29 Mar
2012

Despre jurnalismul de calitate ca demers cultural, într-un dialog cu Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei „Agero”

Odată ce te-ai decis să te stabileşti într-o altă ţară, trebuie să iei în calcul că orice adaptare la o nouă cultură este o provocare ce presupune ani de zile de muncă susţinută. Cu o astfel de provocare s-a întâlnit şi poetul şi eseistul român Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei “Agero”. Acesta ajunge în 1990 în Germania, unde i se deschide un nou orizont. Fiind dintotdeauna, un om corect şi disciplinat, reuşeşte să adopte mai uşor decât alţi etnici români aflaţi aici, valori şi deziderate ce pun pe primul loc ordinea, perseverenţa şi calitatea. Ca dovadă stă şi faptul că de 20 de ani, Hetco este angajat al trustului german TELEKOM, unde în prezent, deţine funcţia de şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucian Hetco s-a născut în 1963, la Oradea, este căsătorit cu Renate şi are doi fii, Bruno (22) şi Patrick (12). În 1986, acesta şi-a luat licenţa la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara.

- Sunteţi un autor prolific. Aţi scris poezie (“Oglinda cu suflet”, “Dreptul la culpă”), dar şi eseuri, interviuri, articole de istorie, sociologie şi pe teme comunitare româneşti (“Sufletul românesc sau Zidul din capete”, “Românul planetar”). Care consideraţi că este cea mai bună carte a dvs.? Când, unde şi de ce a fost o premieră volumul “Blestemul lui Brâncuşi – Poeţi români în diasporă”?

- Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După părerea mea, cea mai bună carte ce îmi poartă semnătura este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de o apariţie recentă la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brâncuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul „Labiş”, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.

- Numiţi-ne câteva dintre publicaţiile din ţară şi din străinătate în  care aţi apărut cu eseuri, interviuri şi studii comunitare şi istorice si diverse articole pe teme economice, sociale, analize şi comentarii.

- Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicaţii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte, ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, până în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare, etc.

- Pentru că tot am ajuns la publicaţii, vă rugăm să ne vorbiţi despre revista “Agero”, prima prezenţă românească pe Internet, din Germania. Când şi cum a apărut, care a fost rolul dvs. şi cine sunt cei cu care colaboraţi?

- Revista „Agero” este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste şase sute de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista „Agero” s-a născut acum nouă ani, prima în Germania, ca simplă pagină informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să mă ocup singur de revistă. Revista a demarat ca parte informaţională a cenaclului „Agero”, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe Internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: Ion Măldărescu, România , scriitor, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalistă şi poet, România.

- Ne puteţi spune cu aproximaţie, câţi cititori are revista “Agero”?

- Revista „Agero” are cel puţin zece mii de cititori pe zi, dar în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu zece mii de accesări zilnice, suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce ne-am şi dorit, de altfel. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai bună fotografie posibilă.

- Cum îşi dau întâlnire românii de pretutindeni în paginile acestei publicaţii?

- Redacţia „Agero” adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, de jurnalistică, filozofie, artă, cultură, eseistică, dar şi reportaje, simeze, comentarii, analize, poezie. Redacţia corectează şi vizează cele mai bune articole, pe care apoi, mi le prezintă. În calitate de redactor şef, eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.

- În 2006, v-a fost acordată festiv, de biblioteca „Gh Şincai “şi Societatea “Pro GOJDU” la Universitatea din Oradea, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?

- Revista „Agero” prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv, orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.

- Ce aţi dori să ne spuneţi despre Asociaţia germano-română „Deutsch-Rumänischer Verein e.v.” denumită „Agero”  din Stuttgart, despre cenaclurile literare şi serile de istorie de aici? Cât de implicat a fost şi este Lucian Hetco şi în ce constă contribuţia sa la înfiinţarea acestei societăţi?

- Asociaţia a preluat un nume (Agero), pe care l-am propus eu, în anul 2000. Personal, mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenaclurile, alte manifestări sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!

- Ce funcţii aţi deţinut în cadrul asociaţiei şi care este rolul dvs. în prezent?

- Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de Internet. Funcţiile sunt ceva de afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile ori problemele de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul http://www.agero-stuttgart.de care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat ştafeta şi sunt curios cine o va prelua.

- Vorbiţi-ne despre Premiile şi Diploma de Excelenţă pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor. Ce realizări v-au fost recunoscute prin decernarea acestor distincţii?

- Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc, dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire adresată mie sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur că toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, o persoană care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă şi asta este o calitate, care se câştigă în ani. Aşa că le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum fac şi cred că am reuşit să creez un curent literar, demarând iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi pe ce ton.

- Aveţi de asemenea, un premiu „Ion Grămadă” la festivalul naţional de poezie “Nicolae Labiş”, de la Suceava, din 2004. Prin ce v-aţi făcut remarcat?

- Premiul Ion Grămadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan. Cartea a fost nemaipomenit de bine primită de către public, am văzut poemele mele pe Internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind într-adevăr, o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.

- Ce ne puteţi relata despre activitatea dvs. ca membru şi membru de onoare al numeroase societăţi culturale din România şi din străinătate? Vă rugăm să numiţi câteva dintre acestea.

- Activitatea mea ca membru în societăţile menţionate este legată în principal, de corespondenţa pe care o am cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţara ordinii şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul regizor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei „Albina românească”, dar şi cu regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), cu revistele de cultură din străinătate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene, ca „Romanian Vip”, „Observator”, precum şi cu reviste de renume din ţară, ca de pildă, „Provincia Corvina”, „Familia”, „ARP”, etc.

- Între 2004-2006 aţi fost Preşedintele LARG (Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania). Când s-a înfiinţat această ligă şi ce rol a avut Lucian Hetco?

- Liga LARG s-a înfiinţat în 2002, la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei „Agero”, pe care o conduc de mai bine de nouă ani. În acest răstimp, am organizat o serie de manifestări, printre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, din decembrie 2004,  cu scopul evident, de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate, au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi una civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernanţilor români s-au dovedit a fi doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi, românii, ne vom pierde în Germania, în masa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate, greu de unit ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…

- Cum este să fii preşedinte?

- Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, dar şi critica din exterior ori din interior. Oferi însă, ca persoană publică, o suprafaţă de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social sau  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune ori certa, după situaţie, cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce am descris mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.

- Ce aţi dori să ne prezentaţi din perioada când aţi fost preşedintele ligii?

- Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta nu mi-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment pe care l-am descris mai sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine că unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.

- Ce ne puteţi relata despre publicaţia pe Internet, LARG?

- Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei „Agero”, în totalitate. În principiu, nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred că ar fi bine să-l întrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare celor peste cinci sute de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum, să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal, nu mai cred în ligă şi cred că nu sunt singurul.

- Ce planuri de viitor aveţi?

- În primul rând, să rămân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însoţesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.

- Cum vă petreceţi timpul liber?

- În primul rând, cu fotbalul; fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori pe stadion. Altfel, joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi, citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de-a face cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei „Agero”, pe cele vizate pentru calitate şi publicare, plus pe cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală la lucrul făcut prost. Aleg deci, rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie menţinută la maximum, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.

- Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?

- Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să îi respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice faptă bună este un indiciu că lumea aceasta poate fi ori poate fi făcută mai bună decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit, recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă la punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie îngrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare că unii dintre liderii politici au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi… Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!

By Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

2009

28 Mar
2012

Academician Gheorghe Păun – “Teamă de toamnă”

Teama de toamnă - coperta

Un nou tip de metaforă matematică

Magistru spiritual, creator al sistemului de gîndire matematică, „P sistem”, Membru corespondent al Academiei Române, Membru al Academiei Europae, personalitate marcantă a secolului nostru, situat la o confluenţă de credinţe şi atitudini spirituale care ne solicită puternic admiraţia, Academician Gheorghe Păun îşi pune semnătura pe cartea de poezii, „Teamă de toamnă”, Editura Tiparg, 2008. La fel ca un Pitagora modern, cel care în 580-500 î. Hr. a cuprins frumosul ca pe unul din elementele fundamentale ale filosofiei sale (prin teoria numerelor şi prin cea a armoniei universale), poetul Gheorghe Păun armonizează poezia cu lumea reală, potrivit unei sensibile aritmetici sufleteşti. Raportul şi proporţia se întrupează în tehnica şi meşteşugul acestei aritmetici, merg împreună fecundîndu-se reciproc, componenta principală a celor două fiind muzica sferelor. Punerea lor în dialog autentic este fără îndoială punctul capital în înţelegerea şi semnificantul creaţiei domniei sale. Sufletul însuşi al poetului fiind armonie, o acordare bazată pe proporţia numerică. În lăuntrul său au loc reaşezări intime, realcătuiri, fierberi – fermentaţie vie a elementelor de viaţă, dar şi marasmul deznădejdii ca muritor: „Sunt ca un puzzle din fragmente mii,/ Ştanţate-n dinţi de harnice pendule./ Le colorează panicate insomnii,/ Mustind vibrat din miezuri de celule./ Un meşter vreau, cu plus de dioptrii,/ Să mă lipească iar într-o bucată./ Ştiu că nu-i rost să fug de entropii,/ Dar tot visez întregul de odată.”

Graţie viziunii ideative, poetul nu se află frămîntat de instincte şi de patimi, nu utilizează imagini desprinse din reţeaua contingenţelor cotidian-biologice, ci iluminări, pe care nu le vedem cu ochii trupeşti, dar despre care se poate bănui ca le vede însuşi Creatorul Suprem. Faţă de insensibilităţii poeziei contemporane, versurile din „Teamă de toamnă” dobîndesc un reflex de imutabilitate, fărîme din statica necreatului, măreaţă, elementară, universală, ne transpun în sufletul poetului, care îşi are cu smerită mîndrie portretul în fiecare din ele, cu sporul secret de conştiinţă şi de frumuseţe al acestuia. Pentru că este conştient de importanţa mesajului său. Ocazie şi pentru o reflecţie laterală: omul de ştiinţă Gheorghe Păun nu este în poezie aşa cum îl vedem noi muritorii, ci aşa cum îl vedea Dumnezeu însuşi: transpus în statica unei eternităţi romantice, căreia îi revine meritul de a fi lărgit considerabil conceptul de sensibilitate. Ceea ce impresionează este construcţia severă, viziunea lirică asupra realităţii, dinamismul unui spirit neliniştit, incitat de sinteze, de consideraţii originale: „Simt clipele curgând ca ruginite,/ Tăcerea doar în osii se descoase,/ Cresc din tavane strâmbe stalactite/ Şi calcarul din ele trece-n oase.”

Cîte o pietricică de ironie amară aruncată de poet în acest gheizer tulbură ţîşnirile, ele se fac răcoare, se fac fir de izvor şi de teamă de moartea fără remediu, care scormoneşte şi cercetează toate ascunzişurile din inima lirismului, unde se mistuie pe ea însăşi: „Litere negre au căzut din carte,/ Molii gălbui erup din cărămidă,/ Pendula a rămas cu limba într-o parte/ Şi-un cheag de sânge-ar vrea să mă ucidă.” Limbajul nu-i slujeşte poetului decît ca semn şi mijloc, iar ceea ce este poezie a spiritului se datorează contribuţiei versului serios, care îl face pe cititor să devină poet prin conotaţiile de muzicalitate, izvorîte din însăşi materia sonoră a limbajului: „În loden gri, mă pierd pe seară/ Pe străzile întortocheate,/ În colţul gurii c-o ţigară/ Stinsă de mult, curbat de spate/ De parcă-aş duce o povară –/Cocoaşa de singurătate.”

Acad. Gheorghe Păun

Intrarea în relaţie cu teama ca afect, înseamnă pregătire, pîndă, ea are caracterul unui dialog cu misterul existenţei, nelăsîndu-se subjugat de ea: „Încerc să număr stele şi am uitat să număr,/ Spre gheaţa lor zadarnic privirea îmi îndrept./ O pasăre de galben mi s-a lăsat pe umăr/ Şi o şopârlă verde s-a cuibărit la piept./ Am pleoapa bântuită de-o veche dioramă,/ Se sting tornade-n sânge şi sângele s-a stins,/ Se îngustează lumea alunecând spre vamă/ Şi-i linişte de parcă sub dealuri am fost prins.” Responsabilitatea versului se exercită într-o sferă infinită, este responsabilitate în faţa Infinitului, conturat de fiinţa sa creatoare de frumos, de fiinţa care aspiră la plenitudine: „Parc-am căzut cândva pe piramide/ Din piatră-n piatră ca o piatră-om,/ Pedeapsă pentru pleoapele lucide/ Şi pentru fierbinţeala din genom.”

Poeziile volumului înscriu o varietate de teme, definesc o mare mobilitate intelectuală, o rezonanţă plină de sensibilitate, sînt expresii lirice ale unei personalităţi preocupate de poezie ca de un alt instrument de promovare al unor formule coerente, altele decît cele ale logicii prin care face ştiinţă. Chiar şi prin aspectul grafic, cartea îmbracă haina frumosului (coperta după o pictură a maestrului Ion Aurel Gîrjoabă), iar fervoarea meditaţiei poetice atinge reale valori artistice, conturează ramuri care permit sevei să le trăiască, să le reînnoiască. Graţie acestor coordonate, energia pe care poetul o extrage din lăuntrul său devine manifestă. Spiritul poetului este înscris în cercul ideilor, vine să înfăţişeze o orientare evidentă, o linie de convergenţă între romantism şi cotidianul aplicat în conjugarea timpului.

Mi-l imaginez în faţa privirii iscoditoare, în mii şi mii de feluri, către lăuntrul său din lăuntrul universului mic, al celui mare, ca pe un creator care trăieşte existenţa în ceea ce ea are unic şi frumos. Un creator care îşi primeneşte mereu contractul cu existenţa (de această dată prin clauza ars poetica), obedient faţă de legea marii treceri, faţă de legea toamnei care vine peste fructul copt, menţinîn ceea ce există, reactualizînd, ceea ce a fost. Savantul matematician descoperă prin poezie un nou tip de metaforă matematică, realcătuieşte o geometria profunzimii ca dimensiune absolut necesară comunicării cu cititorul. Iată lecţia esenţială a poeziei sale, pe care nu o putem socoti ca fiind auxiliară, ea e un cristal bine şlefuit, este locul geometric al spiritului său ca fiinţă, este o înaltă muzică pe care a creat-o şi a întonat-o în rime cu teama unui muritor: „Din magmele primordiale/ Ajuns-a lava să îngheţe./ De jur în jur, numai cristale/Şi toate numai suprafeţe”. Acordurile şi armoniile acestei muzici lirice desfată cititorul cu inefabile tonuri universal-cosmice. Altfel spus, calculul precis este permutat în cadre geometrice emoţionante, care se oferă lecturii cu prestigiul unor esenţe poetice: „E greu să zbori sau să înoţi,/ E greu şi mersul vertical,/ Chiar dacă-l practicăm cu toţi,/ Dar cel mai greu e să îngropi un cal…”.

„Teama de toamnă” nu este un spectacol de suprafaţă, fără aderenţe, ea are legături cu fondul viguros şi imens al vieţii. Preferînd viziunile ritmice şi meditaţiile, poetul alcătuieşte într-un timp record, numai două luni, forme lirice autentice, un document intim în care este concentrată esenţa gîndirii în forma spontană, profundă şi sinceră, dar cu mare sugestivitate lirică. Poetul substituie zicerea enunţiativă, acel logos apofaneios al lui Aristotel, care afirmă sau neagă, creînd neliniştea unei temeri agonice.

Maria Diana Popescu

Revista Art-Emis

28 Mar
2012

Interviu cu Vavila POPOVICI, SUA

Pentru că făcea economie la hârtie, Elena Ceauşescu a lăsat-o pe poeta Vavila Popovici fără dreptul de a-şi tipări propriul volum de versuri

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât  viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Si-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna sa fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină ce spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, volume de versuri precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” şi de proză -  „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

 

- „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regăseşte în poezia dvs.?

 

- Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi realizăm.

 

 - Aţi debutat în revista “Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

 

- La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că a citit şi i-a plăcut.

 

– De ce “13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

 

- Editura era în clădirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat: “De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Să nu-mi spună cineva că mai exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

 

– Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

 

- Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, zece volume de poezie şi opt de proză.

 

– „Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

 

- Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceaşca de cafea”, care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… V-aţi gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihna”!

 

- „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

 

- Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multă vreme: “Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când  ordonezi răspunsurile si îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de “mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

 

– “Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

 

- Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre Bacovia că este « un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton şi chinuit ». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta. » Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe. » Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : « Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua. » Câtă dreptate are!

– A apărut cu ceva timp în urmă, “Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalu, se întâlneşte la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar şi “Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

 

- Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate. Există poate şi o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, alţii în scris. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este ! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistică, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?


- „Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul “Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii. Această carte însă, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o.

 

– De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

- De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

 

– La ce lucraţi în prezent ?

 

- Am două cărţi în lucru. Prima este o cărticică de cugetări, a doua este o antologie de versuri. Aş dori să fac o selecţie din volumele de versuri scrise şi publicate la care să adaug şi poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

 

– Cum arată viitorul?

 

- Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

 

– Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

 

- Să iubească mult şi să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi.  Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

 

– Ce hobby-uri aveţi?

 

- Am avut destul de multe în viaţă. Acum mi-a rămas doar muzica.

 

– Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

 

- O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie,  folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș – Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

Romanian Times – vârful de lance al spirtitualităţii româneşti din America.


Octavian Curpaş

Pentru noi, cei din Arizona, “Romanian Times” (www.romaniantimes.com), cu sediul în Portland, Oregon, este o punte de legătură între comunităţile româneşti din SUA. Prin paginile revistei “Romanian Times”, evenimentele din Statul Marelui Canion au fost şi sunt mediatizate în toată America. În acest spirit, putem vorbi de rolul important pe care “Romanian Times” îl joacă în trecutul şi prezentul românilor din Arizona şi de pe întreg Pământul Făgăduinţei, ca factor de coeziune şi mijloc de comunicare între aceştia. Prin intermediul publicaţiei “Romanian Times”, aflată azi în sărbătoare, în conştiinţa noastră, a românilor aflaţi aici, în Statul Marelui Canion, se naşte un gând de unitate, de apartenenţă la valorile tradiţionale ale ţării de unde am venit.

Un forum deschis problemelor majore ale românilor

Autodefinindu-se ca un forum deschis problemelor majore ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, “Romanian Times” le-a dăruit cititorilor săi din Arizona timp de 10 ani, articole pe teme de politică, economie şi cultură, prin care aceştia au fost conectaţi la realitatea din patria mamă. Pe lângă subiecte de actualitate din viaţa românească, revista le-a oferit românilor şi meditaţii creştine, care s-au dovedit a fi o adevărată hrană pentru suflet şi minte. Iată de ce, remarcându-se prin discernământ şi profesionalism, revista “Romanian Times” a pătruns în sufletul nostru prin stilul său simplu, succint şi atractiv. Românii din Arizona sunt invitaţi să citească în continuare această revistă la care colaborează scriitori consacraţi şi jurnalişti din diverse state din SUA, dar şi din alte ţări. Fiecare dintre aceştia şi-a adus contribuţia în armonie cu principiul conform căruia a scrie la “Romanian Times” înseamnă să vii cu tot ce ai mai bun în inimă şi în minte.

Una în cuget şi simţire

Acum, la ceas aniversar, comunitatea română din Arizona salută apariţia acestui număr special al revistei “Romanian Times” şi doreşte publicaţiei viaţă lungă. Fie ca tot ceea ce a realizat până în prezent “Romanian Times” pentru românii aflaţi departe de casă, pe pământ american, să se regăsească şi de acum înainte în articole de calitate, de interes major pentru aceştia şi care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor lor. Urarea noastră este ca revista “Romanian Times” să aibă în continuare forţa de a-i face pe românii din Statul Marelui Canion, dar şi din SUA, să fie una în cuget şi simţire. Dorinţa noastră de bine pentru revista “Romanian Times” este ca această tipăritură să rămână un reper pentru cititorii săi şi să îi reprezinte. La mulţi ani, “Romanian Times”!

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

“Gândacul de Colorado” – un vis românesc devenit realitate pe pământ american

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.
Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela.

 

 

Un ziar cu un nume inedit

 

- Cum este sa conduci un ziar romanesc in America?

- Sa conduci un ziar romanesc in Statele Unite nu este un lucru usor, dar cu o pregatire jurnalistica adecvata si cu o echipa formata din ziaristi extraordinari, imprastiati prin toate colturile lumii, munca in redactie devine facila.

- Ce te-a motivat sa incepi “Gandacul de Colorado”?

- Un vis din anii studentiei, acela de a avea un ziar al meu, m-a determinat sa fondez o mica publicatie aici, pe taram american, inconstient fiind, in gluma spus, de ceea ce ma asteapta.

- De ce ai ales acest titlu?

- Gandacul de Colorado este singura terminologie romaneasca aflata in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane care are ceva in comun cu America. Fiind in statul Colorado, nu mi-a fost greu sa aleg acest nume. Gandacul de Colorado este un daunator, si prin alegerea acestui nume am dorit sa schimb perspectiva acestei terminologii intr-una pozitiva. Toate ziarele romanesti aflate pe teritoriul nord-american la acea vreme aveau nume comune intalnite in presa de zi de zi. Publicatia pe care o fondam la acel moment, se dorea a fi ceva unic si serios, in acelasi timp.

- A aparut deja numarul 91 al ziarului. Cand a fost fondat “Gandacul de Colorado”?

- Ziarul a fost fondat in luna decembrie a anului 2001, primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la imprimanta achizitionata, impreuna cu un calculator, cu toate fondurile stranse intr-un an si jumatate pe pamantul fagaduintei. La inceput, ziarul a aparut pentru cele cateva sute de familii de romani din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.

- Care este frecventa de aparitie a ziarului?

- Ziarul apare o data pe luna, de obicei, la inceputul acesteia.

- “Gandacul de Colorado” poate fi citit si online?

- Www.gandaculdecolorado.com este adresa de web a ziarului.

Un ziar independent, cu stiri diverse

- Ne poti descrie pe scurt evolutia acestui ziar?

- Avand la inceput, doua pagini imprimate pe coala ministeriala, curand ajunsese la patru, apoi la opt, iar in vara anului 2004, au fost scoase 16 pagini de “ziar”. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru m-au determinat sa ma indrept spre o tipografie adevarata, iar in luna decembrie a anului 2005, a aparut prima editie tiparita a “Gandacului de Colorado”, in format tabloid, cu opt pagini.

- Care este modelul de business dupa care functioneaza “Gandacul de Colorado”?

- Publicatia mea este una independenta, neavand nici o apartenenta religioasa sau politica. Face parte din firma mea de graphic design, Lucky et Co. Design, o afacere de tip sole proprietorship.

- Ce zone acopera aceasta publicatie? Cati cititori are cu aproximatie? Cum este asigurata finantarea ?

- “Gandacul de Colorado” este distribuit intr-un tiraj de 4.500 de exemplare, in 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000. Este un numar mic deocamdata, din cauza auto-finantarii, dar pe viitor, sper cu ajutorul unor sponsori, sa maresc aria de distribuire.

- Ce ne poti spune despre continutul ziarului? Care sunt principalele rubrici?

- Ziarul are o structura bine definita, de multi ani. Exista rubrici de politica, economie, evenimente curente, interviuri, sport, opinii, cultura, reportaje de pe pamantul american, cele 24 de pagini fiind de multe ori, insuficiente pentru volumul de stiri adunat in fiecare luna.

 

“Sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune.”

- Cati colaboratori ai la “Gandacul de Colorado”? Ii poti numi pe cativa dintre ei?

- “Gandacul de Colorado” are in mare, un numar de aproximativ, zece colaboratori permanenti si inca o jumatate de duzina, care scriu in paginile ziarului in mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat cu mine de multi ani, ii amintesc pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista “Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici, laureata a Uniunii Scriitorilor Romani, Octavian Curpas din Arizona si multi altii.

- Ce reactii primesti din partea cititorilor? Cum a intampinat comunitatea romana “Gandacul de Colorado” ? 

- De cele mai multe ori, reactiile romanilor sunt impartite vis a vis de ziarul pe care il conduc. Exista cititori ce doresc ca aceasta publicatie sa contina rubrici diferite, sa aiba o structura diferita, sa apara mai des si in mai multe pagini, dar de cele mai multe ori, cei care incearca sa il ia ca atare, il considera un ziar independent si diferit fata de celelalte publicatii romanesti de pe pamantul american, si reactiile sunt dintre cele mai pozitive.

- Cum crezi ca va evolua “Gandacul de Colorado” in urmatorii ani?

- Acest lucru va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise in lume, posibilitatile financiare si nu in ultimul rand, interesul romanilor de a citi un ziar facut pentru ei.

- Ce iti doresti pentru viitor, in general? Ce planuri ai pentru “Gandacul de Colorado”, in special?

- Cum am mai precizat mai sus, sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar in acel moment, publicatia se va putea extinde din toate punctele de vedere.

“Jurnalismul… este intr-un punct critic, in acest moment.”

- Cum ai descrie peisajul jurnalistic actual din Statele Unite?

- Personal, nu am o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorandu-se lipsei de obiectivitate in elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, in America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind cele care de obicei, dicteaza mersul lucrurilor.

- Dar din Romania?

- Din pacate, in Romania se observa o tendinta intr-o directionare in stilul american, ceea ce nu este de exemplu, jurnalismul invatat de generatia mea, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca romanul se indobitoceste pe zi ce trece, trecand de la cultura eminesciana la manelismul inculturii.

- Foarte multe publicatii importante si-au incetat aparitia in ultimii ani. Este posibil sa se intample acelasi lucru si cu ziarele locale?

- Ziarele locale incearca sa se mentina pe linia de plutire in ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie depinde de felul in care este structurata, de politica abordata la nivelul managerial si aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp, va fi impusa de acesti factori, care se adauga la ceilalti, de la nivelul economiei.

- Cum vezi viitorul jurnalismului pe termen lung, in Statele Unite?

- Jurnalismul din Statele Unite este intr-un punct critic, in acest moment… Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc in fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza in ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online insa, a prins mult avant in ultimii ani si a inceput sa aiba un contur bine definit, in multe situatii surclasand celelalte tipuri de presa.

- Crezi ca in cele din urma, publicatiile online le vor lua locul celor tiparite?

- Lumea va cumpara intotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla intr-un aeroport, intr-o sala de asteptare sau pur si simplu, sentimentul de a citi ceva tiparit nu poate disparea… E absurd sa spui ca intr-o buna zi, nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe Ipod-ul personal sau descarca pe Kindle.

- Ai un sfat pentru cei care doresc sa faca jurnalism?

- Sa incerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi in tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi in a spune lucrurilor pe nume.

Traind cu nostalgia Romaniei

- De ce ai ales Denver, Colorado?

- Din intamplare. Cand am primit o oferta de munca in acest stat, nu m-am gandit nici o clipa cat voi fi de norocos cu ceea ce voi descoperi aici.

- Ce ne poti spune despre comunitatea romana din Colorado?

- Comunitatea romanilor din Colorado este impartita in mai multe biserici si organizatii non-profit, dar este destul de stransa, lucru care se poate observa in cadrul festivalurilor romanesti organizate in acest stat.

- Cat de des mergi in Romania?

- In Romania, incerc sa plec in fiecare an, dar uneori, acest lucru nu depinde doar de mine… Din motive personale, nu am fost din anul 2006, dar ultima peripetie pe teritoriu european a fost una de neuitat. De fiecare data cand ma intorc in Romania, incerc sa vizitez si o tara-doua europene in care visam sa ma duc, de pe vremea copilariei.

- Care au fost impresiile cu care ai revenit din Romania?

- De fiecare data cand ma intorc in tara, amintirile ma coplesesc si ma gandesc cu nostalgie la vremurile de mult apuse, dar pe de alta parte, redescopar o fata a Romaniei pe care ma bucur ca am lasat-o in urma, acum aproape zece ani.

- Ce hobby-uri ai?

- Printre hobby-urile mele se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica, si nu in ultimul rand, arta.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Timpul liber, asa putin cat este, il petrec alaturi de sotia mea, Ela, si de cei doi catei ai nostri, Bella si Luke. Activitatile sunt nenumarate…

 

 

- Ce mesaj vrei sa le transmiti cititorilor nostri?

 

- Nu incetati niciodata in a crede in voi insiva, in puterea presei scrise de a va educa si de a va deschide noi orizonturi. Nu uitati ca intotdeauna, veti gasi in “Gandacul de Colorado” un prieten in care veti putea avea incredere.

by Octavian Curpaș

 Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI ION CREANGĂ

 

Marţi, 27 martie, orele 17.00 a avut loc evenimentul cultural

“Colocviile de Marţi”

SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI ION CREANGĂ 175
*

 

Evenimentul a avut loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39
Creanaga de aur, regăsită de Vasile Lovinescu în labirinturile operei lui Ion Creangă, ne mijloceşte calea spre povestiri terapeutice, odată cu supravieţuirea naratorului, iniţiera cititorului şi rostitorului. Simbolistica alchimică ori guenonismul coranic vor fi clătinat sensibilitatea de sub colbul perpetuat de şcolaritate. O privire, o auscultare proaspătă a universalului humuleştean ne pot recatapulta în arhetipuri, interiorizate specific generaţiilor de azi. Cum Eugen Lovinescu numise pe Ion Marin Iovescu un Creangă al Munteniei, ne putem întreba de paragonul său în literatura zilei. De te fabula naratur – vide Amintirile lui Harap Alb de Iulian Neacşu. Ce mai fişează Ion Filipciuc? Mai tânărul Karl May împlineşte suta. Nevasta necredincioasă de Federico Garcia Lorca va fi audiată în original, traducere şi replică.
Invitaţi: Vali Niculescu, Sorana Gorjan, Elisabeta Isanos, Margareta Labiş, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Victoria Milescu, Ana Munteanu, Mihaela Gligor, Mariana Gurza, Veronica Bălaj, Hana Bota, Elena Lupaşcu, Aluna Nottara, Adina Dumitrescu, Veronica Anghelescu, Octaviana Daia, Puşi Dinulescu, George Astalos, Iulian Neacşu, Vasile Andru, Ion Coja, Gabriel Gheorghiu, Sorin Stratilat, Ion Andreiţă, Ioan Barbu, Florin Costinescu, Florian Tănăsesecu, Nicolae Băciuţ, Gheorghe Lupaşcu, Silvian Floarea, Neculai Hilohi, Cristian Moţiu, Horia Matei, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicu Dascălu, Cornel Berbente, Mihai Stan, Gheorghe Neagu, Noni Cristea, Nicolae Tomoniu, Vladimir Udrescu, Mircea Coloşenco, Petru Costinescu, Mihai Teodorescu, Mihai Popescu, Sebastian Văduva
Amfitrion: Dr. George Anca 
Intervenţii
-      George Anca: Râsul rimelor şi vorba cântecului la Ion Creangă
-     Puşi Dinulescu: Vocea auctorială
-     Margareta Labiş: Arbore genealogic
-      Mircea Coloşenco: Editându-l pe Creangă
-      Doina Boriceanu: Creangă şi fracul poeticului
-      Sorana Gorjan: Gorj-Paris, Brâncuşi după 55 de ani
-      Sorin Stratilat: Acasă la Jean Negulesco
-     Nicu Dascălu: Temniţa în versuri
-      Elena Lupaşcu: Poesis
-     Mihai Teodorescu: Citindu-l pe Karl May
-    Petru Costinescu: Muza de la Burdujeni
 
 
În spectacol:
 
-     Vali Niculescu: Vocea primăverii, liduri
Gabriel Gheorghiu: Nevasta necredincioasă; În căutarea junghiului; Poveste de postul Paştelui
-     Puşi Dinulescu: Moş Nichifor Coţcariul
-    Noni Cristea: recital chitară
Lansări de cărţi:
Iulian Neacşu: Amintirile lui Harap Alb, Rafet, 2011
Puşi Dinulescu: Burlacul, Minerva, 2011; Le vieux garcon, Meronia, 2009, traduit par Michel Wattermez
Mariana Gurza: Pe urmele lui Zenon / On Zenon’s footsteps, Timpolis, 2012, Translation by George Anca 
Nicolae Grigore Mărăşanu: Fiara impară. Opera omnia, Iaşi, 2011
 
                                                                               
La eveniment au  participt scriitori, artişti, ziarişti şi  membrii Centrului.
28 Mar
2012

Leul și maimuțele

Am intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai lungă trenă a unei rochii de mireasă (costul exchibiţiei ar fi îmbrăcat copiii orfelinatelor). Maimuţele sînt tot maimuţe, nu evoluează deloc, în pofida muncii de cercetare a savanţilor de le Cambridge. Americanii ţin cu dinţii să controleze tot orientul, ruşii nu stau să se scarpine în sîn, se implică în sprijinirea un guvern legal, noi importăm masiv produse foarte ciudate, pe lîngă recordul celor agroalimentare, potrivit Economica.rtv.net: păr de porc, de bursuc sau mistreţ, păr uman, oase şi coarne, chihlimbar cenuşiu, zibeta şi mosc, mii de tone de frunze, rămurele sau alte părţi de plante. Leului românesc i s-a făcut tort de plastic la cele 145 de primăveri, fiind singura ţară din Europa cu bancnote pe astfel de suport. Nu vă potriviţi reclamelor care încurajează consumul zilnic de aspirină timp de cinci ani, pe motiv ca ar scăpa planeta de cancer. Veţi rămîne fără rinichi şi stomac, iar cercetătorii de la Universitatea Cambridge vă vor putea servi uşor informaţii necomestibile despre „strămoşii-maimuţă”, care potrivit lor au devenit bipezi (scrie Daily Mail) ca să poată vedea la depărtare pericolele sau sursele de hrană (ar însemna ca analiştii politici să aibă gîturi de girafă). Senzaţională descoperire a secolului XXI! Eu cred că au devenit bipezi ca să poată ajunge azi la automatul de bani şi pentru că o pereche de pantofi este mai ieftină decît două. Strămoşii-maimuţă au prevăzut criza, s-au gîndit la viitorul nostru şi au început să meargă în două picioare. Sînt tare supărată, credeţi-mă, şi poate îi voi întreba pe savanţii de la Cambridge de ce nu vedem şi azi maimuţe aflate în diverse stadii de dezvoltare? Dacă presa ne va intoxica continuu cu astfel de stupizenii, chiar vom umbla în patru picioare, pînă vom adopta moneda euro.

Cercetătorii cu pricina s-au ridicat prea mult pe vîrfuri şi au uitat că pămîntenii, maimuţele, politicienii, miliţienii planetari şi întreg Universul au fost create de Dumnezeu, ca să ne verifice integritatea şi răbdarea. Mă întreb ce ne făceam, dacă cimpanzeii care controlează lumea învăţau, nu să meargă, ci să se dea de-a rostogolul? Probabil într-o mînă ţineau bananele, iar în cealaltă telecomanda dronelor. Observaţi cît de norocoşi sîntem că nişte maimuţe, cu milioane de ani în urmă, s-au gîndit să evolueze pentru ca noi să existăm în două picioare. Nici Darwin nu credea în afirmaţiile sale şi era convins că Imago Dei nu se trage din maimuţă. Omul este creaţia lui Dumnezeu pe două picioare, şi nu în patru labe. Aşa e omul: vede că două lucruri seamănă între ele şi decide că unul a ieşit din celălalt, dar uită că ele puteau foarte bine să fie făcute să semene de la început de către cineva. Evoluţia este un concept demonic, pe de-o parte, şi pueril (în sensul cît se poate de peiorativ) pe de altă parte. Ştirile de genul celei lansate de curînd de Universitatea Cambridge lucrează subliminal, sistematic şi programatic, mai ales acum, în apropierea Paştelui. Ba o urmă de extraterestru, ba un convoi de farfurii zburătoare la orizont, ba un ciolan de crocobaur, ba un asteroid care vine să declanşeze Apocalipsa, iar mintea noastră bombardată poate face conjecturi mai mult sau mai puţin riscante.
Dăm mai departe pagina. Capitolul „Să apărăm democraţia cu arma mortală la ochi”, versiunea americană, a făcut un adevărat carnagiu în provincia Kandahar, bastion al talibanilor din sudul Afghanistanului: 16 civili, femei, copii şi vîrstnici, masacraţi de un mercenar american. Dacă e să considerăm scopul acestui război ca fiind democratizarea Afganistanului, atunci este cel mai mare eşec armat de la Vietnam încoace. Nu va fi prea curînd democraţie, în orice caz, nu o democraţie aservită americanilor. Ca şi în Irak, adevăratul motiv american a fost eliminarea unor structuri statale, aflate în dezacord cu interesele lor şi menţinerea unei forţe de intimidare în zonă. Pacea şi democraţia sînt pastile éxtăzi pentru naivii care încă mai cred în gogoşile americane. Războiul este cea mai profitabilă afacere. Nu se va termina, ci va fi înlocuit cu altul tot mai sofisticat şi distrugător. Şi în Afganistan ca şi în Irak, va rămîne un focar de tensiune permanent, foarte de folos puterilor imperialiste (nu şi pentru noi, aterizaţi în conflict ca musca pe farfuria cu terci a cîinelui). Afganistanul este o miză importantă a sferelor de influenţă, un avanpost geo-strategic, un pion pe harta marilor jocuri de interese. Retragerea nici nu poate fi grăbită pentru simplul motiv că abia s-au împărţit cărţile unui transfer de conflict în Iranul vecin. Pretext există, se aşteaptă momentul prielnic.
Aceştia sînt „eliberatorii” pe care bunicii (unora dinte noi) i-au aşteptat în anii `50! Poate atunci era ceva de capul lor, acuma, toate războaiele purtate de ei au fost în numele marilor interese ale corporaţiilor. Să fie clar. N-am nimic cu poporul american. Contribuţia sa la păstrarea democraţiei în Europa în cele două războaie mondiale rămîne consemnată în istorie. Astăzi, casele de bani, vorba lui Ţuţea, şi corporaţiilor financiare le dictează. Nociv este că răspîndirea acestui „tipar” se face sub masca apărării democraţiei şi drepturilor omului.
Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 21857

Ultimele Comentarii