigste Mensch der Welt war. Auch dieser hatte einige Jahre im Ausland verbracht um Geld für seine Familie zu verdienen, kehrte jedoch irgendwann zurück. Die Familie Ritovoi besaß ein besonders großes Haus in Talmesch, welches später nationalisiert  und in ein Schulinternat umgewandelt wurde.

            Um dieselbe Zeit war Sebeşul de Sus eine selbständige Gemeinde, geführt von einem Bürgermeister, der als Birău bezeichnet wurde; sein Stellvertretender war ein Pristav, heute würde man Vize dazu sagen. Für die ungestörte nächtliche Ruhe sorgte ein Boactăr, wärend die Wache über die Felder von einem Vornic übernommen wurde. Der Pârgar war  zuständig für die Überbringung der Nachrichten; er übte sein Metier mit Hilfe einer Trommel, aus dessen Schläge jeder Versammlung auf dem Dorfplatz voraus gingen. Für die Niederkunft, zum Zähne ziehen und um Krankheiten zu besprechen gab es die Hebamme (rumänisch Moaşa). Man verfügte sogar über einen eigenen Purcar (Schweinezüchter) und einen Căprar, der auf die Ziegen aufpasste (Capra heißt auf rumänisch Ziege)!

   Der Bürgermeister war der führende „Haushälter” im Dorf. Onkel Mitică Sinu erwähnte einen Ioan Manduc, der das Amt des Bürgermeisters 30 Jahre lang ausgeübt haben soll. Er war einer der meistgeachteten Bürgermeister der Gegend. Mit tadellosem Organisationstalent hatte er eine Menge Wissen von den siebenbürger Sachsen übernommen und konnte die Dorfbewohner wunderbar motivieren. „Er schämte sich nicht zuzugeben, dass er die Kunst des Haushaltens bei den Sachsen gelernt hatte” – erzählt der 56 jährige Marius Traian Dumitru aus Hermannstadt, Manduc´s Enkel.

Der gemeinschaftliche Boden wurde mit Hingabe und Ernsthaftigkeit sorgfältig verwaltet. Alle lebten in Frieden miteinander und bearbeiteten gemeinsam den kargen Boden, unter nicht gerade günstigen klimatischen Bedingungen. Sie züchteten Vieh, aber sie waren auch gute Handwerker. Die Varniţă (rum. Var bedeutet Kalk) erzeugte den nötigen Kalk für die Wände und Maurerarbeiten. Dazu verfügten sie noch über die bereits erwähnte Ziegelfabrik des Großvaters, dann  das Mahlwerk (rum. Piua), dessen Aufgabe sowohl das Getreidemahlen wie auch die Ölgewinnung war. In der Wachswerkstatt  wurde Bienenwachs geschmolzen und zu Kerzen verarbeitet. Das steinerne Mühlrad  diente der Erzeugung von Essig und Apfelsaft. Auf ewig den alten Traditionen des Hermannstädter Randgebiets getreu, fehlte es ihnen an nichts Überlebenswichtigem!

Nachdem die Kommunisten die Staatsmacht an sich gerissen hatten, galt der Ort nicht mehr als eigenständige Gemeinde; er wurde als einfaches Dorf in die benachbarte Gemeinde Racoviţă eingegliedert. Nun  hatten die Sebeşer keinen eigenen Bürgermeister mehr und mussten für jedes klitzekleine Verwaltungspapier einen Ausflug in der Nachbarschaft auf sich nehmen.

Die Bewohner dieser zwei Dörfer – Sebeş und Racoviţă – hatten ohnehin kein gutes Verhältnis miteinander. Schon seit ungewisser Zeit herrschte dicke Luft, angeblich aufgrund einiger Taten der Racoviceni, die  jedoch im Laufe der Jahre von Allen vergessen wurden. Laut Onkel Mitică „waren die Racoviceni für uns so etwas wie die Russen für die Rumänen. Sie kamen, holzten den Wald ab, nahmen die Steine aus dem Flussbett und fuhren dann wieder weg!”

Da gibt es noch eine alte Geschichte, an die sich Onkel Mitică erinnert. Opa Niculiţă hatte ihm von einer Frau erzählt, die die Ohrläppchen ihrer Tochter durchbohren ließ, um ihr Ohrringe anzustecken. Üblicherweise zog man einen seidenen Faden durch die Löcher, um zu verhindern dass diese sich wieder schlossen; man hing auch einen kleinen Wachsklumpen daran, um sie zu beschweren. Da aber die genannte Frau gerade in diesem Augenblick kein Wachs zur Hand hatte, nahm sie einfach ein Stück Polenta. Die Racoviceni dachten sich ein spöttisches Lied dazu aus, sehr zum Leidwesen der Sebeşeni : Iese Buha din colibă / Cu cercei de mămăligă… („Kriecht die Eule aus dem Nestchen/ Mit Polenta an den Läppchen…”). In Sachen Humor ist der Folklore unübertroffen! Ob fröhlich oder traurig, für ein Gedicht waren sich den Leute nie zu schade.

Wann immer er mit dem Dorfleben anfängt, streut Onkel Mitică eine bunte Mischung lokaler Sprüche und ehemaliger Redewendungen ins Gespräch ein. Auch die Bräuche und Traditionen kommen nicht zu kurz. Als wahre Speicher unserer spirituellen Identität werden sie wohl von keinem von uns  jemals vergessen werden.

Volksfeste und -bräuche aus Sebeşul de Sus

Als begeisterte Anhänger volkstümlicher Bräuche, die in dieser Gegend Rumäniens durchaus verbreitet waren, hielten die Bewohner von Sebeşul de Sus große Stücke auf das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren. Möglicherweise trug auch die Abgeschiedenheit dieses schwer auffindbaren Ortes, verborgen im Schoße des majestätischen Berges Suru (der Schimmel),  zur Erhaltung genannter Traditionen bei. Wie dem auch sei, Anfang des zwanzigsten Jahrhunderts war das Pflegen bestimmter Bräuche und Feste nach einem ganz bestimmten Muster eine Sselbstverständlichkeit.

 Wenngleich auch heute einige dieser Gepflogenheiten am Leben erhalten werden, die Pracht und Schönheit jener guten alten Zeiten, als Dumitru Sinu noch ein Kind war ist nicht mehr im gleichen Maße vorhanden.  Im Alter von 85 Jahren erinnert er sich noch mit großer Freude an die Volks- und Religionsfeste des damaligen Sebeş. Jedes einzelne davon wird von ihm vorgetragen, als ob er aus einem Buch vorlese. Das ganze lebendige Treiben erwacht geradezu bildlich vor seinen Augen.

   Palmsonntag

            „Unter Leitung unseres Popen (sein Name war Tatu), seiner Gattin, und unseres Lehrers Stoia bildeten wir Kinder am Palmsonntag eine Prozession. In den Händen zarte Ruten, aus Trauerweide geschnitten, gingen wir zum Dorfeingang; der Pope und der Lehrer führten die Kolonne an, die Frau des Popen kam hinterher. Wir sangen: Sehet, die wärmenden Tage/ folgen dem eisigen Sturm./ Die Sonne des Palsonntags komme/ der Palmsonntag strahle darum./ Die Lerchen erfüllen den Himmel/ und Jesus mit seinem Gefolge/ bringt Liebe und Sanftmut vorbei./ Durch sein Gewand auf dem Boden/ den wahren Weg kündigt er an. Am frühen Morgen des Palmsonntags, um 6 Uhr, ging Popa Tatu in die Kirche und richtete an die heilige Maria ein eigens dafür gedachtes Gebet um die Vergebung aller Sünden der Dorfbewohner zu erreichen. Nach der heiligen Messe nahm jeder eine heilige Weidenrute mit nach Hause. Es galt als Vorschrift, dass man am Palmsonntag unter anderen auch Fisch zu Mittag essen musste.

            Vor Ostern, während der heiligen Fastenzeit, gab es bestimmte Regeln, die beachtet werden mussten: gleich bei der Beichte brachte man  zwei oder vier Eier mit (besonders ältere Leute und Frauen taten das). In der Woche zwischen Palmsonntag und Ostern sammelte sich das ganze Dorf täglich in der Kirche, jeder musste in die Beichte gehen und jeder bekam die heilige Weihe. Die Karwoche, war als Reinigungswoche der Ordnung gewidmet. Ähnlich einer schönen Frau, putzte sich die Kirche heraus und schmückte sich mit den schönsten Kleidern, um Ostern entgegen zu schauen. Dasselbe galt für jedes einzelne Haus im Dorf.  Am Gründonnerstag wurde die heilige Messe der 12 Evangelien abgehalten. Speziell am Karfreitag war das Fasten extrem streng. Auf diese Weise, innerlich und äußerlich gereinigt, erwartete die Sebeşer das Fest der Wiedergeburt.

   Das heilige Osterfest

Wer einmal die Nacht der Wiedergeburt in Sebeş erlebt hat, konnte das niemals vergessen: schon außerhalb des Dorfes vernahm man das Glockenläuten und das rhythmische, rituelle Schlagen der Toaca (eine Art Holzbrett, ein Aufruf zur Aufmerksamkeit). Mit donnernder Stimme rief der Pope: Ihr Herren, öffnet die Tore des Himmels und lasset Seine Heilige Hoheit eintreten! Gefolgt von Kommt und nehmt Euch das Licht!  Nachdem er den Altar erreichte, wand er sich zur Gemeinde:  Freut Euch alle, die Ihr gefastet habt und auch die, die es nicht haben! Dann ging jeder mit seinem Kelch nach vorne, nahm sich vom heiligen, im Wein getränktes Wafer etwas mit, deckte es mit einem sauberen, handbestickten Tuch ab und trug es nach Hause…

Währenddessen sangen der Chor und die Gemeinde Christus ist aufgewacht! Onkel Mitică erinnert sich an ein paar unglaublich schöne Stimmen aus seinem Dorf, die von Vasile Nicula oder die des Vasile Bădilă.

Der Frühling brachte immer das Fest des Heiligen Gheorghe mit sich. Da sammelten sich die noch ledigen Söhne des Dorfes und flochten Kronen aus Tannenzweigen. Diese hängten sie an die Tore der Häuser, wo Mädchen wohnten, die gerade mit dem Schulabschluss fertig waren. Dies war ein Zeichen: sie planten, am Abend nochmal vorbeizukommen, um die Mädchen mit Wasser zu bespritzen (verspricht Reichtum im Leben).

Es folgten die Pfingsten. Zu dieser Gelegenheit hielt man im Anschluss an die übliche Sonntagsmesse eine zusätzliche Predigt. Darin bat man um eine heile Rückkehr der Hirten und Schafsherden aus den Bergen. Zwischen Ostern und Pfingsten feierte man das Fest des Maßes. Hiermit verabschiedete man sich feierlich von den Schafherden, die  von nun an zu den Almen in den Bergen getrieben wurden. Auch wurde mit jedem Schafbesitzer die genaue Menge an Milch abgemessen, die ihm weiterhin im Herbst zustehen würde. Die Berge und die ganzen Täler der Umgebung hallten, wenn der große Tisch festlich gedeckt war und die  anmutigen Tänzer eifrig ihre Schritte vorführten! „Wie könnte man nur so etwas jemals vergessen?”, fragt mich Onkel Mitică und lächelt.

                                                            Weihnachten

   „Zu Weihnachten waren wir Kinder und Jugendliche die glücklichsten von Allen”, erzählt Dumitru Sinu. Am Weihnachtsabend versammelten wir uns am Dorfeingang und übten schon die Weihnachtslieder. Diejenigen, die im unteren Teil des Dorfes wohnten, übernachteten bei Gheorghe oder bei Dumitru.  Die „Mittleren” quartierten sich bei Vasile oder Aurel ein, und die aus dem oberen Teil bei Bucurenciu. Pro Haus sammelten sich etwa zehn bis fünfzehn Kinder.

Um vier Uhr in der Früh, am Weihnachtstag, band jeder seine Stofftasche an einem Stock, schulterte sie und ging aus dem Haus, um an den Türen der Dorfbewohner die Geburt Christi anzukündigen. Jeder tat sein Bestes und sang nach Kräften Deine Geburt, Jesus Christ  oder Heilige Maria, Du Unbefleckte, denn wir wussten dass die Mühe sich lohnen würde: man gab uns Äpfel – genannt Roşcove (die Rötlichen), Birnen und Nüsse,

2-3 Stück Würfelzucker, Trockenobst. Manch einer gab uns sogar 2-3 Heller. Wir wussten, dass es sich sowohl bei Toma Tomiţii, wie auch bei den Maniocs nicht lohnte vorbeizuschauen, denn entweder hielten sie ihre Tore verschlossen, oder gaben uns bloß ein Stück Kohle.

Wenn wir mit Singen fertig waren, ging einer von uns ins Haus und grüßte artig. Sobald alle Häuser aus unserm „Revier“ fertig abgeklappert waren, machten wir uns auf dem Weg nach Hause. Du hättest uns sehen sollen, wie wir beim Geschenke auspacken jubelten! Außer uns vor Freude steckten wir die ganze Familie an; die freute sich mit, sozusagen über unsere Freude.”

Ähnlich wie vielerorts in Siebenbürgen (rumänisch Transilvania) gingen am Weihnachtsabend die heiratsfähigen Jugendlichen von Tür zu Tür und sangen ihre Weihnachtslieder. Die Gastgeber bereiteten für sie ein geflochtenes Rosinenbrot, geräucherte Würste und Katenschinken vor. Manchmal gaben sie ihnen auch Geld. Wenn Mädchen im Haus wohnten spielte die Musik ein paar Tanzlieder extra dazu und man blieb halt ein bisschen länger. Die üblichsten Weihnachtslieder waren der Viflaimul und der Irod.

Die Jugendbande traf sich in den Weihnachtstagen in einem der größeren Häuser, aß und trank von den geschenkten Vorräten und feierte mit Gesang und Tanz die ganze Zeit über. Oft wurde die Nacht zum Tage gemacht. Die Gruppe wurde von einem eigenen Birău und Pristav geführt, die für die Organisation zuständig waren. Der Wein kam aus der Târnave Gegend (auf  Deutsch Scharosch), die Lebensmittel aus dem Dorf. Die Mädchen bereiteten das Essen vor. So konnten die Jungen beobachten, welche von den Mädels sich am besten als Braut eignete. Jeder junge Mann hatte drei Holzspieße mit seinem Namen drauf. Einer davon war für Schnaps, der andere für Wein und der dritte für Bier. Mit Strichen auf den Spießen hielt man die Rechnung fest. Erst später, zum Heiligen Johann  bezahlten sie für den Verzehr…

            „Die Weihnachtsstimmung, die einmalige Atmosphäre die um diese Zeit das Dorf Sebeşul de Sus umgab, all diese Bräuche und Traditionen, alleine der Geruch nach Sarmale (Krautwickel), Räucher- oder Leberwurst,  sowie die Aromen des hausgebackenen Kuchens, all dies sind Sachen die ich niemals vergessen werde“ – erzählt Onkel Mitică.

            Er hat mir noch vieles über das Dorf mitgeteilt, doch ich bin sicher, dass es noch jede Menge Dinge gibt, die erwähnenswert wären. Er weckte bei mir die Neugier. Ich begann mich für Sebeşul de Sus zu interessieren und hoffte auf eine Begegnung mit dem rumänischen Dorf von heute, mitten im dritten Millennium. Mich reizte der Vergleich mit Onkel Mitică´s Erinnerungen. Dumitru Sinu schien ein seltener Zeitgenosse aus dem letzten Jahrhundert zu sein, dessen Spuren ich unbedingt erkunden musste.

   Sebeşul de Sus heute – mitten im Sommer 2011

             Ich konnte der Versuchung nicht widerstehen, das Dorf Sebeşul de Sus näher kennenzulernen. Die Reise in Mitică Sinu´s Heimatdorf blieb keineswegs ein Traum von mir, wenngleich ich nicht persönlich dahin reisen konnte, sondern ein befreundeter Reporter. Es war der Sommer 2011.

            Sebeşul de Sus ist nicht nur ein ruhiger Ort auf Erden, sondern auch ein äußerst gastfreundlicher. Im reinsten Sinne ist es ein typisch rumänisches Dorf, seit Ewigkeiten lediglich von Rumänen bewohnt. Es gab hier praktisch keine Einflüsse von außen, keinerlei Wirkung anderer Kulturen und Volksgruppen, die in Siebenbürgen durchaus zu Hause sind (insbesondere Deutsche, Ungaren, Szekler).

            Ende des Zweiten Weltkrieges gab es eine große Auswanderungswelle, die auch diesem Ort einen beträchtlichen Bevölkerungsschwund bescherte. Über ein Viertel der Dorfbewohner verließ das Land. Die Daheimgebliebenen verstanden es gut, die über Generationen vermittelte Lebensart weiter zu pflegen. Die Schönheit und Natürlichkeit des Lebens am Fuße des mächtigen Berges Suru wurde wie selbstverständlich geschätzt und erhalten, trotz aller wirtschaftlichen, sozialen und politischen Widrigkeiten, die Rumänien wie ein Fluch immer wieder heimsuchten. Sie überstanden die Nationalisierung, die Kollektivierung und die Genossenschaften. In den letzten 21 Jahren erlebten sie eine Form des Kapitalismus, die in Rumänien seltsame Blüten trägt, „ein Hurdu-Burdu-Kapitalismus“,  wie Iustina Cercel – eine verschmitzte Nachbarin – das Ganze spöttisch bezeichnet.

            Zwischen Friedhof, wo das Dorf beginnt und dem anderen Ende leben 312 Familien; dazu gesellen sich weitere 38, die am Wald zu Hause sind und etwa 20-25 Zigeunerfamilien, die ihre Häuser auf gekauften Grundstücken gebaut haben. Diese führen ihr eigenes, ungestörtes Leben und mischen sich nicht in den Angelegenheiten anderer Dorfbewohner ein.  Hauptsächlich beschäftigen sie sich mit Waldfrüchte- und Pilze sammeln, sowie mit dem Holvertrieb.

            Am oberen Ende des Dorfes, im Tal der Hebamme wurden einige moderne Villen errichtet. Nahe am Waldrand gelegen, in einer traumhaften Naturkulisse, dienen sie vielen reicheren Stadtleuten als Wochenendhäuser. Anwälte, Ärzte und Geschäftsleute fanden hier ein ruhiges Fleckchen Erde, vor den gezackten Gipfel der anmutigen Fogarascher Berge.

            Das Dorf verfügt über Wasser- und Gasleitungen, aber hier und da stehen in den Höfen immer noch die alten Brunnen. Sebeşul de Sus ist eine beliebte Adresse für Ferien auf dem Bauernhof (Agrotourismus).

   Sogar die Europäische Union hat einige der Projekte finanziell unterstützt. Insbesondere die neue Zugangsstraße, die das Dorf mit der Nationalstraße verbindet entspricht den höchsten europäischen Standards. Es besteht Hoffnung, dass die Erneuerung der Infrastruktur weiterhin andauern wird, dank EU-Unterstützung. Allerdings handelt es sich hierbei um einen sehr langwierigen und kostspieligen Prozess.

Sieben private Läden dienen der Versorgung vor Ort mit wichtigen Lebensmitteln. Dazu ein Motel, eine Terrasse und ein Restaurant. Es gibt sogar eine Nachtbar, die von den jüngeren Bewohnern gern angenommen wird.

             Das Kulturheim, neulich renoviert, weist immer noch Spuren des Baustils seines Erbauers, Ion Ţiglaru’, Onkel Mitică Sinu´s Großvater; das Dach ist mit Ziegeln aus seiner Manufaktur bedeckt.

   Ein Großteil der heutigen Sebeşer übt einen handwerklichen Beruf aus. Sie sind entweder Maler, Maurer oder Konstrukteure und führen somit die Tradition Ihrer Vorfahren weiter. Indem sie durch Ihre Arbeit Respekt und Achtung vor guten Leistungen und vor den anderen Menschen beweisen, bleiben sie der Tradition treu. Viele züchten auch Vieh; man kann in den Höfen Schafe, Ziegen, Pferde und Kühe erspähen. Von den früheren Ziegel-, und Ölbetrieben, sowie von der alten Mühle ist leider nichts mehr übrig. Auch die damit verbundenen Handwerke sind leider längst ausgestorben.

Viele Jugendliche arbeiten im Ausland, aber sie kehren zurück und bauen schöne Häuser, beziehungsweise renovieren die alten Gebäude. Lediglich diejenigen, die nach dem Zweiten Weltkrieg die Heimat verlassen haben sind nicht mehr zurückgekommen. Ab und zu besuchen sie noch das Dorf, doch das Wiedersehen reißt alte Wunden auf. Die Schmerzen, die ihnen durch den Kommunismus zugefügt wurden, können sie nie mehr vergessen.

Im kommenden Jahre steht ein besonders wichtiges Fest an: alle Bewohner des Dorfes, auch die die nicht mehr da wohnen, sind auf dem „Treff aller Dorfsöhnen“ eingeladen. Sandra, Onkel Mitică´s Tochter wird mit Sicherheit teilnehmen! Jährlich besucht sie das Eltern- und Großelternhaus. Obwohl sie selbst zu hundert Prozent Franzosen sind, lieben ihre Kinder die Schönheit dieses Ortes und die offene Art seiner Einwohner. Ihre Mutter hat es geschafft, ihnen die Liebe zur Heimat Ihres Großvaters erfolgreich zu vermitteln.

Im Laufe des Jahres 2011, noch vor dem sommerlichen Fest des Heiligen Ilie wurden in Sebeşul de Sus zehn Paare vermählt. Mit einem statistisch ermittelten Wert von elfeinhalb Hochzeiten im Jahr kann sich der Ort als jung bezeichnen. Die Sebeşer blicken zu Recht mit Optimismus in die Zukunft, denn das ist für rumänische Verhältnisse viel. Das Dorf verfügt über Kindergarten und Grundschule. Ab der fünften Klasse werden die Kinder per Schulbus ins den Nachbarort Racoviţă gefahren.

Die orthodoxe Kirche, die etwa 1000 Personen fasst, wurde neulich renoviert. Der Pope hütet Das Goldbuch, wo man die Namen aller Beteiligten an den Renovierungsarbeiten vermerkt hat. Auch Onkel Mitică Sinu ist mit einem recht großen Geldbetrag eingetragen: er hat die Innenmalereien finanziert.

Es gibt auch eine Monographie über das Dorf; der Autor, Dumitru Stănilă ist der Vater der Professorin Luciana Stănilă, eine Dorfstochter, die außerordentlich hohe akademische Ehren genießt. Sie ist Doktorin der Medizin und lehrt an der Medizin- und Pharmazieuniversität Iuliu Haţieganu  in Klausenburg (Cluj-Napoca).  Aufgewachsen ist sie in dem Haus gegenüber von Onkel Mitică´s Elternhaus und ist, genauso wie er, eine begeisterte Unterstützerin. Mit der Familie Sinu verbindet sie eine langjährige Freundschaft. Ihr Elternhaus wird von einer ärmeren Familie bewohnt.

   Die meisten Dorfbewohner, speziell die Älteren können sich gut an die Familie Sinu erinnern. Von den vier Brüdern lebt keiner mehr in Sebeş: Iosif  (genannt Sâvu) wohnt in Hermannstadt (Sibiu) und Onkel Mitică in den Vereinten Staaten. Die Brüder Ion und Nicolae sind beide verstorben. Nur noch einige fernere Verwandte sind in Sebeşul de Sus weiter ansässig.

            Wer mehr über Onkel Mitică´s Familie erfahren möchte, setzt sich in Verbindung mit dem ältesten Dorfbewohner, Vasile Ionaşcu, ehemaliger Kirchenschreiber (rum. Crâsnic),. Im hohen Alter von 96 Jahren lebt er zusammen mit seiner jüngeren Frau, einer 86-jährigen. Natürlich erinneren sich beide an Ihre Jugend und an die Sinu´s! Onkel Niculiţă und Tetea Ţiglaru’, sowie Onkel Mitică und seine Brüder gehörten damals zum Gesamtbild des Dorfes. Beide hoffen auf ein Wiedersehen mit Dumitru und Sâvu (Iosif) Sinu auf der großen Versammlung im nächsten Jahr!

            Vasile kriegt zwei Renten: eine von der Kirche und eine als Kriegsveteran. Seiner Meinung nach war alles immer gut; auch unter den Kommunisten und auch jetzt. Er hat mit dem Leben seinen Frieden geschlossen, ist weise und zufrieden geworden. Im Krieg hat er gekämpft und war vom Reichtum der damaligen Ukraine geradezu verblüfft, als dort die Hilfe aus Amerika antraf. Die rumänischen Kampfeinheiten waren den Deutschen auf der Spur und folgten ihnen weiter. So überquerte Vasile das Tatra-Gebirge und erreichte die Tschechoslowakei. Als der Krieg zu Ende ging, kehrte er zu Fuß nach Hause zurück… Die Geschichte seiner Heimkehr hört sich an wie eine endlose Geschichte voller Qualen. Ein Wunder, dass er dieses hohe Alter noch erreicht hat!

   Fräulein Iustina Cercel ist eine quirlige, sehr schlaue Bewohnerin des Dorfes.  Als ehemalige Buchfhalterin der Kooperative im nahe liegenden Ort Avrig (Freck) erhält sie heute, mit 76 Jahren eine angemessene Rente. Doch sie widmet sich auch dem Haushalt, hält zwei Ziegen und ein Pferd, arbeitet auf dem Feld und genießt am meisten das Heumachen im Sommer. Zusammen mit ihrem Bruder, Rusalim, bewohnt sie ein Haus aus dem Jahre 1935, gebaut in sächsischem Stil, das früher mal eine Bäckerei war. Beide erinnern sich gern an Onkel Mitică.

   In Sebeşul de Sus stehen viele Häuser verschlossen und verriegelt, denn ihre Besitzer sind im Ausland. Einige sind leer, mit den ganzen Erinnerungen darin gehortet. Sie warten auf ihre Herren, wer weiß wie lange…Andere werden noch von irgendeinem Familienmitglied bewohnt. Es sind Menschen, die älteren Menschen, die ihren Kindern nicht ins Ausland folgen wollten. Sie lassen sich nicht entwurzeln.

So geht es auch der Mutter von Ian Radu, einer der Sebeşer, die sich wie viele Andere in Detroit, Michigan niedergelassen hat. Ligia Podorean, aus Spanien und Dumitru Căpăţână aus den Vereinten Staaten haben vor kurzem das Dorf besucht und versprachen  Hilfe bei den Vorbereitungen für das Fest im Jahre 2012.

Die Höfe sind in Sebeşul de Sus generell groß. Sie bestehen meist aus zwei Gebäuden, dazwischen ein großes Tor, welches sich zum Innenhof öffnet. Die Höhe des Torbogens und die Breite der großzügig geschnittenen Höfe erlauben den Eintritt und das Wenden eines Pferde- oder Bullengespanns. Ganz hinten, am Ende des Hofes befinden sich die Scheunen, Ställe, Schuppen und der Garten.

Nicht weit weg vom Dorf befindet sich der Wasserfall Chiişoara, die Badestelle schlechthin, ein Ort an der mit Sicherheit auch Onkel Mitică als Kind gespielt hat. In zwei Kilometer Entfernung vom Dorfeingang findet man die Eisenbahnhaltestelle Sebeşul de Sus. Gleich dahinten fliesst der Alt (rum. Olt) und gleich 500 Meter weiter befindet sich einer der neuesten und modernsten Wasserkraftwerke des Landes. So ungefähr sieht es in und um Sebeşul de Sus im Sommer 2011 aus…

            Wenn es um seinen Heimatort geht, spricht Mitică Sinu viel vom einzigen Bruder der noch am Leben ist, Iosif.

Wer Kirchen baut, errichtet Herzburgen – Iosif Sinu

            Iosif Sinu wurde am 4.Juni 1923 in Sebeşul de Sus geboren. Er ist das dritte Kind der Familie Sinu, drei Jahre älter als Onkel Mitică. Abgesehen von ihm ist er der einzige, der noch lebt. Er wohnt in Sibiu und führt dort ein ruhiges Leben, umgeben von seinen geliebten Erinnerungen. Auf sein erfülltes Leben ist er sehr stolz und erinnert sich gerne an all die Bauten, die er gekonnt und voller Freude errichtet hat.

            Schon als Jugendlicher erlernte er den Maurerberuf, ein traditionelles Handwerk aus seinem Heimatdorf. Als geachteter Häuserbauer war sein Vater damals im gesamten Hermannstädter Rundgebiet sehr angesehen, bekannt und beliebt. Sogar die Sachsen, die bekanntlich ihr Süppchen eher allein kochen, hatten ihn gerne und respektierten ihn. Schade dass er in einem absurden Unfall, im Alter von gerade mal 75 Jahren, sein Leben verlor – erzählte mir Iosif Sinu neulich in einem Telefongespräch. Er hätte ruhig weiter leben können. Es passierte während seiner Rückkehr vom Viehmarkt, aus Freck. Als das Gespann plötzlich vor einem Hindernis anhielt, fiel er Kopfüber aus dem Wagen; ein Rad fuhr genau über seinen Hals. Vergeblich versuchte seine verzweifelte Frau ihn wiederzubeleben. Er hatte im Himmel einen Termin…

Mann kann getrost sagen, dass der Sohn das Handwerk seines Vaters in Ehre weitergetragen hat. Sein Leben lang übte er es weiter aus, mit sichtbarem Erfolg. Nachdem er sein Studium als Konstrukteur abgeschlossen hatte, wurde ihm oft die Bauaufsicht für viele wichtige Großprojekte im Hermannstädter Raum übertragen. Eines seiner Meisterwerke – denn Iosif Sinu hat Dinge gebaut, die diese Bezeichnung durchaus verdienen – ist das berühmte Kloster Sâmbăta de Sus, eines der schönsten Bauten seiner Art im Komitat Fogarasch (rum. Ţara Făgăraşului). Dazu gesellen sich zwei Kirchen in Heltau (rum. Cisnădie), eine andere in Stolzenburg (rum. Slimnic) und die Kathedrale in der Gheorghe Dima-Straße von Hermannstadt – allesamt Kunstwerke, die ohne seine Erfahrung und sein Talent niemals so entstanden wären. Mit allem was er in seinem Leben erreicht hat ist er zufrieden. Er verbringt sein Lebensabend in liebevoller Umgebung, stolz auf seine kostbaren Erinnerungen zurückblickend.

Geheiratet hatte er natürlich auch. Seine Frau, Arthemiza, die Tochter des Anwalts Vasile Chivu, war ein herzliches Mädchen mit tadelloser Erziehung, aufgewachsen in intellektueller Tradition (Ihre Mutter war Lehrerin). Durch die Ankunft der zwei Kinder Gabriel und Corina wurde ihr Glück als Ehepaar vervollständigt. Sie starb am 13. Oktober 1995. Arthemiza hatte eine Schwester, Daniela, die in Großnikopel (rum . Turnu Măgurele) als Ärztin praktizierte.

Die zwei Kinder von Iosif und Arthemiza sind nach Deutschland gegangen; beide sind Ärzte und wohnen in Frankfurt. Gabriel ist Anästhesist  – sagt Iosif Sinu -  verheiratet; seine Frau übt den gleichen Beruf wie er aus.  Corina, meine Tochter, ist Zahnärztin. Ihr Mann, ein Siebenbürger Sachse ist Ingenieur. Ich erfahre von Iosif Sinu, dass im Moment der Auswanderung seiner Kinder, deren Onkel, Mitică in Paris wohnte. Für den Anfang sind sie zu ihm nach Frankreich gezogen. Doch es gab Schwierigkeiten bei der Anerkennung Ihres Abiturs. Demzufolge entschieden sie sich, weiter nach Deutschland zu ziehen. Dort studierten sie Medizin. Meine Tochter, Corina verdankt Ihr Medizinstudium ihrem Onkel, Mitică – sagt Iosif Sinu. Er ist derjenige, der Ihre Schritte in diese Richtung leitete.

Zusammen mit Iosif Sinu unternahm ich eine Reise durch die Familiengeschichte… Bei ihm, wie auch bei seinem Bruder, fand ich dieselbe Hochachtung für Eltern und Großeltern, allen voraus das Bild ihres Vaters, dessen Ehrlichkeit, Begabung und Zuneigung die Söhne tief geprägt hat. Dann die Großeltern, damals allerseits geachtet und bekannt, eine Erinnerung wie ein kostbarer Talisman, tief in ihren Herzen verborgen. Im Gespräch mit Onkel Iosif erfuhr ich auch wie Ţiglaru’, der Großvater mutterseits, seinen Beruf als Ziegelmacher in Russland während des Krieges erlernte. Dort wurde er in die Einzelheiten dieses Handwerks eingeweiht und so konnte er nach der Rückkehr in senem Heimatort eine eigene Fabrik gründen. Er war ein wohlhabender Mann, allerdings etwas streng, beendet Iosif Sinu die kurze Schilderung seiner Familie.

            Im Laufe meiner zahlreichen Gespräche mit Dumitru Sinu durchblätterten wir eine Menge schriftlicher Anmerkungen über Sebeşul de Sus und seine Einwohner. Alles findet sich darin wieder. Es schien mir schier unmöglich dermaßen viele Informationen in einem einzigen Menschenleben aufzuschreiben, sorgfältig zu sortieren und ordentlich abzuheften, je nach Thema, Bereich und zeitlichem Rahmen. Als ob er meine Gedanken lesen könnte, begann er über seine Schlaflosigkeit zu erzählen…

   „Schon als Kind konnte ich nicht schlafen!”

             „Pro Nacht schlief ich immer nur ganz wenig. Diese Eigenart zieht sich unverändert durch mein ganzes Leben. Möglicherweise handelt es sich um eine Krankheit, obgleich ich eigentlich noch nie richtig krank gewesen bin. Sogar die Krätze, die alle Kinder im Schulinternat befallen hatte, machte vor mir halt! Meine Sicht, meine Zähne, mein Gehör, all das ist mit mir alt geworden… Noch heute weiß ich, wie ich damals für mich und für meine Brüder die Nachtlager im Schuppen auf Heu vorbereitete. Wie schnell waren alle eingeschlafen! Nachdem sie kurz miteinander sprachen –wir vermissten unsere früh verstorbene Mutter sehr – schlummerten sie davon. Ich konnte nicht! Mich quälte der Gedanke an Mutti, die Erinnerung war ganz frisch, obwohl ich sie eigentlich nicht viel gekannt habe. Dann stand ich auf und ging nach draußen. Wenn der Himmel klar war, zählte ich die Sterne. Bei 20 blieb ich stehen; weiterzählen konnte ich noch nicht, also sagte ich „noch eins“ und „noch eins“ und „noch eins“… In meiner Vorstellung war meine Mutter bei den Sternen und blickte auf mich herunter.”

   Weise und liebevoll, besorgt um die Schlaflosigkeit seines jüngsten Sohnes riet ihm sein Vater jeden Abend vorm Einschlafen, ein Kreuz auf seinem Kissen anzudeuten… Das Kind gehorchte folgsam und, statt zu beten, rezitierte es dazu:  „Kreuz im Himmel, Kreuz auf  Erden, Kreuz an der Stelle wo ich schlafe”… Herrgott nochmal, bete anständig!  – erwiderte sein Vater und ärgerte sich über Opa Niculiţă, der seinem Sohn solchen Unsinn beigebracht hatte. Der Kleine fügte hinzu „Lieber Gott, verzeih all die Sünden von Mutter Eva, Mutter Ana und von meiner Schwester“… Der Vater wiederum sprach „Vater Unser, gib´ uns Gesundheit!“ und Mitică ergänzte: „den Rindern, dem Pferd, dem Büffel, den Schweinen, den Hühnern, den Katzen…”, bis sein Vater es satt hatte und den Bengel ins Bett schickte: „Schlaf dich aus, du Kleintaugenichts! Nicht einmal das Gebet kriegst du richtig hin!

Später, nachdem er diese Schlaflosigkeit mit sich in die weite Welt trug fand Dumitru Sinu auch ein Gegenmittel, indem er sich einfach in der faszinierende Welt der Bücher zurückzog. Er las enorm viele Bücher und nutzte die extra freie Zeit um seine eigenen Erinnerungen niederzuschreiben. Seine Ehefrau, Nicole gestand, dass er dreißig Mal in der Nacht das Licht anknipste und etwa sieben Stunden pro Tag mit Lesen verbrachte. Auf diese Weise gelang es ihm, eine beeindruckende Menge an Notizen und Anmerkungen zu sammeln, Hefte voller Gedanken und Erinnerungen.

„Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!”

   Seine älteren Brüder nannten ihn ständig der Kleine, der Ungeschickte, Flitzer, der Schlaflose. Manchmal übertrieben sie und behaupteten er sei so viel Wert wie eine gefrorene Zwiebel,  oder er wüsste nicht mal wie man die Bullen führt, und schon gar nicht wie man sie reitet. Natürlich war er darüber verärgert.

            Das spornte ihn später an sich selbst und den Anderen zu beweisen, dass er gar nicht so unbegabt war. Als erwachsener Mann zeigte er, dass er durchaus in der Lage war, seine Ziele zu erreichen: ein erfülltes Leben, glücklich und zufrieden mit seinem eigenen Weg.

            Zwar hat er nicht studiert, denn die Zeiten und seine materiellen Möglichkeiten waren damals ungünstig. Doch er ergänzte seine mittlere Reife aus einem Hermannstädter Lyceum durch eine Menge Lektionen aus der Schule des Lebens. Als Autodidakt lernte er aus den Erfahrungen anderer und umgab sich mit wertvollen, gebildeten Menschen, mit denen er gut mithielt. Die Anhäufung von Allgemeinwissen und seine natürliche Neugier trugen zum Formen seines Charakters bei und machten aus ihm einen Menschen von beneidenswertem Bildungsgrad. Doch all das wäre nichts wert ohne seine stete Bemühung, vor allem als rechtschaffener Mensch durchs Leben zu gehen.

            Ohne Aufforderung schenkte er vielen Bedürftigen Hilfe und Unterstützung; seine Großzügigkeit ist sowohl im Familienkreis wie auch Dorf bekannt. Sein Lohn kam vom lieben Gott!

             Nachdem er jahrelang in Frankreich, Kanada und den USA hart gearbeitet hatte, konnte er sich schließlich den Traum seines Lebens erfüllen. Er ist jetzt stolzer Besitzer dreier Hotels in Amerika: eines in Long Beach, California, das andere in Reno, Nevada und schließlich eines in Phoenix, Arizona. Das letzte trägt den Namen CORONADO. Rückwerts gelesen heißt das auf rumänisch so gut wie Oh, Ja, Glück ( O, DA, NOROC)!

            Mitică Sinu gibt zu, dass er eine Menge seines Erfolges dem Zufall verdankt, doch: „Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!” bemerkt er verschmitzt. Er kann es nicht lassen, die lustigen Redewendungen, die aus seinem früheren Leben inmitten der damaligen Dorfgemeinschaft stammen, immer wieder zu benutzen…

            Seit wann waren sie nicht mehr in Sebeşul de Sus? – fragte ich Onkel Mitică. “Es sind schon zehn Jahre vergangen, seitdem ich 2001 das Dorf besuchte”, antwortete er mir. Und welche Gefühle er beim Betreten des Dorfes, nach so vielen Jahren, hatte?

            ”Sie kamen mir alle so fremd vor, und ich war ihnen genauso fremd. Es war nicht mehr das Rumänien von früher…”

 

SEBEŞUL DE SUS – mit „Onkel Mitică” durchs Land der Erinnerungen

Übersetzung aus dem Rumänischen von Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Januar 2012

Octavian D. Curpaṣ

Phoenix, Arizona

2 Apr
2012

Pregnancy and Birth – Interview with Dr. Narinder Brar

Selecting an Obstetrician-Gynecologist is an important decision for all women. There are many considerations when selecting an OB-GYN, but one of the more important issues is how accessible is the doctor and her/his office to you.

Dr. Narinder Brar, D.O, attened medical school at New York College of Osteopathic Medicine. This was followed by a residency in obstretics and gynecology at Albany Medical College in New York, where she ultimately served as chief resident.

Dr. Brar has practiced in the West Valley ( Arizona) since 2006. She is board-certified by the American Board of Obstretics & Gynecology.  Arizona Maternity & Women’s Clinic is located at: 14961 W. Bell Rd. Suite 175, Surprise, AZ 85374 and it can be reached at 623 547 7205 Monday through Friday from 8 to 4 pm to schedule appointments. We asked Dr. Brar a few questions to which she was very pleased to respond.

Reporter: – Why did you decide to become an OB GYN?

Dr. Brar: - Born in a small town in India, very early in my life I had decided to become a doctor. During my medical school in India I felt very sympathetic to women patients and felt I had a special connection with them. This was reinforced when I rotated through obstetrics. I was so passionate about this field that I repeated my medical school here in United States so I would have chance to get into an excellent OB/GYN residency program.

Reporter: – When and where did you receive training?

Dr. Brar: – Studies at New York College of Osteopathic Medicine, where I received my DO degree and then four years of residency at Albany Medical College New York, enabled me to get the knowledge and experience for this field.

Reporter: – Are you board-certified?

Dr. Brar: – Certification by the American Board of Obstetrics and Gynecology is one of my proud possessions.

Reporter: – How man babies have you delivered since you have become a doctor?

Dr. Brar: – On the average there are 20 to 30 deliveries per month in my practice and I delivered a lot of babies since my residency.

Reporter: – Do you have children of your own?

Dr. Brar: -We are proud parents of an 11 year old boy and 6 year old daughter.

Reporter: – What types of tests are normally performed on a pregnant woman? Is it based on age, background, health history?

Dr. Brar: – Standard tests on a pregnant woman are an Ob panel, blood tests for anemia, testing for venereal diseases, diabetes and testing for infections of the vaginal tract. We also try to determine if there are any malformations of the baby. In office ultrasound is available to see how the baby is growing.

Reporter: – Does a patient have a choice of hospitals prior to delivery?

Dr. Brar: – Although I have privileges at other hospitals I exclusively deliver at Banner Del E Webb Hospital.

Reporter: – How long have you been in Arizona? What made you choose the City of Surprise?

Dr. Brar: – I have been in Arizona for six years and we came here because of the beautiful weather.

Reporter: – What are your philosophies on hormone therapy, for pre-menopause and menopausal patients?

Dr. Brar: – Hormone therapy is a very complex subject and solutions have to be individualized.

Reporter: – What are the signs or symptoms of Ovarian Cancer? If left untreated what is the survival rate?

Dr. Brar: -Ovarian cancer unfortunately has very vague symptoms like abdominal pain, feeling fullness, bloating, and nausea. Many patients have no symptoms, hence it is important to follow with your doctor annually for GYN examinations.

Reporter: – As an OB/GYN what gratification do you receive when a child is born?

Dr. Brar: -It is so gratifying to bring new life in the world and I enjoy the happiness of the family and feel professionally satisfied to see a healthy baby doing well.

Reporter: – You had mentioned that you had several Romanian patients that truly appreciated your services and performance prior to delivery and after, what do you believe makes you stand out from other OB/GYNS?

Dr. Brar:  -The Romanian community has provided me the opportunity to serve them with their Obstetrics and Gynecology needs.  I feel a special bond with them as they reflect my own personal and family beliefs.

Octavian Curpas

Surprise, Arizona

 

2 Apr
2012

O convorbire cu scriitoarea Elisabeta Iosif

Redactor şef, revista de literatură, carte, artă „Cetatea lui Bucur”
Preşedinte, Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti

Elisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj românesc şi a celor dintâi interviuri ale Radiodifuziunii Române în direct, în dialog, pe parcursul unei expediţii ştiinţifice aflată în Antarctica. Autoare a volumelor „Zeiţa fără chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, având o experienţă de peste 15 ani în radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeşte în 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distincţii i se adaugă în 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistică în domeniul reportajului de turism cultural, iar în 2004, PREMIUL DE EXCELENŢĂ pentru întreaga activitate scriitoricească. Elisabeta Iosif este Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor de Turism şi membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi a Uniunii Internaţionale a Ziariştilor.

„Singura bucurie erau cărţile”

Spuneţi-ne, pentru început, câteva date despre dumneavoastră: unde şi când v-aţi născut.

Cred că, de când ne naştem visăm, ca în basme, că trăim într-un castel în luminişul unei păduri. De fapt, totul e altfel în lumina sacră a copilăriei, simbol al protecţiei. Pentru mine adăpostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranţă a fost oraşul în care m-am născut, Bucureşti, într-o dimineaţă a anului 1939, luminată de soarele ce aprindea stele în zăpada proaspătă a lui februarie, într-o zi de 20.

În copilăria în care s-au rostogolit anii războiului şi ai secetei (ce a urmat), am învăţat să preţuiesc pâinea, pentru că atât eu cât şi sora mea, consideram o sărbătoare ziua, când se împărţea o franzelă. Singura bucurie erau cărţile împrumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla în colţul străzii. Aveam cea mai încărcată fişă de cititor. Cred că atunci mi-am jurat, că îmi voi cumpăra cărţi , când voi avea banii mei. Astăzi, biblioteca pe care o am, este singura bogăţie a mea. Dorinţa cea mai mare a copilăriei era să avem şi noi, ca mulţi alţi copii, rude la ţară, să ne petrecem acolo vacanţele, în natură. Deşi adoram Bucureştiul şi eram conştiente că era cel mai frumos şi mai mare oraş al României.

Bunicii de unde erau?

Bunicii dinspre tată (care s-a născut în Bucovina – un loc de vis), emigraseră la 19 ani în Canada, fără a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lăsându-l bunicii. Iar părinţii dinspre mamă, se mutaseră în Bucureşti, după ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunării a fost inundată, desfiinţată de pe hartă. Aşa că nu aveam bunici la ţară.

„Mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor şi cu tradiţiile locului”

De aici nevoia de mai târziu, de „fugă” în mijlocul naturii. E o coincidenţă faptul că aţi realizat la Radiodifuziunea Română o emisiune de turism cultural şi în presa scrisă de specialitate multe reportaje de călătorie în ţară?

După absolvirea Facultăţii de Filologie am fost angajată la o revistă a „Revistelor Agricole”. Într-un fel tot cu „evadare”, cum spuneţi, ( destul de rar) la sat. Au trecut câţiva ani până m-am transferat la Postul Naţional de Radio, unde făcusem practica ziaristică din timpul facultăţii, fiindcă, din anul al 3-lea fusesem admisă (scriam poezie) la cursul de „Specializare în Ziaristică”. Aşadar, acum mă întorceam oarecum în Radio, pentru care făcusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practică la Actualităţi, unde făceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seară” mini reportaj de weekend, maxim 2 minute. Şi mă întorceam tot la Actualităţi, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viaţa satului”, o emisiune cu durata de o oră. Atunci mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor şi cu tradiţiile locului.

Şi când aţi început să faceţi emisiuni de turism?

Am avut privilegiul să fiu solicitată, în urma unui concurs, să fac parte din prima echipă, care a realizat emisiuni încă de la înfiinţarea Programului 3 (noul program pentru tineret, 1973). La început am realizat „Femina club”, aflată în proiectul de „cluburi radiofonice”, atât de gustate de tinerii cărora ne adresam. Apoi a apărut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism şi călătorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam înafara ţării (rar şi pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese, burse şi conferinţe diverse, de ziarişti, dar şi de diplomaţii cu reale inclinaţii spre scris, aflaţi în diferite zone ale globului. Plecam câte o săptămână în ţară, făcând proiecte pe câte o idee, care era respectată şi de colaboratori. Până într-o zi, când ni s-a spus „să rămânem pe meridiane româneşti, că îndemnăm lumea la plecare din ţară”. Şi am făcut un nou proiect „Drumuri de inimă şi ţară”.

„Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă”

Apoi aţi luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite instituţii de cultură, nu?

Şi până atunci. A fost apreciată emisiunea, în ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care rămâneau pe lungimea noastră de undă. Atrăsesem atenţia miilor de ascultători, nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, în care ne mulţumeau. Aflau astfel, noutăţi despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” în muzee, case memoriale cu ei, prezentam parcurile şi rezervaţiile Terrei. Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă. O parte erau cărţile personale. Dacă vrei să faci reportaj, eseu, interviu, publicistică de calitate, citeşti mult, te documentezi.

Şi în ce context v-a cerut Muzeul Naţional de Artă emisiuni?

Făcusem, de exemplu, o ediţie „Potecile care duc la Brâncuşi”. Pe această idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brâncuşi aflată şi în muzeele lumii. Emisiunea începea la Hobiţa şi se termina la Paris şi New York. Au mai fost şi alte emisiuni, de pildă, scenariul ce l-am scris, mergând pe urmele „României Pitoreşti” a lui Vlahuţă.

„Simbolul călătoriei este extrem de bogat”

Prin ce se deosebeşte reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisă?

Nu i-aş mai spune reportaj de „turism”. Noţiunea de „turism” s-a golit de conţinut. La noi există numai turism de weekend. De fapt, noi trebuie să vorbim de călătorie, ca o formă de turism a secolului al XXI-lea. Fiindcă simbolul călătoriei este extrem de bogat. Nu se rezumă numai la căutarea, la cunoaşterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Călătorie mai înseamnă şi iniţierea în cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier şi Grison Pierre, scriitori francezi, specialişti în istoria civilizaţiilor, vorbesc despre drumeţii care au dat naştere la aventuri nenumărate, de exemplu la „Călătoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoaşterii (ce facem şi noi, când plecăm în excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc şi de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Călătoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeşte, aşadar, nu o operă literară, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisă?

Într-un fel nu trebuie să se deosebească. Un reportaj e reportaj.

„Radioul este credibil de când există”

Îmi imaginez, că urmează un „dar”,..

Dar…pentru reportajul de radio trebuie să se ţină seamă de cel puţin două caracteristici. Când cineva scrie ceva ce se transmite în eter, acel material trebuie să treacă dincolo de microfonul care transmite cuvântul scris. Mesajul reporterului să fie făcut „vizibil”, propoziţia e concisă. Câteva idei în cuvinte puţine, pe care şi le imaginează…Uneori se introduc şi scurte intervenţii ale celor din jur. Materialul se „colorează” cu alte voci, se dă o anume credibilitate cu rumoarea de la faţa locului, etc.

Cu alte cuvinte „să vezi” ceea ce se spune la radio şi pentru că e o vorbă „aşa s-a spus la radio”, adică e exact, e adevărat…

Radioul este credibil de când există, începând cu ora exactă.

Şi ce mai trebuie?

E o adevărată şcoală, se fac lecţii şi de dicţie pentru aceasta. E o măiestrie a captării ascultătorului, se intră chiar în dialog cu el, printr-o întrebare retorică, de exemplu. Dar foarte importantă e vocea care reţine atenţia. E o artă care se învaţă citind la microfon, refăcând frazele. Vocea să vină din interior. Fiindcă, o voce plată, egală, nu ajunge la cel căruia i te adresezi. O voce caldă atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logică, într-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisă, e spus în puţine cuvinte. Se ţine cont că, „vorba zboară”, nu te mai poţi întoarce la idee, ca pe pagina scrisă. Şi mai e ceva. Vocea particularizează. O recunoşti de la distanţă. Aşa dar, „dialogul’ cu ascultătorul e provocator, când transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinaţie de călătorie (veniţi să vedeţi!). Iar un loc cu valenţe culturale te atrage mai mult, când se porneşte de la o legendă, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei.

„Călătoria are loc în interiorul însuşi al omului”

O adevărată lecţie de Radio, utilă tuturor! Dar, după părerea dumneavoastră, turismul dă posibilitatea dezvoltării unei legături între naţiuni? Putem crea prin călătorie punţi între culturi?

Întotdeauna, călătoriile au avut ca punct de plecare cunoaşterea culturii civilizaţiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi şi alte civilizaţii. Experienţele noi ne îmbogăţesc cunoştinţele. Numai printr-o deplasare la faţa locului (informându-te înainte) aflăm cum trăiesc alte popoare, ce cultură au, vizitându-le muzele, rezervaţiile naturale. Ştiind istoria acelui popor, descoperim uneori tradiţii sau obiceiuri apropiate nouă. Pelerinajul la faţa locului stârneşte dorinţa de cunoaştere concretă şi spirituală, deschide o poartă spre înţelegere. De fapt, în ultima instanţă, călătoria are loc în interiorul însuşi al omului.

„Înţelepţii Cetăţii”

Să revenim la activitatea dumneavoastră de la Societatea Româna de Radio. Timp de aproape 7 ani aţi realizat o emisiune cu personalităţi din diverse domenii. „Înţelepţii Cetăţii” a fost şi o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului Naţional de Radio. Aţi dori să ne împărtăşiţi un eveniment special, o întâlnire neaşteptată, o surpriză plăcută de la una din ediţiile acestei emisiuni?

Deşi Seneca spunea că, „nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare”, iar Ovidiu susţinea că, „înţelepciunea vine o dată cu anii” am constatat, totuşi indiferent de vârstă, o coordonată comună a înţelepţilor invitaţi în emisiune: respectul pentru adevăr, despre care A. I. Herzen afirma că: „reprezintă începutul înţelepciunii”. Fiecare întâlnire cu „înţelepţii cetăţii” a fost un eveniment, o întâlnire în care s-au spus multe adevăruri, în care vorbeau faptele. E minunat când descoperi o personalitate în complexitatea ei. A fost fascinant să cunosc atâţia înţelepţi ai neamului de diferite profesiuni. De aceea îmi este greu şi ar fi nedrept să vorbesc despre cineva şi să nu-i numesc şi pe ceilalţi. Am să amintesc totuşi, două personalităţi care nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat viitorimii lucrări şi lucruri de necontestat. Am să povestesc pe scurt.

Am aşteptat trei zile, într-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream să-l realizez cu IPS dr. Antonie Plămădeală, fostul Mitropolit al Ardealului, Crişanei si Maramureşului. Era foarte bolnav, şi m-a primit stând într-un scaun cu rotile. Vocea sa însă, avea duritate de cristal, era puternică, atunci când dorea să sublinieze ceva. Am fost ultima şi singura persoană căreia i-a dat un interviu înainte cu câteva luni de a trece în nefiinţă. De aceea consider dialogul, într-un fel, un testament lăsat nouă şi poate, Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Mă impresionase lucrarea sa „Academia Sâmbăta”, pe frontispiciul căreia scrie „de spiritualitate, cultură, artă şi ştiinţă”, pe care o văzusem cu diferite ocazii, în timp ce se ridica sau se finisa. Am să redau câteva idei din dialogul purtat: „Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus”, mi-a spus, este cel de culturalizare a neamului românesc. Este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând un mijloc de repunere în prim plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o ca un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un spaţiu de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. La început nu i-am dat importanţa pe care o va lua şi a dobândit-o într-un an de zile, ca o casă, care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, fiind acum mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume, ca poporul român să beneficieze de această Academie. Am ridicat-o lângă ctitoria ortodoxă a lui Brâncoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Munţilor Făgăraş, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc plăcut”…

Am profitat şi l-am întrebat de prestigiosul muzeu ce are şi o bibliotecă cu incunabule, cu sute de volume începând din secolul al XV-lea: „acolo am şi scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau să le expun şi pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor să ia model. Pentru ca întotdeauna modelul îl face pe cel ce vede să dorească să realizeze şi el ceva”.

Tot despre modele mi-a vorbit şi Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfârşit de noiembrie. El gândise pentru minţile luminate ale românilor de pretutindeni adevărate „foruri” pentru „ideile-forţă”, adunate ca pe un patrimoniu al ţării în imperiul său mediatic, unde le-a dat încredere scriitorilor si publiciştilor români, mai puţin cunoscuţi, în valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au rămas modelele neamului îi numea „Înţelepţii secreţi ai naţiei”: „Şcoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate «pe uliţă», în biblioteci, la Academie, într-o Academie care avea marile grădini de Lyceum; aşa îmi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigurează şi explică, marile grădini în care îi întâlneam… Şi am încredinţare ca trăim într-o lume ce ne vorbeşte în fiecare clipă… într-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate să ascundă şi o altă realitate, cu sensurile ei indistincte şi care vor să comunice cu noi… Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un «undeva» ce se recapitulează tot timpul si se repetă, traducându-se în ceva ce ne vorbeşte”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunată este gândirea înţelepţilor neamului. Printre ei se află şi aceia, care au participat la scrierile adunate în cărţile colective, gândite pe câte o idee de Artur Silvestri. Ştiu că ei sunt prezenţi în continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri în Asociaţia Română pentru Patrimoniu, acum susţinute şi îngrijite de soţia sa, Mariana Brăescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla şi „Cetatea lui Bucur” a cărei redactor şef sunteţi, adunându-i pe scriitorii despre care vorbeaţi şi în jurul revistei şi al cenaclului cu acelaşi nume. Ce ar trebui să ştie o persoană care doreşte să participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?

Cenaclul e o şansă pentru toată lumea. Totul e să vadă, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor şi să le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvântului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte puţin să descoperim miracolul. Nu avem decât sa întindem mâna, ca în rai, şi să le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gândirii sale, cum spune Noica, într-o carte este invitat să-i lansăm acea carte în cenaclul nostru. Fiindcă, fiecare carte e plina de înţelepciune, iar cum spunea Blaga, „într-o cultura, substanţa ei se revela în subiecte”.

Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri?

Aş răspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: „Cuiva care ne cuprinde, să-i cerem în fiecare început de ziuă: «Fiinţa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel, încât faptele şi iubirile noastre să aibă sens şi ca ziua noastră să ţină»”.

Octavian CURPAŞ

Phoenix, Arizona

2 Apr
2012

De vorbă cu scriitoarea Elena Armenescu despre virtuţile vindecătoare ale poeziei

Elena Armenescu, medic şi scriitoare, este pasionată de istorie, de cultură şi de artă. Licenţiată în 1972 a Facultăţii de medicină din Timişoara, aceasta este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, “Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”. Elena Armenescu afirmă că scriitorul trebuie să fie dominat de iubirea faţă de oameni, trebuie să fie într-un contact permanent cu viaţa, cu durerile şi bucuriile ei, cu înfrângerile şi victoriile, dar şi cu succesele ei.

„E darul măriei Tale!”

- Cum este să fii medic şi scriitor în acelaşi timp?

- Cred că cele două îndeletniciri se completează armonios. Îndemnurile pe care le-am primit au fost legate şi de acest privilegiu al meu oferit de profesie, de a fi în contact cu oameni care-şi deschid sufletul ca la o spovedanie. De altfel, în proză, mai mult decât în poezie, unde domină senzaţiile proprii trecute printr-o proiecţie sufletească plină de  lirism, am pornit de la multe întâmplări reale, conturând personaje concrete, cu zbuciumul şi trăirile lor.

- Motivul pentru care scrieţi este acela de a aduce vindecare, alinare sufletească şi nu doar fizică?

- Frumoasă întrebare retorică!

În vechime, nu în mod întâmplător, ci pentru că se cunoşteau virtuţile vindecătoare ale muzicii, poezia era rostită incantatoriu. Cuvântul rostit incantatoriu, ca şi muzica, făptuieşte unirea (comunicarea)  între oameni şi a omului cu Dumnezeu. Vocea celui care le rosteşte, prin muzicalitatea ei sporeşte intensitatea mesajului. Prin urmare, să privim poezia şi ca pe un remediu. Dintre toate formele de poezie, consider că poezia imnică, religioasă este cea mai indicată în acest sens.

-  Citaţi-ne o strofă dintr-o astfel de poezie a dumneavoastră:

“Poate ruga fierbinte pe loc mi-a deschis

Spre înţelesuri profunde, o nouă cale

Şi accesul meu de graţie, spre necuprins

Este cadoul fabulos, e darul măriei Tale!”

(Călător în timp şi spaţiu)

A scrie sub impulsul talentului

- Există în prezent, nume tinere în medicină care se ocupă şi de scris ? Dacă da, v-am ruga să numiţi câteva.

- Da, cu siguranţă! În Societatea  Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, care este membră a UMEM  (Unione Mondial dEcrivaines Medicine – Uniunea Mondială a Scriitorilor Medici), există un grup de tineri medici, care se întâlnesc sub coordonarea preşedintelui acestei societăţi, scriitorul şi taducătorul C.D. Zeletin. În cadrul întâlnirilor, au loc discuţii vii privind calitatea artistică, dat fiind că multe din câte se scriu acum sub impulsul talentului, adică dicteul subconştientului, neglijează măiestria artistică, stilistică, iar maestrul este foarte exigent  în acest sens. Citez câteva nume ale celor care s-au remarcat şi de la care se aşteaptă mult: Mircea Ciuhuţa, Teodor Voiosu, Anca Popescu, Iulia Moldoveanu, Smaranda Gliga, ş.a, ale căror scrieri sunt publicate în pagina de literatură a revistei Viaţa medicală sau Clipa cea repede. Recent, a mai apărut o publicaţie a medicilor, intitulată  Fântâna din Co,  care găzduieşte preponderent scrierile acestor tineri talentaţi, care posedă o deosebită cultură umanistică.

- Ce sfat aţi dori să le daţi celor care intenţionează să scrie?

- Cred că scriitorul trebuie să fie dominat de iubirea faţă de oameni, trebuie să fie într-un contact permanent cu viaţa, cu durerile şi bucuriile ei, cu înfrângerile şi victoriile, cu succesele, să-ţi dea sentimentul de viu şi totodată intim al lucrurilor. Cu alte cuvinte, să reuşească să scrie despre lumea interioară, pe care mulţi fie nu o simt la amplitudinea la care o simt cei sensibili, fie o ignoră, chiar dacă au simţit-o. Scriitorul trebuie să se implice şi social. De multe ori, istoria care ne-a fost făcută cunoscută a fost falsă, dar din scrieri puse cap la cap, se trag concluzii corecte, mai clare despre diverse perioade. Nu degeaba s-a spus că scriitorul este şi un cronicar al timpului său.

“Gânduri de utrenie” şi” Puterea cuvântului”

- Aveţi şi activitate redacţională?

- Fac parte din colectivul de redacţie al revistei literare on-line Cetatea lui Bucur, împreună  cu Elisabeta Iosif, care este redactor şef, Cristian Neagu, P.Polidor, ş.a  şi al revistei Mileniu (Craiova) alături de Valentin Dascălu, M. Moisa, O. Ghidirmic, O. Lohon,  s.a. Revista editată de membrii cenaclului Clepsidre, Mileniu, devine un argument în plus de continuarea întâlnirilor literare, prilej de cunoaştere şi comunicare cu scriitori ca : Eugenia Serafini (Italia), Amita Bosse (India), D.R. Popa (USA), V. Crăciun, Galina Furdui (Moldova), De Guy (Franta), Paul şi Kuzukko Diaconu (Japonia), etc.

- La ce lucraţi în prezent, ce volume aveţi în pregătire?

- Acum definitivez două volume de proză : Gânduri de utrenie şi Puterea cuvântului.

Totodată ordonez nişte poezii scrise mai demult, le mai finisez, uneori le dau sensuri noi, optimizant. Am în vedere publicarea unor scrieri on-line în revista « Cetatea lui Bucur », cât şi în alte publicaţii ca : Oglinda literară, Epoca, Monitorul cultural, Mileniu, etc.

Cărţi ştiinţifice şi volume literare

- Ştiu că aveţi publicate şi cărţi ştiinţifice, dar întrebarea este: câte volume literare aţi publicat până în prezent ?

- Deocamdată şapte, iar volumul Joc tainic este finalizat, se află pe cale de apariţie.

- Aveţi publicate şi  lucrări în colaborare ?

- Da! Prin publicatiile ARP ( Asociaţia Română pentru Patrimoniu) fondată de mult regretatul Artur Silvestri şi prin Biblioteca on-line:

Mărturisirea de credinţă literară vol. 2 www.universul-cartilor.com

Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple vol. 2  www.biblioteca-online.ro (2007)

Compendiu de literatură pentru elevi  www.bibliografiescolara.wordpress.com

Antologia Noul Orfeu.( www.noul-orfeu.com)2008

- Există referinţe critice în periodice sau în volume cu privire la opera dumneavoastră? (monografii, istorii literare, dicţionare) şi dacă răspunsul este afirmativ, menţionaţi autorul sau coordonatorul acestor lucrări.

- Da! Am o listă cu aceste referinţe.

În volume:

- Dicţionarul Medicilor Scriitori şi Publicişti, apărut în anul 2001, ed. Viaţa medicală, reeditat şi în anul 2003.

- Ion Rotaru :”O istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, ed. Tempus 2006 ( referiri la autoare la pag 959-960).

- Enciclopedia personalitaţilor din România ediţia a II-a 2007, pag 82

- În  volumul Sinergetica, semnat de prof. Univ. A. Mărută, pag.156

În periodice:

- Caietele revistei Viaţa medicală:  Ecce medicus, 1995 editura Viaţa medicală românească, “Ferestrele somnului”, semnat  A.I. Trifan.

- Revista Luceafarul, 1996 : Poetul ascuns, referitor la vol. ”Regatul ascuns”, semnat de Dan Stanca, „Regatul ascuns”, semnat Emil Manu.

- Cuvântul libertăţii (Craiova)  5 iulie 1998,  „Regatul ascuns”, semnat Gh. Boaghe.

- Viaţa medicală – arhiva 2000 – Cartea confraţilor – “ Dictatura iubirii”, semnat de dr.Sebastian Nicolau

- Lumini din adâncuri -supliment cultural Economistul, martie 2003 -  Dictatura iubirii, semnat Paul Silvestru

-Elena Armenescu şi puterea fascinantă a cuvântului scris, rostit sau gândit -  Slova creştină, semnat  Cezarina Adamescu

On-line:

-  Publicatiile ARP, Intermundus media – 21 martie 2007, O carte pe zi – „Iubirea Împărătească”,  semnat Dan Bodea, ş.a

- Ce planuri de viitor aveţi ?

- Să scriu în continuare după inspiraţie, poezie şi proză şi să public ceea ce am scris.

Răspund cu plăcere invitaţiilor la radio sau televiziune când sunt invitată, pentru că am sentimentul că am ce spune oamenilor. Bineînţeles, voi continua şi practica medicală, care asemeni celei teologice, a preoţilor, ne însoţeşte până la ultimele puteri. Harul primit nu se ia înapoi!

Încinge-mă,  Doamne, cu brâul despărţirii de deşertăciune!

- Cum vă petreceţi timpul liber?

- Citesc şi meditez la vremelnicia noastră în această lume, asemeni poetului Omar Khayyam, care mi-a devenit foarte drag, mai ales de când am aflat din biografia sa că a fost născut pe 18 mai anul 1048, adică exact cu nouă sute ani şi trei zile înaintea mea! A fost medic şi astronom, desigur şi filozof, care printre alte rubayate a scris:

“Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,

Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.

Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,

Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?”

Cercetătorii afirmă că omul este neschimbat în potenţialul lui intelectual, în ultimele şapte- opt milenii. Citind poeţii antici sau pe cei de acum o mie de ani, ca să nu mai vorbim de Cartea Sfântă, le dăm dreptate!

Noi însă, care trăim în această societate modernă, avem nevoie să ne păzim gândurile, să nu lăsăm să vină spre noi larma, zgomotul supărător şi bolnăvicios al lumii, şi totuşi să ne implicăm în relatarea şi rezolvarea unor fenomene. În asta cred că stă de fapt, secretul longevităţii, arta de a trăi! Am rostit acest îndemn şi cu alte prilejuri, mai ales în convorbirile cu pacienţii ( cărora le recomand să nu privească la televizor deloc sau cel mult emisiunile din care au de învăţat ceva ori la cele care le aduc relaxare).  Răsfoind prin bibliotecă, am regăsit date privitoare la scriitorii antici şi am fost surprinsă încă o dată de vechimea cugetării, a înţelesului şi soluţia dată, adică refugiul în munca intelectuală. Citez din Titus Livius, celebrul istoric roman, pentru că el este acela de la care a rămas scris:

„Eu din contră, voi căuta o răsplată a acestei munci în faptul că cel puţin atâta timp cât expun cu tot cugetul acele fapte din vechime, îmi voi feri privirea de relele la care a fost martoră generaţia noastră atâţia ani”.

- Cum ne păzim gândurile?

-Încinge-mă,  Doamne, cu brâul despărţirii de deşertăciune!

Răspunsul este simplu: citind poezie, ascultând muzică, ocupându-ne în general, de artă în timpul destinat recreării.

- Ce hobby-uri aveţi?

- Istoria în primul rând, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv cultura, arta sacră ori profană, ritualurile, tradiţiile diferitelor popoare, apoi călătoriile cu aceeaşi motivaţie, la care se adaugă plăcerea izvorâtă din admiraţia pentru diversitatea şi frumusetea locurilor pitoreşti create de Marele Arhitect., faţă  de care uimirea şi încântarea rămân infinite şi de nerostit de multe ori. Sunt convinsă că în descifrarea tainelor şi tendinţelor naturii spre a o proteja şi a trecutului istoric al întregii omeniri, stă miezul devenirii noaste ca civilizaţie umană.

By Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8256

Ultimele Comentarii