28 Mar
2012

Romanian Times – vârful de lance al spirtitualităţii româneşti din America.


Octavian Curpaş

Pentru noi, cei din Arizona, “Romanian Times” (www.romaniantimes.com), cu sediul în Portland, Oregon, este o punte de legătură între comunităţile româneşti din SUA. Prin paginile revistei “Romanian Times”, evenimentele din Statul Marelui Canion au fost şi sunt mediatizate în toată America. În acest spirit, putem vorbi de rolul important pe care “Romanian Times” îl joacă în trecutul şi prezentul românilor din Arizona şi de pe întreg Pământul Făgăduinţei, ca factor de coeziune şi mijloc de comunicare între aceştia. Prin intermediul publicaţiei “Romanian Times”, aflată azi în sărbătoare, în conştiinţa noastră, a românilor aflaţi aici, în Statul Marelui Canion, se naşte un gând de unitate, de apartenenţă la valorile tradiţionale ale ţării de unde am venit.

Un forum deschis problemelor majore ale românilor

Autodefinindu-se ca un forum deschis problemelor majore ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, “Romanian Times” le-a dăruit cititorilor săi din Arizona timp de 10 ani, articole pe teme de politică, economie şi cultură, prin care aceştia au fost conectaţi la realitatea din patria mamă. Pe lângă subiecte de actualitate din viaţa românească, revista le-a oferit românilor şi meditaţii creştine, care s-au dovedit a fi o adevărată hrană pentru suflet şi minte. Iată de ce, remarcându-se prin discernământ şi profesionalism, revista “Romanian Times” a pătruns în sufletul nostru prin stilul său simplu, succint şi atractiv. Românii din Arizona sunt invitaţi să citească în continuare această revistă la care colaborează scriitori consacraţi şi jurnalişti din diverse state din SUA, dar şi din alte ţări. Fiecare dintre aceştia şi-a adus contribuţia în armonie cu principiul conform căruia a scrie la “Romanian Times” înseamnă să vii cu tot ce ai mai bun în inimă şi în minte.

Una în cuget şi simţire

Acum, la ceas aniversar, comunitatea română din Arizona salută apariţia acestui număr special al revistei “Romanian Times” şi doreşte publicaţiei viaţă lungă. Fie ca tot ceea ce a realizat până în prezent “Romanian Times” pentru românii aflaţi departe de casă, pe pământ american, să se regăsească şi de acum înainte în articole de calitate, de interes major pentru aceştia şi care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor lor. Urarea noastră este ca revista “Romanian Times” să aibă în continuare forţa de a-i face pe românii din Statul Marelui Canion, dar şi din SUA, să fie una în cuget şi simţire. Dorinţa noastră de bine pentru revista “Romanian Times” este ca această tipăritură să rămână un reper pentru cititorii săi şi să îi reprezinte. La mulţi ani, “Romanian Times”!

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

“Gândacul de Colorado” – un vis românesc devenit realitate pe pământ american

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.
Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela.

 

 

Un ziar cu un nume inedit

 

- Cum este sa conduci un ziar romanesc in America?

- Sa conduci un ziar romanesc in Statele Unite nu este un lucru usor, dar cu o pregatire jurnalistica adecvata si cu o echipa formata din ziaristi extraordinari, imprastiati prin toate colturile lumii, munca in redactie devine facila.

- Ce te-a motivat sa incepi “Gandacul de Colorado”?

- Un vis din anii studentiei, acela de a avea un ziar al meu, m-a determinat sa fondez o mica publicatie aici, pe taram american, inconstient fiind, in gluma spus, de ceea ce ma asteapta.

- De ce ai ales acest titlu?

- Gandacul de Colorado este singura terminologie romaneasca aflata in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane care are ceva in comun cu America. Fiind in statul Colorado, nu mi-a fost greu sa aleg acest nume. Gandacul de Colorado este un daunator, si prin alegerea acestui nume am dorit sa schimb perspectiva acestei terminologii intr-una pozitiva. Toate ziarele romanesti aflate pe teritoriul nord-american la acea vreme aveau nume comune intalnite in presa de zi de zi. Publicatia pe care o fondam la acel moment, se dorea a fi ceva unic si serios, in acelasi timp.

- A aparut deja numarul 91 al ziarului. Cand a fost fondat “Gandacul de Colorado”?

- Ziarul a fost fondat in luna decembrie a anului 2001, primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la imprimanta achizitionata, impreuna cu un calculator, cu toate fondurile stranse intr-un an si jumatate pe pamantul fagaduintei. La inceput, ziarul a aparut pentru cele cateva sute de familii de romani din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.

- Care este frecventa de aparitie a ziarului?

- Ziarul apare o data pe luna, de obicei, la inceputul acesteia.

- “Gandacul de Colorado” poate fi citit si online?

- Www.gandaculdecolorado.com este adresa de web a ziarului.

Un ziar independent, cu stiri diverse

- Ne poti descrie pe scurt evolutia acestui ziar?

- Avand la inceput, doua pagini imprimate pe coala ministeriala, curand ajunsese la patru, apoi la opt, iar in vara anului 2004, au fost scoase 16 pagini de “ziar”. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru m-au determinat sa ma indrept spre o tipografie adevarata, iar in luna decembrie a anului 2005, a aparut prima editie tiparita a “Gandacului de Colorado”, in format tabloid, cu opt pagini.

- Care este modelul de business dupa care functioneaza “Gandacul de Colorado”?

- Publicatia mea este una independenta, neavand nici o apartenenta religioasa sau politica. Face parte din firma mea de graphic design, Lucky et Co. Design, o afacere de tip sole proprietorship.

- Ce zone acopera aceasta publicatie? Cati cititori are cu aproximatie? Cum este asigurata finantarea ?

- “Gandacul de Colorado” este distribuit intr-un tiraj de 4.500 de exemplare, in 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000. Este un numar mic deocamdata, din cauza auto-finantarii, dar pe viitor, sper cu ajutorul unor sponsori, sa maresc aria de distribuire.

- Ce ne poti spune despre continutul ziarului? Care sunt principalele rubrici?

- Ziarul are o structura bine definita, de multi ani. Exista rubrici de politica, economie, evenimente curente, interviuri, sport, opinii, cultura, reportaje de pe pamantul american, cele 24 de pagini fiind de multe ori, insuficiente pentru volumul de stiri adunat in fiecare luna.

 

“Sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune.”

- Cati colaboratori ai la “Gandacul de Colorado”? Ii poti numi pe cativa dintre ei?

- “Gandacul de Colorado” are in mare, un numar de aproximativ, zece colaboratori permanenti si inca o jumatate de duzina, care scriu in paginile ziarului in mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat cu mine de multi ani, ii amintesc pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista “Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici, laureata a Uniunii Scriitorilor Romani, Octavian Curpas din Arizona si multi altii.

- Ce reactii primesti din partea cititorilor? Cum a intampinat comunitatea romana “Gandacul de Colorado” ? 

- De cele mai multe ori, reactiile romanilor sunt impartite vis a vis de ziarul pe care il conduc. Exista cititori ce doresc ca aceasta publicatie sa contina rubrici diferite, sa aiba o structura diferita, sa apara mai des si in mai multe pagini, dar de cele mai multe ori, cei care incearca sa il ia ca atare, il considera un ziar independent si diferit fata de celelalte publicatii romanesti de pe pamantul american, si reactiile sunt dintre cele mai pozitive.

- Cum crezi ca va evolua “Gandacul de Colorado” in urmatorii ani?

- Acest lucru va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise in lume, posibilitatile financiare si nu in ultimul rand, interesul romanilor de a citi un ziar facut pentru ei.

- Ce iti doresti pentru viitor, in general? Ce planuri ai pentru “Gandacul de Colorado”, in special?

- Cum am mai precizat mai sus, sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar in acel moment, publicatia se va putea extinde din toate punctele de vedere.

“Jurnalismul… este intr-un punct critic, in acest moment.”

- Cum ai descrie peisajul jurnalistic actual din Statele Unite?

- Personal, nu am o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorandu-se lipsei de obiectivitate in elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, in America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind cele care de obicei, dicteaza mersul lucrurilor.

- Dar din Romania?

- Din pacate, in Romania se observa o tendinta intr-o directionare in stilul american, ceea ce nu este de exemplu, jurnalismul invatat de generatia mea, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca romanul se indobitoceste pe zi ce trece, trecand de la cultura eminesciana la manelismul inculturii.

- Foarte multe publicatii importante si-au incetat aparitia in ultimii ani. Este posibil sa se intample acelasi lucru si cu ziarele locale?

- Ziarele locale incearca sa se mentina pe linia de plutire in ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie depinde de felul in care este structurata, de politica abordata la nivelul managerial si aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp, va fi impusa de acesti factori, care se adauga la ceilalti, de la nivelul economiei.

- Cum vezi viitorul jurnalismului pe termen lung, in Statele Unite?

- Jurnalismul din Statele Unite este intr-un punct critic, in acest moment… Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc in fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza in ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online insa, a prins mult avant in ultimii ani si a inceput sa aiba un contur bine definit, in multe situatii surclasand celelalte tipuri de presa.

- Crezi ca in cele din urma, publicatiile online le vor lua locul celor tiparite?

- Lumea va cumpara intotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla intr-un aeroport, intr-o sala de asteptare sau pur si simplu, sentimentul de a citi ceva tiparit nu poate disparea… E absurd sa spui ca intr-o buna zi, nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe Ipod-ul personal sau descarca pe Kindle.

- Ai un sfat pentru cei care doresc sa faca jurnalism?

- Sa incerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi in tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi in a spune lucrurilor pe nume.

Traind cu nostalgia Romaniei

- De ce ai ales Denver, Colorado?

- Din intamplare. Cand am primit o oferta de munca in acest stat, nu m-am gandit nici o clipa cat voi fi de norocos cu ceea ce voi descoperi aici.

- Ce ne poti spune despre comunitatea romana din Colorado?

- Comunitatea romanilor din Colorado este impartita in mai multe biserici si organizatii non-profit, dar este destul de stransa, lucru care se poate observa in cadrul festivalurilor romanesti organizate in acest stat.

- Cat de des mergi in Romania?

- In Romania, incerc sa plec in fiecare an, dar uneori, acest lucru nu depinde doar de mine… Din motive personale, nu am fost din anul 2006, dar ultima peripetie pe teritoriu european a fost una de neuitat. De fiecare data cand ma intorc in Romania, incerc sa vizitez si o tara-doua europene in care visam sa ma duc, de pe vremea copilariei.

- Care au fost impresiile cu care ai revenit din Romania?

- De fiecare data cand ma intorc in tara, amintirile ma coplesesc si ma gandesc cu nostalgie la vremurile de mult apuse, dar pe de alta parte, redescopar o fata a Romaniei pe care ma bucur ca am lasat-o in urma, acum aproape zece ani.

- Ce hobby-uri ai?

- Printre hobby-urile mele se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica, si nu in ultimul rand, arta.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Timpul liber, asa putin cat este, il petrec alaturi de sotia mea, Ela, si de cei doi catei ai nostri, Bella si Luke. Activitatile sunt nenumarate…

 

 

- Ce mesaj vrei sa le transmiti cititorilor nostri?

 

- Nu incetati niciodata in a crede in voi insiva, in puterea presei scrise de a va educa si de a va deschide noi orizonturi. Nu uitati ca intotdeauna, veti gasi in “Gandacul de Colorado” un prieten in care veti putea avea incredere.

by Octavian Curpaș

 Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI ION CREANGĂ

 

Marţi, 27 martie, orele 17.00 a avut loc evenimentul cultural

“Colocviile de Marţi”

SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI ION CREANGĂ 175
*

 

Evenimentul a avut loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39
Creanaga de aur, regăsită de Vasile Lovinescu în labirinturile operei lui Ion Creangă, ne mijloceşte calea spre povestiri terapeutice, odată cu supravieţuirea naratorului, iniţiera cititorului şi rostitorului. Simbolistica alchimică ori guenonismul coranic vor fi clătinat sensibilitatea de sub colbul perpetuat de şcolaritate. O privire, o auscultare proaspătă a universalului humuleştean ne pot recatapulta în arhetipuri, interiorizate specific generaţiilor de azi. Cum Eugen Lovinescu numise pe Ion Marin Iovescu un Creangă al Munteniei, ne putem întreba de paragonul său în literatura zilei. De te fabula naratur – vide Amintirile lui Harap Alb de Iulian Neacşu. Ce mai fişează Ion Filipciuc? Mai tânărul Karl May împlineşte suta. Nevasta necredincioasă de Federico Garcia Lorca va fi audiată în original, traducere şi replică.
Invitaţi: Vali Niculescu, Sorana Gorjan, Elisabeta Isanos, Margareta Labiş, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Victoria Milescu, Ana Munteanu, Mihaela Gligor, Mariana Gurza, Veronica Bălaj, Hana Bota, Elena Lupaşcu, Aluna Nottara, Adina Dumitrescu, Veronica Anghelescu, Octaviana Daia, Puşi Dinulescu, George Astalos, Iulian Neacşu, Vasile Andru, Ion Coja, Gabriel Gheorghiu, Sorin Stratilat, Ion Andreiţă, Ioan Barbu, Florin Costinescu, Florian Tănăsesecu, Nicolae Băciuţ, Gheorghe Lupaşcu, Silvian Floarea, Neculai Hilohi, Cristian Moţiu, Horia Matei, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicu Dascălu, Cornel Berbente, Mihai Stan, Gheorghe Neagu, Noni Cristea, Nicolae Tomoniu, Vladimir Udrescu, Mircea Coloşenco, Petru Costinescu, Mihai Teodorescu, Mihai Popescu, Sebastian Văduva
Amfitrion: Dr. George Anca 
Intervenţii
-      George Anca: Râsul rimelor şi vorba cântecului la Ion Creangă
-     Puşi Dinulescu: Vocea auctorială
-     Margareta Labiş: Arbore genealogic
-      Mircea Coloşenco: Editându-l pe Creangă
-      Doina Boriceanu: Creangă şi fracul poeticului
-      Sorana Gorjan: Gorj-Paris, Brâncuşi după 55 de ani
-      Sorin Stratilat: Acasă la Jean Negulesco
-     Nicu Dascălu: Temniţa în versuri
-      Elena Lupaşcu: Poesis
-     Mihai Teodorescu: Citindu-l pe Karl May
-    Petru Costinescu: Muza de la Burdujeni
 
 
În spectacol:
 
-     Vali Niculescu: Vocea primăverii, liduri
Gabriel Gheorghiu: Nevasta necredincioasă; În căutarea junghiului; Poveste de postul Paştelui
-     Puşi Dinulescu: Moş Nichifor Coţcariul
-    Noni Cristea: recital chitară
Lansări de cărţi:
Iulian Neacşu: Amintirile lui Harap Alb, Rafet, 2011
Puşi Dinulescu: Burlacul, Minerva, 2011; Le vieux garcon, Meronia, 2009, traduit par Michel Wattermez
Mariana Gurza: Pe urmele lui Zenon / On Zenon’s footsteps, Timpolis, 2012, Translation by George Anca 
Nicolae Grigore Mărăşanu: Fiara impară. Opera omnia, Iaşi, 2011
 
                                                                               
La eveniment au  participt scriitori, artişti, ziarişti şi  membrii Centrului.
28 Mar
2012

Leul și maimuțele

Am intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai lungă trenă a unei rochii de mireasă (costul exchibiţiei ar fi îmbrăcat copiii orfelinatelor). Maimuţele sînt tot maimuţe, nu evoluează deloc, în pofida muncii de cercetare a savanţilor de le Cambridge. Americanii ţin cu dinţii să controleze tot orientul, ruşii nu stau să se scarpine în sîn, se implică în sprijinirea un guvern legal, noi importăm masiv produse foarte ciudate, pe lîngă recordul celor agroalimentare, potrivit Economica.rtv.net: păr de porc, de bursuc sau mistreţ, păr uman, oase şi coarne, chihlimbar cenuşiu, zibeta şi mosc, mii de tone de frunze, rămurele sau alte părţi de plante. Leului românesc i s-a făcut tort de plastic la cele 145 de primăveri, fiind singura ţară din Europa cu bancnote pe astfel de suport. Nu vă potriviţi reclamelor care încurajează consumul zilnic de aspirină timp de cinci ani, pe motiv ca ar scăpa planeta de cancer. Veţi rămîne fără rinichi şi stomac, iar cercetătorii de la Universitatea Cambridge vă vor putea servi uşor informaţii necomestibile despre „strămoşii-maimuţă”, care potrivit lor au devenit bipezi (scrie Daily Mail) ca să poată vedea la depărtare pericolele sau sursele de hrană (ar însemna ca analiştii politici să aibă gîturi de girafă). Senzaţională descoperire a secolului XXI! Eu cred că au devenit bipezi ca să poată ajunge azi la automatul de bani şi pentru că o pereche de pantofi este mai ieftină decît două. Strămoşii-maimuţă au prevăzut criza, s-au gîndit la viitorul nostru şi au început să meargă în două picioare. Sînt tare supărată, credeţi-mă, şi poate îi voi întreba pe savanţii de la Cambridge de ce nu vedem şi azi maimuţe aflate în diverse stadii de dezvoltare? Dacă presa ne va intoxica continuu cu astfel de stupizenii, chiar vom umbla în patru picioare, pînă vom adopta moneda euro.

Cercetătorii cu pricina s-au ridicat prea mult pe vîrfuri şi au uitat că pămîntenii, maimuţele, politicienii, miliţienii planetari şi întreg Universul au fost create de Dumnezeu, ca să ne verifice integritatea şi răbdarea. Mă întreb ce ne făceam, dacă cimpanzeii care controlează lumea învăţau, nu să meargă, ci să se dea de-a rostogolul? Probabil într-o mînă ţineau bananele, iar în cealaltă telecomanda dronelor. Observaţi cît de norocoşi sîntem că nişte maimuţe, cu milioane de ani în urmă, s-au gîndit să evolueze pentru ca noi să existăm în două picioare. Nici Darwin nu credea în afirmaţiile sale şi era convins că Imago Dei nu se trage din maimuţă. Omul este creaţia lui Dumnezeu pe două picioare, şi nu în patru labe. Aşa e omul: vede că două lucruri seamănă între ele şi decide că unul a ieşit din celălalt, dar uită că ele puteau foarte bine să fie făcute să semene de la început de către cineva. Evoluţia este un concept demonic, pe de-o parte, şi pueril (în sensul cît se poate de peiorativ) pe de altă parte. Ştirile de genul celei lansate de curînd de Universitatea Cambridge lucrează subliminal, sistematic şi programatic, mai ales acum, în apropierea Paştelui. Ba o urmă de extraterestru, ba un convoi de farfurii zburătoare la orizont, ba un ciolan de crocobaur, ba un asteroid care vine să declanşeze Apocalipsa, iar mintea noastră bombardată poate face conjecturi mai mult sau mai puţin riscante.
Dăm mai departe pagina. Capitolul „Să apărăm democraţia cu arma mortală la ochi”, versiunea americană, a făcut un adevărat carnagiu în provincia Kandahar, bastion al talibanilor din sudul Afghanistanului: 16 civili, femei, copii şi vîrstnici, masacraţi de un mercenar american. Dacă e să considerăm scopul acestui război ca fiind democratizarea Afganistanului, atunci este cel mai mare eşec armat de la Vietnam încoace. Nu va fi prea curînd democraţie, în orice caz, nu o democraţie aservită americanilor. Ca şi în Irak, adevăratul motiv american a fost eliminarea unor structuri statale, aflate în dezacord cu interesele lor şi menţinerea unei forţe de intimidare în zonă. Pacea şi democraţia sînt pastile éxtăzi pentru naivii care încă mai cred în gogoşile americane. Războiul este cea mai profitabilă afacere. Nu se va termina, ci va fi înlocuit cu altul tot mai sofisticat şi distrugător. Şi în Afganistan ca şi în Irak, va rămîne un focar de tensiune permanent, foarte de folos puterilor imperialiste (nu şi pentru noi, aterizaţi în conflict ca musca pe farfuria cu terci a cîinelui). Afganistanul este o miză importantă a sferelor de influenţă, un avanpost geo-strategic, un pion pe harta marilor jocuri de interese. Retragerea nici nu poate fi grăbită pentru simplul motiv că abia s-au împărţit cărţile unui transfer de conflict în Iranul vecin. Pretext există, se aşteaptă momentul prielnic.
Aceştia sînt „eliberatorii” pe care bunicii (unora dinte noi) i-au aşteptat în anii `50! Poate atunci era ceva de capul lor, acuma, toate războaiele purtate de ei au fost în numele marilor interese ale corporaţiilor. Să fie clar. N-am nimic cu poporul american. Contribuţia sa la păstrarea democraţiei în Europa în cele două războaie mondiale rămîne consemnată în istorie. Astăzi, casele de bani, vorba lui Ţuţea, şi corporaţiilor financiare le dictează. Nociv este că răspîndirea acestui „tipar” se face sub masca apărării democraţiei şi drepturilor omului.
Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

28 Mar
2012

Interview with a Prominent Journalist Who Represented the French Youth at the Bicentennial of the Statue of Liberty!

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80′s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ’82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000″ from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap.  These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

Q: What hobbies do you have?

A: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
28 Mar
2012

O frântură din istoria emigraţiei româneşti: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” de Octavian D. Curpaş

Simona M. Botezan

Cartea lui Octavian D. Curpaș „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o frântura din istoria emigrației românești înainte de 1950. Subtitlul ales de autor „Un altfel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite” este doar vârful aisbergului, deoarece evadarea din lagărul comunist este descrisă cu mult talent și responsabilitate în paginile cărții și va reprezenta o valoroasă sursă de inspirație pentru istoricii dornici să reconstituie istoria exilului românesc. Adaptarea emigranților, căutarea continuă a paradisului terestru și a liniștii sufletești, completează în mod fericit ideea centrală a cărții. Personajele lui Octavian Curpaș prind viață încă din primele pagini și reprezintă pentru generația mea – legende vii, modele, repere pentru minte, imaginație și suflet. Cartea aduce în atenția cititorului o lume inedită, complet străină, întâmplări și caractere umane uimitoare! O cascadă de informații, succese răsunătoare și eșecuri devastatoare captează atenția cititorului de la prima, până la ultima pagină. Sunt redate cu talent, sensibilitate și acuratețe momente din viața temerarilor care au străpuns zidul comunist și și-au desenat viitorul pe alte meridiane.

Amintirile lui Mitică Sinu – personajul principal al cărții – sunt surprinzătoare și extrem de vii! Amintiri frumoase, dar mai ales valoroase, atât sub aspect informativ, cât și prin profunzimea detaliilor. Este uimitor drumul străbătut timp de 63 de ani de octogenarul stabilit astăzi la Phoenix Arizona. Din mărginimea Sibiului până în capitala Arizonei, aventura lui nea Mitica trece prin supliciile lagărului iugoslav, prin munții Italiei, spre libertate. Orașul luminilor – fastuoasa capitală a Franței – este pentru Mitică Sinu o țintă intermediară, un răgaz înainte de aventura peste Atlantic. Anii petrecuți în Canada, la Montreal, întoarcerea la Paris și în final cei 30 de ani în Statele Unite, reprezintă fiecare o treaptă în evoluția globe-trotterului Mitică Sinu și capitole tot mai interesante în cartea lui Octavian Curpaș.

Fiul unor țărani din Sebeș, orfan de mamă la o vârstă fragedă, pleacă devreme de acasă și vede cu ochii lui o jumătate de planetă. Se stabilește în diverse țări, supraviețuiește și se adaptează unor sisteme și culturi diferite; trăiește la maxim cei mai frumoși ani; învață să extragă esența din tot ceea ce vede, aude sau i se întâmplă. Mitică Sinu crește continuu din punct de vedere profesional și uman, părăsește o lume deja descifrată, pentru a descoperi alte lumi noi. Ținta lui finală este bunăstarea materială și liniștea spirituală. Călăuzit de idealuri mărețe și susținut de energia specifică tinereții, Mitică Sinu călătorește zeci de ani prin necunoscut, într-o luptă neobosită cu confortul de moment sau inerția.

Cartea lui Octavian Curpaș surprinde cele mai importante momente și „intersecții umane” de-a lungul celor 63 de ani de exil. Personalitățile marcante pe care soarta i le-a scos în cale, oameni obișnuiți și VIP-uri, l-au ajutat și l-au modelat în lunga sa călătorie prin lume și prin viață, transformându-l în omul fascinant care este acum. Mitică Sinu este dovada vie că cel puțin un proverb românesc este veridic 100% – „Cine n-are bătrâni să-și cumpere!” La 85 de ani, Mitică Sinu este un român fericit, însetat de cunoaștere și pasionat de cărți. De la fiecare dintre personajele cărților, Mitică s-a ales cu ceva. M-au surprins plăcut lecțiile de viață, tipologiile și comportamentele umane, prezentate de Octavian Curpaș în cartea sa – un izvor de înțelepciune pentru noua generație. I-am regăsit cu plăcere printre cunoscuții lui Mitică Sinu pe Paul Getty, magnatul petrolului care a revoluționat lumea afacerilor americane în a doua jumătate a secolului XX; profesori universitari, multe alte elite ale intelectualității românești din exil, despre care auzisem doar la radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Citind cartea i-am cunoscut pe Eliade, Cioran și Brătianu in ipostaze inedite.

Amintirile lui Mitică Sinu sunt despre șanse și oportunități, despre un „American dream” care astăzi nu mai este actual. Experiențele de pe bătrânul continent se îmbină armonios cu educația primită într-un sătuc din Transilvania și cu lumea nouă pe care a întâlnit-o peste ocean.
Pornind de la amintirile, scrisorile și notițele lui Mitică Sinu, scriitorul Octavian Curpaș reușește să transpună în cuvinte tabloul emigrației românești în a doua jumătate a secolului XX. Rezultatul este o carte captivantă!

Povestea lui Mitică Sinu ne îndeamnă că oricât de sus vom ajunge, să nu uităm de unde am plecat; să nu ne uităm originile și tradițiile; să înțelegem că indiferent ce limba vorbesc, toți oamenii se bucură sau suferă la fel; să oferim iubirea, ajutorul și sfaturile semenilor noștri, iar Dumnezeu va avea grijă ca noi să primim înapoi înzecit.

Citind cartea lui Octavian Curpaș am avut senzația că America din sufletul meu nu mai are relevanță, că America lui Mitică Sinu este, de fapt, lumea ideală pentru care au emigrat românii în Lumea Nouă. Între paginile cărții am descoperit un bătrânel simpatic, inteligent și perseverent, pe care îți dorești să-l asculți și să-l cunoști tot mai bine. Viața lui este asemeni unui munte cu urcușul greu, iar urcarea i-a dat ocazia să-și lărgească orizontul. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât priveliștea a devenit mai încântătoare! La 85 de ani, Mitică Sinu lasă impresia că spre destinația finală a vieții, partea cea mai frumoasă este însuși drumul pe care-l parcurgi. Chiar dacă viața lui a fost o continuă luptă pentru existență, lupta a fost plăcută, a avut țeluri nobile, a făcut gesturi altruiste, iar în final a găsit acel „acasă” după care tânjesc majoritatea dezrădăcinaților.

Talentul și pasiunea autorului, combinate într-un mod fericit cu patina vremurilor evocate de nea Mitică, dau cărții forță, acțiune și culoare. Este o poveste minunată despre o Românie pe care generația mea nu o recunoaște, despre o Europa strălucitoare, la care nouă ne-a fost interzis să visăm în regimul comunist; despre acea Americă la care au aspirat bunicii și părinții noștri; despre economiile înfloritoare ale lumii și oportunitățile planetei albastre în anii ’50, ’60 sau ‘70. Toate acestea reprezintă pentru generația mea, motive de fascinație, mituri și pagini de istorie. Octavian Curpaș are dibăcia de a prezenta cititorilor o avalanșă de informații utile, de a aduce lumina în mintea aspiranților la „American Dream”. Cartea lui Octavian Curpaș ne prezintă o Americă străină chiar și nouă, generația de emigranți sosiți pe tărâmul făgăduinței după Revoluția din 1989. Este o Americă pe care noi nu o vom întâlni niciodată, dar despre care, datorită lui Octavian Curpaș, avem de unde să citim și de la cine să învățăm!

Toate personajele lui Octavian Curpaș sunt exemple de tenacitate și perseverență, într-o luptă continuă pentru adaptarea la lumi străine tradițiilor și datinilor strămoșești. Ei rezonează deopotrivă cu țara lor de baștină și cu țările care i-au adoptat. Despărțiri, revederi, scrisori și evenimente care se succed cu repeziciune, dau un ritm alert, care te tine cufundat între paginile cărții. Transformările din viața acestor oameni sunt asemeni unor torente, o luptă interminabilă între rațiune și simțire.

Cartea lui Octavian Curpaș este o definiție a fericirii. Personajele trăiesc într-o conjunctură economică deosebită; acțiunea se petrece într-o perioadă de timp favorabilă, în care fiecare emigrant primește cel puțin o șansă. Sunt oameni ambițioși, animați de țeluri mărețe, ajutați de noroc, intuiție și încredere în forțele proprii. Sunt caractere puternice, pe care cunoștințele acumulate și energia tinereții i-au călăuzit în final spre succes.

Timpul reprezintă resursa noastră cea mai de preț, iar tinerețea trece repede. La a treia tinerețe, Mitică Sinu a înțeles că nu există locuri perfecte pe planetă și că experiențele sale de viață trebuie să rămână scrise pentru aceia care vor începe aventura americană, după ce dumnealui nu va mai exista fizic printre noi. În acest punct, viziunea mea s-a contopit cu cea a autorului și cu cea a personajului său principal și m-a condus la concluzia că locul cel mai frumos și cel mai plăcut de pe Pământ este acela în care te simți „acasă”.

Am avut surpriza să descopăr un autor inteligent, cu un suflet imens și amintirile unui bunic erudit, ale cărui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte și spirit. Din intersecția și dialogul lui Octavian cu nea Mitică s-a născut o carte plină de substanță, educativă, pe care o recomand călduros tuturor românilor, indiferent de vârstă și locație. Oameni deosebiți, personaje spectaculoase, povești de viață cutremurătoare… „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o carte remarcabilă, pe care o voi păstra cu drag în bibliotecă și o voi reciti cu mare plăcere oricând.

Simona M. Botezan, Director adjunct Miorita USA
Washington DC, Octombrie 2011

28 Mar
2012

II. Amintiri din pribegie – Refugiat în Iugoslavia

Octavian D. CURPAŞ

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…

De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte şapte persoane, a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

Când a părăsit România, în Iugoslavia era preşedinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncţiunea între ţările comuniste şi Occident. Lagăre de concentrare şi de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.
Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani… Întâmplările ai căror protagonişti au fost, nu pot fi şterse niciodată din memoria lui.

Disperarea te duce cu trenul în Franţa… şi-apoi, în Canada


Autorităţile locale se foloseau din plin de prezenţa refugiaţilor pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de şedere în ţara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remuneraţi cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în ţările de provenienţă – şi asta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre ei -, fie, pur şi simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoşi, şi norocoşi în acelaşi timp, reuşeau să fugă şi ajungeau în ţările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.
De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, în mod aleator. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-şi aminteşte şi astăzi. Pe acest om autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară şi dinţii. În această situaţie, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinaţa Franţa.
Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace şi aşa, bietul om a ajuns în Franţa…
Dar cum Franţa era pentru mulţi refugiaţi doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, şi-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică şi s-a numărat, chiar, printre apropiaţii lui. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenţa lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, şi el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciţia cu Mitică Sinu…

„Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!”

Un caz asemănător a fost şi cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franţa – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă ştiu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) şi în memoria lui există chiar o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.
Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei cunoştea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripţia: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi! Voieşte şi vei avea!”
Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenţei de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură şi bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinităţii de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în Bucureşti şi s-a impus ca pedagog şi profesor la Şcoala de arte şi meserii, a devenit profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de ştiut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuşi. Wladimir Hegel i-a fost „părinte şi profesor” şi sculptorului Dimitrie Paciurea.

O ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală

Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorinţă a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranţi au reuşit să ajungă în Franţa. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.
Nea Mitică nu a uitat cum, câţiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemţi, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată, tot de către ei, dintr-un cartof şi cerneală.

Neamţul e tot neamţ!


Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. Perseverenţi, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamţul e tot neamţ!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noştri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au urcat în tren şi i-au trimis în Germania.

Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”


Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, exprima: „Mi-a ieşit pasenţa!” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.
„Aşa s-au petrecut lucrurile – îşi încheie Nea Mitică istorisirea -. Greu sau uşor, până la urmă, fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie. Au mai fost şi altele, pe care o să le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”.
Ştiam că odiseea sa nu se opreşte aici. Cu o altă ocazie îmi va spune cum s-a descurcat el însuşi ca refugiat la sârbi, cum a făcut faţă greutăţilor, cum a răzbit să ajungă, în cele din urmă, în Canada, şi-apoi, în Statele Unite.  Dar asta este deja o altă poveste.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8883

Ultimele Comentarii