28 Mar
2012

Interview with a Prominent Journalist Who Represented the French Youth at the Bicentennial of the Statue of Liberty!

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80′s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ’82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000″ from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap.  These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

Q: What hobbies do you have?

A: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
28 Mar
2012

O frântură din istoria emigraţiei româneşti: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” de Octavian D. Curpaş

Simona M. Botezan

Cartea lui Octavian D. Curpaș „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o frântura din istoria emigrației românești înainte de 1950. Subtitlul ales de autor „Un altfel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite” este doar vârful aisbergului, deoarece evadarea din lagărul comunist este descrisă cu mult talent și responsabilitate în paginile cărții și va reprezenta o valoroasă sursă de inspirație pentru istoricii dornici să reconstituie istoria exilului românesc. Adaptarea emigranților, căutarea continuă a paradisului terestru și a liniștii sufletești, completează în mod fericit ideea centrală a cărții. Personajele lui Octavian Curpaș prind viață încă din primele pagini și reprezintă pentru generația mea – legende vii, modele, repere pentru minte, imaginație și suflet. Cartea aduce în atenția cititorului o lume inedită, complet străină, întâmplări și caractere umane uimitoare! O cascadă de informații, succese răsunătoare și eșecuri devastatoare captează atenția cititorului de la prima, până la ultima pagină. Sunt redate cu talent, sensibilitate și acuratețe momente din viața temerarilor care au străpuns zidul comunist și și-au desenat viitorul pe alte meridiane.

Amintirile lui Mitică Sinu – personajul principal al cărții – sunt surprinzătoare și extrem de vii! Amintiri frumoase, dar mai ales valoroase, atât sub aspect informativ, cât și prin profunzimea detaliilor. Este uimitor drumul străbătut timp de 63 de ani de octogenarul stabilit astăzi la Phoenix Arizona. Din mărginimea Sibiului până în capitala Arizonei, aventura lui nea Mitica trece prin supliciile lagărului iugoslav, prin munții Italiei, spre libertate. Orașul luminilor – fastuoasa capitală a Franței – este pentru Mitică Sinu o țintă intermediară, un răgaz înainte de aventura peste Atlantic. Anii petrecuți în Canada, la Montreal, întoarcerea la Paris și în final cei 30 de ani în Statele Unite, reprezintă fiecare o treaptă în evoluția globe-trotterului Mitică Sinu și capitole tot mai interesante în cartea lui Octavian Curpaș.

Fiul unor țărani din Sebeș, orfan de mamă la o vârstă fragedă, pleacă devreme de acasă și vede cu ochii lui o jumătate de planetă. Se stabilește în diverse țări, supraviețuiește și se adaptează unor sisteme și culturi diferite; trăiește la maxim cei mai frumoși ani; învață să extragă esența din tot ceea ce vede, aude sau i se întâmplă. Mitică Sinu crește continuu din punct de vedere profesional și uman, părăsește o lume deja descifrată, pentru a descoperi alte lumi noi. Ținta lui finală este bunăstarea materială și liniștea spirituală. Călăuzit de idealuri mărețe și susținut de energia specifică tinereții, Mitică Sinu călătorește zeci de ani prin necunoscut, într-o luptă neobosită cu confortul de moment sau inerția.

Cartea lui Octavian Curpaș surprinde cele mai importante momente și „intersecții umane” de-a lungul celor 63 de ani de exil. Personalitățile marcante pe care soarta i le-a scos în cale, oameni obișnuiți și VIP-uri, l-au ajutat și l-au modelat în lunga sa călătorie prin lume și prin viață, transformându-l în omul fascinant care este acum. Mitică Sinu este dovada vie că cel puțin un proverb românesc este veridic 100% – „Cine n-are bătrâni să-și cumpere!” La 85 de ani, Mitică Sinu este un român fericit, însetat de cunoaștere și pasionat de cărți. De la fiecare dintre personajele cărților, Mitică s-a ales cu ceva. M-au surprins plăcut lecțiile de viață, tipologiile și comportamentele umane, prezentate de Octavian Curpaș în cartea sa – un izvor de înțelepciune pentru noua generație. I-am regăsit cu plăcere printre cunoscuții lui Mitică Sinu pe Paul Getty, magnatul petrolului care a revoluționat lumea afacerilor americane în a doua jumătate a secolului XX; profesori universitari, multe alte elite ale intelectualității românești din exil, despre care auzisem doar la radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Citind cartea i-am cunoscut pe Eliade, Cioran și Brătianu in ipostaze inedite.

Amintirile lui Mitică Sinu sunt despre șanse și oportunități, despre un „American dream” care astăzi nu mai este actual. Experiențele de pe bătrânul continent se îmbină armonios cu educația primită într-un sătuc din Transilvania și cu lumea nouă pe care a întâlnit-o peste ocean.
Pornind de la amintirile, scrisorile și notițele lui Mitică Sinu, scriitorul Octavian Curpaș reușește să transpună în cuvinte tabloul emigrației românești în a doua jumătate a secolului XX. Rezultatul este o carte captivantă!

Povestea lui Mitică Sinu ne îndeamnă că oricât de sus vom ajunge, să nu uităm de unde am plecat; să nu ne uităm originile și tradițiile; să înțelegem că indiferent ce limba vorbesc, toți oamenii se bucură sau suferă la fel; să oferim iubirea, ajutorul și sfaturile semenilor noștri, iar Dumnezeu va avea grijă ca noi să primim înapoi înzecit.

Citind cartea lui Octavian Curpaș am avut senzația că America din sufletul meu nu mai are relevanță, că America lui Mitică Sinu este, de fapt, lumea ideală pentru care au emigrat românii în Lumea Nouă. Între paginile cărții am descoperit un bătrânel simpatic, inteligent și perseverent, pe care îți dorești să-l asculți și să-l cunoști tot mai bine. Viața lui este asemeni unui munte cu urcușul greu, iar urcarea i-a dat ocazia să-și lărgească orizontul. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât priveliștea a devenit mai încântătoare! La 85 de ani, Mitică Sinu lasă impresia că spre destinația finală a vieții, partea cea mai frumoasă este însuși drumul pe care-l parcurgi. Chiar dacă viața lui a fost o continuă luptă pentru existență, lupta a fost plăcută, a avut țeluri nobile, a făcut gesturi altruiste, iar în final a găsit acel „acasă” după care tânjesc majoritatea dezrădăcinaților.

Talentul și pasiunea autorului, combinate într-un mod fericit cu patina vremurilor evocate de nea Mitică, dau cărții forță, acțiune și culoare. Este o poveste minunată despre o Românie pe care generația mea nu o recunoaște, despre o Europa strălucitoare, la care nouă ne-a fost interzis să visăm în regimul comunist; despre acea Americă la care au aspirat bunicii și părinții noștri; despre economiile înfloritoare ale lumii și oportunitățile planetei albastre în anii ’50, ’60 sau ‘70. Toate acestea reprezintă pentru generația mea, motive de fascinație, mituri și pagini de istorie. Octavian Curpaș are dibăcia de a prezenta cititorilor o avalanșă de informații utile, de a aduce lumina în mintea aspiranților la „American Dream”. Cartea lui Octavian Curpaș ne prezintă o Americă străină chiar și nouă, generația de emigranți sosiți pe tărâmul făgăduinței după Revoluția din 1989. Este o Americă pe care noi nu o vom întâlni niciodată, dar despre care, datorită lui Octavian Curpaș, avem de unde să citim și de la cine să învățăm!

Toate personajele lui Octavian Curpaș sunt exemple de tenacitate și perseverență, într-o luptă continuă pentru adaptarea la lumi străine tradițiilor și datinilor strămoșești. Ei rezonează deopotrivă cu țara lor de baștină și cu țările care i-au adoptat. Despărțiri, revederi, scrisori și evenimente care se succed cu repeziciune, dau un ritm alert, care te tine cufundat între paginile cărții. Transformările din viața acestor oameni sunt asemeni unor torente, o luptă interminabilă între rațiune și simțire.

Cartea lui Octavian Curpaș este o definiție a fericirii. Personajele trăiesc într-o conjunctură economică deosebită; acțiunea se petrece într-o perioadă de timp favorabilă, în care fiecare emigrant primește cel puțin o șansă. Sunt oameni ambițioși, animați de țeluri mărețe, ajutați de noroc, intuiție și încredere în forțele proprii. Sunt caractere puternice, pe care cunoștințele acumulate și energia tinereții i-au călăuzit în final spre succes.

Timpul reprezintă resursa noastră cea mai de preț, iar tinerețea trece repede. La a treia tinerețe, Mitică Sinu a înțeles că nu există locuri perfecte pe planetă și că experiențele sale de viață trebuie să rămână scrise pentru aceia care vor începe aventura americană, după ce dumnealui nu va mai exista fizic printre noi. În acest punct, viziunea mea s-a contopit cu cea a autorului și cu cea a personajului său principal și m-a condus la concluzia că locul cel mai frumos și cel mai plăcut de pe Pământ este acela în care te simți „acasă”.

Am avut surpriza să descopăr un autor inteligent, cu un suflet imens și amintirile unui bunic erudit, ale cărui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte și spirit. Din intersecția și dialogul lui Octavian cu nea Mitică s-a născut o carte plină de substanță, educativă, pe care o recomand călduros tuturor românilor, indiferent de vârstă și locație. Oameni deosebiți, personaje spectaculoase, povești de viață cutremurătoare… „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o carte remarcabilă, pe care o voi păstra cu drag în bibliotecă și o voi reciti cu mare plăcere oricând.

Simona M. Botezan, Director adjunct Miorita USA
Washington DC, Octombrie 2011

28 Mar
2012

II. Amintiri din pribegie – Refugiat în Iugoslavia

Octavian D. CURPAŞ

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…

De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte şapte persoane, a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

Când a părăsit România, în Iugoslavia era preşedinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncţiunea între ţările comuniste şi Occident. Lagăre de concentrare şi de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.
Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani… Întâmplările ai căror protagonişti au fost, nu pot fi şterse niciodată din memoria lui.

Disperarea te duce cu trenul în Franţa… şi-apoi, în Canada


Autorităţile locale se foloseau din plin de prezenţa refugiaţilor pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de şedere în ţara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remuneraţi cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în ţările de provenienţă – şi asta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre ei -, fie, pur şi simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoşi, şi norocoşi în acelaşi timp, reuşeau să fugă şi ajungeau în ţările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.
De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, în mod aleator. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-şi aminteşte şi astăzi. Pe acest om autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară şi dinţii. În această situaţie, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinaţa Franţa.
Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace şi aşa, bietul om a ajuns în Franţa…
Dar cum Franţa era pentru mulţi refugiaţi doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, şi-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică şi s-a numărat, chiar, printre apropiaţii lui. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenţa lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, şi el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciţia cu Mitică Sinu…

„Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!”

Un caz asemănător a fost şi cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franţa – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă ştiu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) şi în memoria lui există chiar o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.
Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei cunoştea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripţia: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi! Voieşte şi vei avea!”
Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenţei de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură şi bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinităţii de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în Bucureşti şi s-a impus ca pedagog şi profesor la Şcoala de arte şi meserii, a devenit profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de ştiut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuşi. Wladimir Hegel i-a fost „părinte şi profesor” şi sculptorului Dimitrie Paciurea.

O ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală

Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorinţă a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranţi au reuşit să ajungă în Franţa. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.
Nea Mitică nu a uitat cum, câţiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemţi, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată, tot de către ei, dintr-un cartof şi cerneală.

Neamţul e tot neamţ!


Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. Perseverenţi, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamţul e tot neamţ!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noştri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au urcat în tren şi i-au trimis în Germania.

Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”


Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, exprima: „Mi-a ieşit pasenţa!” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.
„Aşa s-au petrecut lucrurile – îşi încheie Nea Mitică istorisirea -. Greu sau uşor, până la urmă, fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie. Au mai fost şi altele, pe care o să le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”.
Ştiam că odiseea sa nu se opreşte aici. Cu o altă ocazie îmi va spune cum s-a descurcat el însuşi ca refugiat la sârbi, cum a făcut faţă greutăţilor, cum a răzbit să ajungă, în cele din urmă, în Canada, şi-apoi, în Statele Unite.  Dar asta este deja o altă poveste.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

28 Mar
2012

Noua Zeelanda – o lume clasică în context modern

  

Elsa Easton

Dacă vrei să ai mai mult de două săptămâni de vacanță pe an, dacă pui preț pe educație și te interesează să-ți faci studiile la o universitate bine cotată și la un preț rezonabil, dacă te afli în căutarea unor oportunități privind job-ul tău, dacă îți dorești să trăiești sau doar să călătorești într-o țară foarte frumoasă, cu plaje aurii, munți cu creste acoperite de zăpadă, păduri luxuriante și ape limpezi, Noua Zeelandă se va dovedi o revelație.

   Interlocutoarea noastră, Elsa Easton, a sosit aici la vremea primilor pași, când părinții ei au ales să renunțe la Statele Unite, din motive personale și financiare. Pentru că face parte dintr-o familie mixtă, tatăl neozeelandez iar mama americancă, ea obișnuiește să poposească destul de des pe pământul făgăduinței, mai precis în Arizona, în vizită la bunici și la rude, unde îi place să facă shopping și să savureze mâncărurile specifice bucătăriei din această zonă. Elsa Easton locuiește în prezent la Christchurch, în South Island și este asistenta personală a pastorului de la biserica de care aparține.

- Elsa, am dori să te prezinți, în câteva cuvinte. Am înțeles că te-ai născut în Statele Unite și la scurt timp după aceea, familia ta s-a mutat în Noua Zeelandă. Din ce motive ați ales să părăsiți Statele Unite pentru Noua Zeelandă?

- Tatăl meu este neozeelandez și a cunoscut-o pe mama în timpul studiilor la Colorado University, unde venise cu o bursă. Împreună s-au mutat în California, iar eu m-am născut la Santa Barbara. Când am plecat în Noua Zeelandă, abia învățam să merg. Mama suferea de cancer, iar părinții mei au hotărât să
abandoneze America, din motive financiare.

- Din câte am înțeles, încă mai ai rude care locuiesc în Statele Unite.

- Așa este. Familia mea este formată în proporție egală din americani și neozeelandezi, ceea ce îmi oferă un motiv în plus de a călători. Trebuie să recunosc însă, că ar fi mai bine dacă ne-am afla mai aproape unii de ceilalți.

- Te rog să ne prezinți diferențele dintre Statele Unite și Noua Zeelandă. Prin ce se deosebesc cele două state?

- Noua Zeelandă este o țară foarte frumoasă, cu plaje aurii, munți cu crestele acoperite de zăpadă, păduri luxuriante și ape limpezi. Populația nu depășește patru milioane de locuitori și cred că unul din cele mai bune lucruri care ne caracterizează, ca neozeelandezi, este acela că suntem relaxați și avem un simț al umorului unic. Nu suntem atât de dinamici ca americanii, în sensul că nu ne interesează la fel de mult aspectul material al lucrurilor, nu tânjim să deținem tot ce este de ultimă oră pe piață. De asemenea, ne remarcăm prin creativitate și prin atracția pentru călătorii.

- Prin ce se deosebesc neozeelandezii de americani?

- Americanii sunt un popor extrem de generos și de ospitalier! Pot să spun că m-au copleșit întotdeauna, cu felul lor de a fi. Neozeelandezii sunt cunoscuți pentru faptul că știu să fie prietenoși, însă nu cred că se disting printr-un efort special de a-i face pe ceilalți să se simtă bineveniți.

- Ai vrea sa ne descrii orașul Christchurch, Noua Zeelandă?

- Christchurch este un oraș frumos, cu 340.000 de locuitori, situat pe coasta de est a South Island. Eu locuiesc la zece minute de mers pe jos până la plajă și la 90 de minute de condus până la pârtia de schi. Avem multe parcuri și clădiri vechi, remarcabile. Verile sunt toride și secetoase, iar iernile aspre și insorite. În oraș nu ninge mai mult de o singură dată pe sezon, însă pe dealurile din împrejurimi cade mereu zăpada.

- În ce domenii ai lucrat până acum? Cu ce te ocupi în prezent?

- Am lucrat ca logoped și învățătoare și pot spune că mi-au plăcut ambele job-uri. În iulie 2008, biserica de care aparțin mi-a propus să mă angajeze, mai ales că eram deja implicată în slujire/leadership, fiind și destul de familiarizată cu oamenii și cu proiectele din comunitate. În octombrie am devenit asistenta personală a pastorului nostru și consider că pentru mine, este cea mai bună slujbă din lume.

- Cărei mișcări îi aparține „Vineyard Church”?

- În aprilie 2009 s-au împlinit zece ani de când biserica noastră a devenit parte a mișcării Vineyard. Cu aproape două mii de membri, se pare că am devenit una dintre comunitățile cu cel mai mare aport din țară, ceea ce i-a surprins pe mulți. Anul trecut am adoptat o biserică mai mică și acest fapt s-a dovedit a fi o ocazie de smerenie, dar și de încântare, totodată. În prezent avem un staff mult mai numeros și un mare număr de voluntari și ne bucurăm să Îi dăm slavă lui Dumnezeu, cu resursele financiare și personale cu care El ne-a binecuvântat.

- Când ai devenit creștină? Ce anume te-a condus la Hristos?

- Am devenit creștină, m-am născut din nou și L-am urmat pe Isus din toată inima, în urmă cu patru ani. Până la convertire am fost pierdută în lume, de aceea a trebuit să duc o luptă serioasă cu dependența de alcool și cu problemele privind imaginea de sine, care era „la pământ”. Am trecut printr-o perioadă dificilă, când sănătatea mea a avut de suferit de pe urma consumului de alcool, însă Dumnezeu m-a vindecat în mod miraculos și atunci am înțeles că El nu este sever și distant, așa cum credeam. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru faptul că nu a renunțat la mine și mi-a auzit strigătul inimii!

- Cât de des vii în Statele Unite? Ce îți place să vizitezi în Arizona?

- În America încerc să vin o dată la doi sau trei ani. Bunicii mei locuiesc în Sun City și sunt persoane foarte speciale pentru mine. Mi se pare important să petrec un timp cu ei, mai ales că înaintează în vârstă. Îmi place să fac cumpărături și mă declar încântată de bucătăria de aici, așa încât, faptul că locuiesc în altă parte, mă avantajează din acest punct de vedere.

- Cum sunt percepute sărbătorile în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite, de exemplu Crăciunul?


- În Noua Zeelandă, majoritatea locuitorilor au o vacanță de două sau trei săptămâni, în perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Aproape toți sărbătoresc Crăciunul, însă puțini sunt conștienți de semnificația nașterii lui Isus, un asemenea eveniment ajungând să fie mai degrabă o ocazie de a petrece timp cu familia. Pentru că la noi este și vară, obișnuim să mergem la plajă și organizăm și un barbecue. Chiar dacă locuințele nu sunt excesiv de împodobite nici în interior, nici în exterior, un astfel de obicei începe să devină tot mai popular și în Noua Zeelandă.

- Prin ce se deosebește biserica din Noua Zeelandă față de cea din Statele Unite? Cum ai descrie mișcarea creștină din Noua Zeelandă?

- Nu am avut ocazia să vizitez prea multe comunități din America, așa că nu sunt în măsură să fac o comparație. Un procent foarte mic dintre neozeelandezi frecventează în mod regulat biserica, de aceea nu beneficiem de o moștenire creștină la fel de puternică, în comparație cu cea din Statele Unite. Destul de
mulți membri își reduc preocupările spirituale, însă Dumnezeu ridică oamenii care poartă în suflet flacăra pasiunii pentru Numele Lui. Cred că, în general, urmașii lui Hristos își doresc o mișcare creștină autentică sau nimic! Propria mea comunitate se confruntă în mod constant cu provocarea de a-L prezenta pe Isus locuitorilor din orașul nostru, oraș pierdut oarecum, de a fi autentici, reali, de a purta cu noi prezența lui Dumnezeu și în afara clădirii bisericii, dincolo de ziua de duminică, acolo unde se află cei rătăciți. Ce împuternicire înfricoșătoare și minunată avem!

- Ai vizitat biserica româneasca Living Waters din Glendale, AZ, pe 28 decembrie 2008. Care au fost impresiile cu care ai plecat?

- M-am bucurat cu adevărat să asist la serviciul divin de la Living Waters. Muzica a fost frumoasă, îmi place să vă aud cântând românește și m-a impresionat modul în care v-ați rugat împreună în biserică. Am simțit prezența lui Dumnezeu și am apreciat felul în care fiecare a venit la mine și s-a prezentat. Am întâlnit o comunitate foarte prietenoasă și capabilă să ofere încurajare.

- Locuiești în South Island, în ce constă diferența dintre nord și sud?

- În North Island clima este în general mai caldă, în special iarna. Nu cred că oamenii sunt diferiți, deși am descoperit că în Christchurch ne simțim cu toții mai relaxați, în comparație cu persoanele pe care le-am cunoscut în zonele din nord unde am locuit. În privința situației economice, îmi pare rău, nu știu
să vă spun prea multe!

- Ce îți displace în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite?

- Nu pot să afirm că există ceva ce mi-ar displace în Noua Zeelanda, din contră, mi se pare un loc minunat! Mă neliniștește însă creșterea infracționalității față de perioada copilăriei mele, deși probabil că acest lucru se întâmplă în majoritatea statelor lumii. America o percep câteodată, ca pe o lume superficială… Cred că mi-ar fi greu să fiu sinceră cu mine însămi, dacă ar fi să locuiesc aici.


- Ce ar avea America de învățat de la Noua Zeelandă, ce ar trebui să schimbe în bine?

- Mi se pare grea întrebarea! Am auzit că americanii au doar două săptămâni de vacanță pe an, ceea ce mi se pare insuficient!

- Câte săptămâni de vacanță au neozeelandezii?

- În Noua Zeelandă avem patru săptămâni de vacanță, iar ca învățătoare am fost răsfățată, vacanța era de aproximativ zece săptămâni pe an.

- Care este poziția neozeelandezilor față de studiile academice? Pun preț pe educație? Câte universități sunt recunoscute pentru standardele lor academice?

- Cred că avem un sistem de învățământ de calitate, obligatoriu până la vârsta de cincisprezece ani, după care studiile costă, astfel că cei ce urmează universitatea se dovedesc a fi în general, foarte dedicați, tocmai din acest motiv. După părerea mea, încă te poți descurca destul de bine atunci când vine vorba să îți găsești un job, chiar dacă nu ai urmat o facultate și cred că acest lucru contează. Nu toți excelăm la învățătură. Două dintre universitățile noastre sunt cotate foarte bine în raport cu standardele internaționale.


- Care sunt acestea?

- Universitatea din Auckland este considerată peste tot în lume, cea mai bună din Noua Zeelandă, iar Universitatea din Canterbury a obținut calificativul „bine” pentru cercetare. Acestea fiind spuse, părerea mea este ca poți realiza o estimare statistică într-o manieră pozitivă! Taxele sunt probabil, extrem de
rezonabile, conform standardelor internaționale, așa că nu se impune să renunți la stilul tău de viață obișnuit, pentru a te descurca cu banii.

- În Noua Zeelandă ai avut ocazia să cunoști români?

- Nu.

- Am înțeles că sora ta locuiește în Australia. Cum ți se pare această țară?

- Australia este minunată! Cred că locuitorii de acolo nu se deosebesc prea mult de cei din Noua Zeelandă. Țara este mult mai întinsă și clima mai caldă. Merg în vizită la sora mea o dată la doi sau trei ani.


- Prin ce se deosebesc locuitorii din Noua Zeelanda de cei din Australia?

- Australienii sunt mai deschiși (nefiind vorba de o atitudine de corectitudine politică).

- Cum îi percep neozeelandezii pe australieni și invers?

- Majoritatea neozeelandezilor emigrează în Australia, pentru că există mai multe șanse de a găsi acolo un job bun. Relațiile dintre cele două state sunt de calitate și datează din vremea războaielor mondiale, în schimb este un lucru știut că ne tachinam reciproc.

- Dar este proverbul: „Cine se tachinează, se iubește!”Ai mai vizitat și alte țări până acum?

- Nu încă.

- Ce planuri de viitor ai, ce alte state ți-ai propus să vezi?

-          Anul acesta intenționez să merg în Tailanda, într-o călătorie misionară, cu un grup din Christchurch. Mi-ar place să ajung cât de curând și în Tanzania. Din păcate, nu am suficientă vacanță pentru a mă putea deplasa în toate locurile pe care aș vrea să le văd!

          Cititorilor noștri, Elsa Easton le recomandă să nu înceteze să creadă în Dumnezeu și să vadă în El pe Cel ce se îngrijește de orice nevoie a noastră, cu atât mai mult cu cât datorită crizei economice, Statele Unite trec printr-o perioadă de mari provocări. Rugăciunea ei este ca toți să se apropie și mai mult de Creator, indiferent pe ce valuri îi va purta viața.

Octavian Curpaș

Surprise, Arizona

 

27 Mar
2012

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

Stema României

Basarabia, prima provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării, până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia româneasca a fost înglobata forţat in 1812.

Lupta de eliberare naţionala a luat amploare in aprilie 1917 odată cu constituirea Partidului National Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc.

Stema Moldovei

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit ca organ legislativ Sfatul Ţării. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Preşedinte al sau a fost ales lon Inculeţ.

În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Tulburările provocate de bolşevici în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse odată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, au creat noi agitaţii în Basarabia. Conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti au cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România iar la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România, după cum urmează: din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Actul Unirii votat de Sfatul Ţării 
la 27 martie St. V. 1918

 În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.  Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

  1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
  2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
  3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
  4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
  5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
  6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
  7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
  8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
  9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
  10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
  11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului. 

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ;

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan


26 Mar
2012

O nouă ipoteză despre numele Basarabiei – Academician Florin Constantiniu

O carte incitantă, înnoitoare şi provocatoare (în înţelesul de invitaţie la reflecţie), este cea a istoricului de la Chişinău, Ion Ţurcanu, „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, 191p. Autorul nu mai are nevoie de o prezentare printre specialişti. Pentru marele public, voi spune însă că este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriografiei de dincolo de Prut, autor, printre altele, al unei sinteze de istorie a Românilor şi al unei monumentale bibliografii a istoriei Basarabiei, cu o excelentă introducere de filozofie a istoriei. Ion Ţurcanu este un specialist de mare clasă, şi cuvântul său se cuvine ascultat cu cea mai mare atenţie. În istoriografia română, numele Basarabiei este dedus (inclusiv de semnatarul rândurilor de faţă) din stăpânirea exercitată, în secolul al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, la nordul Dunării de Jos, de Ţara Românească, întemeiată şi condusă de dinastia Basarabilor. În această viziune, termenul de Basarabia ar fi desemnat, iniţial, numai partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. După anexarea întregului spaţiu pruto-nistrean de către Rusia, în 1812, noii stăpânitori au extins denumirea asupra întregii provincii, care a căpătat astfel numele de Basarabia. Ion Ţurcanu respinge categoric teoria potrivit căreia Basarabia şi-a luat numele de la stăpânirea Ţării Româneşti a Basarabilor la nord de gurile Dunării. În absenţa unor mărturii sigure şi precise asupra hotarelor statului românesc de la sud de Carpaţi (titulatura lui Mircea cel Bătrân nu „străluceşte” prin precizie!), coincidenţa de nume dintre dinastia fondatoare a Basarabilor şi numele de Basarabia a fost prea izbitoare şi prea tentantă pentru ca istoricii să nu stabilească imediat legătura: primii Basarabi au stăpânit arealul pruto-nistrean şi au lăsat ca moştenire/amintire numele lor acelei zone. Logic, interpretarea este acceptabilă, dar, repetăm, baza documentară rămâne fragilă. Spiritul critic al lui Ion Ţurcanu a remarcat slăbiciunile acestei interpretări şi, considerând-o nesatisfăcătoare, a căutat alta. Într-o formulare mai pedestră, se poate spune că istoricul basarabean a inversat termenii interpretării şi a văzut în Basarabii de la Câmpulung şi Argeş o „prelungire” a populaţiei cumano-române sau româno-cumane (raportul numeric este greu de stabilit), strămutată, sub loviturile mongolilor, din spaţiul pruto-nistrean spre părţile Oltului. Iată esenţa noii interpretări în cuvintele autorului însuşi: „Basarabia [...] este un nume de origine cumană care, în perioada convieţuirii cumanilor cu autohtonii (românii – n.n.), în secolele XII-XIII, şi chiar până către mijlocul secolului al XIV-lea s-a afirmat anume în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, cu precădere între Prut şi Nistru. Sub presiunea mongolilor, o importantă masă de cumani amestecaţi cu români şi, probabil, cu slavi românizaţi, a migrat spre vest, din care foarte mulţi au staţionat la sud de Carpaţi, făcându-se cunoscuţi sub numele de basarabi sau basarabeni”[1].

Aşadar, nu Basarabia şi-a luat numele de la stăpânitorii ei temporari veniţi din sudul Carpaţilor, ci o populaţie de cumani şi români, trăitoare între Prut şi Nistru, s-a strămutat sub ameninţarea mongolilor, spre Olt unde s-a amestecat cu localnicii, cărora le-a adus şi numele de Basarab(ă), care înseamnă „tatăl dominator sau altfel, cel care subjugă, stăpâneşte [...] Basarab a însemnat conducătorul unei comunităţi, al unui sau ţări, în sensul cum avea să fie înţeles acest termen din urmă în evul mediu românesc. Altfel spus era un nume dinastic, cum fusese la alte popoare Arpad, Comnen, Riuric etc.”[2]. Autorul precizează că Basarab „nu este un nume propriu, iar asta înseamnă că, din naştere, eventual de la botez, întemeietorul Ţării Româneşti avea alt nume în afara celui dinastic”[3]. Revenind la Basarabia este de amintit că Ion Ţurcanu nu limitează toponimul la partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru, ci consideră că întreaga zonă dintre cele două cursuri de apă s-a numit – de la început – Basarabia. Spre deosebire de un şir de istorici români, care cred că, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, au existat două/trei formaţiuni teritoriale – una din ele în nord, având nucleul pe valea Râului Moldova, în vecinătatea căreia se afla Ţara Şepeniţului – şi alta în sud, cu centrul la Cetatea Albă, formaţiuni a căror individualitate s-ar fi păstrat în diviziunea administrativă de mai târziu a Moldovei, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, Ion Ţurcanu vede o împărţire nu pe orizontală (de la nord la sud, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos), ci una verticală (de la est la vest, în Basarabia şi Moldova).

Demonstraţia istoricului de la Chişinău foloseşte un mare număr de izvoare narative şi cartografice, române şi, mai ales, străine. Una dintre cele mai importante informaţii îi aparţine lui Dimitrie Cantemir (de altminteri, cartea are şi o anexă, Dimitrie Cantemir despre Basarabia şi basarabeni). Nu sunt un specialist al evului mediu timpuriu în spaţiul carpato-dunărean, dar ipoteza lui Ion Ţurcanu mi se pare plauzibilă. Ea are avantajul că, spre deosebire de cea anterioară, dispune de mai multe date pentru a fi susţinută. Rolul cumanilor la începuturile societăţii medievale româneşti a fost pus în lumină şi de Iorga însuşi, care, în ultima sa mare sinteză de istorie a românilor a intitulat un capitol Simbiosa româno-cumană[4]. Problema a fost reluată de curând de Neagu Djuvara. Ipoteza lui Ion Ţurcanu va stârni – e de sperat – discuţii între specialişti şi, indiferent de soarta ei, va contribui cu certitudine la progresul cunoştinţelor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării Româneşti ca state medievale. Deocamdată, voi spune că, în ce mă priveşte (repet, ca nespecialist), ceea ce mi se pare vulnerabil în noua interpretare este „tăcerea” lui Grigore Ureche şi Miron Costin, care nu preiau informaţiile din cronicile polone în sprijinul viziunii lui Ion Ţurcanu, deşi, cum se ştie, Miron Costin a scris „De neamul moldovenilor”, unde a folosit multe izvoare străine. Explicaţia furnizată de autor este „disputa în contradictoriu dintre cărturarii moldoveni şi cei munteni asupra acestui subiect (existenţa Basarabiei ca individualitate teritorială – n.n.), în cadrul căreia moldovenii respingeau în principiu ideea că ar fi existat o Basarabie, ca şi informaţiile polone despre unitatea teritorial-politică (dar nu şi etnică) a spaţiului românesc dinainte de descălecare”[5]. Mărturisesc a nu fi convins de argument.

Relatarea lui Nicetas Choniates despre prinderea de către vlahi, în 1164, a lui Andronic Comnenul, fugar spre hotarele Galiţiei, nu constituie o dovadă a prezenţei românilor la nord de Dunăre întrucât traducerea corectă făcută de George Murnu a pasajului din cronicarul bizantin arată că viitorul împărat „a încetat să se mai teamă, ca şi cum (subl. n. F.C.) scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei”[6]. Prinderea lui Andronic Comnenul s-a petrecut nu la nord, ci la sud de Dunăre, fugarul crezându-se în siguranţă, ca şi cum ar fi ajuns la hotarele Galiţiei. Evident, rectificarea nu afectează articulaţiile de bază ale demonstraţiei lui Ion Ţurcanu despre originea numelui de Basarabia. În afara problemei discutate aici, de semnalat informaţia dată de autor că, la 29 iunie 1946, F. Brovko, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenească, a înaintat un memoriu în care cerea constituirea unui republici unionale, care să cuprindă şi Moldova din dreapta Prutului, precum şi judeţele Maramureş şi Năsăud, considerate „leagănul poporului moldovenesc”[7]. Din fericire, acestei cereri nu i s-a dat curs. Reînnoiesc dorinţa ca stimulativa ipoteză a colegului de la Chişinău să prilejuiască o dezbatere fructuoasă în istoriografia română.
——————————————————————
[1] Ion Turcanu „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, p.155
[2] Ibidem, p. 137
[3] Ibidem, p. 138
[4] N. Iorga, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, Bucureşti, 1937, p. 52-57
[5] Ibidem, p. 157
[6] (Fontes historiae daco-romanae, vol. III, Scriitori bizantini, sec. XI-XIV, ed. Alexandru Elian şi Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Ed. Acad., 1975, p. 251, cu referinţele bibliografice).
[7] Ibidem, p.169

 

Sursa : Revista Art Emis

http://www.art-emis.ro

26 Mar
2012

La Catedrala Patriarhală o slujbă de pomenire pentru făuritorii Unirii Basarabiei cu România

La Catedrala Patriarhală, la 24 martie 2012, după Sfânta Liturghie, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a oficiat Slujba Parastasului pentru artizanii unirii Basarabiei cu Patria Mamă, după cum ne informează părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În cadrul slujbei parastasului au fost pomeniţi artizanii unirii, persoane care şi-au consacrat viaţa acestui ideal sfânt, persoane importante pentru conştiinţa unităţii naţionale, dintre care menţionăm: Nicolae Alexandri, Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan, Nicolae Grosu, Ion Buzdugan, Onisifor Ghibu, Octavian Ghibu, Teodor Bârcă, Dumitru Mârza, Constantin Stere, Anton Crihan.
La final, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a rostit un cuvânt de învăţătură în care a elogiat personalitatea acestora şi importanţa acestui moment.


Pe 27 martie 2012 se împlinesc 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Unirea Basarabiei cu România a fost posibilă datorită personalităţilor istorice care la 1918 au avut curajul să realizeze actul pe care şi-l doreau toţi românii. Membrii Sfatului Ţării merită un omagiu deosebit pentru lupta pe care au dus-o pentru valorile fundamentale ale neamului românesc.

În ziua de 27 martie 2012, ziua Unirii Basarabiei cu România, la Mănăstirea Cernica se vor depune coroane și flori la mormintele membrilor Sfatului Ţării din cimitirul de la Cernica, printre care se numara Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan si primul Mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu. Pentru aceștia, dar și pentru toți ce-i care s-au sacrificat pentru realizarea dezideratului Unirii, se va ține un moment de reculegere. De asemenea, în cinstea făuritorilor Unirii, soborul de preoți de la Cernica va desfășura o slujbă de pomenire. Comemorarea de la Cernica este deja o tradiție desfășurată de Organizația Studenților Basarabeni din București în fiecare an, în data de 27 martie.

La începutul secolului al XX-lea, în Basarabia au existat cărturarii de seamă, traducători şi autori de articole care au militate pentru idealul sfânt al unirii. Dintre intelectualii mireni, majoritatea cu studii teologice, menţionăm pe: Pantelimon Halippa (academician; luptător pentru unitatea naţională, vicepreşedinte 1917 şi preşedinte 1918 al Sfatului Ţării, ministru al Basarabiei în guvernele României după 1918), Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Daniil Ciugureanu, Pantelimon Erhan, Ştefan Ciobanu, viitor profesor universitar şi membru al Academiei Române, profesorii Iustin Frăţiman, Nicolae Popovschi, Vasile Stroescu (1845-1926), un militant pentru realizarea unităţii statale, care a acordat ajutoare masive şcolilor româneşti şi altor instituţii de cultură din Transilvania. Alături de ei au militat pentru unirea Basarabiei cu România, act proclamat de Sfatul ţării din Chişinău, la 27 martie 1918, ieromonahii Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, preotul Alexandru Baltagă şi alţii.

Unirea Basarabiei cu România a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. în data de 25 septembrie 1917, La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă. Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Forul coordonator a fost Consiliul Directorilor, iar preşedinte ales, Ioan Inculeţ. Odată instaurat, Sfatul Ţării proclama la 25 septembrie/8 octombrie 1917, autonomia Basarabiei; Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 2 martie, o delegaţie formată din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Dr. Ciugureanu se întâlneşte la Iaşi cu Primul Ministru al României stabilind cadrul de desfăşurare a evenimentelor premergătoare Unirii.

La 27 Martie 1918, ora 5 p.m., a avut loc Adunarea Sfatului Ţării. În sală au fost prezenţi toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, precum şi Primul Ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor.

Sfatul Ţării cuprindea: 103 basarabeni, 13 ucrainieni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi, 2 nemţi, 1polonez şi 1 armean. În urma rezultatului votului (86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi) s-a declarat Unirea Basarabiei cu Ţara mamă. Ziarul ‘Tribuna’ din 30 Martie 1918, publica: Moţiunea Unirii, Te deum-ul, şi telegrama transmisă regelui Ferdinand, anunţând Unirea cu Ţara mamă.

Actul istoric al Unirii Basarabiei cu Ţara, glasuia: ‘În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagră, şi vechile granţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-si hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România’. (I. Nistor, “Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1991)

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. Reintegrată României în 1941-1944 a fost reocupată de trupele sovietice în 1944.

Autor: RGN Press
Sursa: rgnpress.ro
Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 21858

Ultimele Comentarii