25 Mar
2012

Colocviile de Marţi

27 martie, ora 17, Str. J.L. Calderon, nr. 39

 


Eveniment: SUPRAVIEŢUIREA NARATORULUI. ION CREANGĂ 175 
Creanaga de aur, regăsită de Vasile Lovinescu în labirinturile operei lui Ion Creangă, ne mijloceşte calea spre povestiri terapeutice, odată cu supravieţuirea naratorului, iniţiera cititorului şi rostitorului. Simbolistica alchimică ori guenonismul coranic vor fi clătinat sensibilitatea de sub colbul perpetuat de şcolaritate. O privire, o auscultare proaspătă a universalului humuleştean ne pot recatapulta în arhetipuri, interiorizate specific generaţiilor de azi. Cum Eugen Lovinescu numise pe Ion Marin Iovescu un Creangă al Munteniei, ne putem întreba de paragonul său în literatura zilei. De te fabula naratur – vide Amintirile lui Harap Alb de Iulian Neacşu. Ce mai fişează Ion Filipciuc? Mai tânărul Karl May împlineşte suta. Nevasta necredincioasă de Federico Garcia Lorca va fi audiată în original, traducere şi replică.
Invitaţi: Sorana Gorjan, Elisabeta Isanos, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Victoria Milescu, Ana Munteanu, Mihaela Gligor, Mariana Gurza, Veronica Balaj, Aluna Nottara, Adina Dumitrescu, Veronica Anghelescu, Octaviana Daia, Puşi Dinulescu, George Astalos, Iulian Neacşu, Vasile Andru, Ion Coja, Ion Andreiţă, Florin Costinescu, Florian Tănăsesecu, Nicolae Băciuţ, Gheorghe Lupaşcu, Silvian Floarea, Neculai Hilohi, Cristian Moţiu, Horia Matei, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicu Dascălu, Cornel Berbente, Mihai Stan, Gheorghe Neagu, Nicolae Tomoniu, Vladimir Udrescu, Mircea Coloşenco, Petru Costinescu, Mihai Teodorescu, Mihai Popescu, Sebastian Văduva.
Amfitrion: Dr. George Anca
Intervenţii:
George Anca: Râsul rimelor şi vorba cântecului la Ion Creangă
Puşi Dinulescu: Vocea auctorială
Mircea Coloşenco: Editându-l pe Creangă
Doina Boriceanu: Creangă şi fracul poeticului
Sorana Gorjan: Gorj-Paris, Brâncuşi după 55 de ani
Nicu Dascălu: Temniţa în versuri
Mihai Teodorescu: Citindu-l pe Karl May
Petru Costinescu: Muza de la Burdujeni
În spectacol:
Vali Niculescu: Vocea primăverii, liduri
Gabriel Gheorghiu: Nevasta necredincioasă; În căutarea junghiului; Poveste de postul Paştelui
Puşi Dinulescu: Moş Nichifor Coţcariul
Lansări de cărţi:
Iulian Neacşu: Amintirile lui Harap Alb, Rafet, 2011
Puşi Dinulescu: Burlacul, Minerva, 2011; Le vieux garcon, Meronia, 2009, traduit par Michel Wattermez
Mariana Gurza: Pe urmele lui Zenon / On Zenon’s footsteps, Timpolis, 2012, Translation by George Anca
Nicolae Grigore Mărăşanu: Fiara impară. Opera omnia, Iaşi, 2011


24 Mar
2012

Florin Nan – Istorie şi sfinţenie…

Florin Nan

“Părintele Dumitru Stăniloae spunea că arta este bună numai atunci când eliberează omul din fiară şi nu fiara din om. Iar Părintele Arsenie Papacioc spune că arta ca şi credinţa înseamnă armonie şi ele trebuie să meargă mână în mână. Deci să ne îngrijim să păstrăm arta ca pe o hrană şi mângâiere sufletească şi în nici un caz să o transformăm în otravă pentru suflet că atunci vom avea plata celui care şi-a îngropat talantul. Ferească Dumnezeu!

*

“Povestea lui Gheorghe Moț” la Cernăuți

Alo! Buna dimineata, Florin. Sunt Andrei de la A.S.C.O.R. Brasov. Ne-am cunoscut la Valea Plopului.” ; “…Da… imi amintesc…”; “Vreau sa te intreb daca ai pasaport ca daca nu ai nu mai are rost discutia noastra” ; “..Da… , cred ca da, de fapt da am , da’ nu prea stiu unde l-am pus” ; “Bine hai cauta-l si te sun eu peste vre-o doua ore sa-mi spui daca l-ai gasit pentru ca noi in noaptea asta pe la ora 1 plecam intr-un pelerinaj prin Basarabia si apoi in Ucraina la Cernauti si vrem sa te invitam sa ne prezinti acolo Povestea lui Gheorghe Mot“; “Da cum sa nu…” … si uite-asa a decurs in continuare discutia cu Andrei care-mi dadea informatii pe cat de imbucuratoare tot pe atat de coplesitoare iar eu naucit datorita “matinalului” telefon primit , mai exact cam cand se crapa de 11, incercam sa inteleg ce trebuie sa fac si unde sa alerg mai intai.

Dupa ce am inchis telefonul am inceput sa recapitulez ce mi-a zis si… “parca unde spunea Andrei ca trebuie sa spun eu programul?… La Cernauti..” Si incet incet revenindu-mi din ameteala datorata faptului ca 11 e ora cand eu inca mai am ceva somn de recuperat.

 

Dupa inviorarea matinala si rugaciunile diminetii am dat buzna pe net sa vad macar cateva imagini din localitatea unde atati mari oameni de cultura si arta ai poporului nostru si-au facut studiile. O imagine ce-mi transmitea parca parfumul acelor vremuri a fost …

Teatrul Naţional- Cernăuţi

Frumoase locuri; ‘Abia astept sa ajung acolo!” Iar meleagurile acestea erau pe vremuri ale noastre. 
Pasaportul fiind dibuit cu mare repeziciune , aproape mai mult iesindu-mi el in cale decat sa-l gasesc eu, incet incet ceasurile s-au scurs si a venit ora de plecare spre Brasov. De data asta cu un tren de seara frumos luminat si atat de lejer in care m-am simtit … ca la repetitii , pentru ca nu am ratat prilejul de a ma da putin in spectacol de unul singur prezentand “Povestea lui Gheorghe Mot” canapelelor tacute si ascultatoare… E o meteahna a mea mai veche de pe vremea studentiei aceasta de a face repetitii in tren, numai ca atunci in trenurile de la Bucuresti la Ploiesti oricat ma straduiam sa nu observe nimeni faptul ca eu spuneam texte in gand, surprindeam priviri usor speriate ale calatorilor care probabil observau cu ingrijorare cum un “individ” tot marunteste din buze si face diferite grimase…
Dupa 3 ore de leganat usor in personalul de Brasov am ajuns in cetatea vechilor mesteri din Tara Barsei la o ora cand orasul luminat de electricitatea becurilor stradale are un aspect cu totul aparte.


Dupa vitaminizarea de rigoare cu citricele luate de la magazinele din gara am ajuns la sediul deja cunoscut al A.S.C.O.R.-ului de sub Tampa. Erau deja acolo mai multi tineri… de toate varstele, si rand pe rand pe langa cei doi parinti de la Sfanta Manastire Oasa de care de atatea ori auzisem vorbindu-se, veneau si altii de la diferite filiale din tara dornici sa pelerineze prin fostele tinuturi romanesti cunoscute acum ca fiind Basarabia – sau Moldova cum oficial i se spune – si Bucovina de nord ce apartine acum Ucrainei.

Dupa ce ne-am imbarcat in autocarul incapator si modern ce urma sa ne poarte la intalnirea cu reprezentantii A.S.C.O.R.-urilor din aceste tari , mangaiati usor de vantul artificial ce pornea din tavan m-am decis sa recuperez orele de odihna chiar asa in pozitia de “veghe”- intepenitoare la care eram sortit. Parerea mea a fost ca deja am alunecat pe taramul viselor si leganatul autovehiculului nu face decat sa-mi indulceasca calatoria dar… brusc ma lipesc cu fata de spatarul scaunului din-naintea mea si usile se deschid … “Atat de mult am dormit?…. Deja am ajuns la granita?…Dar am avut impresia ca au trecut doar cateva secunde”

De fapt chiar asa era ca dupa primul viraj a oprit la Libraria Predania pentru a se cumpara carti pentru cei ce ne asteptau peste Prut. 

O Librarie pentru Trup si Suflet” – asa o numeau ce ce-i trecusera pragul . “Are carti duhovnicesti si produse naturiste

Linistindu-ne dupa iuresul cumparaturilor ne-am lasat din nou in voia soferului pe care ca orice navetist cu state vechi ce ma aflam de la prima cheie l-am simtit de mare incredere.

Cerul Ardealului ne calauzea frumos cu luceferii sai luminosi ce zambeau discret si ne bateau usor cu razele lor racoroase in geamurile autocarului. Dupa vre-o jumatate de ora de mers am ajuns intr-un satuc ce nu stiu daca mai apartinea judetului Brasov sau intrasem deja in tinuturile secuilor dar apropiindu-ne de biserica ortodoxa unde slujeste un preot cu adevarat misionar ce am inteles ca are – sau aveau la inceput – un singur enorias de credinta dreptmaritoare. Aici in toiul noptii la 2 si ceva am participat la cea mai inedita slujba de pomenire a sufletului unui adormit, data fiind ora destul de neobisnuita pentru un “practicant atat de caldicel” ca mine.

Infrigurati – treziti – adormiti – uimiti – obositi si bucurosi ne-am predat iarasi leganarii cand mai line cand mai bruste a autocarului. De mult nu mai experimentasem o asemenea odihna dezechilibrata in care sa ma sprijin nesigur si mereu schimbator cand pe speteaza canapelei mele , cand rezemandu-ma cu capul de cea din fata, cand lovind usor geamul din dreapta , cand alunecand spre Cristi care se starduia si el din rasputeri in stanga mea sa-si fixeze un centru de greutate cat mai exact, dar fara prea mari sanse de reusita incat ajunsesem la un moment dat sa fim amandoi intr-o pozitie de vechi camarazi de arme harjiti in lupte indelungate cu inamicii reprezentati de mijloacele de transport public. Probabil la o frana mai brusca sau la o mica denivelare in asfalt am deschis ochii si privirile ni le-am plimbat pe usoarele coline moldovenesti ce ne purtau pe unduirile lor ca talazurile unei mari de diferite culori catre orasul Bacau ce ne astepta zambind in primele raze ale soarelui diminetii.

Asta asa ca tot vorbeam mai deunazi cu o prietena din orasul de pe Siret care ma intreba daca am fost vreodata in Bacau. Neasteptata intamplare. Dupa obisnuitele intrebari de dimineata “Cand oprim? De ce nu oprim acum?”; “Lasa ca oprim la primul PECO” … ne trezim ca rulam ametitor pe soseaua ca-n palma ce serpuieste pe langa iazurile , hanurile, padurile si dealurile din apropierea cochetelor localitati ce ne vestesc apropierea frumosului si inmiresmatului centru cultural, artistic , eclezial si administrativ care de cateva veacuri este “casa” Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Paraschieva – Iasul.

 

Dor imi era sa-l revad. Si dor inca mai imi este. Amintiri frumoase ma leaga de aceasta Florenta a Romaniei. De aici am mai cules cateva persoane cu suflete frumoase ce au dorit sa se alature acestui pelerinaj si care ne asteptau in dimineata verde a “dulselui targ al Iesilor“.

MOLDOVA
Dupa asteptarea de rigoare care s-a dovedit a nu fi una foarte lunga am trecut vama dincolo in Moldova. Parca si peisajul si atmosfera se schimba. Cum? Nu pot spune dar e altceva. Poate starea sufleteasca sa fie de vina dar simti parca si in aer ca e ceva schimbat.

Sunt tot ai nostri insa … de dincolo de Prut.

 

Mai fusesem de cateva ori in Basarabia si de fiecare data am avut aceasi stare. Acum m-am multumit sa las analizele pentru altadata sa privesc peisajul ivit pe fereastra.

Privesc si imi explic vazand natura inconjuratoare de unde vine talentul artistic al poporului moldovean. Am avut de cateva ori ocazia sa constat abilitatile si aptitudinile ce tin de arta spectacolului detinute de fratii nostri de peste Prut. Sunt ceva… extraordinar. Fara sa ma feresc de vorbe sunt sigur ca aici contribuie si influenta slava care din punct de vedere al trairilor afective merge de fiecare data pana la extrem.

 

Drumurile sunt parca fara sfarsit amintind de imensitatea imperiului sovietic care pana nu demult se intindea si peste aceste tinuturi. 
Linistea si gandurile personale mi-au fost intrupte de: “Florin , te rugam vino in fata la microfon si vorbeste-ne putin de ce ne-ai pregatit” Putin luat cam pe nepregatite pe drumul din spatele autocarului pana in fata la microfon am trecut printre randurile prietenilor.

 

Ascor-isti care repetau cantece frumoase patriotice cu referire la trecutul de marire al celor doua tari surori si care-mi aminteau de frumoasele manifestari cultural – artistice denumite pe vremuri Cenaclul Flacara.

La microfon am luat locul unei doamne profesoare ce dupa accentul unduios am dedus ca este din zona si care ne recitase cateva poezii de mare frumusete literara si privind pe fereastra la ceea ce se derula pe langa noi cu viteza autocarului le-am “povestit” ceea ce urmareste programul meu artistic “Povestea lui Gheorghe Mot”

Imi amintesc si de cateva aplauze oferite incurajator de toti prietenii ce ma ascultasera pret de cateva minute si in intentia mea de a-mi relua locul in spate am trecut printre acorduri de chitara si probabil vre-o sticluta de apa cazuta din greseala de la locul ei…

Dupa lupte indelungate cu aerul conditionat care fie era prea viforos fie se cerea folosit pentru a alunga zapuseala ce statea la “cotitura” sa ne acapareze am ajuns in orasul Balti unde in afara ca i-am “cules” pe Andrei si pe Ecaterina, am facut si o binevenita pauza de relaxare si dezmortire asezonata, cu cateva fructe si alte cateva bunatati, oferite cu generozitate de oameni cu suflete mari din grupul nostru, ce daca as fi fost Richard al III- lea cu siguranta le-as fi cerut dand la schimb regatul cu tot cu cal-putere

Haideti ca mai avem drum lung de facut si mai avem de vizitat si cateva locuri interesante”.

Autocarul a pornit iarasi ca un modern vapor transoceanic de mare putere si viteza si tot ceea ce ne aparea in fata ochilor parea ca se deruleaza pe ecranul unui cinematograf.

Dupa cateva suceli din motive de necunoastere a drumului si lipsa a indicatoarelor am ajuns intr-un tarziu la unul din punctele de interes stabilite de la inceput de organizatori impreuna cu toti participantii: Manastirea Tipova.

Ca mai toate locasurile de cult ortodoxe din Basarabia si Manastirea Tipova e pe stil vechi. 
Miscandu-ma mai lent decat ceilalti am observat cum toti dupa ce s-au inchinat in bisericape la sfintele icoane mergeau undeva in spatele Celui Rastignit in culori slave Ce ne-a binecuvantat pelerinajul in urma rugaciunilor rostite in masina de catre cei doi parinti de la Manastirea Oasa, si am vazut ca nu departe se deschidea o vale larga si ametitoare data fiind inaltimea ei neasteptata unde serpuia linistit ca un rau al vietii locuitorilor de pe aceste meleaguri Nistrul cel atat de dragromanilor din toate vremurile.

Acolo e Transnistria Cea atat de dorita de multi” . Nu pot sa spun ce trairi am avut fiecare la vederea acestui tinut ce parca inca mai respira istoria veche a poporului roman. Poate ca cel mai mult ne poate “spune” privirea unui dintre parintii veniti cu noi , ceea ce imi intareste convingerea mai veche ca adancul tacerii monahilor uneori ne poate lamuri in multe necunoscute si cautari. 
Coboram incet si cu grija pe cararea plina de pietre de pe malul abrupt avand de partea stanga adancul ametitor al unei foste mari preistorice ce acoperea totul inainte si pe unde acum se plimba puternicul si linistitul Nistru.

 

Peretele din dreapta dupa spusele ghidei noastre este alcatuit dintr-un soi de roca in care isi sapau adapost vechile animale marine.

Mai departe vom da de vechi asezaminte monahale sapate direct in stanca

 

Impresionant” . Dupa putinele detalii retinute de mine ar fi cea mai veche asezare de felul acesta din… Europa? … din lume? Oricum cei impreuna cu care am fost aici si vor citi ceea ce cu indrazneala am postat vor aduce copletarile de rigoare prin comentariile din subsolul articolului. 
Oare cati traitori se vor fi sfintit aici prin osteneli stiute numai de ei si de Dumnezeu?” 

Pe aici primeau lumina materiala si isi indreptau privirile incetosate de privegheri si lacrimi ale rugaciunii catre Dumnezeu spre locurile unde traiau cei pentru care cu dragoste se rugau si de care nu se indepartasera decat pentru a se apropia si mai mult.

Datorita amabilitatii Doamnei Mioara Tataru care mi-a mai imbogatit arsenalul de informatii, dealtfel aproape gol, despre Manastirea Tipova cu care pot intregi imaginea Sfantului Lacas in modesta mea incercare de prezentare, pot adauga – copiind exact email-ul primit de la dansa: “ Arhimandritul V. Puiu, în lucrarea sa “Mănăstirile din Basarabia”, editată în 1919 la Chişinău, menţionează: “Când şi de cine a fost înfiinţat acest schit, nu se ştie”. Se presupune că şi acest schit, ca şi toate peşterile săpate în malurile Nistrului a slujit creştinilor încă de prin secolul al XIII-lea.
De mănăstirea de la Ţipova sunt legate multe legende. Una dintre ele zice că anume aici Ştefan cel Mare s-a cununat cu soţia saVoichiţa. Alta spune, cum că aici, în această mănăstire s-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află într-o nişă de la poalele cascadei, şi-l poţi recunoaşte după o lespede cu 7 găuri.
O fi aşa sau altfel, nu se ştie sigur. Un fapt însă rămâne incontestabil: schitul de la Ţipova întră în lista celor mai vechi, celor mai valoroase comori ale neamului nostru
. “

Intre timp soarele se grabea spre asfintit grabindu-ne si pe noi odata cu el si pictand frumos autumnal cu mangaieri de raze colorate toata imaginea ce cu mare generozitate ni se oferea.

Jos in vale serpuia calm in asteptarea noptii pentru a-si duce mai departe menirea de veacuri “Nistul lin ce-n valuri pierde, Al luceferilor sfesnici“- din Imnul Moldovei “Limba Noastra” de Alexei Mateevici. 
Drumul de intoarcere spre manastire fiind de urcat a fost mai greu decat cel spre asezamintele rupestre dar cu un efort concentrat al tuturor dupa cateva minute eram in autocarul ce ne ducea spre locul unde urma sa innoptam, Manastirea de maicute Calarasova.

 

Un foarte frumos si primitor asezamant monahal ce ne-a gazduit pana a doua zi dimineata. 

Buna dimineata !

Invioratoare primire

Apa cu care facusem cunostinta inca de cu seara cobora direct de la izvorul ei din munte racoroasa si curata.

Dupa o scurta prezenta la Sfanta Liturghie oficiata intr-una din cele doua biserici ale Sfintei Manastiri din motive de timp ne-am grabit sa ascultam pe “repede-inainte” ceea ce o maicuta cu rol de ghid ne povestea despre istoricul Sfantului Lacas si minunile savarsite la cele cateva izvoare tamaduitoare din apropiere.

Din dorinta de a lua contact cat mai bine cu apa binefacatoare am strabatut scurta distanta prin padure ce lega curtea Sfintei Manastiri de locul unde cele trei firisoare de apa susurau cristalin si imbietor prin spatiile amenajate curat si frumos de cei care s-au ingrijit de aspectul si intretinerea cat mai optima a apei datatoare de sanatate, racoare si alungatoare a arsitei.

 

Grabiti, multumiti si racoriti de atingerea apei ne-am intors pe acelasi drum spre Manastire unde ca toate gazdele primitoare maicutele ne-au invitat la micul dejun manastiresc.

Dupa rugaciunea de multumire ne-am reimbarcat in “spatiul” nostru motorizat si plimbator cu destinatia apropiata si neaparat de vizitat : Manastirea Rudi.

Eu ca orice pantofar care se respecta si nu reuseste sa strabata caile batatorite de pelerinii autentici bine-nteles ca nu am fost in stare ca parcurg drumul sinuos, abrupt si alunecos prin vai si valcele de la debarcare pana la Locasul de inchinare. Am ramas aproape de autocar si la intoarcerea grupului am acceptat de bune toate cele povestite si oferite prin imagini fotografiate. 

Dupa deja obisnuitele bunatati cu care eram rasfatati de oamenii cu inima mare din grupul nostru am demarat cu viteza cu care se putea la inceput pe un drum ce nici de tara dar nici autostrada prea pretentioasa nu se putea considera catre urmatoarea tinta pe harta noastra Cernauti. 
Drumul si peisajul deja imi pareau cunoscute dupa atatea sute de km strabatuti prim Moldova, fara prea multe surprize in afara poate de “obiectul” ce in timpul celui de al ll-lea razboi mondial fusese donat de americani rusilor pentru luptele purtate impotriva trupelor germane iar acum pentru a nu-si pierde cumva importanta era folosit pe post de indicator rutier , sau mai de graba pe post de busola care arata negresit doar Vestul.

Sper sa nu fie decat o gluma mai putin reusita din partea mea!
Nu dupa multi km am ajuns la granita cu statul vecin care acum include si frumoasele plaiuri ale Bucovinei de Nord. 

UCRAINA.
De cand am calcat pamantul fostelor noastre teritorii m-am simtit de parca as fi revenit acasa. Semana foarte mult cu ceea ce noi parasisem de vre-o doua zile. Casele, oamenii, aerul, toate parca-mi erau cunoscute. Daca nu stiam unde suntem as fi avut curaj sa sustin cu tarie ca ne aflam undeva in zona Sucevei. 
Dupa clipele de incantare traite privind linistea si mangaierea formelor de relief am ajuns intr-o localitate unde am intalnit doi tineri reprezentanti ai nou infiintatului A.S.C.O.R. Cernauti. Tot aici am facut un mic popas la manastirea Boian, care spre rusinea mea nu stiu exact daca iprumuta si numele localitatii. Ramane de vazut ce vor spune ceilalti cand vor citi.

 

Daca mi-a fost ceva in pelerinajul asta…mi-a fost sete. Si cred ca nu numai mie judecand dupa cum am navalit cu totii la mica fantana din curtea Sfintei Manastiri poate si cu nadejdea de a pre-gusta din acea “Apa Vie din care cine va bea nu va mai inseta nicioadata

Cum timpul… nu are timp de pierdut,  repede – repede dupa ce ne-am inchinat chipurilor zugravite pe sfintelor icoane din biserica am pornit catre locul pentru unde de fapt fusesem invitat cu treaba si unde avea sa se produca din nou “Povestea lui Gheorghe Mot” – Cernautiul.

Cum se lasase deja noaptea cand am ajuns in oras am amanat vizitarea lui pentru a doua zi si am tinut-o drept pana unde aveam sa intalnim un om cu o inima mare si calda ca o paine romaneasca adevarata si care era preotul de la Catedrala Romaneasca din Storojnet.

Am intrat cu sfiala in marea Biserica unde parintele, pe care eu l-am asemanat din prima clipa cu marele nostru povestitor Ion Creanga, impreuna cu alti credinciosi slujeau in slavona si cand am ajuns noi si in romana Slujba de Vecernia pentru ziua de Duminica ce urma.

Ca orice nou venit in Casa Lui Dumnezeu m-am asezat mai la o parte lasand oamenii sa se inchine la Sfintele Moaste prezente acolo si la frumoasele icoane puse spre cinstire.

In momentul cand m-am asezat si eu la rand pentru a ma inchina studentii ascor-isti deja formasera un grup la strana ce dadea raspunsurile in limba romana potrivite cu randuiala de slujba.

Sunt sigur ca mare bucurie l-a incercat si pe parintele dar si pe romanii de acolo prezenti in Biserica. De noi cei ajunsi ce sa mai spun… 
Dupa savarsirea Vecerniei s-au cantat cantece patriotice pe care studentii le repetasera si le pregatisera tot drumul in autocar si ca o dovada de netagaduit ca emotiile nu au mai putut fi controlate am observat lacrimi de bucurie in coltul ochilor romanilor prezenti. Si chiar aveau de ce!  Si cum randuiala e ca dupa slujba sa fie si o agapa Parintele ne-a invitat pe toti intr-un loc cochet din localitate unde am fost cu totii rasfatati de gazde cu bunatatile autohtone.
Asta ce e?” ; “Dupa culoare cred ca e un fel de tuica ceva. Gusta sa vezi”; “Nu , inainte de spectacol nu pot…Nu obisnuiesc… da’ stai sa miros putin… nu-mi dau seama… parca ar fi limonada”; “Nu va suparati ce e asta? “; “E suc de mesteacan , luati ca e foarte bun”; “Ooo , e chiar foarte bun! Suc de mesteacan obisnuiesc.
Dupa deja intratele in obisnuita rugaciuni inainte si dupa masa am fost condusi de Parintele la locul unde urma sa fim gazduiti pentru noaptea odihnitoare.
Am ramas un pic surprinsi ca am mers ceva-ceva iar la un moment dat autocarul nostru s-a oprit , usile s-au deschis iar noi am fost … invitati sa coboram si sa mergem pe jos distanta de cateva sute de metri ramasa pentru ca drumul era destul de rau, se urca destul de abrupt si serpentinele faceau de-a dreptul imposibil accesul masinilor de asa mare gabarit ca cea care ne adusese pe noi pana acolo si care speram sa ne intoarca cu bine acasa. 
Dupa ce am parcurs drumul serpuit si incantator prin mijlocul padurii de brazi, pentru ca ajunsesem intr-o regiune muntoasa luminata de stelele cerului de toamna cernauteana amajuns in apropierea unui…

Ce-o fi asta?” ; “Hotel , cred” ; “Aici innoptam?” ; “Haide-ti , intrati fara frica, gazdele ‘abia ne asteapta“ !

Ne-am luat inima in dinti si am intrat.
Foarte frumos”; “Nici nu ne asteptam”; “Urcati sa va alegeti camerele” ; “Dar al cui e?” ; “Proprietar e un roman care a vrut neaparat sa va gazduiasca peste noapte” ; “Foarte frumos… Multumim mult!” 

Pe la etajul trei am gasit si o sala de conferinte “ E buna asta sa tii spectacolul?”; “E perfecta“ !

Hai coborati acum ca gazdele noastre v-au pregatit si o cina bucovineana asa ca vedeti cum faceti si nu-i refuzati “ 

Mergand pe principiul ca doua batai intr-adevar strica dar doua mese niciodata ne-am “sacrificat” si am onorat invitatia la ce-a de a doua cina pe acea seara.

Bunatati… Bunatati… Bunatati… Si toate traditionale. “Un pic de vin ? hai ca e din asta de aici e foarte bun”; “Nu multumesc , inainte de spectacol nu obisnuiesc… Dar acolo ce e?”; ” Apa minerala , e foarte buna. Vrei un pic?”; “Da ,apa minerala inainte de spectacol… obisnuiesc…” Dar vroiam si noi sa-l vedem pe cel din a carui marinimie ne desfatam cu atatea bunatati si bunuri.Eu cel putin ma asteptam sa apara un domn inalt tuns scurt , intr-un costum inchis la culoare si de ce nu…. aaa nu cu ochelari de soare nu…Poate multi gandeau ca mine sau poate eram unicat, nu stiu , cert este ca am foat foarte … uimit si frumos impresionat de neasteptata aparitie ca la un semn ce-i deschise calea …

“… un batran atat de simplu , dupa vorba dupa port“. “Dansul este proprietarul. Un roman adevarat , mare iubitor de tara si de neam.” Se putea observa lesne dupa decoratiile ce-i impodobeau pieptul ca locas al sufletului iubitor al poporul din care isi tragea radacinile. 

Ca orice roman adevarat ospetia intiparita in intraga sa fiinta ceea ce-l indemna sa treaca pe la fiecare sa ne cerceteze daca suntem cu adevarat multumiti si gata sa raspunda nevoilor fiecaruia. 
Dupa a doua cine din acea seara ne-am strans cu totii in holul hotelului si cu multa emotie atat de partea gazdelor cat si a oaspetilor s-au cantat vechi cantece romanesti ce starneau si in acelasi timp alinau dorul de tara si de inaintasi.

.

Eu din pozitia strategica ce mi-o ocupasem am intrezarit iarasi micutele perle ale emotiilor scanteind discret in privirile celor carora dorul de tara le ocupa intraga viata. Iar Tara venise acum aici prin frumoasele cantece ce tulbura si alina sufletul romanului. 

Deja se facuse tarziu. Era trecut de 10 seara iar oboseala se citea pe chipurile tuturor. “Oare voi putea sa-i tin atenti la spectacol?” Niciodata nu am fost pus in situatia de a prezenta vre-un program de al meu unor oameni truditi de drum si care mai degraba se gandeau la o odihna binemeritata in paturile relaxante din camerele pregatite specific anumitor regiuni geografice decat la versurile rostite de un biet actor la o ora atat de inaintata. “V-a fi foarte greu. Doamne ajuta!”

Ceilalti “parteneri de scena” cu care mai colaborasem si cu alte ocazii pareau nerabdatori sa incepem ceea ce-mi dadea curaj…

Incet-incet “publicul” binevoitor si-a facut aparitia in sala de spectacol si pana am reusit sa mutam vre-o doua mese pentru a face un pic de loc pentru actori, pana am impartit textele celor care s-au oferit potrivit traditiei, sa participe la recrearea “Povestii…” , pana cand toti s-au asezat cat mai comod pe locul sau… HELBU… asta inseamna in termeni teatrali Intuneric Bezna… Asta e tot ce lipsea . “Aaaaa , nu stiam ca ai si regie la spectacol”; “Da am dar sper sa nu dureze prea mult“. Imediat a inceput o forfota prin tot hotelul sa se descopere scurcircuitul care si-a permis sa intervina in regia spectacolului…Daca era dupa mine as fi asteptat pana se repara sau pana se facea un pic de lumina , pentru ca oricum “spectatorii” aprinsesera luminile la telefoane pe post de micro-reflectoare iar gazdele angajate ale hotelului chiar daca nu intelegeau romaneste si-au dat seama de incercarea de care cel putin eu am parte si s-au grabit sa ne ajute cu un fel de felinare . “Hai sa-i dam drumul asa ca deja e tarziu si maine ne trezim foarte dimineata“- se aude glasul Parintelui Pantelimon de la Oasa care in intunericul coplesitor nevazandu-i chipul puteai foarte usor sa-l confunzi dupa inflexiunile vocale cu vrednicul de pomenire Parintele Teofil Paraian cel al carui ucenic, daca am inteles bine, a si fost. Ne mai avand incotro a trebuit sa fac ascultare si cu convigerea ferma ca peste foarte putine minute v-a trebui sa vorbesc din ce in ce mai incet pentru a nu tulbura somnul celor prezenti am “ridicat cortina”… Am spus o propozitie… a doua… si inca vre-o doua – trei cuvinte si … baie de lumina… “Doamne-Ti multumesc!” -strig din toata puterea inauntrul fiintei mele catre Dumnezeu Care S-a milostivit de noi si mai ales de mine nefericitul si a mai spus odata, la scara mica e adevarat, ca atunci in zilele creatiei “Sa Fie Lumina“. Acum pot spune ca spectacolul era deja pe jumatate facut.Mai trebuiau doar vorbele rostite … si gata.

Totul decurgea firesc si linistit dar nu intr-atat de calm incat sa-i pierd in lumea viselor, ci schimband usor tempoul asemeni unui aparat automat cu care se antreneaza tenismenii dar care in loc de mingii arunca … versuri… Oamenii ascultau , radeau , mai si cascau – firesc as zice dat fiind momentul de desfasurare al spectacolului , iar noi pe scena ne impleteam armonios poeziile cu povestirea si cu legaturile necesare fiecare la timpul cuvenit.

Prima careia ia venit randul a fost Simona care a rostit “Mama” de George Cosbuc.

Sensibil si frumos! Ascultatorii au rasplatit generos cu aplauze. Impletind versurile cu proza am ajuns la momentul potrivit sa-l invit pe Cristian sa spuna poezia “Pastele” – de Vasile Alecsandri.

Generozitate din nou din partea auditoriului.

 

…Au mai venit si Andrei … si unul din cei doi frati gemeni 

A fost si prietena noastra Aneta din Alba Iulia dar din nu stiu ce cauza nu apare in fotografie, si intors din cursele ostenitoare de prin tot hotelul pentru a rezolva defectiunea aparuta la circuitele electrice a ajuns la timp sa-si rosteasca “Semnul Crucii” de Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si Andrei Mic unul dintre sufletele mari ale A.S.C.O.R.-ului Brasov. 

Cu riscurile la care numai voluntariii se pot inhama va indemn … sau nu…, sa-l priviti evouland si pe povestitorul acestul spectacol si cel care facea si legaturile intre poezii. Ne-avand alte imagini am fost nevoit sa o atasez pe aceasta cu speranta ca in viitorul apropiat imi va parveni o alta imagine mai … umana.Probabil ca aici spuneam “Cainele Ovreiului” de George Toparceanu.

Fie vorba intre noi asta nu era poza de pus pe blog… dar … ma rog… Cred ca e cel mai bun exemplu de cat adevar se ascunde in vorbele “Il chinuie talentul“.

Gata am mai facut rost de una… Pare un pic mai normala. Aici nu mai stiu ce spuneam si cred ca si daca ma intreba cineva atunci tot n-as fi fost in stare sa raspund coerent.

Un pic cam nebarbierit dar…era tarziu.

Pe repede -nainte am reusit sa ducem la bun sfarsit spectacolul si ce ne-a bucurat cel mai mult a fost ca la sfarsit “spectatorii” ne-au marturisit ca le-a disparut somnul si le-ar placea sa le mai spuneam ceva: Frumos! Multumim!

Cu laurii succesului “pe frunte” ne-am retras fiecare in camerele cochetului hotel dar nu inaite de a mai fi incantati si de sunetele scoase de viora unui baietel foarte talentat ce cu greu a rezistat pana la sfarsitul “Povestii…” si la indemnul mamei lui a cantat un pic pentru noi toti cei prezenti.

A doua zi dimineata pe la 6 dupa ce cu o seara inainte s-au starnit discutii destul de hotarate cu privire la dorinta fiecaruia de a vizita anumite obiective , unii inclinand pentru Manastirea Banceni iar altii pentru Cetatea Hotin , s-a luat hotararea echilibrata, definitiva si obiectiva astfel incat sa nu fie nimeni dezavantajat si am plecat spre ambele destinatii.

Drumul de intoarcere de la hotel spre autocar a fost facut tot pe jos si tot pe intuneric incat daca am fi pusi sa povestim cum era peisajul cred ca nu ar putea nimeni spune mai mult decat ca s-au zarit cativa brazi pe marginea drumului inconjurat de padure iar stelele care cu o seara inainte ne intampinasera zambind acum dormeau si ele invelite de un strat protector de nori mai ales acum la o ora cand se spune ca e somnul cel mai odihnitor.

In drum spre Banceni am oprit putin si la Sfanta Manastire Crasna pentru a ne inchina Icoanei Facatoare de minuni a Maicii Domnului, unde am intalnit multi credinciosi porniti de dimineata cu noaptea in cap pentru a participa la Sfanta Liturghie.

Dupa ce ne-am organizat cat mai operativ pentru a nu intarzia prea mult am plecat mai departe spre renumita Manastire Banceni.

Drumul trecea iarasi prin Cernauti si din viteza masinii am reusit sa ramanem cu cateva imagini ale orasului unde pe vremuri a studiat poetul neamului nostru Mihai Eminescu.

Verdeata si lumina…!

Istorie si sfintenie… 

Calatorind pe relieful frumos si primitor al Bucovinei de Nord am ajuns la ora potrivita pentru inceperea Sfintei Liturghii la Manastirea Banceni.

 

A fost o experienta unica participarea la Sfanta Slujba in Biserica Manastirii care pe cat e de mare pe atat sa dovedit de neincapatoare unde dupa traditie preotii slujitori au oficiat Sfanta Liturghie in slavona si romana. Probabail ca de mult timp nu am mai stat intr-un picior atat de mult ca ault ca in acea duminica frumoasa dar a fost minunat. Bine-nteles ca dupa slujba am fost invitati iarasi la agapa, asta asa ca tot ma intrebam de ce eu nu am luat parte la asa ceva niciodata. 
Acum nu mai ramanea decat sa plecam spre casa , dar nu inainte de a ne abate putin si pe la Hotin , la una din cetatile lui Stefan cel Mare si Sfant , poate cea mai bine intretinuta peste vremuri dintre toate.

Din parcarea unde oprisem cetatea se inalta usor “pe varfuri” de parca ne facea semn sa o vedem mai bine ca e acolo si ne asteapta.

Nerabdatori am pornit cu totii inspre locul unde au trait, au luptat si au dainuit atatea generatii din Neamul Musatinilor.

 

Apropiindu-ne de nemuritoarele ziduri cand am intrat pe poarta cetatii aflata dincolo de santul de aparare am avut impresia ca intreaga cetate incepe sa se cutremure si parca avea tendinta sa se inalte spre cer...de fapt motivul adevarat era cantecul tinerilor ascor-isti dedicat Marelui Sfant Stefan domnitorul Moldovei. Pentru o clipa am avut impresia ca marele voievod ne v-a iesi in intampinare pentru a ne primi in casa lui. 
Vorbele mele cred ca nu fac decat sa saraceasca frumusetea momentului. 

Imaginea istoriei vii fata in fata cu generatiile 

E vremea sa mergem . Parca nu se cade sa vorbesti cat te tine gura. 

Langa cetate vechile drumuri pe unde cu sute de ani in urma zguduiau pamantul cu copitele lor ostile domnesti.

 

 

 

Privind si cetatea si Nistrul ai impresia ca au aparut amandoua in acelasi timp , ca sunt din veac si vor fi in veacul veacului

 

Parintele Pantelimon poate confirma. Nu degeaba am mers dansul pe zidul cetatii ce da spre marele si tacutul rau. Sigur acestea doua i-au spus ceva. 
La iesire mai aruncam o privire spre dovada de necontestat a faptului ca neamul nostru a fost aici din cele mai vechi timpuri. Cetatea si bisericuta raman tinandu-se de mana amandoua spre bucuria sufletului marelui “Atlet al lui Hristos”.

In drumul nostru spre casa tin minte ca am traversat la un moment dat peste raul Prut. Semn ca ne apropiam de “Gradina Maicii Domnului” . 
Nu pot sa spun ca dupa doua zile nu ma incerca nici un dor… Ba da , tot timpul am starea asta cand ies afara din tara. 

ROMANIA

Odata cu lasarea serii am incheiat formalitatile vamale si am revenit pe teritoriul tarii noastre. Marturisesc ca m-am bucurat tainic inauntrul meu iar dupa cateva zeci de kilometri am ajuns in fosta cetate de scaun a Moldovei unde Marele si Sfantul Stefan Voievod e inca la mare cinste. 

Luminile noptii imi erau familiare , chiar daca pana in orasul meu de resedinta Ploiesti mai aveam de strabatut jumatate de tara. 
Aici am “debarcat” pe cei din zona sau care aveau legaturi feroviare mai accesibile si noi ne-am continuat drumul in linistea noptii pe soseaua ca-n palma si destul de libera Roman… , Bacau… , Ardeal… si pana la destinatia finala Brasov. Pe parcurs am profitat de pacea din autocar si am ascultat c.d.-ul ce l-am purtat cu mine toata aceasta calatorie si care asteptam sa iasa cat mai curand si pe piata ce contine cartea audio “Chipul Mamei”. Trec peste detaliul ca ascultandu-l se doarme foarte bine efect de altfel resimtit si atunci in randul nostru dar e o auditie linistitoare despre perioada iconoclasta din Constantinopol. Dar despre asta voi vorbi alta data la timpul potrivit.- atunci cand v-a aparea pe piata.
Putin dupa miezul noptii cu ajutorul Lui Dumnezeu , pentru rugaciunile PreaCuratei Maicii Sale si ale Sfantului Andrei crestinatorul Romaniei a carui icoana Sfanta a fost tot timpul lipita pe parbrizul autocarului ca marturie a ocrotirii revarsate asupra noastra dar mai ales asupra celor destul de numerosi din grupul nostru care-i poarta numele, dar si cu indemanarea domnului sofer a carui rabdare cred ca a fost bine pusa la incercare cat despre oboseala cred ca a disparut cu totul ca notiune si stare din fiinta lui:), am ajuns acolo de unde plecasem cu 3 nopti in urma , la Brasov. 

*

Lumina lui placuta de noapte ma ajutat sa trec usor peste racoarea destul de persistenta si din cauza oboselii in momentul coborarii langa gara. Am coborat mai multi atunci si ne-am luat ramas bun unii de la altii mai fugar sau mai atent.

Ce-a fost dupa aceea nu cred ca mai prezinta foarte mare interes , oricum cand am ajuns acasa dupa mai bine de 24 de ore de nesomn am simtit tarie de la Dumnezeu sa pot participa si la Sfanta Slujba cu ocazia prazbuirii Sfintilor Voievozi si Arhangheli Mihail si Gavriil ocrotitorii Sfintei Biserici pe care de vre-o 7 ani o frecventez cu mare drag. 

Spun sincer ca nu aveam de gand sa scriu un articol despre acest pelerinaj atat de repede dupa terminarea lui, ci aveam in plan ceva pe care-l voi continua imediat dupa publicarea acestuia cu tema zilei noastre nationale de 1 decembrie si cu ocazia sarbatorilor de iarna dar … asa cum spuneam in email-ul trimis mai noilor si mai vechilor mei prieteni ascor-isti impreuna cu care am vanturat lumea in aceste trei zile si ma destainuiam lor ca … “ Dupa acest neasteptat , inedit si prim pelerinaj al meu va marturisesc faptul ca la intoarecerea acasa cu forma scaunului de autocar “pecetluit” pe intreaga mea fiinta dihotomica, am simtit o stranie mancarime in varful degetelor care in realitate e sindromul faptului ca tare as mai scrie ceva pe blogul meu despre aceasta frumoasa si de ce nu ostenitoare exeprienta, pentru care va multumesc tuturor foarte mult incepand de la Andrei, Andrei, Andrei…. si cati Andrei mai sunt pana la copilasul ce ne-a cantat la viora intr-o tarzie noapte de toamna Cernautieana.
Asa deci, si prin urmare… , ca sa nu o lungesc mai mult va rog fie-va mila de un biet suferind si purtator al virusului blogger-itului si ajutati-ma cu imagini foto si/sau video de prin locurile strabatute impreuna pentru ca mult prea putinele fotografii facute de mine cu telefonul mobil sunt aproape de prisos tinand cont ca oricum nu stiu sa le extrag de acolo.

Doamne ajuta!… Si ca un graitor exemplu al apartenetei mele independente de vointa proprie la Republica lui Caragiale ma semnez :

Al dumneavoastra pentru totdeauna Florin de la Ploiesti “.

Cred ca aceasta scrisoare poate tine loc si de incheiere.
Va multumesc pentru companie si va astept si la urmatoarele articlole aflate deja in lucru. 

Doamne ajuta! 

Florin Nan

florinnan.blogspot.com

 

 

24 Mar
2012

O altfel de cronică a istoriei românilor de acum un veac

 

                              

                                  EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, de Octavian Curpaş,
Editura „Anthem”, Arizona, SUA

Din Lumea Nouă, jurnalistul american de origine română Octavian Curpaş scrie un volum despre exilul românesc de la jumătatea secolului trecut. Judecat în ansamblu, volumul de faţă este o poveste a explorării,  a modului în care un om obişnuit reuşeşte să depăşească obstacolele puse de viaţă şi să rămână în contact permanent cu sine şi cu valorile pe care le are. Personajul principal al cărţii semnate de Octavian Curpaş este Mitică Sinu (Mike), un român fugit peste hotare în vremuri dificile, în 1948, la scurt timp după instaurarea la putere a comuniştilor.

Mitică Sinu este naratorul. Relatările lui despre sine şi despre românii cu care a avut ocazia să interacţioneze sunt puse cap la cap cu măiestrie de Octavian Curpaş, autorul reuşind să refacă la modul concret, cu realism, o întreagă epocă. Munca sa de reconstituire este realizată în volumul de faţă cu talentul, minuţiozitatea şi dăruirea unui restaurator.

Dumitru Sinu – Un român cu satul natal în suflet

Născut pe 30 noiembrie 1926 într-un sat aflat „la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu”, nea Mitică va fi bântuit întreagă viaţa de dorul după locul natal. (El „mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…”) Refugiat în Iugoslavia,  acesta ajunge mai întâi în Italia, apoi în Franţa, la Paris, pentru ca  destinaţia unde îşi va găsi fericirea – în primul rând pentru că aici o întâlneşte pe Nicole, sufletul său pereche, cea cu care Dumitru Sinu se şi căsătoreşte – să fie Canada.

În relaţiile cu soţia şi cei doi copii – un băiat şi o fată – nea Mitică este un  om implicat, care face tot ce îi stă în putinţă pentru ca familia sa să  prospere. Mitică şi Nicole „s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole  şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles  că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă.
Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de
lucru.”

„N-ai voie să cedezi”

Mitică Sinu se remarcă prin puterea voinţei, este genul de om cu care cititorul ajunge să simpatizeze chiar de la primele pagini lecturate. Forţa morală ce îl  caracterizează pe acesta, dar şi motivaţia pe care o are de a învinge („Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia  că n-ai voie să cedezi”), fac din Mitică Sinu un pământean născut pentru a  învinge. De altfel, viaţa sa este o istorie a supravieţuirii, în care omul este
stăpân pe propria soartă.

Silit de împrejurări să facă pasul decisiv de a-şi părăsi ţara, Mitică Sinu îşi  descoperă cu această ocazie gustul pentru aventură şi pasiunea de a călători,  care se transformă în cazul său într-o veritabilă chemare a destinului.

La Paris, în 1950, de Ziua Mamei

Mitică Sinu evocă evenimente importante, a căror descriere dă impresia de viaţă,  de bogăţie spirituală, de vigoare şi naturaleţe. Un asemenea episod este Festivalul românesc de la Sala Odeon din Paris, din anul 1950.  De Ziua Mamei,  „un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris…, învăţaţi şi foşti oameni  politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase” participă cu emoţie la o serbare, încercând în acest  fel să îşi regăsească specificul naţional, să retrăiască o fărâmă de autenticitate din România în care s-au născut.

În cinci ţări, pe două continente

De altfel, în această carte grupul exilaţilor (români stabiliţi în Franţa, Canada şi Statele Unite) formează o societate în miniatură, cu trecut, prezent şi viitor, cu triumfuri şi eşecuri, cu dureri şi bucurii, cu melancolia şi dorul  fiecăruia după patria natală.  Astfel„ „despre prietenii şi cunoscuţii lui nea  Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te  plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai  despre ce!… 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă  plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci  ţări, pe două continente!”, spune autorul Octavian Curpaş.

Aproape fiecare capitol al volumului de faţă are ca titlu numele unui exilat,  urmat foarte pe scurt de un detaliu care esenţializează povestea de viaţă a  acestuia. Astfel, Radu Bumbaru este „omul care nu s-a certat niciodată cu  nimeni”, Ion Ritivoi este „un liberal de miloane”, Vasile Ţâra, un om pe care  dragostea de carte l-a dus până la Sorbona etc.

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” – o carte autentică

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un volum sinteză, plin de culoare, în care conflictele sunt prezentate în locuri diferite şi ne sunt descrise medii  diferite. Cartea scrisă de Octavian Curpaş reflectă realitatea în mod autentic  şi aduce în atenţia cititorului personaje robuste, care sunt obligate să  trăiască şi să acţioneze în împrejurări atipice. Eroii săi, pe care acesta îi  prezintă cu obiectivitate şi detaşare dau valoare realistă acestui volum. Prin  intermediul lor, autorul acoperă o paletă vastă de întâmplări care dovedesc  preocuparea scriitorului pentru viaţa socială, politică şi culturală a acelor  vremuri, cu moravurile şi tipologiile ei. Nimic nu este idealizat în volumul  semnat de Octavian Curpaş; eroii săi sunt portretizaţi cu forţă, cu entuziasm,  cu stil.

O poveste de viaţă care inspiră şi revigorează

Povestea lui Mitică Sinu este interesantă, iar modul în care este spusă îl  angajează direct pe cititor, dându-i impresia că participă la o conversaţie cu  personajul principal. Farmecul şi pitorescul celor relatate, nota subtilă de  umor ce se îmbină cu robusteţea povestitorului, dar şi optimismul care străbate  întregul volum dovedesc un stil eficient, obiectiv, spontan, dramatic pe  alocuri, plin de temperament şi energie.

În cartea scrisă de Octavian Curpaş nimic nu este simulat, detaliile sunt redate firesc, Adevărul devine supra-personaj, trăirile interioare sunt sincere, astfel că implicit, cititorul participă la frământările eroilor. Interesul cititorului este menţinut treaz pe tot parcursul lecturii şi datorită atitudinii pozitive şi pline de încredere a naratorului, care inspiră şi revigorează.

Corina Diamanta Lupu

26 ianuarie 2012

Bucureşti

 

24 Mar
2012

Noua viziune socio-psihologică din perspectivă istorică asupra diasporei

 

                                                       Gheorghe A. Stroia

 

Motto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” Fustel de Coulanges

 

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatică a inadvertenţelor existenţiale ale prezentului, pentru mulţi dintre români, aflarea noutăţilor sau ascultarea poveştilor (mai ales a celor de succes) despre fraţii lor din diaspora, fie ea americană sau europeană, poate fi o activitate „productivă”, aducătoare de beneficii, prin curajul, voinţa şi încrederea pe care (intrinsec) le furnizează. Un vechi şi valoros crez suna astfel : „ … de ce să invoci o mie de motive pentru care nu ai reuşit, când îţi era suficient doar un singur motiv să reuşeşti?”. Pornind de la această protază, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se strămută, îşi propun să reuşească, surmontând orice greutate pe care o întâmpină. Oameni care, cu foarte multă dedicare şi un efort pe măsură, prin hărnicie şi „încăpăţânare”, îşi construiesc acolo – departe – o casă (ţara promisă), o familie, leagă prietenii durabile, dar nu uită nicio clipă aroma inconfundabilă a pământului natal, desprins din sacralitate (ţara de suflet).

Cu exemple de contemporani români talentaţi şi valoroşi, s-ar putea constitui o listă inepuizabilă de nume, iertată ne fie menţionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buică, George Filip, Ovidiu Creangă, Cristian Petru Bălan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionuţ Caragea, Viorel Roman, Viorel Vintilă. Un astfel de om este şi distinsul scriitor şi publicist român, stabilit în însorita Arizonă, OCTAVIAN CURPAŞ care, împletind preocupările sale literare, publicistice cu o înaltă ţinută morală, reuşeşte – în foarte scurt timp – să se impună ca una dintre personalităţile româneşti din diaspora ultimilor ani.

Prin noua sa carte, intitulată: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabilă, reuşeşte să scoată la lumină, ca dintr-o bibliotecă afectivă a timpului: oameni, documente, destine, valori. Ţesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorică, Octavian Curpaş rescrie printr-o subtilă investigaţie psiho-socială – istoria diasporei româneşti de la mijlocul secolului trecut. Deşi par destul de îndepărtate vremurile ce fac parte din inventarul cărţii sale (având în vedere tinereţea autorului), acesta reuşeşte să surprindă audienţa, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, să contureze personajele cu suficientă abilitate scriitoricească, să realizeze o lucrare plăcută, prezentând reuşite şi eşecuri, fast şi nefast, picurând peste toate acestea o veritabilă simţire românească, îmbogăţită, valorizată şi călită în focul dorului de ţară.

Întâmplările sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind încă în spaţiul american sau vest-european. Firul epic incumbă atribuirea fiecărui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viaţă, dar şi de spectator al acesteia (îmbogăţit printr-o nouă perspectivă asupra experienţelor trăite). O posibilitate unică pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap şi de a-şi construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrării sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta poveştile de viaţă şi de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificaţii speciale, prin întreţeseri – în jurul acestor pitoreşti personaje – a noi aure de lumină. Năzdrăvanul Dumitru Sinu este – în această carte – exemplul unui luptător, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenţă cu o răbdare de fier şi o rară consecvenţă, în atingerea ţelurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e şi hâtru, pe deasupra, ce reuşeşte să creeze din povestea sa de viaţă, o poveste pe care cititorul o va recunoaşte, asumându-şi-o cu încredere. Indiferent că se derulează aventurile existenţiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este voinţa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare trăire, esenţialul, plusvaloarea, morala.

Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizată de autorul însuşi: “63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN. Dacă ar fi să polemizăm pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona şi a-i evidenţia toate caracteristicile, implicaţiile, avantajele şi uneori, dezavantajele, aşa că las la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră alegerea prototipului uman care să întrunească toate cerinţele pentru a-l ridica la rangul de prieten.

Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexă, autorul realizând un mozaic al evenimentelor trăite de acesta. Momentele esenţial-umane: naşterea, şcoala, prima dragoste, căsătoria, familia, prietenii, sunt cele care au lăsat urme adânci în conştiinţa eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viaţa, cu momente de bucurie ori de aspră dezamăgire, de fericire sau de tristeţe aparent iremediabilă. Mediind fiecare conversaţie avută cu eroul cărţii, Octavian Curpaş face scurte prezentări, introduceri, oferă explicaţii suplimentare, probând astfel o vastă cultură generală (atât a sa, cât şi cea a personajului său). Momentele se sudează, astfel, între ele, fără întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrării să conţină atât secvenţe unice, istorii separate, de sine stătătoare, dar şi piese de legătură cu acelaşi puzzle existenţial relatat (prin invizibilele reţele create între fiecare personaj şi personajul central al cărţii).

Convingerile eroului, care are la bază şcoala vieţii (aşa cum o numeşte el), se împletesc armonios cu scurtele divagaţii cu valenţe de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emoţional să conţină sarea şi piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iată ce opinează autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu şi soţia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cărţii, o dragoste care supravieţuieşte timpului, păstrând vie flacăra spiritului. O poveste extrem de frumoasă, între doi oameni care au ştiut să-şi unească destinele şi să păstreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”

Cât despre epuizarea poveştilor de viaţă ale personajelor cu care nea Mitică s-a intersectat de-a lungul vieţii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere. 460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui.

Motivaţiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alergă spre împlinirea unui vis, indiferent că se numeşte visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul şi conjunctura istorică nefavorabilă i-au făcut să părăsească ţara şi să-şi caute norocul în altă parte. Severa şi nejustificata prigoană comunistă le-a determinat să ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reuşesc să-şi convertească visul în acceptare, recunoaştere, împlinire şi prestigiu. Începuturile fiecărei poveşti de viaţă sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate nouă, bazată pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, bătălia pentru câştigarea încrederii şi respectului, dusă cu foarte multă determinare, permite ca războiul să fie câştigat. Pentru cei mai mulţi emigranţi, adoptaţi de ţările în care au purces, finalizarea acestui acerb război înseamnă începutul adevăratelor reuşite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunităţi şi, mai ales, prin satisfacţia produsă de recunoaşterea eforturilor proprii. Lucru care, din păcate, în România zilelor noastre, se întâmplă mult prea rar sau aproape deloc. Iată una dintre motivaţiile exodului tinerilor şi oamenilor de valoare ai ţării, care pleacă pentru a lucra şi de a crea plusvaloare unei altei ţări (a „viselor” lor, adesea împlinite).

Cu toate acestea – şi aici este cazul lui nea Mitică, dar şi al lui Octavian Curpaş – ţara de suflet rămâne România, cu mai mult relele şi mai puţin bunele ei. O ţară pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care păstrează o dragoste profundă, cum o umilă rugăciune în prag de seară. O ţară în care dorm strămoşii, trăiesc părinţii şi la care visează să revină…cândva. Iată ce relatează despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a văzut lumina zilei personajul său, probând admiraţia şi dragostea pentru tărâmul străbun: „Localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.” Reamintindu-şi întâlnirile românilor din diaspora, bunăoară la Paris, Dumitru Sinu povesteşte, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”.

Galeria persoanjelor lui Octavian Curpaş este diversă, cuprinzând poveşti incredibile de viaţă ale trăitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isăcescu, Vasile Ţâra, Stoian Brăiloiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Ştefănescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de către Dumitru Sinu cu foarte mare acurateţe, este completat apoi de către autor, cu detalii esenţiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersecţiile întâmplărilor vieţii eroului cărţii şi alte popoare ori etnii, precum evreii sau ţiganii, insolitul personaj interesat fiind de tradiţiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenţa în decursul istoriei. Şi cu această ocazie, atât eroul cât şi autorul cărţii, probează o solidă cultură generală, dublată de o amplă activitate de documentare, investigare. Iată însemnătatea acordată acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor. Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!”.

Planurile existenţiale pe care autorul le urmăreşte în derularea firului său epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedită de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoţi, comercianţi, afacerişti), ceea ce conferă lucrării de faţă o valoare testimonială certă. Despre acea perioadă, când prigoana comunistă era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora românească. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele şi mărturiile, au fost intenţionat măsluite, tocmai pentru ca istoria să fie rescrisă în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazată pe adevărul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibilă. Astfel de personaje, precum nea Mitică, venite din acele vremuri, prin mărturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o altă manieră.

O astfel de iniţiativă onestă, făcută cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importantă, pe atât de lăudabilă. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emoţionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, o nouă viziune socio-psihiologică, din perspectivă istorică, asupra diasporei. O lucrare căruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra poveştilor de viaţă prezentate. O carte ce ar trebui să fie prezentă în orice bibliotecă ce se respectă, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regăsirea propriei identităţi. Un subtil îndemn la recăpătarea demnităţii naţionale a românilor, făcută în stilul – deja arhicunoscut – ce poartă amprenta lui Octavian Curpaş. Poate, ca să nu uităm niciodată că: „Acolo unde este inima ta, acolo e şi casa ta!

 

Gheorghe A. Stroia

Adjud – ianuarie 2011

24 Mar
2012

Phoenix – based journalist Octavian Curpaş


 

2. JURNALISTUL OCTAVIAN CURPAŞ (Phoenix Magazine – Arizona)

Born on August 1972 in Oradea, Romania, Octavian Curpaş reached the Promised Land in March 1997, after working for three years as editor of a newspaper in Romania. He lived in California for eight years, after which he relocated – in March 12, 2005 to the city of Surprise Arizona, USA. That same year, he arrived in Arizona, he married with his wife, Roxana, who worked as a dental assistant. Both endowed with the power of hard work and diligence they have opened their own business in real estate which they are still currently working in. On May 19, 2009 they received the best gift from God, their first child, little Janice, this name was chosen for its special meaning “God is gracious.”

Writer, journalist by vocation (with higher education in journalism, international business and legal sciences), Octavian Curpaş is an important name of the press today. He writes with grace and dedication to several U.S. publications, but also in Romania, he is editor of publications “Colorado Beetle” and “Phoenix Magazine”. I always imagined that the journalists should have certain traits: love of literature, people, nature’s beauty, love of their craft, a competitive spirit, compelling in their writing, dedicated to their calling, gifted, having a keen sense of observation and reason, in short, proving a deep love for everything around them, being honest to themselves, i.e. to their thinking and judgment, honest to the wrong and being ready to provide help with the broad views of their mind.

I thought and I think, journalists should not let appearances or situations hinder them, to be discerning in what they see, hear and write, to be honest to themselves, certain of their ideas and thoughts, honest  to the readers, able to help others with his wisdom, by expressing thoughts through words on a newspaper page, humble and not arrogant, but to be honest and  transparent, to have dignity, not giving in to the challenge or the insults, to be humorous with the humor of the Romanian spirit when needed, with which readers can smoothly comprehend, without frowning because of the everyday challenges of life, not rancorous, but friendly and serene, able to admit that they may fail; know when to ask, in this case, needed apologies, be bold, courageous and love of God. Octavian’s articles are succinct, i.e. have maximum information with minimum words. With great certainty, manifesting these traits from the soul and being able to bring them to the surface and use in such a beautiful career, polishing them, for the people’s good of the society in which we live.

All these qualities are found in Octavian Curpaş, flowing through his body, having that “vein” of journalism from which he fielded countless interviews, dialogues, and articles, highlighting the special people and often providing the gems of a society which we all like to know better. He, also, distinguishes himself through his activities of literary criticism. He is able to distinguish a good book from a bad book and has the talent to find authors who tend to shy away, but whose works deserves to be discussed and be removed from the ordinary crowds, and he does so with talent, with thoroughness and depth of understanding. In his writings he intelligently captures the idea and message of the book, by highlighting the essence of the literary work and ultimately creates inspired summaries.

Unlike some writers which treats lightly their profession, omitting many “pearls” of writings, Octavian Curpaş prefers to make a brief monograph of the books, to highlight the hidden beauties created, giving them shine, as Cioran once said: ” When you write a book you, never know who’s fate will be forgotten … A book or a book without echo can always come back to life. “. Just as literature is the art of the work, written through artistic expression that gives to the writers imagination, feelings, being part of the social phenomenon, so is the art and literary criticism, and to one who ventured to this, even more it is required to be more than just a writer. So, there is mandatory a cultural knowledge, both in quantity and quality. Octavian Curpaş has this cultivated knowledge and always thirsts for it.

I am convinced that all newspaper journalists, such as those from “Colorado Beetle”, have enjoyed a career full of enthusiasm, optimism and ideals. The number of magazine subscriptions has grown, and increased, and as the years will go by, the journalists and the youth talents will be more beautiful as before, because they will have to benefit from the mysterious light, which will flow from their hearts, committing their journalistic wonders onto a beautiful creation.

Celebrating you means to celebrating us, to live with a great job satisfaction, because we can say with pride, and each of us can say: ”I am your colleague!”
May the Lord give us health, to enjoy what we accomplished!

May you continue with a happy and beautiful year in review, together with the staff management and its employees!

Phoenix Magazine – Arizona

 

JURNALISTUL OCTAVIAN CURPAŞ (Phoenix Magazine – Arizona)


Născut în luna august, 1972, în Oradea, Romania, Octavian Curpaș a ajuns pe pământul făgăduinței în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în orașul Surprise din Arizona, Statele Unite. În același an, după sosirea în acest stat, și-a unit viața cu Roxana, de profesie asistent dentar. Amândoi înzestrați cu putere de muncă și hărnicie și-au deschis propriul business în domeniul imobiliar în care lucrează și în prezent. În data de 19 mai 2009 au primit cel mai frumos dar al Domnului, primul lor copil, micuța Janice, nume ales de părinți pentru semnificația deosebită „Dumnezeu este îndurător”.

Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiințe juridice şi business internațional), Octavian Curpaş este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har și dăruire la multe publicații din Statele Unite, dar și din România; este redactor la publicațiile „Gândacul de Colorado” și „Phoenix Magazine”. Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatură și oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulație scriitoricească, chemare, talent, spirit de observație și de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său.

Am crezut și cred că jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit de aparențe sau de intervenții, să aibă discernământ în ceea ce vede, aude și scrie; să fie cinstit față de sine, adică față de gândirea și judecata sa, cinstit și față de cel care greșește și căruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecății sale, expusă în cuvinte, pe pagina unui ziar; să-i lipsească îngâmfarea, aroganța, dar să fie integru, tranșant; să aibă demnitate, să nu se lase ispitit de provocări, insulte; să aibă umor, desigur numai în situații posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreți frunțile cititorilor, încruntate din cauza provocărilor cotidiene ale vieții; să nu fie ranchiunos, ci prietenos și să admită cu seninătate că și el poate greși; să știe să-și ceară, în această situație, scuzele necesare; să fie îndrăzneț, curajos și cu iubire de Dumnezeu; articolul lui să fie concis, adică să aibă maximum de informație cu minimum de cuvinte. Cam multe cerințe și totuși, pentru o atât de frumoasă carieră, merită să cauți aceste calități în sufletul tău și să le scoți la suprafață, să le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societății în care trăim.

Toate aceste calități le-am descoperit la Octavian Curpaș. Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist și aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care știe să uzeze de calitățile respective, scoțând în evidență oameni deosebiți, de multe ori vârfuri ale societății care merită să fie mai bine cunoscute. În activitatea de critică literară are capacitatea de a deosebi o carte bună de o carte proastă și talentul de a descoperi autori care stau cu sfială deoparte, dar a căror opere merită să fie comentate, să fie scoase din anonimat, și o face cu talent, cu meticulozitate și profunzime a înțelegerii. În cronicile pe care le realizează, prinde cu inteligență ideile și mesajele cărților, pune în lumină elementele prețioase, valoarea literară a lucrărilor și în final creează titluri rezumative foarte bine inspirate.

Spre deosebire de unii cronicari care tratează cu superficialitate opera, omițând multe „perle” ale scrierilor, Octavian Curpaș preferă să realizeze o concisă monografie a cărții, să scoată în relief frumusețile ascunse ale creației, dându-le strălucire, fiindcă bine spunea Cioran: „Când scrii o carte nu știi niciodată care-i va fi soarta… O carte uitată sau o carte fără ecou poate oricând să revină la viață.” După cum literatura este artă a cuvântului prin intermediul căreia scriitorii dau expresie artistică imaginației, sentimentelor, fenomenelor sociale, tot așa și critica literară este artă, iar celui care se încumetă să o facă, i se cere chiar mai mult decât unui scriitor, existența obligatorie a bagajului culturii, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din cel al calității. Octavian Curpaș are acest bagaj și este un veșnic însetat de cultură.

Sunt convinsă că toți jurnaliștii ziarului „Gândacul de Colorado” au intrat în viață și-n carieră cu entuziasm, cu optimism și cu idealuri. Numărul aparițiilor revistei a crescut, va crește, vor trece anii și ei, jurnaliștii, vor fi și mai tineri și mai frumoși ca la început, fiindcă vor avea acea tainică lumină pe chipuri, ce va izvorî din sufletele lor, săvârșind adevărate minuni ale creației lor jurnalistice.

Domnul să ne dea sănătate, să ne putem bucura de ceea ce înfăptuim!

La mulți și frumoși ani revistei, colectivului de conducere și colaboratorilor ei!

Phoenix Magazine – Arizona

 

24 Mar
2012

TRĂIRI ROMÂNEŞTI DE PESTE HOTARE


LUMINIŢA AMARIE
Paris, FRANŢA

Nu demult, datorită dragostei de poezie, proză şi frumos, am avut privilegiul de a cunoaşte un om mare (aşa cum îi numesc eu pe cei pe care îi admir şi îmi folosesc drept exemple). Este Octavian Curpaş, românul nostru de departe, dar mai degrabă – de pretutindeni.

  M-a ajutat să conştientizez valoarea scrisului şi să îmbogăţesc cu picul scrierii mele, literatura de peste hotare, poezia românească, vorba românească.

  Astfel, din nimicia mea, din sufletul meu de om simplu, fără prea multe studii, plecat peste hotare de la o vârsta fragedă, îmi permit să scriu câteva cuvinte despre opera sa recentă şi să mărturisesc că mă regăsesc, cu trăirile mele, în cartea scrisă de Octavian, „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”.


  În câteva pagini a scris câteva vieţi ale oamenilor, oameni simpli deveniţi întrucâtva eroi ai limbii şi tradiţiei româneşti, iar pentru mine adevărate modele.

  Întipărit în minte şi în suflet îmi va rămâne şi mie, Nea Mitică, cu toate întâmplările trăite de el: fiecare poveste captivantă citind-o, parcă simţi cum intri în ea fără să îţi dai seama, te identifici cu anumite personaje din cuprinsul povestirii. A scris vorbe de duh, a scris istorie şi iubire de ţară, dar a relevat şi curajul de a lăsa totul în urmă, în căutarea unei vieţi mai bune.

  Cum bine spuneam, Octavian Curpaş a descris vieţile mai multor oameni în câteva pagini, deoarece Nea Mitică a fost mereu înconjurat de oameni minunaţi, dar totodată atât de diferiţi. Totul este relatat cu atâta dragoste, încât simţi cum te identifici nu numai cu personajele, ci şi cu oamenii pe care Octavian Curpaş, el însuşi i-a întâlnit şi cu care a depănat amintiri.

  Dorul de ţară, dragostea şi focul de român ce îl purtăm în suflet e atât de prezent în carte, încât nu poţi să nu fii cucerit. E o operă modernă din care nu lipseşte dragostea de rădăcini semănată în suflete de către strămoşi.
  Octavian aduce de foarte multe ori în prim plan istoria României şi chiar a mai multor ţări, poate şi de aceea o consider pe lângă o poveste de viaţă, un pumn de amintiri şi definiţii de vieţi omeneşti, o învăţătură şi un mod de reîmprospătare a culturii.

  Octavian subliniază că cei plecaţi nu au uitat că sunt români, au purtat în suflete dragostea de Patrie şi au transmis-o copiilor. Prin ei România dăinuie şi e prezentă în toate colţurile lumii, şi nu doar ţara ca denumire, ci şi cărţile ei, istoria ei, sentimentele de prietenie ale românului, dragoste, chiar şi nebunia lui.
  Sunt mici şi puţine vorbele mele, dar cuprind în ele dragostea unui român de departe, cu sufletul mereu acasă fiind.

Admir inteligenţa şi spiritul etic cu care Octavian Curpaş ne relatează povestea unor oameni simpli şi plini de curaj, oameni asemănători, dar totodată cu poveşti de viaţă diferite. Nea Mitică ne spune, prin condeiul lui Octavian Curpaş, că oriunde te-ai afla, în sufletul tău există acel acasă, că nu omul, ci locurile pe care el sălăşluieşte se dau după el şi că nu există graniţe nici pentru istorie, nici pentru tradiţie, nici pentru iubire şi curaj.

  Mulţumesc Octavian, pentru onoarea de a te fi cunoscut şi pentru această lucrare în care ne-ai scris pe noi, cei de departe, dar mereu cu sufletul acasă.

LUMINIŢA AMARIE
Paris, FRANŢA

24 Mar
2012

I. Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX


Octavian D. Curpaş

Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am  spus, şi din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.

 

UN PRÂNZ CU NEA MITICĂ 

La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el.
După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  şi au doi copii:  Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.

„SATUL MEU, GRĂDINĂ DULCE”


Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.

Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.
Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”

„CE-I OMUL…”


Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitică. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…

FAMILIA LUI NEA MITICĂ


Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică”…

Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi viețile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori  Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.
Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El își lua în brațe nepoții şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitică. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Mitică Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.

„O FRUMOASĂ FLOARE VINE”


Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitică n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obișnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi. // Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare / Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine, / Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc…

COPILUL ORB


După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), şi mai știe să cânte la acordeon.

Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 8371

Ultimele Comentarii