4 Apr
2012

Trăim ca printre dune mişcătoare?

Emigrarea înseamnă plecarea din țara ta, înseamnă o schimbare a vieții cu repercusiuni în plan psihologic. Este un proces care rupe într-un fel linia vieții. Unii cred că este o “boală”, un curent ce răstoarnă și modifică valorile existente până în acel moment al vieții și “ne usucă rădăcinile”. Putem spune totuși că este o provocare, puțini având curajul s-o încerce, ca o probă de atletism – săritura în lungime sau înălțime, de exemplu -, de teama unei dezamăgiri, dar putem vorbi și de rădăcinile adânci care îi țin pe unii legați de pământul din care s-au născut, au crescut, s-au format. Această desprindere pentru unii este ușoară, pentru alții este grea, pentru alții chiar imposibilă.

Schimbările locului de trai, locuinței, serviciului, chiar dacă se fac în condiții mai avantajoase, ele impun “reajustări psihologice” foarte dificile, afirma Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”. Omul trece prin diferite stări: de anxietate și depresie chiar, de frământare, comparație sau nemulțumire și numai după aceste stări începe adaptarea, la unii realizându-se mai curând, la alții mai târziu, la alții poate niciodată. Oricum, omul fără rădăcini se pare că trăiește în nesiguranță, ca “ printre dune mișcătoare”.

El se poate consola cu cuvintele unui critic: „Nici unul dintre noi nu are un locaș sigur, un adevărat cămin. Toți suntem la fel, oameni în camere de închiriat de pretutindeni, încercând cu disperare și înfrigurare să stabilim relații sufletești cu vecinii noștri”.

Irina Cordoneanu

În data de 25 iunie, 2010, a avut loc emisiunea „Adevăr sau baliverne” la ANTENA 2, invitații realizatoarei Irina Cordoneanu fiind: Ioan Cărmăzan – regizor, și Ilie Marinescu – psiholog. Emisiunea a fost motivată de Hotărârea Curții Constituționale referitor la cuantumul pensiei care este un drept câștigat și nu poate fi diminuat, deci legea propusă este neconstituțională. Imediat, a susținut realizatoarea, a urmat suita de informații referitor la ce ne așteaptă: Creșterea taxei pe valoare adăugată, creșterea impozitelor, devalorizarea leului, mărirea prețurilor, scăderea consumului, concluzia fiind că oamenii vor fi afectați la fel de rău sau chiar mai rău după această Hotărâre, iar românii au început să-și pune problema emigrării.

Subiectul discuției a fost deci EMIGRAREA, întrebările esențiale fiind: cum să te pregătești pentru emigrare, dacă este bine sau nu să emigrezi, ce sfaturi pot fi date oamenilor?


Ioan Cărmăzan – regizor

Regizorul a vorbit despre impresia sa în urma vizitei făcute cândva în Franța, spunând că a constatat o înstrăinare a oamenilor, o lipsă de comunicare, menționând, printre altele, cuvintele lui Buda: “Cea mai mare suferință este să nu fii alături de cei dragi”. Românul din țară, spunea dumnealui, se conduce după zicala: ”Când construiești o casă, tu însuți devii o fereastră și atunci te desprinzi mai greu, nu pleci, nu o poți lăsa”. În general când ajungi în străinătate, toți așteaptă să fii docil, cu capul plecat și să accepți o leafă mică. Ori, sunt tineri care se uită în ochii tăi și spun adevărul și nu acceptă orice. Românii au o inteligență nativă, sunt și șmecheri mulți; căruța oricum este trasă de cei capabili, „pe un tâmpit îl treci o dată strada, dar nu merge la infinit”, apropo de pilele și relațiile existente, de promovările care se fac. Dar, mai spunea dumnealui, în România părinții au învățat un lucru bun, că singura investiție reală sunt copiii. Dureros i se pare că nu a reîntâlnit oameni plecați, pe fața cărora să citească fericirea. În timpul discuțiilor, la un moment dat, realizatoarea a fost întrebată câți prieteni și-a făcut în ultimii 5 ani? Dovadă că și la noi s-au schimbat mentalitățile: “Ai un grup de prieteni pe care i-ai format într-o perioadă a vieții tale, când exista o anumită disponibilitate și aceia îți rămân ca un Patrimoniu.” “Oricum, în țara ta calci pe toată talpa, într-o țară străină calci pe vârfuri”. La întrebarea ce trebuie să-și ia romanul care pleacă, regizorul, scriitorul a spus că este suficient să se uite la cele 10 porunci…

Ilie Marinescu – psiholog

Psihologul , la întrebarea: “Vremurile pe care le trăim vă înțeapă către a pleca în străinătate?”, a dat un răspuns negativ, ca și regizorul de altfel, argumentând că are o stabilitate emoțională, psihică, are o familie, o vârstă, dar pentru copilul său gândește altfel, fiindcă în țară la noi dacă încerci să faci ceva, nu poți din cauza nonvalorilor. Își face un Masterat aici în Statele Unite, colaborează la revistele : MIORIȚA USA (Sacramento, California) și Phoenix Mission Magazine (Arizona), a scris un articol despre Psihologia emigrării; a adus vorba despre cei doi jurnaliști de seamă “oameni admirabili, fiind vorba de jurnaliștii Octavian Curpaș și Viorel Nicula”.

La întrebarea realizatoarei: “Poți fi acasă și să-ți mănânci pâinea cu lacrimi pentru că sunt promovați proștii și puturoșii; ce sfat le dați oamenilor?” acesta a vorbit despre emigrarea definitivă care implică mai mulți factori: Adaptarea, asimilarea, alienarea (opusă asimilării), stratificarea (dacă mă voi adapta la alt sistem de referințe), sindromul străinului (nu ai pe nimeni, apar frustrări, nu-ți găsești imediat servici, cu un cuvânt cumul de frustrări); omul când pleacă din țară își ia problemele pe care și le transferă, și acolo ele nu se mai calează pe cele întâlnite; vor pleca oamenii cu spirit de aventură, ei vor fi cei care vor lua o decizie sub impulsuri. Munca în afara țării poate genera nevroză: neofobia (teama de nou), anxietatea, depresia și sindromul străinului.

Referitor la răspândirea culturii române în țările străine, psihologul a exemplificat pe domnul V. Necula care organizează spectacole cu actori din Romania, bucurându-se și dumnealui de o astfel de invitație la Ambasada română. A intervenit și regizorul Cărmăzan, concluzia fiind aceea că nu reușim să depășim granițele zidului românesc, adică spectacolele numai pentru românii din străinătate.

11 milioane de români pe diferite perioade de timp au trăit, muncesc în străinătate, au emigrat temporar și în această cifră se includ și cei emigrați definitiv. “Ce s-ar cere unui om care se pregătește de emigrare?” – Rigoare, corectitudine, profesionalism. De ce doresc românii să plece din tară? –Nu atât din motive economice, cât din motive morale.

Mesajul venit din partea unei telespectatoare în cursul emisiunii, a ajutat la concluzionarea dezbaterii: “Iubirea de țară și de Dumnezeu există în inima fiecăruia și cu ajutorul acestor sentimente poți să te duci oriunde în lume și poți să găsești un oarecare echilibru, să muncești, să revii acasă, să fii aproape de cei dragi”.

By Vavila Popovici

Raleigh, North Carolina

 25 iunie, 2010

Sursa: Octavian Curpaș, Phoenix, Arizona, S.U.A.

 

4 Apr
2012

“I’ve always had good memories of Romania”

Omaima was born in Amman, Jordan. She graduated from high school and went on to study dentistry in Romania. Her first year of medical school was at Pitesti, followed by five years of medicine at Cluj(dentistry). Upon receiving her degree, she returned to Jordan where she married Jerry, an electrical engineer by profession. Omaima and Jerry would soon move to the United States and have two beautiful children: Johnathan (age 11) born in Las Vegas and James (age 4) born in Phoenix, Arizona. Initially they  lived in Nevada; then,  they then moved to New York, where she continued to further her study in dentistry and thereafter returned to Las Vegas, Nevada for other two years. During this period she attended an internship at a medical center of a prominent and well known senator (also a dentist by profession) providing the best dental equipment in the United States. Omaima has  been in Phoenix for five years, working as a dentist within a dental clinic, and has recently opened her own practice in Sun City, Arizona. Dr. Samain Omaima was kind enough to grant us an interview.

Reporter: – When did you embrace the idea of becoming a doctor?

Dr. Samain: - I wanted to be a doctor since I was fifteen. At eighteen I decided to go into dentistry.

Reporter: – What led you to study dentistry in Romania?

Dr. Samain: – I had friends at our church, who have studied in Romania and that encouraged me to do the same thing, as well as my father who worked in the Jordanian army until he retired at the age of 75. He is now 83. He also worked in the Ministry of Defense (in Jordan) and owns a factory of olive oil. He had pushed me to pursue my dreams no matter what!

Reporter: – What difficulties have you encountered in Romania?  Did you have a language barrier?

Dr. Samain: It was a problem to learn Romanian. I already knew English when I went to Romania. In the first year (preparatory year) at Pitesti I was admitted into the dental program. So they sent me to Cluj. After I learned Romanian, I learned French and Spanish. I can say that I am also talented in music and foreign languages.

Reporter: What impressed you the most about Romania?

Dr. Samain: Romania is a beautiful country with a varied landscape. I was impressed by the hospitality of the people. I love the Romanian food and how menus are served: always start with soup, followed by the meal and then dessert. I also love how Romanians are generous people hospitable beings, and sincere hearts.

Reporter: Please tell us something about Jordan. What are the most beautiful places that a tourist might visit?

Dr. Samain: The most well known tourist town called Petra is in Jordan. City of
Petra, the rock city, as is called, is an important relic from Jordan, built during the Region of Nabateean.  Rich in pink stone, the archeological complex is located in a deep canyon, and the city access is made through a magnificent color in 11 shades. Doesn’t make sense!!! Petra is known as the “Red Rose”.  There is a town of Aqaba by the Red Sea port, the border town of Eliat in Israel. Aqaba is known for its beaches and is a diving resort. Another tourist attraction is the River Jordan. Many people go there to be baptized “to receive the blessing.”

Reporter: What hobbies do you have?

Dr. Samain: I like skating (Ice Skating), playing tennis, going to the gym four times a week (I like to lift weights). Finally, I enjoy spending quality time with my children.

Reporter: That’s wonderful. Please tell us a few words about your children.

Dr. Samain: Jonathan plays hockey; he is one of the best hockey players in Arizona (for his age group). James also started playing hockey a few months ago, when he reached the age of 3.


Reporter: What is your philosophy of life?

Dr. Samain:
My philosophy of life is that God must be the center and without Him we cannot do anything. He is everything in life, and we must praise and honor Him every moment.

Reporter: Let us now return to your profession. What do you love the most in the dental field?

Dr. Samain:
I enjoy working with people. I like to give them something: a beautiful smile. Each time, after I finish someone’s teeth,  that person  has more confidence. Dentistry is not a simple task.

Reporter: You recently opened a dental practice in Sun City, Arizona. What is your objective to distinguish it from other specialists in dentistry?

Dr. Samain: Yes, I opened the cabinet and try to offer exceptional quality at prices that are reasonable. What differentiates us are: honesty, quality and timeliness of services serving our patients. Our motto is: “Best service at Lower FEES. Each person is treated as a family member. I am a person who gives meticulous attention to details. I take my great care to complete any dental work to be sure that I provide exactly what he/she wants. I use one of the best dental laboratories, and the advantage is that it is in the same building with us.

Reporter: What is the importance of dental assistant in dental practice?

Dr. Samain: The Dental assistants are the most important person after the physician. They help with all procedures. Their role is very important. They make the patient feel comfortable and make the whole process a pleasant one.

Reporter: I noticed that you are passionate to discuss issues of health and diet.
Are you vegetarian?

Dr. Samain: Yes, my whole family is vegetarian. Two years ago I decided to completely give up meat. Vegetarian diet is much healthier. I give advice to my patients on oral hygiene and recommendations on health in general. Dental health depends on our overall health. I want my patients to enjoy good health, and expose them to the beneficial effects of vegetarian food while encouraging them to make changes in their diet.

Reporter: What would be your finals thoughts for our readers?

Dr. Samain: It is my pleasure to serve the Romanian community because I feel it is a part of me. I belong to the Romanian community, because I’ve always had good memories of Romania. To study in Romania was my choice. I had the support of my father whom I respect very much. Romania is a very beautiful country. My message is that God will take care of your health and health begins with oral health care, so we recommend you visit your dentist regularly. Coming to my office will be like visiting family and each person will be treated as a special person, with love and respect.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

3 Apr
2012

“Cerul deasupră-ți schimbi / nu sufletul marea trecând-o”


VAVILA POPOVICI

Octavian Curpaş este autorul cărții „Exilul românesc la mijloc de secol XX – <Paşoptişti> români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, octombrie 2011. Jurnalist de profesie fiind, relatează cu iscusinţă întâmplările din viața personajului său, Dumitru Sinu. Este o carte care merită văzută și citită! Literatura se scrie tocmai pentru a ne comunica cât mai multe despre oameni, să lase urme despre o viață, un destin. Cartea este povestea unei vieți în exil, zugrăvită cu măiestrie de autor, printr-un dialog continuu între jurnalistul care știe să asculte și să provoace dezvăluiri interesante ale celui cu care stă de vorbă, să le redea cu măiestria scriitorului plin de talent și istețime. Pe de altă parte, personajul principal al cărții, nea Mitică, este un om deosebit de interesant. Un om care a ales exilul, în momente de încercare pentru ţara noastră, un om care și-a luat propria viață în mâini, a hotărât să o schimbe, și orice schimbare, este știut, are consecințe în plan psihologic, rămânând amintirile frumoase dar și unele dureroase. Totuși, o schimbare necesită adaptarea, pe care nu toți o pot realiza, dar cei mai mulți români au fost în stare să se adapteze, datorită inteligenței, a iscusinței de a scoate învățăminte din fiecare experiență: a fi plini de curaj și chiar de îndrăzneală, căci românul poartă în inima sa credința, și ea l-a învățat: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide!”,  „… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.

Îmi amintesc de Gib Mihăiescu, care, în reușita sa carte „Rusoaica”, spunea: „Îndrăznește orice și vei putea, dacă nu te va ucide vreo clipă de ezitare.” Și nea Mitică nu a ezitat nici o clipă, a ales întotdeauna ceea ce era bine pentru viața sa.

O schimbare este nu numai necesară vieții, este viața însăși. Pentru a supraviețui, iată, personajul a trebuit să se adapteze, să fie capabil de a găsi modalități pentru a se ancora în viață. A înțeles că pentru a reuși trebuie să ajungă să înțeleagă mai bine, în ce mod pătrund efectele noii vieți întâlnite în viața sa personală, cum se strecoară în comportamentul său și modifică calitatea existenței sale.

Nea Mitica schimbă locuri, la mare distanță, poposește în diferite orașe, țări, continente ; schimbă preocupările, dar își iubește familia și luptă pentru binele ei. De obicei, aceste schimbări induc senzația de straniu și de teamă, pe care o resimte individul în noul mediu, caracterizată prin  anxietate și depresie. Nu este cazul ! Nea Mitica are un psihic echilibrat, o minte sănătoasă, este dornic de a-și așterne un drum curat în viață, bazat pe muncă și pe iubire față de ai săi și față de toți oamenii întâlniți în cale. Este foarte activ, își creează relații cu conaționalii săi, în special, caută anturajul oamenilor de la care are ce învăța, ascultă și trage învățăminte, este dornic de cunoaștere și are o inimă plină de bunătate și înțelegere. Se frământă probabil uneori (adâncimile sufletului sunt de neatins!), dar găsește resursele interioare pentru obținerea echilibrului, este plăcut de cei din jurul său pentru sinceritatea de care dă dovadă și ajutat în urma gesturilor sale de înțelegere și prietenie. Pe scurt, nu pierde nici un moment simțul realității, se adaptează oricărei situații, împrejurări, în modul cel mai corect și cinstit. Păstrează în sufletul său calitățile adevăratului român.

Cartea se citește ușor, paginile sunt deosebit de atractive, stilul te captivează, nu o poți lăsa din mână, simți nevoia să cunoști desfășurarea vieții acestui om înzestrat cu calități adevărat umane – Dumitru Sinu -, care știe că există un lucru foarte important în viață, și anume, acela de a nu fi învins.

VAVILA POPOVICI
Raleigh, CAROLINA, SUA

3 Apr
2012

III. Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !


Nea Mitică îşi continuă povestea. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.

Între legionari şi nazişti

Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.

„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.
De la Panciova, grupul lui a fost mutat la Kovacica, o localitate aparţinând tot  Banatului de Sud, Voivodina, (Serbia), şi mai departe, la minele de cărbuni de la Banovici, în nord-estul provinciei Bosnia-Herţegovina.
La Banovici au rămas câteva luni. Nea Mitică a lucrat la cantina lagărului. Perioada petrecută la Banovici a fost marcată de multe evenimente care au afectat viaţa refugiaţilor. Dacă la început atmosfera părea primitoare, treptat lucrurile s-au înrăutăţit, nemulţumirile în rândul lagăriştilor generând conflicte cu autorităţile iugoslave. Unii au încercat să fugă şi-au reuşit. Alţii, au fost prinşi şi executaţi în faţa celorlalţi pentru a servi drept pildă. Şi prizonieri de război nemţi erau în acest lagăr. După ce aceştia au fost eliberaţi şi trimişi în Germania, lagăriştii au fost mutaţi în barăcile făcute de nemţi.
De la Banovici, la un moment dat au fost ridicaţi şi duşi din nou în cealaltă parte a Iugoslaviei, în Voivodina, la Zrenianin.

De la Zrenianin la Trieste

Zrenianin era o localitate situată mai la nord de Panciova, aproape de frontiera cu România. Aici a început trierea refugiaţilor: pe cei mai mulţi dintre ei, sârbii îi expediau acasă, şi doar pe unii, probabil ca aşa veneau directivele de sus, îi  trimiteau spre apus…
„Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la noi – îşi aminteşte Dumitru Sinu -. Aproape pe toţi i-a trimis în ţările lor. Făcuse el, însă, după socotelile lui sau după ordinele primite de la superiori, un grup ce urma să meargă spre apus. Norocul mi-a surâs, pentru că şi eu făceam parte din acel grup”.
Şi astfel, împreună cu alţi confraţi de-ai lui, nea Mitică ajunge aproape de oraşul italian Trieste, situat la graniţa cu Slovenia. Aici, lângă localitatea Mala Bukovica, era o fabrică de cărămidă, unde refugiaţii urmau să lucreze. Fabrica era amplasată la aproximativ 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până când, într-una din zile, un lucrător de la fabrică, şeful lor,  a venit şi le-a spus: „Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră!” Aşa au reuşit să scape şi au ajuns la Trieste. Italienii i-au primit civilizat, şi aici, pentru prima dată de când părăsise România, nea Mitică a auzit un salut omenesc, Bun venit!

„Pentru prietenul tău, pianistul!” – când o poartă deschide altă poartă

Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos, în căutare de lucru, până într-un sat numit Santa Croce.
La poarta unei case a zărit cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? „Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul, un om cumsecade, s-a interesat ce limbi vorbeşte nea Mitică, bucurându-se când acesta i-a răspuns, că se descurcă bine în franceză. S-au înţeles imediat, pentru că amândoi proprietarii, soţ şi soţie, medici de profesie, erau elveţieni de origine franceză. I-au dat de lucru pentru următoarele luni.
În acest timp, nea Mitică ţinea legătura cu prietenii români cu care se cunoscuse în lagărele sârbeşti. Le scria fiecăruia, pe unde se aflau, încercând să alunge starea de singurătate şi izolare, care era evidentă. Unii, invidioşi, începuseră să-l vorbească de rău, pentru că nu-şi explicau de unde are el bani de timbre, ba mai mult, îl bănuiau de colaboraţionism cu comuniştii italieni. Circa 30% din italieni, la vremea aceea, erau comunişti. La Trieste se desfăşurau multe mitinguri de-ale lor, la care lua cuvântul, Toleatti, înflăcăratul conducător comunist. Italienii aveau o vorbă: „O poartă deschide altă poartă”. Se poate ca prietenii lui să-l fi bănuit tocmai pornind de la această butadă foarte cunoscută şi uzitată de italieni. Acesta a fost momentul în care nea Mitică a vrut să le demonstreze cu ce se ocupă şi l-a invitat pe unul dintre ei la familia la care lucra.
13 kilometri l-a dus pe jos pe Anton Ştefănescu, când acesta a răspuns invitaţiei sale. Era profesor de pian, băiat de treabă, de altfel. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat imediat un pian, aşezat cuminte în colţul camerei de zi… L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin, şi primind încuviinţarea acestuia s-a aşezat în faţa pianului, plimbându-şi apoi armonios, degetele pe clape. După primele acorduri s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost atât de plăcut impresionaţi de talentul şi priceperea pianistului, încât, ceva mai târziu, au strecurat în mâna lui Mitică Sinu un plic, cu menţiunea: „pentru prietenul tău, pianistul”.
Când i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : „Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi, uite, cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat…” Atunci, zâmbindu-i complice, Ştefănescu, ca o subtilă formă de argumentare, i-a spus povestea unui pictor, pe care-l întrebase un admirator al tablourilor sale: „Cât timp ai lucrat la acest tablou?” „Trei ore”, răspunsese pictorul. „Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult?” – se mirase contrariat, potenţialul cumparător. „Da, am lucrat trei ore şi viaţa mea toată”, venise răpunsul pictorului… Adevărata artă, aceea în care artistul îşi pune tot sufletul, are întotdeauna o valoare incomensurabilă…

Cinecitta – Torino – Paris

Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţiunea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când se apropia plecarea trenului din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor de la Napoli spre Australia şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare, unde a stat o zi. Încă de pe timpul lui Napoleon, francezii aveau o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a hotărât pentru Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui. Dar mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi va ajunge la Montreal.

Viză de studii

Te puteai înscrie, îmi spune nea Mitică, pentru orice ţară, în afară de Statele Unite, pentru că acolo nu mai erau locuri, emigraseră vreo 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii care ajunseseră în Italia, au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa etc. Francezii condiţionau viza, de înscrierea pentru studii: „Dacă vii la studii, îţi dăm viză”, era sloganul pe care-l auzeai dacă optai pentru Franţa.
Unii, mai inventivi, îşi fabricaseră acte false, folosindu-se de ştampile confecţionate din cartofi şi cerneală şi reuşiseră să plece unde voiau. A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot în acest mod, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba: „Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”; probabil inspiraţi de proverbul românesc: „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea”.
La un moment dat, nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămâne doar nostalgia vremurilor stinse… I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe sine, care a răzbit şi a depăşit cu fruntea sus obstacolele ce i s-au ridicat în cale. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte şi alte amintiri, de demult…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – cap. III – de Octavian D. CURPAŞ)

3 Apr
2012

Grădinile suspendate ale exilului românesc

“Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică.” Ceea ce distanţează această carte de proza contemporanilor ei este o anume concreteţe a sentimentalismului romantic dar şi o radiografie a emoţiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degrabă din “amintirile unui timp demult trecut”. Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpaş, este un posedat al comuncării ridicînd întîmplările unui om, “Dumitru Sinu” – în speţă, la rang de mitologie existenţială chiar şi atunci cînd “răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine”. Autorul volumului de faţă, dă dovadă, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz şi o judecată limpede, plină de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directă cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric şi social… “Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.”

Lectura “Exilului românesc la mijloc de secol XX” , chiar luată şi izolat, dezvăluie o carte singulară, plină de insolit, uimitoare la tot pasul, o proză pe alocuri neaşteptat de modernă, pe alocuri desuetă dar plină de preţiozitate şi naturaleţe, de manierism şi prospeţime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pură , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului şi implicit a personajului său central, în jurul căruia gravitează celelalte figuri auxiliare, fără a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevărul prim şi ultim, în sine şi pentru sine al lui Octavian Curpaş. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlăuntrul fiecăruia dintre noi este mai mult decît binevenită în această perioadă de schimbări şi provocări.

“O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…”

El are capacitatea unică de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obişnuitului şi de a da grai acestor revelaţii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toţi cei care le ascultă.

“Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor.”

Meşteşugită din materialul rezistent al originalului nea Mitică, “neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.”, proza lui Octavian Curpaş, cum chiar autorul subliniază, este “o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă” menită să salveze din sorbul timpului, prin care supuşi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanţa, sinele, eul. Aşadar “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” dezvăluie sensurile cele mai tulburătoare şi farmecă prin memoriile lui nea Mitică, ce au întrucîtva rol de potenţare a sentimentelor, în pofida tuturor adversităţilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaşte imobilitatea, în care – după Wolf din “Iarba roşie” – nu există, niciodată şi nicăieri, o ordine ideală. Şi ştie mai multe decît spune. Iar scenariul continuă într-un amestec de paradoxuri tradiţionaliste şi zel etnografic, între oglinzi care multiplică imaginea lui nea Mitică – la infinit – prin “relatarea evenimentelor trecutului său” cu variaţiuni ludice dar şi “subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă.”

Iată, aşadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru că chiar nea Mitică spune undeva spre finalul cărţii de faţă “„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţăm câte ceva”, ca într-un ritual tainic, aş spune eu.

O stranie complicitate literară funcţionează între acest Dumitru Sinu şi autor, cel care-i pune în seamă toată cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realităţii, elementul în care latentă, se află sugestia literară şi simbolul artistic, aşa încît circumstanţele reţinute de acesta în “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” să destăinuie motivul admiraţiei într-un pasaj ce merită cu prisosinţă a fi reţinut…

“Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese … avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.

„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume … Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei … ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

Aşadar , Octavian Curpaş a reuşit un nou pariu cu lucrarea de faţă, de această dată depăşind orice previziuni prin însuşi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrată şi integratoare la diverse nivele/etaje semantice şi stilistice. E un fel de Babel românesc în burta căruia intră, ca într-o arcă a lui Noe toate “obiectele” realului, amintirile şi personajele omologate pînă în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Şi-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e ştiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostază “nimic din ceea ce este scris, nu-mi este străin” astfel încît toate capitolele volumului de faţă nefăcînd altceva decît să indice predilecţia pentru o anume substanţă a conţinutului situată într-o perspectivă amplă, esenţialmente de cunoaştere, a personajului central, asumată nicicum altfel decît individual.

Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei cărţi muşcate de idei stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă biografie interioară, singura care oferă o cheie adevărată de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale mişcărilor sufleteşti de sine stătătoare şi de aici poate şi întrebarea: în ce măsură cuvintele sculptează şi ordonează lucrurile? Însă prin ludicul gratuit al permutărilor prozatorul Octavian Curpaş acordă lui Dumitru Sinu – personajul centralis al volumului în cauză- trecerea prin amintiri, graţie ingeniozităţii punctului de fugă necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivaţii clare de cunoaştere şi nostalgie definitivă.

Prin urmare “Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un fel de Georges Rouault în ulei…faţă de care şi Carppacio s-ar simţi, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însuşi alb.

Luminiţa Cristina Petcu

Conferenţiar universitar, Bucureşti

18 februarie 2012

3 Apr
2012

“Vreau o altă lume” de Victorița Duțu – Poezie creștina despre veșnicie, dragoste și smerenie

 

                  

                      Motto:

                                “Era El si zbura impreuna cu tine.”

Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”

Sa te privesti in inima

Poeta si prozatoarea Victorița Duțu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani.

Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

Despre aceasta pasiune, Victorita Dutu afirma: “Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : ”sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.”

De altfel, in opinia ei, toate realizarile sale de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si reflecta curatia oamenilor care au contribuit la aceste impliniri. Constienta ca de una singura nu ar fi putut sa faca nimic, Victorita Dutu spune ca fiecare realizare a sa este extraordinar de importanta, pentru ca a fost colosala la momentul in care a venit. Dincolo de toate insa, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o da Dumnezeu de a merge inainte, orice ar fi.

 

 

“Vreau o alta lume”

 

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.”

In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

Cel pe Care eu Il caut 

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.

In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

“Tu, cu bratele intinse spre mine”

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”, asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

Ca eu sa Te pot vedea

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?“, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

“Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.”

Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”

Ziua cea mare

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

“Doamne, Tu esti !”

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

Dumnezeu inca ne mai asteapta

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spǎla ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

 

2 Apr
2012

Preotul GHEORGHE TATU din Sebeşul de Sus – Temniţa pentru spovedanie!

Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticalosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge dupa gratii si petrece zece ani din viata în temnitele comuniste, în timp ce famila sa suporta consecintele.

Informatiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestarii sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, Sibiu a fost arestat si condamnat pentru ca a spovedit persoane urmarite de securitate! – scrie în dreptul numelui sau, în listele cuprinzând preotii arestati în acea perioada.

Lipsa de dovezi, desi atitudinea si actiunile preotului fusesera, fara îndoiala, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzatii.

Drama familiei Tatu din Sebesul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (casatorita Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilaria si tineretea sa, la Sebesul de Sus, si nu numai. Ea a fost recent în vizita la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitica a plecat din tara si nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu multi ani în urma, în satul copilariei lor.

Doar patina timpului si-a lasat amprenta asupra celor doi, aflati astazi la vârsta senectutii, lasându-le însa la fel de vii, amintirile.

Drama preotului Gheorghe Tatu – detinut politic!

Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei sapte copii ai lui Ion Tatu, multi ani primar în Sebesul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din muntii Fagaras, la data de 1 aprilie 1909. Scoala primara o face în satul natal, iar apoi urmeaza cursurile Scolii Pedagogice din Sibiu. Îsi continua studiile tot la Sibiu, si în anul 1932 absolva cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului.
Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu este cea mai veche institutie de acest gen din tara. Înfiintata în 1786, ca Scoala Teologica, reorganizata sub conducerea lui Gheorghe Lazar, în 1811, functioneaza neîntrerupt pâna astazi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele doua scoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregatit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componenta a Universitatii din Sibiu.
În anul 1933, Gheorghe Tatu se casatoreste cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Nascuta în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, dupa care urmeaza cursurile Scolii Normale din Cluj. Dupa casatorie, îsi urmeaza sotul care slujeste ca preot în Sebesul de Sus si lucreaza aici ca învatatoare.
Era o moda a vremii ca tinerii preoti sa se însoteasca cu învatatoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în traditia satului românesc: o combinatie fericita, scoala si biserica facusera dintotdeauna casa buna împreuna! Nea Mitica Sinu si-a adus aminte, la un moment dat, de sarbatoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toti copiii de la scoala, în frunte cu învatatorul Stoia, parintele Tatu si doamna preoteasa, mergeau în dimineata Floriilor în afara satului, ca apoi sa revina pe ulitele lui, frumos încolonati, cu cei doi barbati în fata si doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emotionanta, purtând ramuri de salcie în mâini, si cântând pricesne specifice Floriilor.
La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetite dragalase, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeste în 1937 când se naste primul baiat, Septimiu Bujor Tatu si mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poarta numele tatalui, Gheorghe, si este rasfatatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu ca celui mic, toata familia îi spunea Puiu!
În ciuda greutatilor inerente aparute pe vreme de razboi, familia preotului Tatu era fericita si privea cu încredere spre timpuri mai bune.
Regimul comunist proaspat instaurat era în plina ascensiune. Însa încet, încet a început sa-si arate dintii de fiara, manifestându-si influenta nefasta în toate mediile sociale. Se produsese o adevarata rasturnare a valorilor si începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii si a celor care nu rezonau cu ideologia comunista. Nemultumirile se înmulteau vizibil si lupta rezistentei anticomuniste se intensificase.
Injustitiile practicate de un sistem ticalosit, aflat în distonanta cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea  comunismului ateist, îl determina pe Gheorghe Tatu sa se ralieze miscarii anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenta preotului si totodata, precautia, îl ajuta sa se strecoare prin filtrul securitatii, care nu-i gaseste motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securitatii nu aveai cum sa scapi, motivele arestarii sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat si condamnat pentru spovedirea persoanelor urmarite de securitate! Ce hilar!
Comunismul instaurat în Europa primei jumatati a secolului XX s-a napustit ca o fiara asupra oricaror forme de credinta care nu urmau doctrina comunista, în tarile care i-au cazut victima, printre care si în România. Conflictele între laicii orbiti de comunism si biserica, pe fondul permanentelor framântari generate de actiunile rezistentei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentantilor bisericii doua posibilitati: fie mentinerea si sustinerea ideilor lor, purtând manifestul rosu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunisti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însa si-a purtat crucea în spiritul acelorasi idei, razbatând prin jungla comunista si ramânând fidel convingerilor sale.
Un complet de judecata de la Tribunalul Brasov îl judeca si-l condamna la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detentie Gheorghe Tatu, numai el si Dumnezeu au stiut! Conditiile din închisori si ororile unui regim draconic din interiorul lor au facut multe victime. Scapa cine poate sau cine rezista! Dupa aproape zece ani de perindare prin temnitele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia si  Periprava, este eliberat în toamna anului 1962.
Arestarea preotului Tatu a avut o puternica rezonanta în rândurile enoriasilor sai. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale si în primul rând un om cu suflet mare.
“Nu pot decât de bine sa-mi amintesc de popa Tatu –  spune nea Mitica – nimeni nu avea o vorba rea de spus de el si de doamna Eudochia. Nu exista satean care sa fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul sau, sa nu-l primeasca! Era trup si suflet pentru obstea sateasca, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasa le învata pe fete lucru manual, gospodarie si multe lucruri folositoare în viata. Era o femeie de exceptie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus razboiul de tesut la scoala ca sa le învete pe fete sa teasa. Ieseau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, niste lucrusoare minunate, de la prosoape cu motive nationale, la tot felul de covorase si perdele, pe care le vindeau, iar cu banutii adunati erau cumparate diverse materiale si lucruri trebuincioase scolii”.
Imediat dupa arestarea preotului, sotia sa este data afara din învatamânt, constituind un pericol si în acelasi timp, un exemplu negativ pentru elevii sai, însa doar în conceptia comunistilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciata si o dascalita desavârsita pentru comunitatea din Sebesul de Sus.
Ramasa fara loc de munca, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îsi ia copiii si se muta la Avrig, în satul sau natal.
Dupa ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucreaza pe unde poate pentru a-si câstiga existenta si a-si întretine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început si-a gasit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârsa, pâna când a reusit sa obtina reabilitarea si revenirea în rândurile preotimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent si demn, a reusit sa obtina o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.
Doamna preoteasa s-a angajat ca si contabila la o fabrica de sticla, unde a lucrat pâna la vârsta de pensionare.
Parintele Gheorghe Tatu s-a stins din viata la data de 15 iulie 1975 si a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu si-a urmat sotul dupa multi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântata alaturi de sotul ei si lasând în urma imaginea unei femei admirabile.
Dar copiii preotului au suportat consecintele convingerilor si actiunilor anticomuniste ale tatalui lor. Rând pe rând, toti trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesionala.

“Greselile” parintilor… necazurile copiilor!

Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studenta în anul I la matematica, la Cluj, iar baietii erau minori. Dosarul penal al tatalui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculata din facultate însa, printr-un noroc fantastic, reuseste sa ajunga la rectorul Universitatii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume stralucit al chimiei românesti. Doina Tatu a gasit întelegere si sprijin din partea Ralucai Ripan, reusind sa-si termine studiile începute la Facultatea de Matematica clujeana. Era o studenta buna si nu era responsabila de convingerile politice ale parintelui sau.
Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminenta personalitate a scolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria institutiilor de învatamânt superior din România, ctitor, si primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poarta numele.
Nici baietii familiei Tatu n-au fost scutiti de repercursiunile actiunilor tatalui lor, resimtindu-le mai ales, dupa terminarea liceului.
S-au înscris amândoi la facultatea de medicina umana, de unde au fost ulterior exmatriculati, datorita originii nesanatoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tata anticomunist, dusman al partidului…
Dar au perseverat, nu s-au dat batuti si s-au înscris la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care au absolvit-o.
Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judetul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieste si astazi, în casa parinteasca.
Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat si a locuit multi ani la Sfântu Gheorghe, în judetul Covasna.  Acum însa, la pensie, s-a mutat si el la Avrig, în casa bunicilor sai, care este lânga casa lui Bujor.
“Doar eu nu sunt acasa, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fratii mei, locuiesc la Sibiu”.

Matematica e ca o fata frumoasa…

“Îmi amintesc cu drag  de parintele Tatu, de doamna învatatoare  Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a maritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odata nea Mitica.
Asa am aflat si eu, tocmai de la fata popii! Gratie sprijinului acordat de rectorul  Raluca Ripan, Doina Tatu termina facultatea si se casatoreste cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenti la Cluj. Unindu-si destinele, cei doi erau hotarâti sa-si întemeieze o familie si sa se bucure împreuna de viata.
De profesie inginer chimist, sotul Doinei obtine un loc de munca la Combinatul Chimic din Fagaras si în 1956, cei doi tineri se muta aici. Doina va lucra ca profesor de matematica  în cadrul Liceului Radu Negru.
Acest liceu, astazi cunoscut sub numele de Colegiul National “Radu Negru”, este cea mai veche institutie de învatamânt secundar din Tara Fagarasului, fondata la 13 septembrie 1869, de catre carturarul transilvanean Ion Codru Dragusanu, care îi da si numele  “Radu Negru”. Demni de numele si prestigiul colegiului sunt si cei care au deslusit tainele cunoasterii pe bancile sale. Este suficient sa-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet si eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum si alte nume stralucite ale culturii si stiintei românesti, ca sa evidentiem valoarea educativa a institutiei.
“Matematica e ca o fata frumoasa – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, daca esti atent cu ea, atunci te place. Daca doua zile o neglijezi, îti întoarce spatele. Totodata, matematica formeaza caractere!”
Accentuând faptul ca fagarasenii erau oameni isteti si ambitiosi, carora le placea cartea, Doina Nicula mi-a spus ca este mândra de generatiile care i-au trecut prin mâna. Unii dintre elevii sai au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre acestia se numara si Laurentiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.
Sotii Nicula au fost apreciati în colectivele în care au lucrat si multumiti de rezultatele muncii lor, fiecare facându-si meseria cu pasiune si daruire. Doina, un priceput profesor de matematica, Emilian un inginer chimist specializat si în operatiunile de export – ceea ce i-a deschis portile spre lume. A fost în multe tari ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns si în El Salvador, America de Sud, a calatorit foarte mult în interes de serviciu.
S-au bucurat de viata, si-au petrecut concediile departe de casa, la mare sau la munte. Preferau însa muntele!
Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani dupa ce Emilian se pensionase de boala (1987). Din pacate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viata. Sotii Nicula au avut o casnicie fericita, s-au respectat si s-au iubit timp de 47 de ani, si-au fost aproape si la bucurie si la necaz. Vorbindu-mi de sotul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de lauda la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tata desavârsit, un sot iubitor, un om cult, corect, vesel si în plus stia sa cânte foarte frumos”.
Produsul dragostei lor este un baiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în orasul Spa. Este casatorit cu o fosta colega, tot  Doina o cheama, ca pe mama lui. I-au daruit Doinei si lui Emilian Nicula o nepoata, pe Alexandra, absolventa de  facultate la Bruxelles, în prezent masteranda, tot în capitala europeana.
Chiar daca s-au stabilit în Belgia, Horea si Doina Nicula viziteaza destul de des România. Si mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce parere are despre Belgia. “Este ca o gradina civilizata – raspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicosi, prietenosi, civilizati. Ma simt foarte bine când merg acolo”.
Doina Nicula a învatat engleza si franceza la nivel de conversatie. Poliglotul familiei era însa sotul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana si spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a  mostenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbata pentru limbile straine. Vorbeste perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeste în Flandra si zona Bruxelles),  engleza si italiana”.
Cu toata drama petrecuta în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus în vremurile tulburi de dupa venirea regimului comunist la conducerea României, iata ca urmasii lui, au reusit sa depaseasca stavilele ridicate în calea lor si nu si-au facut parintele de râs: au devenit buni profesionisti si au ramas, precum parintii lor, oameni de omenie.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11772

Ultimele Comentarii