29 Mar
2012

Focul păcatului și apa curată a virtuții


Cuminţenia pământului-C.Brâncuşi

          

                      Motto:

                         „Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”        Constantin Brâncuşi

Citim în ziarele acestei săptămâni: „Cel mai căutat infractor al momentului”. „Magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsă a unui deputat acuzat de mai multe înşelăciuni imobiliare…” Iată o nouă temă de reflecție care m-a determinat să aștern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morală, existența ei nefiind  posibilă fără libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputați Sfinți Părinți ai Bisericii – Origene (185-254). Se poate vorbi de mai multe virtuţi, despre virtuţi  religioase şi virtuţi morale. Virtuţile religioase sunt considerate a fi suprafireşti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orientează viaţa spre fapte bune. Aceste virtuți sunt: dragostea, credinţa şi speranţa. Opusul lor: ura, lipsa de credinţă şi disperarea. Dragostea este puterea, energia trăirii spirituale manifestată prin sentiment, rațiune și voință față de sine, de lume și față de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credința este un dar de la Dumnezeu, prin care primim și păstrăm ca adevăruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi și muri, viu va fi”; speranța este așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor, „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtuţile morale sunt deprinderi dobândite în practica vieţii. Ele exprimă esenţa şi perfecţiunea morală; controlează toate actele, faptele şi atitudinile noastre, modelează şi structurează întreaga noastră viaţă. Ele sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria. Aceste virtuți se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și pe ele se reazemă viața cinstită. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slăbiciunea.

Înțelepciunea este cea care ajută echilibrului vieții noastre, înfăptuirii de lucruri cinstite, prin prudență, prevedere; dreptatea presupune raportarea activităţilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) și a normelor de drept juridic (stabilite de conducătorii țărilor); cumpătarea presupune stăpânirea poftelor, măsură în toate actele şi faptele vieţii (în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul); tăria este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui; ne face capabili să depăşim toate greutăţile vieţii.

Sf. Macarie cel Mare spunea că toate virtuțile sunt legate între ele, formând un lanț duhovnicesc, una atârnând de cealaltă. Ființa tuturor virtuților este însuși Iisus Hristos și El trebuie să fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam că cinstea nu este o vocație (atracție înnăscută), dar este o opţiune dobândită prin educație sau autoeducație și prin voință. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună și se sintetizează multe alte virtuți, este o calitate morală care include: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea, sentimentul demnității, corectitudinii și servește drept călăuză în conduita omului. Opusul cinstei este corupția. Un om cinstit luptă în viață pentru biruința binelui, pentru fericire. Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă și prosperă, atunci când se află în ea o majoritate de oameni cinstiți. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea” scria William Shakespeare.

Corupția, acest mare păcat omenesc, este definită ca fiind: decădere, depravare, desfrânare,  destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricăciune, viciu, deșănțare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) spunea că focul păcatului se stinge doar prin apa curată a virtuții. Se pare că în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc corupția ca fiind „abuz de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc corupția ca fiind determinată de legi prost făcute şi încălcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor; clientelism şi clici în competiţie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, neținând seamă  de moralitatea necesară unui om care intră în afaceri și trag probabil după ei în mocirlă și pe alți oameni, profitând de lăcomia sau de naivitatea lor. Mă tot întreb, când și cum au dobândit acești oameni o atât de bogată cultură infracțională? Cum de s-au putut perfecționa într-un timp atât de scurt? Băieți deștepți, nu glumă! Bine sesiza cineva că astăzi „bisericile și mănăstirile sunt aproape goale, în timp ce sălile tribunalelor, pușcăriile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar mă întreb unde or încăpea atâția nemernici? Dar au grijă judecătorii să le dea condamnări cu suspendări! Plătesc, fiindcă au de unde și stau bine-mersi acasă. Cam asta înseamnă, nu? Câte ore de muncă ar putea presta toți acești inculpați în schimbul acestor procese tergiversate, plimbări prin tribunale? Câtă energie pierd toți acești tineri în discoteci și bordeluri, în loc să practice diverse sporturi, să viziteze muzee, să caute săli de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau să creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupați de integritatea morală a oamenilor, pentru binele societății în care trăiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa că oamenii nu sunt virtuoși de la natură, virtutea nu e chibzuință, adică judecata cumpănită, logică, ea nu se poate învăța, ci e dată oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi călăuzește însă spre virtute este părerea adevărată.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.),  considera virtutea de două feluri: o virtute a rațiunii și o virtute morală; prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de experiență și de timp, virtutea morală însă, se capătă prin obișnuință. Astfel trage concluzia că nici una din virtuțile etice nu este dată de natură, căci nimic din ce aparține naturii nu poate fi schimbat prin obișnuință. Avem doar o dispoziție naturală să le primim în noi. Această dispoziție nu poate deveni realitate decât prin obișnuință: „construind, devii un constructor, cântând la chitară devii un chitarist, tot așa prin acțiunea dreaptă devenim drepți, prin observarea măsurii devenim măsurați, prin acțiuni de curaj – curajoși.”

Virtutea morală a caracterului este însă un habitus, adică o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă. „Ea nu se învață!”, este răspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toată filozofia greacă, anume de a ști dacă virtutea se poate învăța, căpăta prin știință. „Cunoaște-te pe tine însuți” spusese Socrate, fiindcă răul este făcut când nu cunoști binele; nu este o cunoștință căpătată, cât o deprindere, un stil al acțiunilor noastre obținut prin exercițiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie să te depărtezi de rău, de ispite. Cineva sfătuia: „Acolo ține-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtuților, cinstea s-ar putea cuprinde în cele două: justiție și prudență, iar necinstea: profit bazat pe înșelăciune. Rațiunea omului îi servește pentru a distinge și a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viața trebuie condusă de rațiune, întrucât rațiunea aparține numai omului și cu ajutorul ei viața poate fi fericită pentru el.

Teologul, filozoful creștin, Fericitul Augustin (354-430) considera că sufletul care este de esență spirituală și nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, această contemplare formând înțelepciunea, dar el poate contempla în el și adevărurile morale, aceasta însemnând că și adevărurile morale au o origine transcendentă; de origine divină fiind, ele sunt eterne, exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relațiile dintre oameni. Răul nu poate ființa definitiv, el fiind numai „o lipsă”, „o neîmplinire”, așa cum mai târziu avea să spună și Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent și ne avertizează în scrierile lui: „Nu aripi trebuie să se pună spiritului omenesc, ci plumb, căci cu prea mare ușurință se avântă în cele mai înalte abstracțiuni, pierzând orice contact cu experiența.”

René Descartes, filozof și matematician francez (1596-1650), susținea că nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele; este de ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea, voința și virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta, fiindcă virtutea când nu este luminată îndeajuns de intelect, poate fi falsă, poate să ne ducă pe drumul răului, ori tocmai rațiunea împiedică falsitatea rațiunii, considerând totodată că Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevăruri pentru cunoașterea mai ușoară a virtuții, pentru reglementarea dorințelor și pasiunilor noastre. Fac o paranteză amintind o îndrumare prețioasă a lui Seneca: „Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta”.

Pe de altă parte, matematicianul, fizicianul și filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune să nu căutam siguranță și certitudine în rațiunea noastră; ea va fi totdeauna înșelată de inconstanța aparențelor. Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară: pasiunile ne împing în afară, obiectele din afară ne tentează și ne cheamă și astfel filozofii ar propovădui în zadar „Intrați în voi înșivă!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul și el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, căci el ne împiedică să ne gândim la noi și ne duce spre pierzanie. A avut oscilații între raționalism și scepticism (era și foarte tânăr pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vieții alegând credința. Din punctul lui de vedere, gândirea determină măreția omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care gândește.” Concluzia lui este să evităm excesele – atât excluderea rațiunii cât și neadmiterea ei. Despre inimă, Pascal spunea că „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Tot el amintea că în lumea noastră „Iisus a venit cu strălucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar că virtutea – înțelegându-se acel ansamblu de calități umane printre care și cinstea – poate fi dobândită, ea nu e născută, acest fapt ar reieși chiar din noțiunea ei fără a fi nevoie să ne raportăm la cunoștințe antropologice din experiență, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinări contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul rațiunii practice pure, întrucât aceasta în cunoștința superiorității sale, din libertate câștigă predominanța asupra înclinărilor.”

Kant, cel căruia două lucruri îi umpleau mintea cu o veșnic înnoită și sporită admirație și venerație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine” al cărei scop, spunea, nu se oprește la hotarele acestei vieți, ci se întinde spre infinit (Critica rațiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

29 Mar
2012

UN MARE PATRIOT AFLAT ,,ÎNTRE DOUĂ LUMI”

    

     „Pentru Benoni” de la pictorul polonez Alicja Grecka

1. E greu să mai scrii ceva despre Ben Todică, după parcurgerea secţiunii a II-a, Ecouri (p.335-469) din volumul ,,În două lumi” (Editura Singur, Târgovişte, 2011), fără să se repete ceva din cele spuse de PETRE IOSUB, ILEANA COSTEA, ILEANA CUDALB, IOAN MICLĂU, CORIN JOHN IZVERNARU, GEORGE ANCA, DUMITRU MNERIE, SILVIA RACOŢI, MARIA LUMINIŢA TUDOR, HARRY COHN, MARIANA GURZA, VERONICA BĂLAJ, NICOLAE IONESCU, CLAUDIA GHELBERE, MARK NICOLAU, GABRIEL RUSU, ILIE RAD, BRÂNDUŞA DOBRIŢA, ELENA ANUŞCA-DOLGAM, VALENTIN LUPU, IOAN-NICOLAE CENDA, NATAŞA DRAGNEA-MORCOV, ANDREEA BACIU, VASILICA GRIGORAŞ.

 Din toate materialele celor citaţi se desprinde un portret în oglinzi paralele, al celui care este ,,un om între oameni”, un patriot, Ben Todică.

Prof.dr. VALERIU LUPU şi prof. VALENTINA LUPU,  ,,cu toată convingerea” l-ar include pe Ben Todică ,,în galeria marilor români pe care-i evoca cu atâta căldură Nae Ionescu, pentru că el face parte din ceea ce noi definim ca fiind România profundă, datorită valorilor pe care le-a zămislit” (p.432).

Şi, ca într-un cor, toate vocile care ţi-au auzit vocea şi ţi-au citit articolele ,,îţi mulţumim din suflet pentru tot ceea ce faci în numele românismului şi-ţi dorim să zbori mereu la fel de maiestuos pe aripile spiritului, precum pasărea cu care te asemeni” (p.432).

2. Portretul în oglinzile paralele seamănă cu cel schiţat de pictorul polonez ALICJA GRECKA, reprodus de două ori în carte (p.6, p.442). În portretul amintit se vede un om, chinuit de gânduri, de necazurile neamului său, care parcă nu se mai trezeşte (,,Trezeşte-te, popor român…”).

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

Coperta făcută de ERIC BI CHEN mă trimite cu gândul spre facerea lumii şi din miile de stele una este, poate, România spre care priveşte pasărea, pusă în loc de diacritice în titlu.

Ben Todică şi un foarte bun creştin îşi defineşte sufletul ,,plin de un mănunchi de emoţii unice”: ,,binecuvântat de cuvântul în care m-am născut. Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut în flăcări de gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt. Tu eşi cuvântul!” (p.7).

3. Într-un interviu interesează deopotrivă cel care răspunde, dar şi cel care pune întrebarea.

Ben Todică este un maestru al cuvântului simplu prin care reuşeşte să scoată tot (ce-l interesează şi crede că poate interesa cititorul) de la persoana parteneră de dialog. Ben stă de vorbă cu oamenii din medii diferite şi profesii diferite din ţară sau din lumea largă. Toţi au notă comună: românismul.    

Interviurile cu ,,cei care au rămas” despre ,,cei care au plecat” din Ciudanoviţa mustesc de nostalgie. Ben Todică se revede copil, adolescent, îi caută în lumea umbrelor, după nişte fotografii, pe cei ascunşi în stele. Mina, uraniul cuvinte care astăzi înfricoşează sunt dragi celui care, după şcoala australiană, se reîntoarce spre începuturi, acolo … la Ciudanoviţa, … cândva. La Ciudanoviţa, astăzi ,,o lume blestemată”, odinioară un ,,corn al abundenţei”, cei care au rămas sunt nişte îngeri trişti. Pe Benone îl simt de-al lor, ajuns mare şi sunt mândrii de el. Autorul îşi regăseşte aici ,,prietenii din copilărie” (pe pânza memoriei, ,,Vorbeşte, vorbeşte, memorie!). ,,Acolo în Ciudanoviţa am copilărit, sus la stâncă am cules primii ghiocei şi colindam prin poienile lui Enuică, Baba Anca, poienile lui Rudi etc.” (p.249).

Lumea minei era neagră, grea, dar asigura un trai, pe care astăzi nu-l mai pot câştiga foştii şi urmaşii minerilor de altădată.

(Sursa imagine : Ben Todica : http://bentodica.blogspot.com/)

De la Nicu Chiş şi Dumitru Ion, Ben Todică vrea să afle cum a fost atunci când au pierit ,,unsprezece ortaci care au murit într-o noapte în minele de uraniu” (p.255). L-am cunoscut şi eu pe Nicu Chiş, un om respectuos, fin, citit, de mare omenie, care nu a vrut să părăsească zona zăcămintelor de uraniu,  ,,nici de voie, nici de nevoie”. A rămas locului, asemeni ţăranului român care nu se dă desprins de bucata lui de pământ. D-l Nicu Chiş este memoria-vie. Din interviurile cu românii aflaţi în exil, ni se spune ,,că au produs, au publicat şi s-au impus atenţiei prin propriile lor mijloace. Aceasta ne confirmă forţa spiritului românesc” (p.315).

Câte ceva despre ,,pruncul bănăţean din Ciudanoviţa-Melbourne”află din însemnările lui Ioan Miclău, cu prilejul lansării pe 9 octombrie 2009 la Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa a volumului ,,Între două lumi”.

4. ,,Primul teatru”,  ,,Primul film”,  ,,despre Ion Calen şi d-l Chiriţescu, despre rolul Tiron din Comedia cu olteni a lui Gh. Vlad, despre spectacolul în care d-l Chiriţescu i-a spus profesorului meu: ,,E talentat!” (sunt cioburi dintr-o oglindă spartă, menită să-l încarce cu ,,Iubirea. Iubirea de oameni!” (p.357).

            Priviţi portretul lui A. GREKA şi veţi descifra ,,FOR BENONI!”

IOAN-NICOLAE CENDA

 

 

 

 

 

29 Mar
2012

Ben Todică- Zidiri în spiritualitate: ÎPS Ioachim Băcăuanul

Cu smerită recunoştinţă şi aleasă preţuire, de departe încerc sa aduc un omagiu P.S. Ioachim  din depărtările Australiei, cu prilejul aniversării zilei de naştere, ani de rodnică arhipăstorire la cârma Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului .

Bunul Dumnezeu să ni-l ţină sănătos şi în putere întru mulţi ani!

Dintotdeauna activitatea misionar-creştină şi-a găsit ecou în toată lumea.Fapte ziditoare , trudă şi smerenie pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, pentru binele Neamului Românesc.

De-a lungul istoriei s-a dovedit ca activitatea “pastorilor” a fost rodnică , primind mereu cuvinte de folos, cuvinte de învăţătură.

Urmărim cu interes ce se întâmplă în ţară, fiind mereu prezenţi cu bucurie la toate realizările Preasfinţiei Voastre.

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului este un leagăn al culturii. Prezent mereu alături de cărturari, scriitori şi oameni ai locului, ne daţi puterea de a merge mai departe în credinţă şi adevăr.

Îi fericesc pe cei care va sunt apropiaţi si pot fi calauziti de gandul senin al celui care a fost randuit sa fie mereu prezent în viaţa CETĂŢII.

Romoşcanii şi nu numai, ştiu ca prin vrednicia Arhiepiscopului Ioachim, se simt mai în siguranţă în aceste vremuri tulburi.

Românii din străinate nu au uitat ce aţi făcut pentru ei în perioada când aţi studiat la Paris, văzând nevoile pastoral-misionare ale ortodocşilor din regiunea pariziană. Înfiinţarea primei mănăstir româneşti din Occident, cu hramul „Buna-Vestire” (l’Annonciation), la Rosiers, reorganizarea primei parohi francofone din regiunea pariziană, de spiritualitate românească. Aţi  adaptat pentru prima oară, textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur în limba franceză, pe muzică bizantină românească, aţi participat ca membru coordonator în cadrul Societății biblice franceze la realizarea a două mari expoziții ale Bibliei la Paris.

Ca membru  activ ca delegat al Fraternității Ortodoxe Franceze, în grupul de dialog ecumenic și interreligios de la Paris, ne-aţi bucurat cu publicaţii în reviste de specialitate , participând la numeroase întruniri ecumenice, una dintre cele mai importante fiind cea din anul 1998, cu prilejul Journés mondiales de la Jeunesse (în limba română Zilele mondiale ale tineretului), când peste un milion de tineri au fost la Paris.

Aţi făcut parte din grupul de organizare, ca delegat al Fraternitâții Ortodoxe Franceze. Întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea a fost o adevărată  mândrie pentru credincioşii de pretutindeni.

Editarea unui periodic de limbă franceză Réjoui-toi (în limba română Bucură-te), unde aţi publicat o serie de articole cu conținut teologic, ne-a fost de mare ajutor.

Pentru romaşcani, reprezentaţi reazămul de la care tot omul primeşte ajutor. Om de cultuă, cărturar, îndrăgit de intelectualii vremurillor Paul Barbă Neagră (regizor), Gheorghe Zamfir (celebrul naist), R.Poghire (profesor de limba română la Sorbona), părintele Virgil Ghiorghiu, Elvira Popescu, Emil, Duiliu Sfințescu .

O mare bucurie pentru toti românii, aducerea  moaștelor marelui Mitropolit Visarion Puiu, mitropolitul Basarabiei din exil, mort într-un sat din Bretania, și reînhumat în Cimitirul Montparnasse, alături de Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Virgil Ghiorghiu, Nae Ionescu și Eugen Ionescu.

Reînființarea  revistei „Cronica Romanului” (înființata în 1924), un act de dreaptă cultură. Toate scrieriile Prsfinţiei Voastre sunt apa vie a celor ce vor sa bea din CUVÂNTUL Lui Dumnezeu.

Această activitate diversă, truditoare în cuvânt şi faptă, mai în toate domeniile la nevoie, mă îndreptăţesc să-mi fie dor de casă, să pot a vă mulţumi pentru aceşti ani de rodnică arhipăstorire la cârma Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

„Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul şi asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine şi că eu nu aş exista fără el – “pentru că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu“.

Scriitorii, pastorii, care m-au luminat, parcurgându-mi cartea nou apărută, sunt scăldătoarea prin care Dumnezeu căleşte sabia sfinţilor, sunt cel mai mare dar şi scut împotriva neştiinţei şi al întunericului, sunt bucuria trecerii într-o nouă lume.

Sufletul îmi este plin de un mănunchi de emoţii unice. Sunt Binecuvântat de Cuvântul în care m-am născut! Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut din flăcări în gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt! Tu eşti cuvântul !

Bunul Dumnezeu sa va dea sanatatate, pace si bucurii duhovnicesti.

LA MULTI ANI!

BEN TODICĂ – Australia, 2012

29 Mar
2012

The Snow Queen of Every Book / The review of a book not (yet) edited

Octavian Curpaş

Octavian Curpas already retold for us Andersen’s fairy tale and he is always willing to recount stories of books he has read. And, going by the gifted critic’s accounts, there remains no reason to doubt that the original stories he interprets were written by authors of extraordinary talent. Sometimes he provides us with interpretations of books that are not available in our area and which we will never get to read. We can only imagine those astonishing -according to his description- creations and we know they are, at least temporarily, inaccessible to us. It is as if the spiritual light they emanate is truly the fastidious and intangible light of a boreal cloud that arose from the ionization of the mind’s emissions under the influence of the radiation of fantasy (according to the physics definition).
Octavian’s interpretations are usually lengthy, giving the impression that the work presented is recounted in great detail, which leads some to believe that they no longer need to read the original text. This is a false impression, as Octavian’s endeavors represent syntheses. He has the ability to grasp the essence of the text and otherwise create a concise monograph.

His titles are catchy, summative phrases. A review of a book by Vavilia Popovici, for example, is titled ‘Mom’s Book’ –Memories with the scent of days past in a prose poem authored by Vavila Popovici. Another review of a book of poems by Daniela Voiculescu is called How it is like to live on poetry in a time of angels. The title of an article dedicated to one of Melania Cuc’s novels reads ‘Babilon Lace’ or how it feels like to be a hostage in a modern historical novel about tragic destinies and the ordinary man’s psychological crisis. Another text about a novel by Ligia Seman is called The image of God reflected in a novel about a quest at the time of discovering the meaning of life. A presentation of a book of poetry by Petru Lascau is titled Religious verses bordering between meditation and contemplation. ‘The signature of love’ by Petru Lascau. And finally, the exegesis of the latest book of poetry by Victorita Dutu is called ‘I want a different world’ by Victorita Dutu- Christian poetry about eternity, love, and humility.
His titles are oftentimes followed by a sympathetic motto, usually selected from the book under review (‘The memories, as they were narrated to me, surge upon me like a torrent. They contain too much of reality in them, a beautiful and yet painful jungle of reality… As in a dream, I imagine centuries past…’; ‘I don’t know why, but I still preferred the color grey’).
The beginning of the exposition is abrupt and confounding (Is it easy or is it difficult to fight sleep?), or informative and austere (Vavila Popovici is the author of numerous books of poetry and prose), or gnomic (Petru Lascau is a poet of the religious ecstasy), or meant to create a certain atmosphere through associations with a different epoch (At the beginning of the nineteenth century Napoleon’s armies had control over all of Europe. Russia was one of the few countries that he had not yet conquered), or attempting to prepare the reader for what is to come (In 1970 the American director Arthur Hiller won an Oscar for a wildly successful film entitled simply ‘Love story’).
Then, with a few biographic remarks and a note on the literary accomplishments of the author in question, with some general statements about the work, with an analysis of the plot and characters (if the work is a novel), and after establishing any literary filiation and offering some text samples, Octavian Curpas manages to construct a well rounded and perfectly balanced whole, which he then seals with a closing statement.
Along the way, the critic sheds light upon the elements which confer artistic value to the book and reveals to the reader the underlying meaning of the text, the one that is harder to grasp, yet necessary in order to reinforce the literary value of the text.
Writer by vocation and journalist by training (having completed journalistic, paralegal and business studies), Octavian D. Curpas is a kind of character that is rarely encountered on the journalistic scene these days. He puts his gift, his passion and his dedication in his writing. He wants to assure us (and we feel we should believe him) that every work he brings to the attention of the reader is the book of the year in terms of technical achievement, and a work of unmatched beauty in terms of artistic quality, absolute and splendid as only a realm covered in eternal snow can be. In fact, Octavian’s texts strike an even higher note than Andersen’s ‘The Snow Queen’ because his stories about wondrous books always end before that moment when Gretchen brings Karl back to the mundane reality.
Inexplicably, no one wants to leave their place of detention because when you are free you have no desire to escape, you have no reason to run.
From now on, both the past and the present will occur in the future tense because there is another story to be written, a story that has not yet begun.
The gift, the inspiration and the work ‘wasted’ for the benefit of others, and as of now, not yet gathered in a well deserved (by the author and all the rest of us) book.
From now on, the Imbrium Sea will carry its waves to the shore and, perhaps someday, the poet who praised its beauty will find not only the long sought ideal, but also the answer to a seemingly rethorical question: ‘Who is the queen of Saba?’.
The Snow Queen. No matter what color the muse is (the not necessarily historic, but the rather enigmatic ‘muse’ of Solomon).
Because here, in Octavian’s chronics, contrary to Andersen’s tale and contrary to the realities of life, everything is reflected in a conscience that sees nothing but beauty.

By Angela-Monica Jucan
Translation by Ioana-Cosanzeana Jucan

29 Mar
2012

Despre jurnalismul de calitate ca demers cultural, într-un dialog cu Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei „Agero”

Odată ce te-ai decis să te stabileşti într-o altă ţară, trebuie să iei în calcul că orice adaptare la o nouă cultură este o provocare ce presupune ani de zile de muncă susţinută. Cu o astfel de provocare s-a întâlnit şi poetul şi eseistul român Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei “Agero”. Acesta ajunge în 1990 în Germania, unde i se deschide un nou orizont. Fiind dintotdeauna, un om corect şi disciplinat, reuşeşte să adopte mai uşor decât alţi etnici români aflaţi aici, valori şi deziderate ce pun pe primul loc ordinea, perseverenţa şi calitatea. Ca dovadă stă şi faptul că de 20 de ani, Hetco este angajat al trustului german TELEKOM, unde în prezent, deţine funcţia de şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucian Hetco s-a născut în 1963, la Oradea, este căsătorit cu Renate şi are doi fii, Bruno (22) şi Patrick (12). În 1986, acesta şi-a luat licenţa la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara.

- Sunteţi un autor prolific. Aţi scris poezie (“Oglinda cu suflet”, “Dreptul la culpă”), dar şi eseuri, interviuri, articole de istorie, sociologie şi pe teme comunitare româneşti (“Sufletul românesc sau Zidul din capete”, “Românul planetar”). Care consideraţi că este cea mai bună carte a dvs.? Când, unde şi de ce a fost o premieră volumul “Blestemul lui Brâncuşi – Poeţi români în diasporă”?

- Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După părerea mea, cea mai bună carte ce îmi poartă semnătura este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de o apariţie recentă la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brâncuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul „Labiş”, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.

- Numiţi-ne câteva dintre publicaţiile din ţară şi din străinătate în  care aţi apărut cu eseuri, interviuri şi studii comunitare şi istorice si diverse articole pe teme economice, sociale, analize şi comentarii.

- Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicaţii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte, ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, până în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare, etc.

- Pentru că tot am ajuns la publicaţii, vă rugăm să ne vorbiţi despre revista “Agero”, prima prezenţă românească pe Internet, din Germania. Când şi cum a apărut, care a fost rolul dvs. şi cine sunt cei cu care colaboraţi?

- Revista „Agero” este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste şase sute de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista „Agero” s-a născut acum nouă ani, prima în Germania, ca simplă pagină informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să mă ocup singur de revistă. Revista a demarat ca parte informaţională a cenaclului „Agero”, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe Internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: Ion Măldărescu, România , scriitor, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalistă şi poet, România.

- Ne puteţi spune cu aproximaţie, câţi cititori are revista “Agero”?

- Revista „Agero” are cel puţin zece mii de cititori pe zi, dar în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu zece mii de accesări zilnice, suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce ne-am şi dorit, de altfel. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai bună fotografie posibilă.

- Cum îşi dau întâlnire românii de pretutindeni în paginile acestei publicaţii?

- Redacţia „Agero” adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, de jurnalistică, filozofie, artă, cultură, eseistică, dar şi reportaje, simeze, comentarii, analize, poezie. Redacţia corectează şi vizează cele mai bune articole, pe care apoi, mi le prezintă. În calitate de redactor şef, eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.

- În 2006, v-a fost acordată festiv, de biblioteca „Gh Şincai “şi Societatea “Pro GOJDU” la Universitatea din Oradea, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?

- Revista „Agero” prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv, orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.

- Ce aţi dori să ne spuneţi despre Asociaţia germano-română „Deutsch-Rumänischer Verein e.v.” denumită „Agero”  din Stuttgart, despre cenaclurile literare şi serile de istorie de aici? Cât de implicat a fost şi este Lucian Hetco şi în ce constă contribuţia sa la înfiinţarea acestei societăţi?

- Asociaţia a preluat un nume (Agero), pe care l-am propus eu, în anul 2000. Personal, mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenaclurile, alte manifestări sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!

- Ce funcţii aţi deţinut în cadrul asociaţiei şi care este rolul dvs. în prezent?

- Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de Internet. Funcţiile sunt ceva de afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile ori problemele de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul http://www.agero-stuttgart.de care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat ştafeta şi sunt curios cine o va prelua.

- Vorbiţi-ne despre Premiile şi Diploma de Excelenţă pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor. Ce realizări v-au fost recunoscute prin decernarea acestor distincţii?

- Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc, dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire adresată mie sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur că toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, o persoană care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă şi asta este o calitate, care se câştigă în ani. Aşa că le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum fac şi cred că am reuşit să creez un curent literar, demarând iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi pe ce ton.

- Aveţi de asemenea, un premiu „Ion Grămadă” la festivalul naţional de poezie “Nicolae Labiş”, de la Suceava, din 2004. Prin ce v-aţi făcut remarcat?

- Premiul Ion Grămadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan. Cartea a fost nemaipomenit de bine primită de către public, am văzut poemele mele pe Internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind într-adevăr, o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.

- Ce ne puteţi relata despre activitatea dvs. ca membru şi membru de onoare al numeroase societăţi culturale din România şi din străinătate? Vă rugăm să numiţi câteva dintre acestea.

- Activitatea mea ca membru în societăţile menţionate este legată în principal, de corespondenţa pe care o am cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţara ordinii şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul regizor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei „Albina românească”, dar şi cu regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), cu revistele de cultură din străinătate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene, ca „Romanian Vip”, „Observator”, precum şi cu reviste de renume din ţară, ca de pildă, „Provincia Corvina”, „Familia”, „ARP”, etc.

- Între 2004-2006 aţi fost Preşedintele LARG (Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania). Când s-a înfiinţat această ligă şi ce rol a avut Lucian Hetco?

- Liga LARG s-a înfiinţat în 2002, la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei „Agero”, pe care o conduc de mai bine de nouă ani. În acest răstimp, am organizat o serie de manifestări, printre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, din decembrie 2004,  cu scopul evident, de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate, au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi una civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernanţilor români s-au dovedit a fi doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi, românii, ne vom pierde în Germania, în masa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate, greu de unit ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…

- Cum este să fii preşedinte?

- Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, dar şi critica din exterior ori din interior. Oferi însă, ca persoană publică, o suprafaţă de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social sau  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune ori certa, după situaţie, cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce am descris mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.

- Ce aţi dori să ne prezentaţi din perioada când aţi fost preşedintele ligii?

- Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta nu mi-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment pe care l-am descris mai sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine că unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.

- Ce ne puteţi relata despre publicaţia pe Internet, LARG?

- Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei „Agero”, în totalitate. În principiu, nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred că ar fi bine să-l întrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare celor peste cinci sute de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum, să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal, nu mai cred în ligă şi cred că nu sunt singurul.

- Ce planuri de viitor aveţi?

- În primul rând, să rămân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însoţesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.

- Cum vă petreceţi timpul liber?

- În primul rând, cu fotbalul; fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori pe stadion. Altfel, joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi, citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de-a face cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei „Agero”, pe cele vizate pentru calitate şi publicare, plus pe cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală la lucrul făcut prost. Aleg deci, rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie menţinută la maximum, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.

- Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?

- Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să îi respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice faptă bună este un indiciu că lumea aceasta poate fi ori poate fi făcută mai bună decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit, recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă la punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie îngrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare că unii dintre liderii politici au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi… Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!

By Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

2009

28 Mar
2012

Academician Gheorghe Păun – “Teamă de toamnă”

Teama de toamnă - coperta

Un nou tip de metaforă matematică

Magistru spiritual, creator al sistemului de gîndire matematică, „P sistem”, Membru corespondent al Academiei Române, Membru al Academiei Europae, personalitate marcantă a secolului nostru, situat la o confluenţă de credinţe şi atitudini spirituale care ne solicită puternic admiraţia, Academician Gheorghe Păun îşi pune semnătura pe cartea de poezii, „Teamă de toamnă”, Editura Tiparg, 2008. La fel ca un Pitagora modern, cel care în 580-500 î. Hr. a cuprins frumosul ca pe unul din elementele fundamentale ale filosofiei sale (prin teoria numerelor şi prin cea a armoniei universale), poetul Gheorghe Păun armonizează poezia cu lumea reală, potrivit unei sensibile aritmetici sufleteşti. Raportul şi proporţia se întrupează în tehnica şi meşteşugul acestei aritmetici, merg împreună fecundîndu-se reciproc, componenta principală a celor două fiind muzica sferelor. Punerea lor în dialog autentic este fără îndoială punctul capital în înţelegerea şi semnificantul creaţiei domniei sale. Sufletul însuşi al poetului fiind armonie, o acordare bazată pe proporţia numerică. În lăuntrul său au loc reaşezări intime, realcătuiri, fierberi – fermentaţie vie a elementelor de viaţă, dar şi marasmul deznădejdii ca muritor: „Sunt ca un puzzle din fragmente mii,/ Ştanţate-n dinţi de harnice pendule./ Le colorează panicate insomnii,/ Mustind vibrat din miezuri de celule./ Un meşter vreau, cu plus de dioptrii,/ Să mă lipească iar într-o bucată./ Ştiu că nu-i rost să fug de entropii,/ Dar tot visez întregul de odată.”

Graţie viziunii ideative, poetul nu se află frămîntat de instincte şi de patimi, nu utilizează imagini desprinse din reţeaua contingenţelor cotidian-biologice, ci iluminări, pe care nu le vedem cu ochii trupeşti, dar despre care se poate bănui ca le vede însuşi Creatorul Suprem. Faţă de insensibilităţii poeziei contemporane, versurile din „Teamă de toamnă” dobîndesc un reflex de imutabilitate, fărîme din statica necreatului, măreaţă, elementară, universală, ne transpun în sufletul poetului, care îşi are cu smerită mîndrie portretul în fiecare din ele, cu sporul secret de conştiinţă şi de frumuseţe al acestuia. Pentru că este conştient de importanţa mesajului său. Ocazie şi pentru o reflecţie laterală: omul de ştiinţă Gheorghe Păun nu este în poezie aşa cum îl vedem noi muritorii, ci aşa cum îl vedea Dumnezeu însuşi: transpus în statica unei eternităţi romantice, căreia îi revine meritul de a fi lărgit considerabil conceptul de sensibilitate. Ceea ce impresionează este construcţia severă, viziunea lirică asupra realităţii, dinamismul unui spirit neliniştit, incitat de sinteze, de consideraţii originale: „Simt clipele curgând ca ruginite,/ Tăcerea doar în osii se descoase,/ Cresc din tavane strâmbe stalactite/ Şi calcarul din ele trece-n oase.”

Cîte o pietricică de ironie amară aruncată de poet în acest gheizer tulbură ţîşnirile, ele se fac răcoare, se fac fir de izvor şi de teamă de moartea fără remediu, care scormoneşte şi cercetează toate ascunzişurile din inima lirismului, unde se mistuie pe ea însăşi: „Litere negre au căzut din carte,/ Molii gălbui erup din cărămidă,/ Pendula a rămas cu limba într-o parte/ Şi-un cheag de sânge-ar vrea să mă ucidă.” Limbajul nu-i slujeşte poetului decît ca semn şi mijloc, iar ceea ce este poezie a spiritului se datorează contribuţiei versului serios, care îl face pe cititor să devină poet prin conotaţiile de muzicalitate, izvorîte din însăşi materia sonoră a limbajului: „În loden gri, mă pierd pe seară/ Pe străzile întortocheate,/ În colţul gurii c-o ţigară/ Stinsă de mult, curbat de spate/ De parcă-aş duce o povară –/Cocoaşa de singurătate.”

Acad. Gheorghe Păun

Intrarea în relaţie cu teama ca afect, înseamnă pregătire, pîndă, ea are caracterul unui dialog cu misterul existenţei, nelăsîndu-se subjugat de ea: „Încerc să număr stele şi am uitat să număr,/ Spre gheaţa lor zadarnic privirea îmi îndrept./ O pasăre de galben mi s-a lăsat pe umăr/ Şi o şopârlă verde s-a cuibărit la piept./ Am pleoapa bântuită de-o veche dioramă,/ Se sting tornade-n sânge şi sângele s-a stins,/ Se îngustează lumea alunecând spre vamă/ Şi-i linişte de parcă sub dealuri am fost prins.” Responsabilitatea versului se exercită într-o sferă infinită, este responsabilitate în faţa Infinitului, conturat de fiinţa sa creatoare de frumos, de fiinţa care aspiră la plenitudine: „Parc-am căzut cândva pe piramide/ Din piatră-n piatră ca o piatră-om,/ Pedeapsă pentru pleoapele lucide/ Şi pentru fierbinţeala din genom.”

Poeziile volumului înscriu o varietate de teme, definesc o mare mobilitate intelectuală, o rezonanţă plină de sensibilitate, sînt expresii lirice ale unei personalităţi preocupate de poezie ca de un alt instrument de promovare al unor formule coerente, altele decît cele ale logicii prin care face ştiinţă. Chiar şi prin aspectul grafic, cartea îmbracă haina frumosului (coperta după o pictură a maestrului Ion Aurel Gîrjoabă), iar fervoarea meditaţiei poetice atinge reale valori artistice, conturează ramuri care permit sevei să le trăiască, să le reînnoiască. Graţie acestor coordonate, energia pe care poetul o extrage din lăuntrul său devine manifestă. Spiritul poetului este înscris în cercul ideilor, vine să înfăţişeze o orientare evidentă, o linie de convergenţă între romantism şi cotidianul aplicat în conjugarea timpului.

Mi-l imaginez în faţa privirii iscoditoare, în mii şi mii de feluri, către lăuntrul său din lăuntrul universului mic, al celui mare, ca pe un creator care trăieşte existenţa în ceea ce ea are unic şi frumos. Un creator care îşi primeneşte mereu contractul cu existenţa (de această dată prin clauza ars poetica), obedient faţă de legea marii treceri, faţă de legea toamnei care vine peste fructul copt, menţinîn ceea ce există, reactualizînd, ceea ce a fost. Savantul matematician descoperă prin poezie un nou tip de metaforă matematică, realcătuieşte o geometria profunzimii ca dimensiune absolut necesară comunicării cu cititorul. Iată lecţia esenţială a poeziei sale, pe care nu o putem socoti ca fiind auxiliară, ea e un cristal bine şlefuit, este locul geometric al spiritului său ca fiinţă, este o înaltă muzică pe care a creat-o şi a întonat-o în rime cu teama unui muritor: „Din magmele primordiale/ Ajuns-a lava să îngheţe./ De jur în jur, numai cristale/Şi toate numai suprafeţe”. Acordurile şi armoniile acestei muzici lirice desfată cititorul cu inefabile tonuri universal-cosmice. Altfel spus, calculul precis este permutat în cadre geometrice emoţionante, care se oferă lecturii cu prestigiul unor esenţe poetice: „E greu să zbori sau să înoţi,/ E greu şi mersul vertical,/ Chiar dacă-l practicăm cu toţi,/ Dar cel mai greu e să îngropi un cal…”.

„Teama de toamnă” nu este un spectacol de suprafaţă, fără aderenţe, ea are legături cu fondul viguros şi imens al vieţii. Preferînd viziunile ritmice şi meditaţiile, poetul alcătuieşte într-un timp record, numai două luni, forme lirice autentice, un document intim în care este concentrată esenţa gîndirii în forma spontană, profundă şi sinceră, dar cu mare sugestivitate lirică. Poetul substituie zicerea enunţiativă, acel logos apofaneios al lui Aristotel, care afirmă sau neagă, creînd neliniştea unei temeri agonice.

Maria Diana Popescu

Revista Art-Emis

28 Mar
2012

Interviu cu Vavila POPOVICI, SUA

Pentru că făcea economie la hârtie, Elena Ceauşescu a lăsat-o pe poeta Vavila Popovici fără dreptul de a-şi tipări propriul volum de versuri

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât  viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Si-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna sa fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină ce spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, volume de versuri precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” şi de proză -  „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

 

- „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regăseşte în poezia dvs.?

 

- Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi realizăm.

 

 - Aţi debutat în revista “Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

 

- La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că a citit şi i-a plăcut.

 

– De ce “13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

 

- Editura era în clădirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat: “De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Să nu-mi spună cineva că mai exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

 

– Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

 

- Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, zece volume de poezie şi opt de proză.

 

– „Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

 

- Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceaşca de cafea”, care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… V-aţi gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihna”!

 

- „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

 

- Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multă vreme: “Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când  ordonezi răspunsurile si îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de “mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

 

– “Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

 

- Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre Bacovia că este « un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton şi chinuit ». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta. » Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe. » Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : « Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua. » Câtă dreptate are!

– A apărut cu ceva timp în urmă, “Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalu, se întâlneşte la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar şi “Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

 

- Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate. Există poate şi o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, alţii în scris. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este ! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistică, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?


- „Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul “Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii. Această carte însă, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o.

 

– De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

- De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

 

– La ce lucraţi în prezent ?

 

- Am două cărţi în lucru. Prima este o cărticică de cugetări, a doua este o antologie de versuri. Aş dori să fac o selecţie din volumele de versuri scrise şi publicate la care să adaug şi poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

 

– Cum arată viitorul?

 

- Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

 

– Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

 

- Să iubească mult şi să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi.  Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

 

– Ce hobby-uri aveţi?

 

- Am avut destul de multe în viaţă. Acum mi-a rămas doar muzica.

 

– Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

 

- O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie,  folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș – Phoenix, Arizona

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii