7 Apr
2012

O neoodisee a exilului românesc de la mijlocul secolului XX

Constantin T. Ciubotaru

 “Exilul românesc la mijloc de secol XX”, autor Octavian Curpaş este o carte pe care o doream, o intuiam, care sintetizează multe dintre cele ştiute şi neştiute despre aceşti oameni, despre emigranţii noştri. O NEOODISEE! Mitică, nume generic funcţionarul pişicher (la Caragiale), aici este omul serios, nea Mitică, un Ulysse românesc. De fapt alterego-ul autorului, dar un Ulysse contemporan, mai degrabă contrariul eroului homeric. Ulysse îşi doreşte să se întoarcă acasă, la Penelopa, soţia sa, care-l aştepta. Ulyssele din cartea aceasta este de fapt cetăţeanul european, român, evreu, polonez sau bulgar, care îşi propune să evadeze de sub stăpânirea Ciclopului Comunistic, care are steag roşu şi o stemă cu secere şi ciocan. Un dezident, revenit acasă după patru decenii, afirma că  aici semnificaţia secerei este alta: ea tăia  vieţile celor care îşi doreau libertatea. Ciocanul nituia  lanţul real sau imaginar purtat ani grei în lagărele pentru emigranţi.Aceşti Ulysee îşi părăsesc locurile natale, părinţii. Pe ei nu-i aşteaptă nici o Penelopă. O vor găsi printre cei autoexilaţi, ca şi ei, printre locuitorii ţărilor unde au fost adoptaţi! Credem că personajul s-ar fi putut numi Doru, pentru că acest sentiment îi domină pe majoritatea celor evocaţi de nea Mitică. Dorul, cuvănt numai românesc, este, asemenea covorului cu motive naţionale, împletit cu realizări şi înfrîngeri, ţesute după cel mai cunoscut motiv: doi pe faţă, unul pe dos! Cartea surprinde dramele şi bucuriile celor care au  ales calea libertăţii. Scurt, sintetic, intuind situaţii semnificative, metaforic, autorul îi prezintă pe românii care n-au uitat niciodată cine sunt, care au demonstrat celor în mijlocul cărora trăiesc ospitalitate, cinste şi integritate morală. Cartea are marele merit că la numele celor cunoscuţi din massmedia se adaugă alte nume de români care şi-au realizat visul!

Constantin T. Ciubotaru

Decembrie, 2011

Revista Phoenix Mission, Arizona

7 Apr
2012

VII. VASILE ŢÂRA: Dragostea de carte te duce la Sorbona

Cutreierând cu nea Mitică printre amintiri, trăieşti alături de Domnia Sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile şi din diverse locuri; reuşeşte să-ţi trezească un viu interes şi energia-ţi creşte datorită adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate şi cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna, cu uşurinţă, în miezul întâmplărilor.

DESTINE PARALELE

 

Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lăsat nealterată imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitică, şi nu erau puţini! Iar întâmplările ai căror protagonişti au fost, aşişderea. La una din întâlnirile noastre, devenite de-acum obişnuite mi-a spus cu zâmbetul pe buze, că sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieţi din exil. Vreo 460! „Pe Vasile Ţâra – a început nea Mitică – l-am cunoscut la sârbi, în lagăr. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  vino-’ncoace, care te determină să-l ţii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, fiindcă Vasile ştia, cu dibăcie, să se facă plăcut şi reuşea să te cucerească fără nici o sforţare.” Nici ei nu ştiau pe atunci că le era hărăzit să parcurgă împreună aceeaşi traiectorie a vieţii lor, dincolo de frontierele României: se întâlniseră în Iugoslavia, au plecat în Italia şi un timp, au rămas la Trieste, apoi, în lagăr, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris, şi-n cele din urmă la Montreal, în Canada!

 „DA, EU SEMĂM CU MAMA !”

 

Vasile Ţâra era ardelean, se născuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistriţa Năsăud; provenea dintr-o familie de oameni harnici şi mai avea încă patru surori. Tatăl său, ca de altfel majoritatea bărbaţilor din această parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnăritul. Şi astăzi, în această zonă deosebit de frumoasă, cu munţi împăduriţi şi codrii falnici se mai practică această meserie, moştenită din tată-n fiu. „Dar lui Vasile-i plăceau cărţile!” – mi-a spus nea Mitică – şi a continuat să-mi povestească, cu lux de amănunte, o serie de întâmplări petrecute în adolescenţa prietenului său.  Tatăl lui Vasile Ţâra mergea, din când în când, să vândă lemne la oraş, luându-şi feciorul cu el. De multe ori, Vasile refuza: munca la pădure, drumul, oboseala şi năravul prost  al părintelui său, îi displăceau – căci bea, şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia şi pe el cu băutură… Eşti mă-ta gol! – se răstea indignat tatăl către tânărul ce nu se lăsa atras de viciul său, şi-l mai plesnea cu câte-o palmă peste cap – spune zâmbind nea Mitică – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia aşteptau să meargă la oraş, ca să mai tragă şi ele, o duşcă!” Vasile era diferit. El iubea cărţile! Le răsfoia cu mare drag, simţind mirosul de cerneală şi desfătându-şi sufletul citind. „Da, eu seamăn cu mama! – spunea el trist şi totodată mândru – mamei îi place să citească, iar dumitale-ţi place să bei!”. Mama lui Vasile era mereu în preajma cărţilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru că nu era uşor pentru o femeie, să se ocupe de gospodărie, să poarte grija soţului şi-a celor cinci copii ai lor. Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectură.

„AM TREI ELEVI DE EXECEPŢIE, DAR SUNT ROMÂNI, TOŢI TREI !”

 

Vasile Ţâra făcuse liceul maghiar şi era silitor, situându-se tot timpul, printre cei mai buni elevi din clasă. Doi prieteni buni avea, şi amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu şi Irimie Moldovan, la fel de conştiincioşi ca şi el, şi, ce ţi-e şi cu soarta asta, prieteni au rămas, şi-au fost şi în exil, tot împreună! „Îmi povestea Vasile că la liceu la ei venise odată un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul şcolii dacă îi poate recomanda vreun elev eminent, care să-i mediteze copiii; răspunsul acestuia a fost scurt şi rapid: am trei!  Şi groful i-a luat pe toţi trei!”, mi-a zâmbit nea Mitică şi a continuat să-şi deruleze filmul amintirilor … Dar sunt români, toţi trei, i-a spus în şoaptă directorul. Nici o problemă! – a fost răpunsul grofului. Şi i-a luat pe cei trei, la el acasă. Acolo a învăţat Vasile Ţâra foarte multe lucruri. Şi-a îmbogăţit cultura generală, pentru că groful avea o bibliotecă vastă, cu cărţi în limba engleză, franceză, germană…un adevărat izvor, de unde te puteai înfrupta din tainele cunoaşterii.

DE LA MELEAGURI BISTRIŢENE, LA UNIVERSITĂŢI OCCIDENTALE

 

Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal.
Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec. Irimie Moldovan s-a specializat în informatică şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit. „Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil. Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.

MAI MULTĂ LUME SCRIE DECÂT CITEŞTE

 

Nea Mitică şi-a amintit că l-a vizitat pe Vasile Ţâra, pe când revenise în Franţa şi locuia la Saint Gervais. Era împreună cu alţi trei profesori francezi şi discutau despre diverse lucruri, toţi deţineau cunoştinţe vaste de cultură generală. „Era acest Vasile Ţâra, un om foarte cult, puteai vorbi cu el, ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitică la modul admirativ. Unul dintre colegii săi, profesori, i-a spus în timp ce eram cu toţii la masă: Vasile, tu vorbeşti perfect franceza! Mi-a luat trei ani ca să o învăţ bine şi-apoi alţi doi, să pot să scriu la nivel academic – a răspuns calm, Vasile.  Văzând câte ştie şi cât este de recunoscut în domeniul său, nea Mitică l-a întrebat mereu, de ce nu scrie o carte.  Ştiţi care a fost răspunsul său ? Giovanni Papini a spus că mai multă lume scrie decât citeşte! Nu ştia probabil, sau nu voia să ia în consideraţie proverbul latin: Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeşte de două ori). Oricum, am înţeles că era un erudit de excepţie, un om deosebit. „S-a căsătorit cu o asiatică cu sânge albastru, fiică de şef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai ţin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Ţâra şi în ochii săi am putut citi cu uşurinţă mulţumirea, dar totodată şi nostalgia acelor vremuri… Istorisirea vieţii lui nea Mitică, ce începea să prindă contur, în discuţiile purtate cu el, incitantă şi plină de personaje şi personalităţi captivante, îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplărilor adevărate şi pline de inedit. Astfel, m-a determinat ca zile şi nopţi în şir să-i răsfoiesc însemnările ce mi le încredinţase. Şi din ele se putea observa cât de mult iubea cărţile, prietenul meu octogenar! Am citit într-una din notiţele sale, despre felul cum îl caracterizase soţia sa, doamna Nicole, într-o discuţie hazlie cu un prieten de-al lor, italian, ce-i sugerase acesteia să scrie despre nea Mitică. Glumind şi râzând din toată inima, doamna Nicole, amintindu-şi de începuturile vieţii lor de cuplu, i-a răspuns: Ce vrei să scriu? Că am cunoscut un om fără somn, un om care putea să facă singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeşte 7-10 ore şi nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveţi şi  care când îşi pune ceva în cap nu se lasă până n-o scoate la capăt sau – cum spune  domnul Petra -, câteodată le înţelege pe toate pe dos? Să scriu că am dormit separat, ca prinţii, fiecare în camera lui, căci cine putea să doarmă lângă un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi avea în jurul lui cărţi ce mai cădeau şi pe jos? Atunci, pentru mine s-a făcut lumină şi-am reuşit să desluşesc mai bine taina prieteniei ce s-a născut între nea Mitică şi Vasile Ţâra. Aveau un lucru remarcabil în comun: erau părtaşi la aceeaşi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CĂRŢILE!

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VII. )

6 Apr
2012

Scrisoare către tata

Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul, căci aceasta este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta — care este cea dintâi poruncă cu făgăduinţă — ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”(Ef 6,l-3).

Dragă tată, azi a fost o zi specială. Mai specială decât multe altele. Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu. Şi-L rog fierbinte pe Tatăl Ceresc să-ţi facă loc printre cei Drepţi.



Cum este în lumea veşniciei , tată?

Au trecut ani, ani mulţi, dar pentru mine eşti mereu prezent în gândurile şi-n inima mea.

Tată, cum aş putea să-mi înfrânez dorul? Cum mi-ai putea răspunde la întrebările rămase în negura vremurilor?

Tată, mi-ai întâlnit bunicii? Ţi-a povestit fratele Vasile cum a fost împuşcat încercând să treacă graniţa în ŢARA MAMĂ? L-a găsit bunica Trandafira, întorcându-se din drum, aflând vestea pentru a-l putea înmormânta creştineşte?

Dar ceilalţi bunici bucovineni, ce fac tată? Ce fac moşii noştri rătăciţi şi condamnaţi de iţele istoriei? Vă cântă unchiul Nistor din fluier şi cântări psalmice?

Odată ai fost dezrădăcinat din dulcea Bucovină, alungat de străinii ce ne-au luat ţărâna. Ajuns pe plaiuri cărăşene, ai trudit pentru noi din greu şi slăbit de boală ai ales alt drum, tată…Aşa cum a fost voia Celui de Sus.

Cele mai grele ispite năvalesc peste suflet ca un uragan în vremea acestei groaznice stări pe hotarul dintre viaţă şi moarte; când se apropie hotărârea sorţii noastre vecinice, frica stăpâneşte sufletul. Numai amintirea Mântuitorului celui răstignit îl întăreşte.”(Arhimandritul Sofronie Saharov – Despre viaţă, moarte şi veşnicie)

Ne-ai părăsit plecând în cealaltă viaţă, fără să-mi vezi fiica…Atunci, prin acea plecare neaşteptată s-a declanşat în mine durerea, ca “un uragan” ce mă macină ca un dor de primăvară, conştientă că, “vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se afla un element al suferinţei.”

Anul trecut fusesem plecată la Sf.Mănăstire Prislop. Cu pioşenie am îngenuchiat la mormântul Părintelui Arsenie Boca, şi l-am rugat să-mi înlesnească ruga către Maica Domnului…

La întoarcere ne-am oprit să ne reculegem şi să-ţi  mângâi crucea cu blânda rugă, înlăcrimată, smerită şi dintr-odată, ţi-am simţit singurătatea…

Tată, m-ai crescut în Sfânta Biserică. Iubesc şi sufăr, sufăr şi iubesc, dar m-ai învăţat ceva : noi vremelnici în această lume, viaţa, doar o pregătire spre lumea veşniciei. Şi de-a lungul timpului am constatat că suferinţa purifică, îţi arată calea spre mântuire fiind întăriţi în credinţă.

“Iubesc a cugeta la înţelesul suferinţelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viaţa noastră pământească, vremelnică, trebuie neaparat să ne fie suferinţa.”

Am privit crucile încleştate în acea tăcere sacră şi realizasem că pentru a treia oară, ai rămas printre străini. Ce ar căuta un “venetic” în ţara lui printre cei care ne-au “tolerat” şi umilit?

Venisem hotărâtă la Timişoara să te smulg din acel loc, să-ţi găseşti liniştea alături de noi, în cripta familiei.

Îmi amintesc ziua de 13 septembrie de anul trecut. Împreună cu preoţi invitaţi a avut loc deshumarea. Afară era cald, păsările ciripiau în limbajul lor cocoţate pe bradul ce-ţi veghea somnul. Acel brad, parcă îl plantase cineva ştiind cât de dragă îţi era Suceviţa.

Încălţările erau curate, îmi spuseseră oamenii şi numărul de la pantofi…

Mă aşteptai tată, să te iau să te aduc mai aproape de mama, de noi toţi…Aşa cum spusese Ierom. Casian, uneori simţim nevoia să ne sprijnim de Sfânta Cruce, cu smerenie şi recunoştiinţă pentru cei care ne-au dat viaţă…Şi atunci este necesară fapta pentru cei rămaşi, nevoia de reazăm,  de a-i şti alături, pe cei dragi.


La terminarea sfintei slujbe, întrebând preotul dacă pot să te iau, primind aprobarea, te-am luat în braţe ca pe un prunc înfăşurat în alb şi am fugit spre maşina, fără a mai privi înapoi. Doar păsărele ţi-au şoptit ceva zglobii, printre ramuri de brad.

Acum, rolurile se inversaseră. În copilarie m-ai purtat pe umeri, în braţe. În acea zi, eu eram cea care te purtam pe braţe ca pe un dar de preţ.

Aşa te-am adus tată la Timişoara, pe genunchii mei, până la biserica din Dumbraviţa. Nu mai plângeam, dar, ştiind că acolo o să mă aştepte sora mea, pe când mă apropiam de Timişoara,  lacrimile mele se rostogoleau necontrolat. Tatăl şi cele două fiice, pentru o clipă,  ascunşi în veşnicie…

“Vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se află un element al suferinţei. Noi, cei ce aparţinem în acelaşi timp – mai bine zis, în paralel – de doua lumi, de cea de sus şi de cea de jos, suntem oarecum împărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti. Tânjim către viaţa vecinică, având înaintea noastră chipul fiinţării  ,dumnezeieşti, neschimbată în desăvârşirea sa, iar în acelaşi timp ne afundăm în grija celor pământeşti, nefiind în putere a defaima nici cerinţele acestei vieţi. “Aştept învierea morţilor”. Numai ea, cea aşteptată vecinică viaţa este adevarata viaţă…” 

( Arhimandritul Sofronie Saharov)

Azi ar fi fost ziua ta, tată. 6 Aprilie…O rugăciune şi o lumânare printre lacrimi…


Ţi-am adus flori şi am avut un sentiment de împăcare cu mine însămi. Oare îmi vei citi scrisoarea tată? Te rog, iartă-mă, poate o lacrimă două au fugit pătând acest gând. Suferinţa pribegiei şi tristeţea din ochi doar acum pot să o înţeleg. Ţi-ai creat tată un univers tainic şi ai dus povara înstrăinării în tăceri…Teama faţa de de acel “rău”, dorinţa de a ne proteja viaţa…

Acum cred , că, într-un fel, ai încercat să uiţi prigoana, cu dor de parinţi, lăsaţi dincolo de sârma ghimpată, cu frământări nebănuite de noi.

Tată, noi am fost “răsplata”! Noi, cele două fiice, poate am reuşit să găsim drumul drept spre Lumină. Mulţumesc, dragul meu tată!

Copiii sunt o răsplată pentru toate suferinţele lor. De aceea un înţelept spune: “Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stapânitori va sluji celor care l-au născut” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 7), explicând ceva mai departe şi de ce: “… ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au facut ei pentru tine?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 29). Ce nu poate da în schimb un fiu tatalui său? Trebuie să înţelegem că părinţii ne-au născut pe noi, noi însă nu-i putem naşte pe ei. Şi dacă nu putem face ceva tot atât de important pentru părinţii noştri, măcar să le răsplătim acest dar nepreţuit pe care ni l-au dat şi să-i cinstim aşa cum se cuvine. Dar nu pentru că o cere legea firii, ci pentru că o cere frica de Dumnezeu.” (Arhimandritul Sofronie Saharov)

Biserica Ortodoxă Sf.Gheorghe – Oţelu-Roşu

 

Îmi amintesc de sărbătorile pascale. Noi aveam toaca noastră în curte şi  ne învăţai cum să  batem în perioada Deniilor. Mereu prezent în Sfântul Altar, în noaptea Sfintei Invieri, pregăteai “paştele” pentru credincioşi.

Privesc imaginea Bisericii  cu nostalgie. În casa parohială am deschis ochii. Aici, în Sfânta Biserică, unde preotul Ioan Ţărovan mi-a pus în mână Cartea Sfântă…Am crescut în strană, sub oblăduirea caldă a părintelui, a dumitale. Eram cea care rosteam Rugăciunea Domnească şi Crezul cu trăiri unice, îngenunchind cu smerenie în faţa  Altarului. Poate a fost cea mai frumoasă parte a copilăriei mele, crescând în acel loc binecuvântat.

Tată, îţi aminteşti când îţi aduceam merinde pe “Scoarţa”? Treceam pe la izvorul lui “Vidu”, umpleam ulciorul cu apă cristalină, şi urcam bucuroasă încântată de frumuseţea naturi, spre locul unde coseai. Pentru noi mergeai la coasă , tată…După tura de noapte de la uzină, nu-ţi era ruşine să coseşti pentru alţi, ştiind că o faci pentru fete, ca să aibe parte de carte. Doamne ce bună era mâncarea pe fânul proaspăt cosit ! Şi ce bucurie când mă urcai pe claia de fân să ţopăi pentru a se aşeza…

Acum, scriindu-ţi tată, îmi amintesc de momentele  când mă regăseam în poveştile lui Creangă. Nu-mi plăcea când mă trimitei după capre, sau după gâşte…Dar m-ai învăţat să fiu ascultătoare, şi-mi ascundeam lacrimile când cei de vârsta mea se amuzau de o venetică. Iartă-mă tată !

Tată, nu mai sunt sărbătorile de altădată. Mereu ceva lipseşte…Îmi lipseşti tată, îmi  este dor de dumneata …

Cu cine voi bate tată toaca, în noaptea Sfintei Învieri?

Dumnezeu să te odihnească, tată!

Nihil sine Dei!


Mariana Gurza

Timişoara

06 Aprilie 

Tata, mi-e dor de tine-versuri Mariana Gurza-Recita actorul Florin Nan

 

6 Apr
2012

“Vera Iconia” de Veronica Balaj

 

 

         “Vera Iconia”

 

 

Utopia unei dedublări
întarzii
pe Via Dolorosa
sunt femeia Vera Iconia
aici venită ,
să–i opresc
pe aruncătorii de pietre
și vorbe abisale
drumul în urmă se surpă
în fața,
suișul cu trepte eterne
lumini rănite
vartej de vocale cerești
cad
peste verbul ateu
izbind neprihănirea
oriunde aș fugi
mă-mpedic
în propriile-mi lacrimi
din lacrimi
și glasuri izvodite
se sapă cangrene
blasfemie în aer, pe cer,
nici păsări nu vor,
martori supliciului să fie
cuvintele între ele se ascut,
las în jur ecou magnetizant
prin viscere de timp,
predestinate, mai nasc un păcat
gandind,”Iisuse ,Doamne,
fă din pietrele lor
Arginți, aur și aramă,
să numere
prin veacuri
obosind “
Iată, în schimb,
Ție, această năframă
de vrei, șterge cu ea,
trădarea și
duratele ei.

VERONICA BALAJ
6 Apr
2012

FRAGMENTARIUM AL EXILULUI ROMÂNESC

Ulise sunt eu! Şi aşa ar putea fi intitulat manuscrisul pe care  scriitorul   Octavian Curpaş, din Arizona, SUA, este pregătit să-l încredinţeze tiparului. Jurnalist de profesie, autorul are, în aceste pagini, privliegiul de-a surprinde într-o cheie potrivită, câteva dintre poveştile fascinante ale imigraţiei româneşti. Cu o tehnică a scrisului clară şi la obiect, cu date şi detalii care fac şi mai mustos miezul evenimentelor dar mai ales cu o documentare evidentă, care în antiteză cu naraţiuniunea personajului principal, nea Mitică, Octavian Curpaş reuşeşte să focalizeze într-un punct central, din care, mai departe,  cuvintele se transformă în literatură. Lucrarea de faţă este ca o restituire a cuvintelor ce zidăresc oamenii şi locurile, a sintagmelor ce definesc stări de spirit, sentimente şi principii întotdeauna valabile. Octavian Curpaş radiografiază un segment relevant al emigraţiei româneşti de după 1948, dar nu se implică în drama colectivă, exod care se consumă cu vivacitate, prin naraţiunea eroului principal. Nu intervine scriitoriceşte decât în cazurile care marchează destinul unor persoane devenite, prin vrerea destinului, personalităţi recunoscute de contemporaneitate. Ar putea fi  aici, o pagină distinctă din Istoria Exilului Românesc. Ar putea fi o odisee, la care participă argonauţii carpatini, fugarii, aveturierii, oameni legaţi prin frăţie de sânge chiar şi dincolo de fruntariile  României.


Octavian Curpaş scrie modern, se foloseşte de amintirile interocutorului său, nea Mitică, ca de un jurnal în care  notiţele de fiecare zi s-au scuturat de asperităţile inevitabile ale prezentului şi sunt înnobilate de aura pe care le-o conferă acţiunea focului lăuntric, de trecerea timpului. Poveştile, spuse la masa unui hotel american, sunt reverberate în paginile acestea, sunt resususcitate, până când, aproape se simte mirosul verilor din copilăria care a fost odată.

Într-un caroiaj de paralele şi meridiane geografice, cu aventuri savuroase şi principii de viaţă, care, de la un caz la altul au fost sau nu respectate, acţiunea cărţii este vastă dar defel stufoasă, pentru că autorul a ştiut să segmenteze fiecare capitol, a ştiut să decupeze întâmplările importante, să le literaturizeze potenţându-le, astfel,  esenţa.

Ca într-o migraţie de cocori bătrâni, dar încă puternici, aşa se desfăşoară acţiunea. Un evantai de destine şi suma locurilor prin care s-au perindat ,,argonauţii” în căutarea ,,lânii de aur”, a fericirii. Celebra lână de aur! Mit şi adevăr, pentru care  românul şi-a părăsit vatra şi înfruntă destinul mioritic.

Toţi indivizii, românii din anturajul lui Nea Mitică, personajele lui  Octavian Curpaş, au aventura prinsă cu o cocardă tricoloră, direct pe inimă. Nu le pasă că au îmbătrânit biologic, ele caută încă libertatea prin care, sărac sau bogat, celebru sau anonim,  devii nemuritor, pentru că porţi în genă ceva din patria-ţi de obârşie.

Începută ca o poveste de viaţă, cu nostalgii, mai mult ghicite decât declarate, naraţiunea lui Nea Mitică, personajul dinspre care pornesc şi la care se întorc mai toate întâmplările de faţă, face faţă construcţiei literare şi acţiunea cărţii prinde forţă, accelerază, pagină după pagină, adună personaje diverse ca tipologie, dar care, împreună, formează acel eşantion care ar putea fi reprezentativ pentru chiar poporul român.
Inteligenţi, harnici, descurăreţi şi gata de aventură, românii care ţin cu scheletul lor spiritual copertele acestei lucrări, sunt atât de reali, încât îi poţi regăsi pe strada ta dar şi aiurea, în lume. Cu o putere de concentrare pe partea de psihologie a individului, autorul face literatură dezinvolt, fără forţare, şi acest lucru îl daorează, în parte, jurnalismului. Îmbină cu afinitate certă, seriozitatea documentaristului cu patosul unui vântură-lume, în sensul frumos al cuvântului.

Octavian Curpaş, el însuşi este un om cu biografie în oglindă. Un om trăindu-şi visul între America şi România. Folosindu-se de amintirile lui nea Mitică,  reuşeşte un exerciţiu perfect de readucere în prim plan a unor efigii de români care au  biruit în viaţă, prin ei înşişi.

Cu şira spinării verticală, ei sunt eroii care fac legământul cu ţara de naştere şi cu cea de adopţie, prin ceea ce au mai scump, conştiinţa de sine. Nu sunt sfinţi, nu sunt miliardari, nu sunt cerşetori,  ori… poate că sunt din toate acestea la un loc, pentru că, povestea fiecăria dintre ei, are un traseu ce ar putea constitui  pilonii de susţinere ai unui roman de succes.

Parcurgând paginile, cititorului nu îi mai rămâne decât să descopere firul  ficţiunii din ţesătura evidentă a realităţii implacabile. Este aici o lectură agreabilă, un dar pe care autorul ni-l face într-un moment în care, tot mai mulţi dintre compatrioţii noştri se întreabă: Încotro mergem, fraţilor?

MELANIA CUC

15 December 2011

Sursa : Revista Phoenix Mission, Arizona

 

6 Apr
2012

O carte a aventurii, cutezanţei şi-a dorului de-acasă

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX-  «Paşoptişti» români în Franţa, Canada şi Statele Unite”

Surprinzându-ne plăcut, Octavian Curpaş ne oferă, în miez de toamnă, o carte scrisă într-o manieră diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, o îmbinare reuşită între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc şi analiza profund-psihologică a unei palete largi de profile umane şi istoriile lor de viaţă. După cum reiese chiar din subtitlul ales cu grijă de către autor, „un alt fel de «paşoptişti»” – în totalitate reali -, aparţinând primului val de refugiaţi politic din România postbelică sunt eroii lucrării de faţă şi, mai mult decât atât, câţiva dintre ei trăiesc încă în Statele Unite. La prima vedere se prea poate să avem iluzia greşită a unei înşiruiri de relatări rebele aparţinând unui personaj inedit, acest nea Mitică plin de surprize, prototipul cutezătorului neinhibat de explorarea necunoscutului şi al autodidactului, avid de cunoaştere, încrezător în forţa sa fizică dar mai ales în tăria psihică de a depăşi obstacolele care îi barează vizibil drumul spre împlinire. În realitate însă, Octavian Curpaş, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regulă de azi, reuşeşte într-un mod original să realizeze o radiografie a emigraţiei româneşti la mijlocul secolului XX, supunând atenţiei cititorului o categorie interesantă de emigranţi, tributari cutezanţei şi spiritului de aventură, răbdării şi aşteptării, dorinţei şi neputinţei, euforiei şi negrei disperări în momentele de grea cumpănă, în aceeaşi măsură. Ei sunt cei care-au avut curajul şi tăria psihică de a descinde din tărâmul ierbii verzi de-acasă pe meridianele lumii, căutându-şi frenetic calea şi luptând cu braţele, inima şi mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cărţii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitică, exemple reale de curaj şi abnegaţie în străduinţa lor de a ascede într-un alt fel de spaţiu, în care principiul meritocratic nu ţine cont nici de origini, nici de clasă socială.

Nea Mitică – vinovatul principal al dezvăluirilor întâmplărilor structurate de către Octavian Curpaş în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul căreia se rotesc poveştile adevărate ale unor români îndrăzneţi, inteligenţi, neînfricaţi, care, odată ajunşi în lumea nouă se zbat să-şi realizeze visele cu truda minţii şi a braţelor, şi chiar reuşesc. Pe scheletul unor însemnări făcute de nea Mitică pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie şi relatările sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viaţa, autorul, priceput în extragerea informaţiei de la interlocutor (să nu uităm, Octavian Curpaş deţine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) şi neîntrecut documentarist, ţese într-un mod original, frânturi din viaţa apropiaţilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originală adusă istoriei emigraţiei româneşti.

Întâlnirea dintre autor şi viitorul său subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coadă şi adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerată leit-motivul vieţii exilatului care speră în steaua norocoasă; aici începe şirul relatărilor ce stau la baza scrierii acestei cărţi. Oare norocul ce radiază prin toţi porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitică, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia să pătrundem astfel în tainele vieţii emigranţilor, poate, nu de puţine ori invidiaţi de către unii dintre noi? În opinia mea, este un câştig pentru toţi cei care vor citi pe nerăsuflate o carte scrisă cu trudă, responsabilitate şi dăruire, incubând o muncă asiduă de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelică) şi în aceeaşi măsură din sursa vie, directă – autorul folosindu-se abil de informaţii prelevate direct de la unii dintre eroii încă în viaţă (Tiberiu Cunia, Luciana Stănilă, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).
Nea Mitică derulează pe ecranul sufletului foiletonul vieţii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a părăsit România. Aceşti adevăraţi artizani ai riscului şi-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptători ai revoluţiei pentru mai bine, într-o lume nouă, fie că aceasta este Franţa, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul şi ineditul respiră prin filele cărţii scrise cursiv, graţie talentului şi stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrăzneala de a scrie despre personaje reale, interesante şi foarte diverse. Interlocutorul său, nea Mitică, îi facilitează pătrunderea subtilă în istoriile de viaţă ale unui complex de profile umane, pe care le şlefuieşte în atelierul  literar, prezentându-le sub forma unor adevărate modele, ziditoare de cetăţi de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, erudiţi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitică sunt caractere oţelite de viaţa în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasă: oameni cu două patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Ţâra – un bistriţean cu studii la Sorbona, Costică Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isăcescu – simbolul aventurierului pribeag printre cloşari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic şi-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Brătianu sunt doar câţiva dintre cei despre care putem citi în paginile cărţii. Nu intenţionez pe toţi să vi-i dezvălui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astăzi trăieşte la Syracuse, New York şi pregăteşte pentru tipar cel mai complet Dicţionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Ştefănescu al cărui nume-l poartă un domeniu împădurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminentă a doctorului Traian Stoicoiu – românul al cărui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary şi unul dintre cunoscuţii lui Constantin Brâncuşi şi-al adevărului despre operele sale.

După ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia mărturiseşte: Deşi mulţi dintre noi au plecat pentru libertate şi o viaţă mai bună, am fost şi mulţi care am plecat cu gândul de a reveni în ţară. Generaţia noastră nu a putut face altceva decât să ţină vie, în străinătate, în conştiinţa lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatură comunistă. Poate că, după ce voi termina dicţionarul, aş putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor şi a evenimentelor pomenite de Mitică. Nu că este important să dau şi o altă imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare plăcere (mie, dacă nu cititorilor!), să trăiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, să scriu o lucrare în care să se vadă interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiaţilor de atunci, a dorinţelor şi simţămintelor ce-i animau atunci, dorul de ţară, de familie şi visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasă să treacă neobservate nici valorile naţionale rămase acasă, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stănilă, unul dintre deschizătorii de drumuri ai pepinierei de medici şi specialişti în ştiinţe medicale – Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj Napoca. Luciana Stănilă este o fiică a Sebeşului de Sus, din Mărginimea Sibiului, vecină şi prietenă a lui Dumitru Sinu, care şi azi, când vorbeşste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevărate ale lui nea Mitică sunt reflectarea evidentă a spiritului românesc rămas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în căutarea desăvârşirii.

Nea Mitică! Însuşi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizează cititorul că are de-a face cu un personaj  îndrăgit, care inspiră simplitate şi apropiere, ingeniozitate şi spontaneitate. El este exponentul descurcăreţului, iar numele, chiar i se potriveşte de minune! Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de ţară, apropiaţii îi strecurau subtil ideea că i-ar prinde bine să stăpânească o meserie. Dar lui nu i-a păsat de spusa nimănui – meserie n-a învăţat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit şi-a reuşit să-şi facă un rost, să aibă o familie minunată, să deţină propriul hotel, să deschidă sufletul şi punga atunci când este cazul şi, mai ales, nu a uitat niciodată că este român!

Copil orfan de mamă de la trei ani, crescut în spiritul sănătos al omului simplu de către tatăl şi bunicii săi – oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu din Mărginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturităţii să ia o decizie capitală pentru viitorul său, apucând drumul străinătăţii. Iugoslavia, Italia, Franţa, Canada, Statele Unite! Iată drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Muncă şi risc, dezamăgire şi împlinire sub umbrarul norocului, toate-şi dau mâna, şi-mpreună i-aduc satisfacţia finală! Prieten cu toţi cei de la care a avut de învăţat – chiar dac-au fost români, evrei, ţigani sau alte naţii, Mitică Sinu s-a descurcat şi despre toţi el vorbeşte frumos.

N-a avut posibilitatea să urmeze şcoli înalte, deşi, Doamne, cât i-a plăcut cartea! Dar a ştiut şi-a vrut mereu să înveţe, să cunoască şi să se înconjoare de prieteni erudiţi, se trezea de 30 de ori pe noapte şi citea şapte ore  pe zi, după cum mărturiseşte însăşi Nicole, canadianca de origine franceză ce-i este soaţă de-o jumătate de secol şi pe care o cataloghează ca fiind cea mai româncă dintre canadience, pentru că a a dorit şi a reuşit să stăpânescă, în numai şase luni, limba română. «Acasă» a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plină de cărţi valoroase, aparţinând literaturii române şi universale; citeşte beletristică, istorie, filosofie, despre vieţile scriitorilor şi marilor învăţaţi ai lumii. Dar nu-şi uita obârşia şi neamul.

Descins în lumea nouă din Sebeşul de Sus, din Mărginime, nea Mitică rămâne cu amintirea satului în suflet. Îşi aduce aminte, până în cele mai mici amănunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri şi tradiţii de care-i este dor. Consătean cu Goga şi Cioran, aşa se consideră Mitică, pentru că şi cei doi coloşi ai culturii româneşti au aceleaşi rădăcini, puternic înfipte-n ţinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversaţiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitică recită cu patos versurile poeziei Casa noastră, devenite chiar formă de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranţă, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânărului său vecin, Octavian Curpaş, atunci când îşi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga -  Şi parc-aud pocnet de bici / Şi glas stăruitor de slugă / Răsare mama-n colţul şurii, Aşază-ncet merindea-n glugă… /Înduioşată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură : / «Zi Tatăl nostru seara, dragă, / Şi să te porţi la-nvăţătură»…

Făcând referire la rostul vieţii, nea Mitică are un veritabil model de gândire filosofică, în însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, căci el afirmă: “Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus:  «Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată / De ţărână se depune» – şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil -: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevărat şi foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei cărţi-document, însă  doresc să vă las să-i dezlegaţi misterele prin plăcerea lecturii… Octavian Curpaş a adunat mereu în jurul său, benevol, truditori pe tărâmul cuvântului cărora le-a promovat necondiţionat scrierile şi le-a încurajat latura creativă, susţinând propagarea permanentă a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Deşi ne-a obişnuit cu intervenţiile sale jurnalistice prin prestaţia-i neobosită în  ziarele şi revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – şi a făcut-o bine -, iată că această carte îi întregeşte imaginea cu aceea de cărturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte tainele unei lumi în care el însuşi vieţuieşte: o lume a necunoscutului în care dacă pătrunzi eşti nevoit să te adaptezi, să-ţi modelezi viaţa şi să-i îmbrăţişezi principiile, dar fără să poţi vreodată să-ţi uiţi rădăcinile.

Georgeta Resteman
Cluj Napoca, octombrie 2011

Sursa : Revista Phoenix Mission, Arizona

6 Apr
2012

VI.DAN ISĂCESCU: Visul francez sub glasul roţilor de tren!


Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face Mitică Sinu. Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

COMPARTIMENT DE LUX SPRE OCCIDENT – CURAJ ŞI INVENTIVITATE !

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

„EU AM VENIT DIN FRANŢ, DAR SĂ NU SPUI LA NIMENI !”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.
Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

PARIS – ORAŞUL LUMINILOR ŞI-AL LIBERTĂŢII !


La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală.

Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor.
Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

DE LA CLOŞAR – LA INGINER !


Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest.

„Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”.
Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea.
„Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

TREI CURTEZANI, UN CURIER…ŞI-O DOMNIŞOARĂ GREU DE CUCERIT!


Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine.

Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România.
Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„HERCULE – SAVINIEN ” – VARIANTĂ ROMÂNEASCĂ!


Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.

Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile…
Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie!
Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

FAMILIA CA O AVENTURĂ


Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm…

Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.VI. )

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 11528

Ultimele Comentarii