14 Apr
2012

Biserica Sfântului Mormânt – Biserica Învierii

http://apologeticum.wordpress.com/

 

 

Sfânta Lumină s-a coborât și astăzi, la ora 14.24, ora României.


 

Biserica Sfantului Mormant este numita de ortodocsi Biserica Invierii, pentru ca nu moartea, ci Invierea Domnului este temelia, cununa, biruinta crestinilor. Biserica Sfantului Mormant este o constructie mareata din secolul al XI-lea, inaltata de cruciati, in locul altei biserici vechi, zidita de Sfanta Elena in secolul IV, in Ierusalim, Israel. Ea adaposteste cele mai scumpe locuri ale crestinilor: Muntele Golgota si Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, in stanca de piatra, se afla pestera unde s-a descoperit Crucea Domnului de catre Sfanta imparateasa Elena.

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

In decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar in general, majoritatea oamenilor, o numesc , pentru ca aceasta biserica a fost construita pe locul in care Iisus Hristos a fost rastignit si ingropat intr-un mormant sapat in piatra. Altii o numesc Biserica Invierii pentru ca aici a inviat Domnul. Biserica are o importanta deosebita pentru crestinii ortodocsi, dar si pentru cei de alte confesiuni crestine, care vin aici sa se inchine si sa aduca slava lui Dumnezeu pentru toate cate a facut El pentru noi.

Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii – scurt istoric

Imediat dupa rastignirea si Invierea Mantuitorului, locul Golgotei si al Sfantului Mormant au fost venerate ca sfinte nu numai de catre Apostoli si de crestinii din Ierusalim dar si de alti credinciosi crestini de pe cuprinsul Tarii Sfinte si al intregii lumi. Dupa infrangerea ultimelor revolte iudaice, imparatul roman Adrian, care nu-i suporta pe iudei si nici pe crestini, a hotarat ca toate edificiile crestine si iudaice sa fie profanate si transformate in edificii pagane. Astfel si pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu pagan.

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

Pe la inceputul secolului IV, din porunca , templul pagan a fost daramat si in locul sau a fost construit un vast ansamblu de edificii menit sa permanentizeze in memoria credinciosilor crestini ultimele momente din viata Mantuitorului. Abia dupa Sinodul Ecumenic de la Niceea, in anul 325, Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului sa distruga templul zeitei Venus si pe cel al lui Jupiter. Constantin a dat porunca sa se cladeasca nu numai o bazilica mai frumoasa decat toate celelalte din lume, dar inca si alte constructii, care sa depaseasca tot ceea ce exista mai deosebit in celelalte orase, si le-a pus constructorilor la dispozitie marmura si coloanele cele mai de pret.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

Arhitectii Eustatiu si Zenobiu s-au apucat sa construiasca o bazilica de prima marime, dovada a biruintei politice a crestinilor si a afirmarii Ierusalimului drept capitala lor religioasa. In anul 335, reuniti in Sinodul de la Tyr, episcopii au venit sa sfinteasca noua bazilica care va purta numele de Biserica Sfantului Mormant. Biserica Ortodoxa face pomenirea inceperii construirii Bisericii Sfantului Mormant la data de 13 septembrie. Incepand cu secolul IV si pana in al VII-lea, Sfantul Mormant, gigantic complex monumental, cunoaste vremea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al crestinatatii, el e slavit in toate relatarile calatorilor. Perioada sa intunecata incepe in veacul al VII-lea, fiecare secol fiind dupa aceea de catastrofe distrugatoare, urmate doar de niste restaurari sumare.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

In anul 614, cu ocazia cuceririi Ierusalimului de catre persii lui Chosroe, Sfantul Mormant a fost incendiat si Sfanta Cruce furata. Insa imparatul Heraclius a recuperat-o, iar patriarhul Modest al Ierusalimului i-a refacut partile deteriorate, intocmai ca cele dinainte. De acum inainte in repetate randuri cotropitorii Ierusalimului aduceau stricaciuni nu numai , dar si conducatorilor si slujitorilor de aici, multi dintre ei fiind omorati in chinurile cele mai groaznice.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

Cucerirea araba din 632 a pus capat prezentei bizantine in aceasta regiune. Toleranta era o regula, si califul Omar s-a multumit sa se roage in afara Sfantului Mormant, fiindca, zicea el, daca m-as fi rugat in aceasta biserica, ea ar fi ramas pierduta pentru voi (crestinii), deoarece credinciosii v-ar fi luat-o, zicind ca: aici s-a rugat Omar. Dar era oricum amenintata de ruina: un cutremur in secolul al IX-lea a precedat distrugerea ordonata de califul Hakim, in 18 octombrie 1009. Cronicarul Ioan din Antiohia povesteste cum executantii poruncii califului au ras la pamant intreaga biserica, in afara de acele parti imposibil de daramat sau prea greu de miscat din loc, adica rotonda Anastasis, care mai exista, pana la primul etaj, si astazi.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

La inceputul secolului XI ansamblul crestin de aici este complet distrus din porunca unui calif al Egiptului, dar imparatii bizantini au reconstruit-o imediat. In vremea cruciadelor crestine Bisericii Sfantului Mormant i-au fost adaugate in imediata apropiere noi paraclise si biserici reunite sub acelasi acoperis. Reconstruirea bisericii a fost initiata de cavalerii , in 15 iulie 1099. Cruciatii incep sa renoveze biserica in stil romanesc si ii adauga o clopotnita. Aceste renovari care reunifica locurile sfinte sunt finalizate in timpul domniei Reginei Melisende, in anul 1149. Aceasta constructie a fost sursa de inspiratie pentru bisericile din Europa.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

Calugarii franciscani o renoveaza mai tarziu, in anul 1555, dar biserica este neglijata, in ciuda numarului in crestere de pelerini. In anul 1808, un incendiu ii afecteaza grav structura, provocand caderea domului Rotondei si sfaramarea decoratiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda si Edicula au fost reconstruite in anul 1809. Focul nu a atins interiorul Ediculei si nici decoratiile din marmura ale Mormantului care, majoritatea, datau de la restaurarea din anul 1555. Domul actual dateaza din anul 1870. Restaurari ample au inceput in anul 1959, incluzand si redecorarea Domului, in perioada anilor 1994-1997. Desi uneori cu sacrificii materiale, de acum inainte, a fost posibil ca biserica sa fie frecventata de toti crestinii.

In timp, intregul complex a cunoscut generozitatea unor printi si domnitori, chiar si a celor romani. Aceste ajutoare banesti au permis in timp intretinerea bisericii si renovarea pe rand a Rotondei, a iconostasului, sau a altor lucrari de reparatie si intretinere. Din pricina unui devastator incendiu, la inceputul secolului XIX, biserica a fost refacuta. Au urmat apoi repararea stricaciunilor produse in urma unui cutremur, precum si a altor stricaciuni pricinuite de razboi, sau de trecerea timpului.

Biserica Sfantului Mormant - coloana din care a iesit Sfanta Lumina

 

Sfantul Mormant este folosit de toate trei bisericile (ortodoxa, copta si catolica). Este un edificiu din granit rosu, cu un mare numar de sfesnice uriase in fata lui. Chiar in fata Mormantului este zona principala in care stau credinciosii la slujba si care a fost inconjurata cu ziduri si este folosita de ortodocsi. Pentru a evita discutiile dintre confesiuni s-a realizat o delimitare a drepturilor fiecareia asupra zonei, precum si un statut de functionare a bisericii si a locurilor pentru inchinare din Tara Sfanta.

Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii – arhitectura bisericii

Masiva cladire e pusa ca un clopot deasupra Golgotei. Pe deasupra tuturor bisericutelor de aici s-a zidit si ridicat o singura imensa biserica, ce poarta numele de Biserica Sfantului Mormant. Ar fi fost mai nimerit numele de Biserica Golgotei sau Biserica Invierii, pentru ca intreaga religie a Crestinismului de inviere se leaga, si nu de mormant. Intre o capela si alta distantele sunt mici, caci toate pregatirile Rastignirii si Rastignirea s-au petrecut in jurul aceluiasi loc.

Biserica Sfantului Mormant - Piatra Ungerii, iar la etaj Golgota

In partea din fata a bisericii se afla o curte spatioasa in care se aduna pelerinii, in timpul marilor sarbatori si procesiuni crestine de peste an, dar si pentru a asculta indicatiile ghizilor despre istoria bisericii si a evenimentelor sfinte petrecute in aici. Din aceasta curte cu forma patrata de pot vedea imprejur mai multe manastiri si paraclise ale ortodocsilor, armenilor si coptilor. Spre nord se deschid, sub forma unor arce, doua intrari, una zidita, iar alta care permite accesul in . Pe aceasta usa numita “poarta sfanta” se pastreaza doua inscriptii adresate pelerinilor: “Inchinatorule, intra intru bucuria Domnului, in cerul plin de lumina.” si “Intrati, in curtile Domnului, in mormantul datator de viata, unde salasluieste Harul si stapaneste lumina cea binecuvantata.”

Coloanele de marmura alba din stanga intrarii sunt fisurate in partea de jos. Traditia ne spune ca intr-un an, credinciosii ortodocsi, neavand cu ce sa achite taxele impuse de turci pentru intrarea in Sfantul Mormant au ramas afara pentru a primi din cer . Atunci, in chip minunat, focul dumnezeiesc, care coboara in fiecare an in Sambata Mare la Sfantul Mormant, a lovit aceste coloane lasand aceste urme vizibile si astazi.

Biserica Sfantului Mormant - crestini plangand la Piatra Ungerii

 

Intrand in biserica, la numai cativa metri de la intrare ajungem la Piatra Ungerii. Este de fapt o lespede din piatra rosiatica care protejeaza locul in care Iosif din Arimateea si Nicodim, au asezat trupul Domnului dupa ce l-au coborat de pe cruce. Despre acest loc, citim in Sfanta Evenghelie: “Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat. Acolo l-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape”. “Iar facandu-se seara, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care si el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducandu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit sa i se dea. Si Iosif, luand trupul, l-a infasurat in giulgiu curat de in,si l-a pus in mormantul nou al sau, pe care-l sapase in stanca, si, pravalind o piatra mare la usa mormantului, s-a dus.” (Matei 28, 57-60)

Biserica Sfantului Mormant - Piatra Ungerii si multime de candele

 

Deasupra placii de marmura atarna frumos mai multe candele. Pe mozaicul din fata este prezentat, in culori foarte vii, acest eveniment cutremurator. Imprejurul acestei lespezi din marmura, acoperita cu mir si petale de trandafir, in , multimile canta prohodul Domnului.

La cativa metri de acest loc spre rasarit se inalta o stanca incadrata astazi intr-un paraclis mai spatios cu doua altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul in care a fost inaltata Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In dreapta Crucii se afla primul altar si marcheaza locul in care Iisus a fost dezbracat de hainele Sale si pironit in cuie pe lemnul crucii. In mijlocul altarului principal, numit Sfanta Golgota, este fixata in crapatura stancii o cruce care ne aminteste de rastignirea Domnului. In imediata apropiere este o icoana a Sfintei Fecioare Maria, prin inima careia a trecut durerea ca si o sabie vazand pe Fiul ei preaiubit rastignit intre talhari.

Biserica Sfantului Mormant - mozaicul de la Piatra Ungerii

 

“Si toate multimile care venisera la aceasta priveliste, vazand cele intamplate, se intorceau batandu-si pieptul. Iar altii Il huleau impreuna cu arhiereii si carturarii si il batjocorea, dar Iisus S-a rugat zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! Si, strigand iarasi cu glas mare Si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos, si pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat s-au sculat. Iar sutasul si cei ce impreuna cu el pazeau pe Iisus, vazand cutremurul si cele intamplate, s-au infricosat foarte, zicand: Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 28).

Biserica Sfantului Mormant - Capela Rastignirii

 

Astazi, pe acest loc se afla Sfanta Masa a altarului pe care se slujeste zilnic Sfanta Liturghie. In partea de jos a Sfintei Mese niste panouri transparente protejeaza stanca Golgotei, crapata de cutremur. Credinciosii pot atinge aceasta stanca printr-un orificiu al unui disc din aur, impodobit cu scene de pe Drumul Crucii, donat Sfantului Mormant de catre domnitorul roman Serban Cantacuzino. Locul este cunoscut in Evanghelie ca “Locul Capatanii”. Prin panourile protectoare ale stancii laterale se poate vedea si astazi stanca inrosita de sangele lui Hristos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste capatana lui Adam, parintele neamului omenesc, al carui pacat a fost rascumparat prin jertfa lui Hristos.

 

Biserica Sfantului Mormant - mozaicul de pe Golgota

 

Coborand scarile de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si inaintam spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Sfantul Mormant se afla in partea de vest, inaintea Bisericii Invierii, in mijlocul unui spatiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupola uriasa sustinuta de coloane din piatra. Sub centrul acestei cupole se afla “cuvuclionul”, cu forma unui mormant ebraic vechi. Cuvantul “cuvuclion” inseamna camara, sau tezaur imparatesc si aici marcheaza locul exact al Sfantului si Preamaritului Mormant din care a inviat Hristos.

 

Biserica Sfantului Mormant - Golgota, locul Rastignirii

 

La intrarea in Sfantul Mormant, in partea dinspre rasarit, se afla icoana invierii Domnului cu inscriptia: “Invierea lui Hristos vazand sa ne inchinam, Sfantului Domnului Iisus.”, iar in partea superioara alte inscriptii ale invierii: “Toti credinciosii sa se inchine tie mormant primitor de viata, ca a fost ingropat in tine si a inviat cu adevarat Hristos Dumnezeu”, si: “Cei care negati invierea trupurilor, intrand in mormantul lui Hristos, invatati ca a murit, si a inviat din nou, trupul Datatorului de Viata, spre incredintarea invierii celei de pe urma, in care nadajduim.” In fata acestora atarna numeroase candele.

Biserica Sfantului Mormant - fresca de pe Golgota

 

Capela Ingerului este prima incapere in care pasim. Bisericuta Mormantului este o constructie micuta, sub forma dreptunghiulara, si are doua incaperi. Intrand pe o usa joasa in primul spatiu din interior ajungem in Capela Ingerului. In centrul acesteia se afla un prestol peste care sta asezata o piatra sub forma patrata. Aceasta piatra protejata de un geam este o bucata din piatra care a fost asezata la usa mormantului lui Hristos.

“Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind, a pravalit piatra si a sezut deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti ca stiu ca pe Iisus cel rastignit il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut.” (Matei 29).

 

Biserica Sfantului Mormant - Golgota, locul Rastignirii

Pe aceasta piatra, la fiecare miez al noptii, este asezata o sfanta masa si se savarseste Sfanta Liturghie. In dreapta si in stanga, in pereti, sunt doua nise circulare care comunica cu exteriorul. Prin acestea, in Sambata Mare, in sambata de dinaintea Sfintelor Pasti, Patriarhul Ierusalimului scoate cate o torta aprinsa cu Sfanta Lumina, care coboara din cer pentru a o imparti multimii credinciosilor care asteapta afara.

In cea de-a doua incapere a cuvuclionului, in partea dinspre apus, se afla o alta incapere, numita . Acesta este prezentat de o inscriptie interioara ca un purtator de viata, mai impodobit decat raiul, si mai luminos decat toata camara imparateasca. Intrarea in aceasta incapere se face pe o usa mica si joasa prin care poate patrunde doar un singur credincios. Incaperea are vreo doi metri lungime si permite numai catorva credinciosi sa stea deodata inauntru, in vreme ce altii asteapta in rugaciune in capela ingerului, iar altii in fata cuvuclionului, in biserica mare. De fiecare data cate un calugar ortodox supravegheaza inchinarea credinciosilor la Sfantul Mormant, pentru a se evita neoranduiala sau imbulzeala.

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

In dreapta ultimei incaperi a Cuvuclionului se intinde o lespede din marmura alba care protejeaza locul pe care a fost asezat trupul mort al dumnezeiescului Rascumparator, care dupa trei zile a inviat. In acest loc milioane de oameni din intreaga lume au ingenuncheat rostind cele mai sfinte rugaciuni, impletite cu lacrimi de durere, de multumire sau de speranta. Aici realizezi, poate cel mai bine ca orice jertfa ne conduce spre inviere, ca orice gest de bunatate ne apropie de Dumnezeu si de semeni si ca nimic nu ne mai poate desparti de Hristos, nici chiar si moartea.

 

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii

 

Hristos a inviat! Troparul imprimat pe Sfantul Mormant rosteste: “Invierea Ta, Hristoase, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te slavim.” Cuvuclionul are un caracter interconfesional, si acolo slujesc zilnic, dupa un program stabilit, mai intai ortodocsii, apoi armenii, coptii si catolicii.

Iesind din interiorul Sfantului Mormant spre rasarit ajungem in fata unei biserici mari numita Biserica Invierii. Aceasta biserica se afla in centrul intregului complex bisericesc si apartine in exclusivitate ortodocsilor. Aceasta este catedrala propriu-zisa a Sfantului Mormant. Aici se savarsesc slujbele zilnice ale ortodocsilor, la care de obicei participa un mare sobor de preoti si arhierei. In mijlocul bisericii sta asezat un sfesnic special, care marcheaza dupa Sfintele Scripturi centrul geografic si spiritual al pamantului. Biserica este foarte mare si impresioneaza prin stilul arhitectonic de tip romanic si prin atmosfera interioara tipic ortodoxa.

Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii, privita dinspre Sfantul Mormant Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii, privita din naos, spre Altar

 

Sub aceeasi rotonda imensa a Sfantului Mormant se afla si alte altare crestine incepand din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul coptilor, niste oameni foarte modesti si respectuosi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care apartine franciscanilor, este construit pe locul in care Domnul s-a aratat dupa inviere femeilor mironosite:

“Si plecand ele in graba de la mormant, cu frica si bucurie mare au alergat sa vesteasca ucenicilor Lui Invierea. Dar cand mergeau ele iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat.” (Matei 29) Altarul este cunoscut si sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru ca aici este locul in care Iisus s-a aratat iarasi Mariei Magdalena, care statea afara langa mormant si plangea: “Si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea, crezand ca este gradinarul, i-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu il voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Intorcandu-se, aceea, i-a zis Invatatorule.” (Ioan 20)

Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Mantuitorului

 

Urcand cateva trepte ajungem intr-o alta capela catolica, in locul care dupa traditie, Mantuitorul S-a aratat Sfintei Fecioarei Maria, dupa Inviere. In interiorul capelei se afla si un fragment din coloana de piatra de care a fost legat Domnul, la pretoriu, cand ostasii romani l-au batut si l-au batjocorit. Tot aici traditia ne spune ca Patriarhul Ierusalimului si Sfanta Imparateasa Elena au atins lemnul crucii de un mort si indata acela a inviat.

Culoarul interconfesional care inconjoara Cuvuclionul si Biserica Invierii continua din acest loc, spre rasarit, pana la un mic altar, construit peste locul in care soldatii romani l-au pazit pe Iisus, inainte de a fi rastignit. In pardoseala paraclisului se afla o lespede din piatra cu doua orificii in care erau introduse picioarele celor condamnati, iar pe dedesubt erau legati cu un lant. Din acest motiv locul acesta este numit si “Paraclisul butucilor”, pentru ca aici au stat si picioarele lui Iisus legate in acest fel, inainte de rastignire.

Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, Camera Ingerului

 

Sfanta Sa Mama, Fecioara Maria, a stat aici aproape de Iisus, impreuna cu alte femei evlavioase si toate plangeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile si umilirile lui Iisus Maica Domnului a lesinat aici de durere. Locul lesinului este marcat de o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni.

In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: “Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.” (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare. Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine.

Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, multime de candele Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, lespedea mormantului

 

Altarul Impartirii Vesmintelor este foarte aproape de Golgota. In acest loc soldatii romani au aruncat sortii (zarurile) pentru hainele lui Iisus: “Iar ostasii, daca au rastignit pe Iisus, au luat hainele Lui, si le-au facut patru parti, fiecare ostas o parte, si camasa. Si era camasa necusuta, de sus tesuta peste tot. Si au zis ostasii intre dansii: sa nu o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru dansa, a caruia va fi, ca sa se implineasca Scriptura, ce zice: Impartit-au hainele Mele lor si pentru camasa Mea au aruncat sorti. Deci ostasii acestea au facut.” (Ioan 19, 23-24)

Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului

 

Paraclisul Cununii de Spini se afla in imediata apropiere a locului rastignirii, la numai cativa metri de paraclisul lui Adam. In centrul paraclisului este un stalp de granit incadrat sub o sfanta masa din marmura imprejmuita cu sticla. Pe aceasta coloana rupta, traditia ne spune ca a fost asezat Domnul in pretoriu, cand soldatii romani i-au pus pe cap coroana cu spini. Pe icoanele care impodobesc paraclisul sunt reliefate cateva scene ale judecatii lui Iisus. Ca o expresie a chinurilor suferite la Pretoriu si astazi din lemnul icoanelor se poate observa cum sangele inca mai curge din picioarele si fruntea lui Iisus. In vinerea de dinainte de Pasti multi credinciosi isi alipesc urechea de sfanta masa de marmura, care incadreaza stalpul de granit si pot auzi sunetul suferintelor. Multi crestini aud aici loviturile biciului, precum si bataile ciocanului care au batut cuiele in mainile si in picioarele lui Iisus.

 

Biserica Sfantului Mormant - Slujba de Inviere in Mormantul Domnului

 

Intre Paraclisul Incoronarii Domnului cu Spini si cel al Impartirii Hainelor se afla un culoar care coboara in partea de rasarit a muntelui Golgota. Paraclisul aflarii Sfintei Cruci. In vechime aici erau niste cisterne imense sapate in piatra pentru acumularea apei care era folosita in anotimpul secetos. Dupa rastignire Crucea Domnului a fost aruncata de evrei in aceasta cisterna impreuna cu cele ale talharilor. Pentru a se sterge urma acestor evenimente, cisternele au fost umplute cu gunoaie si pietre asa incat pe la inceputul secolului IV, aproape nimeni nu mai stia ce s-a intamplat cu Sfanta Cruce pe care a fost rastignit Domnul.

 

Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului

 

In aceasta vreme Sfanta Imparateasa Elena a venit la Ierusalim si preluand unele informatii de la localnici a sapat in aceste cisterne pana a gasit cele trei crucii in partea cea mai de jos a cisternei. Astazi aici se afla un mic paraclis inchinat Sfintei Cruci, iar in partea de sus este statuia Sfintei Imparatese Elena, care asista la aceste sapaturi si arunca bani din aur soldatilor romani pentru a continua sapaturile.

Urcand cateva trepte spre Biserica Invierii ajungem in altarul “Talharului Dismas”, care pe cruce a primit fagaduinta iertarii. Traditia ne spune ca nimeni nu stia care dintre cele trei cruci era a Domnului si atunci au luat toate cele trei cruci si au mers pe locul in care se afla astazi altarul aratarii Domnului, de langa Sfantul Mormant. Si asa a lucrat Dumnezeu ca trecand pe acolo un convoi cu un mort spre groapa si atingand mortul de cele trei cruci, mortul a inviat in momentul in care a fost atins de crucea pe care a fost rastignit Iisus.

Biserica Sfantului Mormant- procesiune

Biserica Invierii Domnului este cel mai sfant loc de pe pamant. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale crestinatatii si ele continua si astazi sa impresioneze sau sa converteasca total la credinta nu numai pe cei mai putini credinciosi, dar si pe alti oameni, de alte religii, care din simpli turisti devin crestini in cel mai autentic sens al cuvantului.

Crestin ortodox

APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara

13 Apr
2012

Pastorala Preasfinţitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului : Învierea Domnului – taina vindecării noastre

În fiecare an, slăvitul praznic al Învierii Domnului reactualizează pentru întreg neamul omenesc lucrarea cea izbăvitoare şi vindecătoare pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o prin Patima, Moartea şi Învierea Sa. Privită din perspectiva înţelesurilor ei duhovniceşti, sărbătoarea Sfintelor Paşti este sărbătoarea transcendenţei, care ne aşază în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. După Înviere, nu mai suntem în puterea păcatului şi a morţii pentru că, ne spune Sfântul Ioan Damaschin: “Moartea, atât de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altădată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii. Acestea sunt izbânzile venirii lui Hristos! Acestea sunt semnele puterii Lui! Căci n-a mântuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea, ci, mai mult, a vindecat întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului”1.

Învierea Domnului se descoperă astfel ca fundament

al credinţei şi spiritualităţii creştine, căci “dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre vorbesc adesea despre Învierea lui Hristos ca despre o taină a vindecării noastre. Prin trecerea lui Hristos din moarte la viaţă, trecere în care suntem cuprinşi şi noi, cei ce aparţinem neamului omenesc, păcatul şi boala sunt depăşite şi învinse. Pentru un creştin, întristarea păcatului este alăturată cu milostivirea lui Dumnezeu, Cel ce a răstignit pe cruce păcatele noastre. Cu alte cuvinte, “să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre Îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi”2.

Biserica ne învaţă că omul a căzut în păcat şi în moarte din pricina neascultării. Mai întâi, a fost moartea spirituală şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte3. De aici întreaga tragedie a umanităţii şi izvorul bolilor celor de multe feluri.

Fără o legătură vie şi permanentă cu Dumnezeu, omenirea a ajuns într-o stare cumplită de boală sufletească şi trupească. Pentru a nu-i lăsa fără nici o mângâiere, Dumnezeu a trimis poporului său profeţi spre a însănătoşi viaţa morală a oamenilor4. Cei care au ascultat de glasul profeţilor lui Dumnezeu au trăit cu speranţa vie a răscumpărării din păcat şi din boală. Pentru că, deşi era cuprinsă de păcat, lumea trăia cu făgăduinţa unui Mântuitor (Facere 3, 15).

Această mântuire sau taină a vindecării neamului omenesc a venit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria, Fiu Care prin Moarte, Înviere şi Înălţarea la cer a devenit Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Pentru că nu am fost doar răscumpăraţi, ci şi mântuiţi. Verbul a salva, folosit în mod frecvent în Noul Testament, înseamnă nu numai “a elibera” sau “a scăpa dintr-o primejdie”, ci şi “a vindeca”, iar cuvântul mântuire desemnează nu numai eliberarea, ci şi vindecarea. Chiar numele lui Iisus înseamnă “Dumnezeu mântuieşte” (cf. Mt. 1, 21; Fapte 4, 12), adică, altfel spus, “vindecă”. Iisus însuşi Se arată pe Sine ca doctor.5

Mântuirea adusă de Hristos este vindecarea omului, pentru că omenirea era cu adevărat bolnavă. Părinţii şi întreaga Tradiţie, socotind starea adamică primordială ca starea de sănătate a omenirii, au văzut, în păcătoşenia omenirii căzute în urma păcatului strămoşesc, o stare de boală, de multe feluri şi chipuri, care a cuprins întreaga fiinţă a omului. Mulţi Sfinţi Părinţi subliniază de asemenea faptul că Mântuitorul, întrupându-Se, a restaurat firea omului şi i-a redat astfel sănătatea primordială pe care a avut-o Adam în Rai.

Urmând acestor învăţături, vedem că opera mântuitoare a lui Hristos se descoperă ca “o lucrare de tămăduire a întregii omeniri asumată în Persoana Sa şi de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Şi mai mult încă, Hristos duce firea omenească astfel restaurată la desăvârşirea îndumnezeirii”6.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Singur Iisus Hristos, ca Dumnezeu Care S-a făcut om, rămânând în acelaşi timp Dumnezeu, era doctorul potrivit, şi de aceea, pentru că numai El putea să-l vindece pe om, Dumnezeu Tatăl, din nesfârşita Sa milă şi iubire faţă de neamul omenesc şi ca răspuns la plânsetele şi rugăciunile profeţilor şi ale mulţimii de sfinţi, L-a trimis pe pământ.7

Mântuirea înfăptuită de Hristos este concepută de Tradiţie ca o vindecare a firii umane bolnave şi ca o restaurare a sănătăţii primordiale. De aceea este logic ca nevoinţa ascetică, prin care omul îşi împropriază harul mântuitor, să fie socotită de asemenea un proces de tămăduire a omului, întoarcerea lui la sănătatea cea după fire.

Vedem că Hristos ne cheamă să învingem moartea prin participarea la Învierea Sa. Ne cheamă să ne vindecăm de moarte, unindu-ne cu Dumnezeu. De altfel, acesta este şi scopul religiei noastre creştine ortodoxe: unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea omului. Ţinând seama de acest scop transcendent, toate preocupările noastre imediate, orientate spre această lume sunt depăşite. Hristos ne propune prin Înviere nu numai o simplă vindecare, ci o vindecare veşnică. Aceasta e taina vindecării noastre depline, o vindecare ce depăşeşte hotarele acestei lumi.

Cu toate că nimic nu se poate compara în însemnătate cu taina vindecării şi a veşniciei pe care ne-a adus-o Hristos în mod spiritual, noi, creştinii, avem datoria să ne îngrijim de sănătatea noastră trupească, iar evitarea suferinţei şi amânarea morţii sunt considerate lucruri bune. Mai mult, îngrijirea sănătăţii poate fi încadrată ca mod de vieţuire creştină8. Însă toate preocupările noastre legate de sănătate şi starea de bine trebuie să fie orientate spre Împărăţia cerurilor ca prioritate ontologică: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

De aceea la multe din rugăciunile Bisericii, la sfintele slujbe, sunt pomeniţi Sfinţii tămăduitori şi doctori fără de arginţi. Aceşti sfinţi ne sunt exemple creştine de îngrijire medicală şi duhovnicească şi sunt consideraţi în aghiografia Bisericii ca oameni ai lui Dumnezeu care au unit practica medicală cu duhovnicia şi care au folosit rolul lor de medici pentru a-i aduce pe cei bolnavi la credinţă, săvârşind adeseori vindecări miraculoase.9

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2012 este cinstit în întreaga Patriarhie Română ca Anul Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor. Acum, la sărbătoarea Paştilor, când prăznuim Învierea lui Hristos cea aducătoare de viaţă, Îl privim pe Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit, mort şi înviat ca pe Tămăduitorul firii omeneşti căzute în boala păcatului şi, în mod personal, Îl chemăm în ajutor pentru vindecarea suferinţelor noastre sau ale aproapelui. “El poate toate să le vindece: şi bolile sufletului şi bolile trupului; …căci nici o boală nu rezistă la leacurile lui, care au o valoare absolută, nu ca leacurile omeneşti, care dau rezultate numai în parte şi sunt nesigure şi provizorii şi care, mai ales, nu pot tămădui omul în întregul lui, trupeşte şi sufleteşte.”10

De aceea trebuie să ne îndreptăm atenţia şi făptuirea către cei aflaţi în suferinţă, mai ales acum, la praznicul trecerii noastre din moarte la viaţă. Să nu uităm că Hristos este învierea tuturor oamenilor şi a celor care au sănătate şi posibilităţi mai multe de a se bucura de ea, dar şi a celor bolnavi, întristaţi şi părăsiţi. Aproapele nostru cel în suferinţă trebuie cercetat şi mângâiat pentru ca bucuria sărbătorii să fie deplină şi pentru el. Tocmai de aceea Episcopia Caransebeşului a avut în vremea Postului Mare un program de slujire a Tainei Sfântului Maslu în toate spitalele şi instituţiile sociale din cuprinsul ei. Credem că harul lui Dumnezeu mijlocit oamenilor prin slujbele şi rugăciunile făcute a adus alinare suferinţelor celor de multe feluri, ca în pace şi resemnare toţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos – taina vindecării noastre, şi împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur să mărturisim şi noi cu toată fiinţa: “A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte”11. Amin!

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

Note:

1 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 181.

2 Cuviosul Ambrozie de la Optina – apud. dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenţi, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 141-142.

3 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa Sfinţilor Părinţi, traducere în limba română de Irina Luminiţa Niculescu, Editura Învierea a Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1998, p. 129.

4 Pr. prof. dr. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 391-392.

5 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 8.

6 Ibidem, p. 9.

7 Ibidem, p. 235.

8 H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine – perspectiva creştină, traducere Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005, pp. 453-454.

9 Ibidem, p. 468.

10 Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 249-252.

11 Din Cuvântul de învăţătură al celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos.

http://www.ziarullumina.ro/

12 Apr
2012

Drumul Crucii – Via Dolorosa

Drumul Crucii - Via Dolorosa

 

Masura dragostei lui Dumnezeu fata de om

Palestina biblica nu este numai tara pelerinajelor, ci si a marilor procesiuni religioase. Procesiunile sunt indeosebi legate de viata Mantuitorului pe pamant si de marile sarbatori ortodoxe de peste an. Toate Bisericile crestine din Tara Sfanta fac procesiuni religioase, dar cele mai impunatoare si mai marete sunt cele ortodoxe si catolice. Cele catolice sunt legate, mai ales de cele doua mari praznice: Sfintele Pasti si Nasterea Domnului. In schimb, procesiunile ortodoxe sunt mai numeroase, mai traditionale, legate mai mult de cult si de Evanghelie. Ele nu sunt simple obiceiuri, simple manifestatii religioase, ci formeaza parte integranta din viata intima duhovniceasca a Ortodoxiei la Sfintele Locuri.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa

Drumul Crucii – Via Dolorosa sau Via Crucis – aminteste neincetat omului masura dragostei lui Dumnezeu fata de el. Aceasta dragoste se vede, mai mult decat oricand, in Vinerea Mare, cand credinciosii pasesc pe urmele Mantuitorului, pe stradutele inguste ale vechiului oras Ierusalim.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - XI - Tintuirea in cuie, pe Sfanta Cruce

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa

 

Via Dolorosa – Drumul Durerii – se strecoara printre stradutele aglomerate si rasucite ale Ierusalimului, incepand de la Manastirea “Ecce Homo” si terminandu-se la Manastirea Invierea Domnului sau a Sfantului Mormant. Potrivit traditiei crestine, aceasta este calea pe care Mantuitorul a fost dus spre Rastignire, incepand cu judecarea Sa in pretoriu si terminand cu inmormantarea Sa in mormantul gol.

Drumul Crucii – istoricul si pelerinajul din vechime

Drumul Crucii isi pastreaza inca pietrele calcate, cu inima indurerata, de catre miile de credinciosi care au venit in pelerinaj, de-a lungul celor doua milenii de crestinism. Inceputurile acestui pelerinaj sfant se ascund adanc in patura istoriei. Odata ce Sfantul Imparat Constantin cel Mare (jumatatea secolului al IV-lea) a oferit crestinismului libertatea ravnita, nimic nu a mai putut sa opreasca dragostea si dorinta fierbinte a crestinilor de a pasi pe urmele Dumnezeului Om – Hristos – care si-a dat viata pentru oameni si pentru lume.

Drumul Crucii - Poarta Sfantului Stefan sau Poarta Leilor

Initial, pelerinii bizantini urmau o cale aproape identica cu cea de astazi, fara insa a face cele 14 opriri care au intrat in Traditia Bisericii. De-a lungul secolelor, drumul din Gradina Ghetsimani si pana in Biserica Sfantului Mormant s-a schimbat de mai multe ori (mici diferente, curbe si ocolisuri).

Drumul Crucii - Via Dolorosa

 

Pana la inceputul secolului al VIII-lea, Drumul Crucii avea sa fie deja schimbat: incepand din Gradina Ghetsimani, pelerinii se indreptau spre Muntele Sion – Zion, inconjurand Muntele Templului, spre Biserica Sfantului Mormant. Pelerinii inchinatori din Evul Mediu erau pusi sa aleaga intre doua rute existente, bazate pe o impartire din Biserica Latina: cei care aveau bisericile in partea de vest, mergeau spre vest, iar cei ce aveau bisericile in partea de rasarit, mergeau pe calea dinspre rasarit.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - I - Curtea casei lui Pontiu Pilat

 

Intre secolele XIV-XVI, pelerinii mergeau mai ales pe Calea Franciscana, care incepea chiar din Biserica Sfantului Mormant si care cuprindea 8 stationari. In aceasta perioada, traditia cu cele 14 opriri de pe Drumul Crucii lua nastere in Europa. Pentru a nu dezamagi pelerinii veniti din Europa, inca 6 opriri au fost adaugate cele 8 existenta deja.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Pretoriul

Astazi, toti pelerinii care pasesc pe Drumul Crucii trebuie sa stie ca pasesc pe drumul stabilit inca din perioada bizantina timpurie, cu un total de 14 stationari, de-a lungul drumului. Cu toate acestea, cei care au alte opinii despre initialul Drum al Crucii, merg pe alte cai spre Biserica Invierii Domnului. Spre exemplu: anglicanii cred ca Iisus a fost condus spre nord, unde se afla gradina cu mormantul gol, in timp ce catolicii dominicani incep drumul de la Palatul lui Irod, de langa Poarta Jaffa.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Judecarea lui Hristos in Pretoriu

 

Pentru cei mai multi dintre pelerini, drumul exact strabatut de Hristos este un detaliu de mica importanta, tinand cont ca esentialul sta in faptul ca acesta este locul unde s-a pus inceput mantuirii oamenilor. Totul vorbeste de aerul Locurilor Sfinte, in pofida aglomeratiei si a magazinelor ce cauta sa profite de pelerinii crestini.

Drumul Crucii – randuieli actuale

 

Procesiunea din Duminica Floriilor este prima procesiune care face pelerinii sa paseasca pe urmele Mantuitorului. Parintele Ioanichie Balan marturiseste: “Aceasta procesiune porneste duminica dimineata, la ora 08.00, din Betania spre Ierusalim. Sute de clerici ortodocsi din toate tarile, cu mii de pelerini avand stalpari de finic in maini, merg pe jos, cale de 6 kilometri, din satul Martei si al Mariei, spre Sfanta Cetate Ierusalim, exact pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Inaintea preotilor merge un arhiereu in vesminte, care duce un asin.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Inchisoarea din Pretoriu           Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Inchisoarea din Pretoriu

 

Convoiul format de credinciosi intra in Ierusalim pe Poarta Oilor, numita si Poarta Sfantului Stefan, strabate Drumul Crucii, spre Golgota, si se opreste in fata Bisericii Sfantului Mormant. Apoi se savarseste Sfanta Liturghie in Biserica Mare a Invierii. La amiaza se da o mica agapa la sediul Patriarhiei Ortodoxe.”

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Inchisoarea din Pretoriu

 

Cea de-a doua procesiune in care apare Drumul Crucii are loc in seara zilei de Joia Mare. Parintele Ioanichie Balan o descrie astfel: “In aceasta seara, incepand de la orele 16.00, se face o miscatoare procesiune cu citirea celor 12 Evanghelii, pe Drumul Crucii. Procesiunea incepe la Pretoriu, locul unde a fost judecat Mantuitorul judecat si condamnat la moarte de Pilat. Intr-o cladire ridicata deasupra pesterii de piatra in care a fost inchis Mantuitorul, cu picioarele si mainile legate, se afla o mica biserica ortodoxa. Pestera si biserica se numesc “Pretorion”. Aici se aduna in Joia Mare, la orele 16.00, mii de pelerini, sute de clerici, cativa arhierei si incep slujba Sfintelor Patimi. Primele cinci Evanghelii le citesc aici, in biserica si in fata pretoriului.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Inchisoarea din Pretoriu

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - II - Inchisoarea din Pretoriu

De la Evanghelia a sasea, convoiul clericilor si pelerinilor, cu lumanari aprinse in maini, porneste in procesiune spre Golgota, cautand sa restituie, pe cat posibil, Drumul Crucii strabatut de Mantuitorul in “noaptea de joi spre vineri”. Pe cale, preotii fac cele 14 popasuri, dupa traditie, oprindu-se din loc in loc. La fiecare popas, episcopul, imbracat in vesminte negre, citeste celelalte 7 Evanghelii. Ultimele doua se citesc pe Golgota si in fata Sfantului Mormant, unde ia sfarsit procesiunea. In continuare, alti clerici, in frunte cu un mitropolit, incep Utrenia – Denia celor 12 Evanghelii – in Biserica Invierii, de langa Sfantul Mormant, adica se repeta din nou slujba Sfintelor Patimi in biserica. La ora unu, dupa miezul noptii, slujba Sfintelor Patimi ia sfarsit.”

Drumul Crucii - Via Dolorosa - III - Prima cadere a Mantuitorului, sub povara Crucii           Drumul Crucii - Via Dolorosa - III - Prima cadere a Mantuitorului, sub povara Crucii

Cea de-a treia procesiune ce are loc la Ierusalim, in care Drumul Crucii joaca un rol important, are loc in Vinerea Mare. “In dimineata zilei de Vinerea Mare se aduna 12 arhierei, cu tot clerul si cu multime de pelerini, la Biserica de la Pretoriu, unde se citesc ” Ceasurile Imparatesti”. Dupa ceasuri, la ora 10.00, tot poporul, cu preoti si arhierei, porneste in mare procesiune de la Pretoriu pana sus, la Biserica Sfantului Mormant. Deci se strabate din nou Drumul Crucii, dar cu mai multi pelerini ca in seara zilei de Joia Mare.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - III - Caderea sub povarea Crucii

 

In fruntea procesiunii merg arhiereii, in vesminte de doliu, ducand pe maini o cruce mare de lemn de 1,5 metri, in care se pastreaza o parte din lemnul original al Sfintei Cruci. Ceilalti clerici duc Sfanta Evanghelie, icoane si cadelnite. Iar credinciosii tin in maini lumanari aprinse. Din loc in loc fac popasuri unde, dupa traditie, a cazut Domnul sub Cruce. Poporul ingenuncheaza si arhiereii citesc Evangheliile Sfintelor Patimi. La urma se intra cu procesiunea in Biserica Sfantului Mormant, iar clericii urca si infig Sfanta Cruce in stanca Golgotei, pe locul unde a fost rastignit Mantuitorul. Aici se citeste Evanghelia Rastignirii Domnului.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - III - Prima cadere a Mantuitorului, sub povara Crucii

Cativa episcopi si preoti stau de straja langa Sfanta Cruce, pana ce o saruta tot poporul. Procesiunea Rastignirii Mantuitorului ia sfarsit cu o miscatoare predica, rostita de un mitropolit. Este o slujba de mare emotie si traire duhovniceasca ce hraneste sufletele si izvoraste multe lacrimi. In aceasta procesiune traiesti o clipa din mantuitoarele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.”

 

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - IV - Intalnirea Domnului cu Maica Sa          Drumul Crucii - Via Dolorosa - IV - Intalnirea Domnului cu Maica Sa

 

Drumul Crucii – cele 14 opriri

 

Gradina Ghetsimani, locul unde Hristos a petrecut Joia Mare, adica ultima sa noapte in libertate, este dominata de opt maslini, uitati parca de vreme, despre care se spune ca sunt martori ai rugaciunii Mantuitorului. Biserica Agoniei – Biserica Tuturor Natiunilor, unde Mantuitorul este infatisat sfasiat de durere, este ridicata chiar in Gradina Ghetsimani. De aici se vede Poarta Sfantului Stefan, prin care Hristos a intrat in Ierusalim, spre Golgota.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - IV - Intalnirea Domnului cu Maica Sa

 

Drumul Crucii – Via Dolorosa – porneste de la ruinele fostei cetati romane Antonia si continua, intr-un urcus domol de aproape un kilometru, pana pe Golgota, unde se afla Biserica Sfantului Mormant. Acesta este drumul pe care l-a stabatut Iisus Hristos, cu Sfanta Cruce in spate, pentru a ne deschide noua tuturor calea spre mantuire.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Simon din Cirene ridica Sfanta Cruce          Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Simon din Cirene ridica Sfanta Cruce

Dupa traditia Bisericii din Ierusalim, Drumul Crucii este impartit in 14 popasuri; fiecare dintre ele marcheaza un eveniment deosebit. Primele 9 opriri au loc in diferite puncte ale orasului, pe cand ultimele 5 opriri au loc in interiorul Bisericii Sfantului Mormant. Fiecare dintre cele 14 opriri este insemnata cu o placuta cu numarul ei, nu intotdeauna usor de observat.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Simon din Cirene ridica Sfanta Cruce

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Simon din Cirene ridica Sfanta Cruce

Drumul Crucii incepe din fata Portii Leilor – Poarta Sfantului Arhidiacon Stefan, din cartierul musulman, si se termina in Biserica Sfantului Mormant – Holy Sepulchre. Din loc in loc apare cate o placuta cu indicatorul drumului, scris in trei limbi: in engleza, in ebraica si in araba.

1. Curtea casei lui Pilat din Pont – Judecata lui Hristos si condamnarea la moarte

Pe ruinele cetatii Antonia, acolo unde a fost judecat si biciuit Mantuitorul s-a inaltat o biserica catolica numita “Capela Flagelarii”. Alaturi de ea se afla o cladire mare, cu sali de meditatie si o capela de rugaciune. Aici, in locul numit pe vremuri Gavata – “pardosit cu pietre”, statea Pilat sa asculte si sa judece pricinile poporului. Acest loc se afla la o distanta de aproximativ 300 de metri vest de Poarta Leilor.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Locul unde Hristos s-a sprijinit de piatra zidului

Biserica Surorilor Sionului pastreaza o serie de pietre originale din Curtea de Judecata – Lithostratos. Aceste placi de piatra au pe ele striatii adancite, facute fie pentru scurgerea apei, fie pentru a nu aluneca potcoavele cailor soldatilor care intrau aici calare. Ceea ce este sigur este faptul ca “patratele si triunghiurile” de pe ele au fost facute de soldatii romani. Podeaua dateaza din vremea imparatului (117-138) si aduce la viata Evanghelia, care aminteste despre soldatii care aruncau sortii pentru hainele lui Hristos.

2. Pretoriul – Punerea Crucii pe umerii Domnului si pornirea spre Golgota

In pretoriu iudeii l-au condamnat pe Fiul lui Dumnezeu strigand “Rastigneste-L! Rastigneste-L!”. Clipa de clipa, Hristos mai mult se smerea si mai mult isi intarea, prin fapte, dragostea fata de om. La mica distanta de acest loc se afla si Biserica catolica “Ecce Homo!” – “Iata Omul!”, care aduce aminte de cuvintele cu care Pilat L-a prezentat pe Iisus multimii.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - V - Simon din Cirene ridica Sfanta Cruce

Pretoriul, locul unde a fost judecat Mantuitorul judecat si condamnat la moarte de Pilat, este si un loc al ortodocsilor. Intr-o cladire ridicata deasupra pesterii de piatra in care a fost inchis Mantuitorul, cu picioarele si mainile legate, se afla o mica biserica ortodoxa. Pestera si biserica se numesc “Pretorion”.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VI - Intalnirea Domnului cu Veronica

De la Pretoriu, Drumul Crucii coboara spre Valea Tyropeon, care trece prin mijlocul vechiului Ierusalim. Arcul de piatra, numit si el “Eecce homo!”, aminteste de locul unde Mantuitorului i s-a pus pe cap o coroana de spini si a fost impins pe Drumul Crucii. Arcul de piatra face parte dintr-o poarta de pe vremea imparatului Hadrian, numele actual fiindu-i dat in secolul al XVI-lea.

3. Prima cadere a Mantuitorului sub povara Crucii

Al treilea popas de pe Drumul Crucii se afla la intretaierea a doua strazi care vin de la Poarta Leilor si de la Poarta Damascului. In acest loc, traditia consemneaza ca Hristos a cazut sub povara Crucii, pentru prima oara. Aici s-a ridicat o capela poloneza, un basorelief marcand acest moment dureros. De aici se porneste spre stanga, pe strada Damascului ajungandu-se in mijlocul Cetatii Sfinte, acolo unde Hristos a intalnit pe Maica Sa.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VI - Intalnirea Domnului cu Veronica             Drumul Crucii - Via Dolorosa - VI - Intalnirea Domnului cu Veronica

 

4. Intalnirea Domnului cu Maica Sa Indurerata

 

Traditia crestina spune ca aici, Maica Domnului si-a intalnit Fiul, ingenunchiat sub povara Crucii. In acest loc sfant se inalta o micuta capela armeneasca. Basorelieful care-L infatiseaza pe Mantuitorul Hristos si pe Maica Sa Indurerata, este o lucrare a maestrului polonez Zieliensky.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VI - Intalnirea Domnului cu Veronica

Capela acestui moment dureros omagiaza durerea tuturor mamelor care si-au pierdut copiii. In interiorul acestei biserici inca se mai pastreaza podeaua originala cu mozaic din secolul al V-lea. Pe podea, intr-un loc ferit, se afla doua urme de sandale, unii crezand ca ele amintesc de urmele pasilor Maicii Domnului.

5. Simon Cirineanul ridica Crucea Domnului, spre a-L ajuta

 

A cincea stationare este insemnata cu un paraclis franciscan, acesta fiind locul in care Simon din Cirene a fost silit sa-L ajute pe Hristos sa-si duca Sfanta Cruce. Drumul Crucii coteste apoi la dreapta, spre locul in care mahrama Veronicai aminteste de prima icoana a Mantuitorului.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VII - A doua cadere a Mantuitorului la pamant

 

6. Intalnirea Domnului cu Veronica – Hristos isi sterge chipul cu mahrama

 

De la paraclisul franciscan se urca pe o straduta ingusta, pavata cu mari lespezi de piatra, parca uitate de vreme, si se ajunge la Biserica Sfintei Veronica. Aceasta biserica pastreaza multe dintre ramasitele unei manastiri cruciate – Manastirea Sfantul Cosmos. Restaurata de catre Barluzzi, in anul 1953, biserica pastreaza o serie de arce cruciate. Sub aceasta biserica se afla o cripta inchinata Sfantului Chip al lui Hristos.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VII - A doua cadere a Mantuitorului la pamant

Manastirea micilor surori ale lui Iisus (rit grecesc) se inalta astazi pe acest loc, unde Veronica a sters sudoarea de pe fata Mantuitorului. Chipul Domnului Iisus, de pe mahrama Sfintei Veronica, este socotit a fi cea dintai icoana, nefacuta de mana omeneasca, ci de dragostea unei tinere Fecioare.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VIII - Intalnirea Domnului cu femeile ce-L plangeau

 

Numele Veronicai se crede ca poate veni de la cuvintele latine “vera icon”, care se traduc prin “icoana adevarata”. De la aceasta biserica drumul se continua pe niste trepte care duc in strada Bazarului, unde, la o mica distanta intre ele, se regasesc marcate al saptela, la optulea si al noualea popas.

7. A doua cadere a Mantuitorului la pamant

La al saptelea popas al durerii cade Domnul pentru a doua oara, slabit de greutatea lemnului, suferind ca un om pentru cei care nu-I intelegeau dragostea de neegalat. Capela franciscana, care gazduieste o coloana romana, reaminteste de a doua cadere a Mantuitorului, aproape de iesirea din oras (in vremea lui Hristos, cam pe aici se termina orasul Ierusalim).

Drumul Crucii - Via Dolorosa - VIII - Intalnirea Domnului cu femeile ce-L plangeau          Drumul Crucii - Via Dolorosa - IX - A treia cadere la pamant a Mantuitorului

 

8. Intalnirea Domnului cu femeile ce se tanguiau pentru El

 

La al optulea popas Golgota aparea deja inaintea Mantuitorului si a celor ce-L insoteau. In acest loc, pe zidul de piatra al Manastirii greco-ortodoxe Sfantul Charalambos (Haralambie?), se afla o inscriptie in greaca: NIKA. Acesta este locul unde Hristos a mangaiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosite si pe toate femeile credincioase care plangeau pentru El.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - IX - A treia cadere la pamant a Mantuitorului

Intarindu-le sufleteste pe femei, El le spune sa nu mai planga pentru El, ci mai ales pentru ele si pentru copiii lor, adica pentru pacatele intregii lumi: “Nu ma plangeti pe mine, ci plangeti-va pe voi insiva si pe copiii vostri.” O cruce latina, asezata pe zidul manastirii grecesti, aminteste de acest popas.

9. A treia cadere a Mantuitorului la pamant

 

La mica distanta de al optulea popas se afla si cel de-al noualea, unde se aminteste de a treia cadere a Mantuitorului sub povara Crucii. In arhivele Bisericii Ortodoxe Grecesti, sta scris ca cele trei caderi ale Domnului Iisus inseamna cele trei zile cat a stat in mormant.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - IX - A treia cadere la pamant a Mantuitorului (se vede Biserica Sfantului Mormant)

 

Cea de-a treia cadere a lui Hristos este amintita de o veche colana romana. La acest popas se afla si Patriarhatul Copt din Ierusalim, care pastreaza o micuta capela, deschisa pelerinilor, si o cisterna pentru acumularea apei, extrem de veche. Urmatoarele popasuri au loc in Biserica Sfantului Mormant, din curte si pana in Mormant.

10. Golgota – dezbracarea Domnului de hainele Sale

Ajungerea pe Golgota, aflata, la acea vreme, in afara cetatii, insa astazi in chiar centrul Ierusalimului, aduce in inimile pelerinilor trairi din ce in ce mai frumoase si mai profunde. Stanca uriasa, de gresie alba, pe varful careia a fost infipta crucea pe care era rastignit Hristos, se afla acum in Biserica Sfantului Mormant. Pasirea pe Golgota incepe cu intrarea in curtea Bisericii Sfantului Mormant, in locul unde Mantuitorul a fost dezbracat si pironit pe Cruce.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - X - Curtea Bisericii Sfantului Mormant

 

Pelerinii se afla acum in fata Bisericii Sfantului Mormant, in fata usii imense de piatra sculptata. Curtea bisericii este incapatoare. Multe lacrimi se varse privind timid spre usa ce ascunde cel mai sfant loc de pe Pamant, locul unde s-a pus inceput mantuirii lumii, locul unde moartea a fost omorata, locul unde dragostea a biruit toate.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - XI - Baterea in cuie a Mantuitorului

 

11. Baterea in cuie a Mantuitorului pe Cruce

 

Pasim in Biserica Sfantului Mormant. Totul este impresionant, pietrele lustruite de lacrimi si rugaciuni, mozaicurile de o frumusete rara, multimea candelelor, putinatatea luminii. In fata ne apare Piatra Ungerii, insa mai intai urcam sa ne inchinam la locul unde Mantuitorul a fost tintuit in cuie, pe Sfanta Cruce. De cum intram, o scara abrupta urca cele cateva trepte, pana la etajul superior. Aici se afla locul Principalul sanctuar latin a fost construit pe locul unde Mantuitorul a fost batut in cuie, pe cruce, sub ochii mamei sale. Un imens mozaic infatiseaza aceasta dureroasa scena, a Iubirii rastignite.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - XII - Rastignirea si Moartea pe Cruce

 

12. Rastignirea – Moartea Domnului pe Cruce

 

Imediat langa locul punerii pe Cruce a trupului istovit de suferinte se afla piatra muntelui Golgota, unde Sfanta Cruce a fost infipta, iar Hristos ridicat in aer, spre vederea tuturor. Altarul ortodox grecesc se afla deasupra Rocii Calvarului – Golgota, unde au fost ridicate cele trei cruci, a lui Iisus si ale celor doi talhari. Fiecare credincios poate atinge, cu mana, piatra muntelui si locul in care a fost infipta Crucea.

 

Drumul Crucii - Via Dolorosa - XIII - Piatra Ungerii

 

13. Coborarea Domnului de pe Cruce – Piatra Ungerii

 

Dupa moartea Sa, si zdrobirea fluierelor picioarelor celor doi talhari, cele trei trupuri au fost date jos de pe Cruce. Trupul lui Hristos a fost asezat pe Piatra Durerii sau Piatra Ungerii, unde acesta a fost uns in graba si infasurat in giulgiu, mai inainte de a fi pus in mormant. Piatra dreptunghiulara, lustruita de nenumaratele rugaciuni si lacrimi varsate asupra ei miroase mereu a mir, iar sirul de candele ce atarna deasupra ei amintesc de candele inimilor noastre, pe care trebuie sa le pastram mereu aprinse, avand untdelemn, in asteptarea Mirelui.

Drumul Crucii - Via Dolorosa - XIV - interiorul Sfantului Mormant

 

14. Punerea Domnului in Mormant si Invierea

 

Dupa inchinarea si sarutarea Pietrei Ungerii, pelerinii pasesc in Biserica Sfantului Mormant, acolo unde o micuta biserica in miniatura adaposteste exact lespedea pe care a fost asezat trupul Mantuitorului. Acesta este locul cel mai sfant al crestinatatii, el adapostind atat Mormantul cat si minunea Invierii Mantuitorului. Sfantul Mormant este structurat in doua incaperi: camara ingerului si camara lespezii de mormant. Prima aminteste de locul si de piatra (pastrata in centrul ei) pe care a stat Ingerul cel ce a vestit femeilor Invierea. A doua camara pastreaza lespedea lustruita de lacrimi si rugaciuni care a purtat trupul cel de viata datator al Mantuitorului.


Drumul Crucii - Via Dolorosa - XIV - Sfantul Mormant - Invierea Domnului

 

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

 

12 Apr
2012

Cina cea de Taină

 

Dupa descrierea ospatului din Betania si a complotului urzit de sinedriu cu complicitatea lui Iuda, Sf. Matei la fel cu Sf. Marcu si cu Sf. Luca, istoriseste pregatirile in vederea pastilor, astfel: “Iar In ziua cea dintai a Azimilor, au venit Ucenicii la Iisus, intrebandu-L: Unde voiesti sa-Ti gatim sa mananci Pastile? Iar EI a zis: Mergeti in cetate la cutare si-I spuneti: Invatatorul zice: Vremea Mea s-a apropiat; la tine vreau sa fac Pastile cu Ucenicii Mei. Si au facut Ucenicii precum le-a poruncit lor Iisus si au pregatit Pastile” (Matei XXVI, 17-19).

Discutia cu privire la pregatirile de Pasti se petrece in Betania. Ea este provocata de Ucenici, care se mira oarecum de neglijarea pregatirilor gospodaresti in vederea Praznicului celui mare.El alege doi dintre dansii – pe Ioan si pe Petru (Luca XXII, 8)  –  şi-i trimite în Ierusalim, spunandule ca vor fi asteptati de un tanar purtand un urcior cu apa (Marcu XIV, 13), care-i va conduce intr-un foisor gata pregatit pentru festivitate (Marcu XIV, 15; Luca XXII, 12). Acolo, cei doi Ucenici vor face ultimele pregatiri in vederea mesei, conformandu-se intru totul instructiunilor primite de la Domnul si pastrand cu strictete secretul acelui loc, ca sa asigure linistea Cinei si sa preintampine intreruperea ei de catre cei ce voiau sa-L prinda.Casa apartinea, dupa o veche traditie, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tanarul cu urciorul, care astepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Rasarit a Ierusalimului, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (F.A. XII, 12; XV, 37). Era o casa instarita si incapatoare, putand adaposti un numar mai insemnat de persoane. Avand deasupra, la etaj, un salon sau un foisor special, destinat anumitor reuniuni solemne. In mod obisnuit, grijile economice si cumparaturile se incredintau lui Iuda – acum el nu trebuia sa cunoasca din vreme locul Cinei, ca sa nu provoace arestarea prematura a Mantuitorului.

Dar in ce zi s-au petrecut acestea? Dupa Evangheliile sinoptice (Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12; Luca XXII, 7), pregatirile pentru Cina cea de Taina si Cina Insasi s-au petrecut in “prima zi a Azimelor”. Bazndu-se pe aceste cuvinte, comentatorii romano-catolici pretind ca Mantuitorul a serbat cu Ucenicii, un adevarat Paste iudaic, asa cum cereau prescriptiunile Legii mozaice si ca, din aceasta cauza, Sf. Euharistie s-a instituit nu cu paine dospita, cum sustine din vechime Biserica Ortooxa, ci cu azima.

Adevarul nu este insa asa cum il prezinta catolicii, caci Cina cea de Taina nu s-a praznuit odata cu Pastile iudiaice ci cu 24 de ore mai inainte, adica in seara zilei de Joi, 13 Nisan, cum precizeaza Evanghelia a patra (Ioan XIII, 1). Sfanta Euharistie nu s-a instituit cu azima, ci cu paine dospita (artos) cum arata Evanghelistii sinoptici (Matei XXVI, 26; Marcu XVI, 22 si Luca XXII, 19). Cina cea de Taina nu a fost un paste iudaic, ci un Paste cu totul nou si deosebit, care desfiinteaza pe cel iudaic si-l inlocuieste cu Sfanta Euharistie, jertfa si taina in acelasi timp.

Intr-adevar, toti Evangheiistii sunt de acord in a ne informa ca Rastignirea Mantuitorului s-a facut vineri dupa amiaza si mai inainte de sosirea pastilor iudaice, care aveau sa inceapa numai dupa apusul soarelui. Ei arata ca Domnul n-a fost rastignit chiar in ziua de Pasti, caci Simon Cirineanul este descris ca venind de la camp, cu o povara in spate, soldatii sunt aratati purtand arme, iar magazinele sunt deschise, putandu-se face in graba cumpararea giulgiului si aromatelor necesare inmormantarii Domnului.

Ei ne spun de asemenea ca iudeii n-au vrut sa intre in pretoriu, unde Pontiu Pilat judeca pe Mantuitorul, ca sa nu se spurce si sa poata manca dupa randuiala Pastile, si ne informeaza limpede ca Cina cea de Taina s-a petrecut cu o seara inainte de Rastignire, adica Joi, 13 Nisan. Dupa legea mozaica, nici ziua de 13 Nisan, nici ziua de 14 Nisan nu erau zile de azime. Zilele de azime se incepeau abia dupa apusul soarelui sau dupa trecerea zilei de 14 Nissan, cand calendarul iudaic insemna inceputul zilei de 15 Nissan si cand se injunghia cu solemnitate deosebita, la Templul cel mare din Ierusalim, mielul pascal destinat preotilor si arhiereilor.

Se introdusese insa obiceiul ca orice aluat si orice paine dospita sa fie distruse si indepartate din case inca din primele ore ale diminetii de 14 Nisan si ca injunghierea mieilor, adusi in mare numar da capii de familie pentru cina pascala, sa se inceapa la templu inca din zorii aceleiasi zile de ajun.

Din aceasta cauza, 14 Nisan – ajunul Pastilor – a devenit, in vocabularul curent al iudeilor “prima zi a Azimelor” si “ziua cand trebuiau sa injunghie mielul de Paste”. Ori, aceasta zi se incepuse, in anul Rastignirii Domnului, inca din seara zilei de Joi, 13 Nisan si la aceasta din urma se refera Evanghelistii sinoptici, cand ne vorbesc despre data pregatirilor pentru Cina cea de Taina si despre data Cinei insasi. Intre Evanghelisti, nu exista asadar nici o nepotrivire reala cu privire la data Rastignirii si la data instituirii Sfintei Euharistii. De aceea adevarul este de partea Bisericii Ortodoxe, care a pastrat cu sfintenie traditia savarsirii tainei Sf. Euharistii cu paine dospita.

Instituirea Sfintei Euharistii

Ea este istorisita si de Evanghelistii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 si Luca XXII, 16-20), precum si de catre Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formand de la inceput centrul cultului crestin (Sf. Justin, Apoi. I, 66, 3). Relatarea ei lipseste in Evanghelia a patra, caci Sf. Ioan nu mai gaseste necesar sa repete, in scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar si de complet in sinoptici si ceea ce se practica in chip uniform si constant in toate adunarile de cult ale comunitatilor crestine de la cuvsfarsitul veacului apostolic.

De fapt, Ioan vorbise despre aceasta taina, cand reprodusese, indata dupa inmultirea painilor, cuvantarea Mantuitorului despre “painea vietii”, adica despre impartasirea credinciosilor cu insusi Trupul si Sangele Sau (Ioan VI, 48), asa incat si pentru acest motiv nu mai avea nevoie sa revina asupra unui subiect atat de cunoscut. In completarea Evanghelistilor sinoptici, el noteaza asa dar doar faptul ca Mantuitorul, ramas numai cu cei unsprezece Apostoli dupa plecarea tradatorului, respira usurat, ca dupa eliberarea de o povara apasatoare si zice: “Acum s-a proslavit Fiul Omului si Dumnezeu s-a proslavit in El. Daca s-a proslavit Dumnezeu in El, si Dumnezeu il va proslavi pe El in Sine si indata il va proslavi” (Ioan XIII, 31-32). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul face aluzie la moartea Sa pe Cruce, la inviere si la inaltare si incepe sa pregateasca pe ucenici pentru clipa despartirii.

Daca Sf. Ioan Evanghelistul ar fi voit sa istoriseasca instituirea Sf. Euharistii, de buna seama ca aici ar fi intercalat referatul sau.

Instituirea Sf. Euharistii este descrisa aproape cu aceleasi cuvinte si de catre Evanghelistii sinoptici si de catre Sf. Apostol Pavel: “Deci mancand ei, a luat Iisus painea si multumind, a frant si a dat Ucenicilor zicand: Luati, mancati, acesta este Trupei Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor” (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 23-25). Sf. Luca (XXII, 19) si Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informeaza ca Domnul, indata dupa cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, a adaugat: “Aceasta s-o faceti spre pomenirea Mea”.

Concordanta dintre Evanghelistul Matei, martor direct la Cina cea de Taina si Apostolul Pavel, care a primit dogma euharistica chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelatie directa si personala – de pe o parte – si dintre Evanghelistii Marcu si Luca, ucenici directi ai Apostolilor si martori ai traditiei si practicii Bisericii Primare – pe de alta parte – are o deosebita insemnatate, caci ne arata ca dogma euharistica n-a suferit niciun fel de evolutie in dezvoltarea vietii crestine si ca Biserica Ortodoxa a pastrat-o asa cum a primit-o dela insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuvintele biblice despre instituirea Sf. Euharistii constituesc prin urmare un document istoric original, inzestrat cu puterea unei marturii directe, obiective si sincere despre origina si intelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arata ca, la Cina cea de Taina, Domnul a prefacut cu adevarat painea dospita (artos) in insusi Trupul Sau, iar vinul in insusi Sangele Sau, rostind pentru fiecare o rugaciune speciala si impartasind apoi cu fiecare pe ucenici. In noaptea cand a fost prins – deci cu o zi inainte de Pastile iudaic – Domnul a instituit asa dar o adevarata sfanta si dumnezeiasca Taina, oferind credinciosilor un nou si supranatural mijloc de comuniune cu El.

Sf. Euharistie nu este deci numai o comemorare istorica, un simplu simbol sau un simplu rit, cum invata de obicei protestantii, ci constituie cu adevarat o jertfa si o Taina. Ea inlocuieste jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaica si tot cultul Legii Vechi si inaugureaza cultul cel desavarsit al religiei crestine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la inceput in jurul Sfintei Liturghii, in cadrul careia se savarseste jertfa si Taina euharistica.

In istorisirea instituirii Sfintei Euharistii, se disting doua momente diferite: momentul prefacerii si momentul impartasirii. Momentul prefacerii coincide cu rugaciunea speciala rostita de Domnul mai intai asupra painii si apoi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioara impartasirii. Ea necesita o rugaciune anumita, epiclesa, pe care Biserica Ortodoxa o cunoaste din cele mai vechi timpuri si pe care liturghisitorul o rosteste totdeauna asupra cinstitelor Daruri. Dupa savarsirea prefacerii, Domnul ofera ucenicilor Sai nu paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Sau.

Gresesc deci protestantii, care pun tot accentul numai pe momentul impartasirii si gresesc si romano-catolicii, care socotesc ca prefacerea elementelor euharistice nu s-a facut de Domnul in clipa binecuvantarii – care precede frangerea Trupului si distribuirea Sangelui Domnului – ci in momentul cand Mantuitorul invita pe ucenici sa se impartaseasca. Romano-catolicii gresesc de asemenea si cand impartasesc credinciosii lor laici numai cu Trupul Domnului, rezervand impartasirea cu ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericesti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate in sprijinul unor astfel de neintemeiate credinte si practici.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

12 Apr
2012

Joia din Săptămâna Patimilor

Primele trei zile din cadrul Saptamanii Sfintelor Patimi Biserica le numeste mari si sfinte, si au in interiorul derularii liturgice a Saptamanii sfinte, un scop bine definit. Ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului, ne reamintesc sensul eshatologic al Pastelui. In mod frecvent Saptamana sfanta este considerata ca o „frumoasa traditie”, o „datina”, o data importanta a calendarului. Este evenimentul anual asteptat si iubit, Sarbatoarea „respectata” inca din copilarie, in timpul careia incanta frumusetea slujbelor, fastul randuielilor si in care crestinul se agita pentru a pregati masa pascala, care nu este de mai mica importanta. Apoi, odata implinite toate acestea, ne reluam viata normala. Dar avem noi cunostinta ca „viata normala” nu mai este posibila de cand lumea a respins pe Mantuitorul sau, de cand „Iisus era trist si abatut…”, de cand sufletul Sau a fost „trist pana la moarte…” si fiindca El a murit pe Cruce ?

Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Rastigneste-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui si L-au tintuit pe Cruce. Daca ei L-au urat si omorat, este pentru ca El a venit sa ravaseasca si sa tulbure viata lor normala.

Era o lume perfect „normala” care prefera intunericul si moartea, luminii si vietii… Prin moartea lui Iisus, lumea „normala”, viata „normala”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele si-au descoperit natura lor adevarata si „anormala”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribila pe care raul o exercita asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Pastile lui Iisus inseamna sfarsitul Sau in „aceasta lume” si, de atunci, ea (lumea) este „la al sau sfarsit”. Acest sfarsit poate sa se intample peste sute de secole, insa aceasta nu strica cu nimic natura timpului in care noi traim, care este „cel din urma timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).

Pastile inseamna „trecere” pentru evrei; sarbatoarea Pastelui era comemorarea anuala a intregii lor istorii ca eliberare si a eliberarii ca trecere din robia egipteana in libertate, de la exil la pamantul fagaduit. Pastile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viata, din aceasta lume veche in lumea noua, in perioada noua a imparatiei lui Dumnezeu. El a facut posibila pentru noi aceasta trecere. Traind „in aceasta lume”, noi putem deja „sa nu fim ai acestei lumi”, asadar liberi de robia mortii si de pacat si partasi „lumii viitoare”. Insa ne trebuie pentru aceea sa realizam propria noastra trecere, sa condamnam pe vechiul Adam in noi insine, sa imbracam pe Hristos in moartea Botezului si sa avem propria noastra viata ascunsa in Dumnezeu cu Hristos, in „lumea viitoare…”

Pastile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasa si solemna, a unui eveniment trecut. Sarbatoarea este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor, si care anunta inceputul vietii noi. Rolul acestor prime trei zile ale saptamanii sfinte este, in mod sigur, acela de a ne pune in fata sensului ultim al Pastelui, de a ne pregati pentru a-l intelege in toata amplitudinea sa.

Aceasta orientare eshatologica, asadar ultima, decisiva si finala, este bine subliniata prin troparul comun a acestor trei zile:

„Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete  al  meu, cu somnul sa  nu te ingreunezi,ca sa nu te dai mortii si afara de imparatie sa te incui; ci te desteapta graind: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

Miezul noptii este momentul in care ziua „cea veche” se termina pentru a lasa loc la o noua zi. Aceasta ora este de asemenea, pentru crestin simbolul timpului in care el traieste. Pe de o parte Biserica este inca in aceasta lume, impartasind slabiciunile ei si tragediile ei. Pe de alta parte, adevarata sa fiinta nu este din aceasta lume, caci ea este Mireasa lui Hristos si misiunea sa este de a anunta si a descoperi venirea lui Dumnezeu si ziua cea noua (ziua invierii). Viata sa este o trezvie permanenta si o asteptare, o priveghere orientata catre zorii acestei zile noi… Dar noi cunoastem in ce masura atasamentul nostru fata de „vechea zi”, fata de lume cu pacatele sale si cu patimile sale, ramane inca foarte staruitor. Cunoastem cat de profund noi apartinem inca „acestei lumi”. Am vazut lumina, cunoastem pe Hristos, am convenit a vorbi despre pacea si bucuria vietii noi in El, si, cu toate acestea, lumea ne tine inca in robie. Aceasta slabiciune, aceasta constanta tradare a lui Hristos si aceasta incapacitate de a darui intreaga noastra dragoste Unicului obiect al dragostei sunt nemaipomenit exprimate in luminanda acestor trei zile:

„Camara Ta Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste”.

Aceeasi tema este mai mult dezvoltata in lecturile Evangheliei din aceste zile. In primul rand textul integral al celor patru Evanghelii(pana la Ioan 13, 31), apoi textele citite la Ceasuri (intai, al treilea, al saselea, al noualea), care arata Crucea ca apogeu al intregii vieti a lui Hristos si a slujirii Sale, cheia pentru a le intelege cu adevarat.

Totul in Evanghelie conduce la acest ultim „Ceas al lui Iisus” si totul poate fi vazut in lumina sa.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

12 Apr
2012

XXII. Întoarcerea la SAINT GERVAIS

        

                              Motto:

                           „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degajă o visare

                 care te îmbată şi care te face să mergi rătăcind mult timp…”Victor Hugo

 

 

Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la mulţi ani după plecarea din România. Peregrinări îndelungi, începând cu lagărele pentru, refugiaţi din Iugoslavia şi Italia, continuând cu aventura franceză, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lecţiile ei de viaţă şi mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reuşit vreodată să le şteargă. Pe toate ţi le împărtăşeşte cu mare drag dacă ai prilejul să stai de vorbă cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul să-l ascult, m-am simţit asemenei unui spectator fidel care vizionează un foileton inedit, foiletonul unei vieţi tumultuoase în care se îmbină armonios realitatea, aventura şi spiritul.
Şi nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru că tot ce urmează să dezvălui în continuare se datorează amintirii, o amintire fără egal rămasă în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o ţară care i-a fost o mare parte a vieţii de refugiat, a doua patrie – Franţa!
Vremurile bune din Franţa au fost invocate în permanenţă în discuţiile cu prietenii sau cunoştinţele sale. Şansa de a cunoaşte atâtea minţi luminate, de a se bucura  de prezenţa unor personalităţi culturale de marcă şi de a-şi lua tainul de hrană spirituală după bunul plac al sufletului nu surâde oricui, aşa că temerarul octogenar se consideră cu-adevărat norocos şi din acest punct de vedere.
Iată că ajunge în Statele Unite, este căsătorit cu o femeie deosebită de origine franceză, are o fată superbă născută la Montreal şi un băiat venit pe lume la Los Angeles, parcă anume pentru  pentru a-i întregi visul şi totuşi, adesea, în discuţiile cu amicii, care n-au fost niciodată puţini sau de calitate îndoielnică, Dumitru Sinu trăieşte cu nostalgie anii petrecuţi în Franţa, în special în Paris, oraşul  unic în lume din punctul lui de vedere şi al multor altora care au gustat din preaplinul dărniciei sale.
Gândul de a se reîntoarce în Franţa prindea contur încet, încet. Îşi dorea foarte mult ca ţara lui Voltaire să deschidă orizontul cunoaşterii pentru copiii săi şi aceştia să aibă posibilitatea să înveţe bine limba franceză şi să descopere cultura poporului francez acolo, la el acasă. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase şi fără a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latură mai puţin benefică a acestei noi aventuri, nea Mitică îşi ia într-o zi întreaga familie şi pleacă spre Paris.

„Mitică, tu nu ai venit în Franţa, tu ai plecat din America!”


Revenirea la Paris i-a dat ocazia să-şi revadă prieteni dragi şi să inspire în tihnă parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenţa, grija şi prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea acţiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marcă, scriitori şi filozofi ai diasporei, şi nu numai. Toate învăţămintele unui trecut de care-şi amintea cu plăcere, oricând, îi folosiseră mult în experienţa canadiano-americană de mai târziu, păstrându-le şi-acum ca pe nişte comori.

Întâlnirea cu Cornel Crişan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însă traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul său îl îndrumase şi unde va rămâne pentru următorii opt ani din viaţă, împreună cu soţia şi cei doi copii.
Când s-au revăzut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat să-l întrebe mirat: Păi, ce-ai făcut, Mitică? „Am venit în Franţa!” – a fost răspunsul lui nea Mitică. Mitică, tu n-ai venit în Franţa, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crişan pe un ton uşor ridicat, asemeni unui profesor care enunţă cu fermitate un mare adevăr, îndemnându-şi studentul la reflecţie.
„E mare lucru să pleci din America – îmi explica acum nea Mitică.  America este America! În orice ţară din lume te vei duce şi dacă-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea să locuiască, majoritatea îţi vor spune – în America!  Nu a fost uşor să renunţ la America.”  Cu toate acestea a renunţat, dar nu definitiv, şi-a realizat dorinţa de a-şi educa copiii în spiritul culturii franceze şi, totodată, de a revedea Franţa şi oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
Cornel Crişan absolvise facultatea în Franţa şi acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros că Mitică revenise şi i-a recomandat să se stabilească la Saint Gervais, un orăşel superb, aşezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde răzbat peste vreme, glasurile a trei civilizaţii învecinate: Franţa, Elveţia şi Italia. Nu după mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitică, şi se va muta la Saint Gervais  împreună cu soţia şi cei cinci băieţi ai lor.
Orăşel cochet, cu clădiri construite într-un stil arhitectural deosebit, aparţinând începutului de secol XX, cu străduţe pietruite şi curate şi cu un aer de burg elveţian, asezonat din plin cu fineţea şi lirismul parfumului franţuzesc şi vioiciunea specifică italienilor din vecinătate, orăşelul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu şi familia lui.
Încă de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitică: prima persoană cu care intră în contact este un cetăţean francez care se afla în faţa casei sale şi…cosea iarba. Mânat parcă de nostalgia verilor de-acasă, din Sebeşul de Sus, când mergea la coasă alături de ai săi, Nea Mitică s-a apropiat de francez, cerându-i voie să-i ascută coasa. Cu o precizie de invidiat şi o plăcere cum nu mai simţise demult, el unduie cutea pe tăişul ce va curma suspinul ierbii, continuând să să discute cu francezul rămas mut de uimire: nu mai văzuse pe cineva care să ascută coasa fără să arunce măcar o privire spre lama oţelită. Apoi i-a cerut voie să cosească şi mânuind-o cu îndemânare, a câştigat de îndată simpatia şi prietenia bătrânelului.
Mărturisindu-i că doreşte să se stabilească în Saint Gervais împreună cu soţia şi cei doi copii, nea Mitică primeşte pe loc invitaţia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinţa francezului şi a rămas acolo timp de 8 ani. „Plăteam doar 200 de dolari pe lună” -, îmi povesteşte nea Mitică. În tot acest timp s-a înţeles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gătea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodină desăvârşită.
Proprietarul era comunist convins şi mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunişti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fără să-l contrazică, nu ducea lipsă de diplomaţie, ba chiar după câţiva ani de când se cunoscuseră i-a făcut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamăgit: voise să vadă cum trăieşte muncitorimea sovietică şi parcă imaginea ce şi-o făurise asupra comunismului începea să îşi piardă din consistenţă. Îi povestise multe lui nea Mitică şi din fiecare relatare răzbatea câte-o umbră ce se-aşternea uşor, uşor, peste ceea ce până atunci, aproape că idealizase. Simpatic şi atent, francezul răsplăteşte darul lui nea Mitică – excursia în Rusia -, cu o atenţie inedită: un borcan cu caviar!

„Vreau ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire!”

Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialităţile locale. A mers la primarul oraşului pentru a solicita viza de şedere în Franţa. De ce vreţi  să locuiţi aici? – a venit întrebarea plină de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire. Noi vă facem un serviciu rămânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, şugubăţ în felul lui, nu a ezitat atunci să glumească: Noi avem aici pe unul care mătură… îl cheamă Voltaire! şi i l-a arătat lui nea Mitică pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie şi apoi, pe tot parcursul şederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fără a fi nevoie să mai meargă la Paris.
În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenoşi ca la Paris. Toţi se cunoaşteau între ei şi o dată câştigându-le simpatia, erai privit ca şi unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici deţineau proprietăţi atât la munte cât şi la şes şi le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu tăiatul lemnelor, munceau mult dar ştiau să se şi relaxeze atunci când era nevoie, şi, slavă Domnului, aveau la îndemână atâtea mijloace s-o facă!

Saint Gervais – o oază de linişte, prospeţime şi relaxare!


Orăşelul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o mulţime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte şi de posibilitatea de a practica nestingheriţi alpinismul sau alte sporturi extreme.

Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi şi din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea oraşului însuşi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor săi oportunităţi nelimitate de relaxare şi practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi şi patinoare. Lui nea Mitică mediul îi era oarecum familiar, pentru că se născuse la poalele munţior şi trăise prima parte a vieţii în satul natal, situat aproape la aceeaşi cotă ca şi orăşelul în care se instalase acum, la deplină maturitate.
Clădiri elegante din care răzbat şoaptele unei epoci pline de farmec şi romantism, străzi pe care găseşti zilnic la promenadă oameni cu feţe luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc şi peste toate, frumuseţile montane din împrejurimi, confereau orăşelului-staţiune o atractivitate deosebită. Paradis alb pe timp de iarnă şi adevărat puzzle de peisaje feerice, cu păduri seculare şi pajişti pline de flori în verile însorite, acest colţ de rai te izbăveşte de umbrele gândurilor şi te transpune într-o lume pură, liniştită, patriarhală, care parcă este făurită de mâna lui Dumnezeu anume ca să dăruiască curăţime pentru suflet şi minte.
Staţiunea de azi, recunoscută ca fiind ţinta celebrităţilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism şi modalităţi de relaxare multiple, întrunind toate calităţile pentru a fi ridicată la rang de perlă a Alpilor. Pistele de schi moderne şi patinoarele, instalaţiile de transport pe cablu care fac legătura cu celelalte staţiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turişti care, cu certitudine revin pe timpul verii să se bucure de frumuseţile locurilor şi posibilităţile de relaxare ce se deschid în faţa lor la orice pas. Piscinele cu apă termală valorificată în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane şi locurile neatinse de suflul civilizaţiei – în care uiţi că trăieşti în secolul vitezei, regăsindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de păsări ce vieţuiesc în păduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicării sporturilor extreme – toate fac parte din minunăţiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitică timp de opt ani… Orăşelul nu este unul izolat de restul civilizaţiei, dimpotrivă, este situat la o oră distanţă de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se află, întotdeauna el găseşte ceva care să rezonenze cu mediul în care trăieşte; aşa a făcut şi la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioară nostimă legată de pasiunea pentru sporturile de iarnă: „Ce bine-i pe patine / De-ai şti cât e de bine / Mereu aş patina, deloc n-aş învăţa / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicaţiile asupra studiului sau renunţării la studiu în favoarea distracţiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lângă tablă / Când ştii tot ce te-ntreabă / Îţi pune nota 8 şi-ţi spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lângă tablă! // Ce rău e lângă tablă/ Când nu ştii ce te-ntreabă / Îţi pune nota 3 şi palme câte vrei / Ce rău e lângă tablă!”. Asta şi în contextul în care copiii săi începuseră deja să studeieze în Franţa.
În Saint Gervais nu prea erau emigranţi. Nea Mitică îşi aminteşte doar de un australian şi un englez care locuiau acolo. Se cunoaşteau aproape toţi între ei, era o comunitate mică, paşnică, armonioasă şi nu se putea ca o persoană care ajunge la Saint Gervais să treacă neobservată.

O mână de români valoroşi la poalele Alpilor


Saint Gervais era oraşul de adopţie şi pentru alte câteva familii de români. După venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase şi Cornel Crişan, cel care-l îndrumase spre acest loc.

Soţia lui Cornel era franţuzoaică, născută la Paris; îi dăruise cinci băieţi frumoşi, aveau o căsnicie fericită dar uneori, când auzea cât de fluent şi de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba română, îşi dojenea consoarta, arătând spre soţia lui Mitică: Dar asta cum a învăţat româneşte?, pentru că franţuzoiaca lui nu ştia decât câteva cuvinte în limba română. Din păcate, doamna Crişan a murit destul de tânără…
Cornel Crişan era un inginer chimist strălucit. Graţie brevetelor sale de invenţie a devenit un nume în stiinţă prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitică îşi aminteşte că se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viaţă de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitică…
Nu i-a putut uita vreodată pe aceşti oameni, pentru că toţi cei cu care s-a înfrăţit erau de o calitate ireproşabilă, el i-a iubit şi i-a stimat tot timpul.
Cum să poţi uita un om ca Vasile Ţâra, bistriţeanul îndrăgostit de carte, după cum bine am arătat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasă, licenţiat la Sorbona şi profesând în învăţământ, la catedră se bucura de o recunoaştere deosebită din partea societăţii culturale franceze. Avea alături o soţie asiatică, prin venele căreia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepărtata Indochină. El a menţinut tot timpul legătura cu nea Mitică. Să nu uităm faptul că Vasile îi trimisese schiţa de trecere a fontierei franceze, pe când se afla încă în Italia. Şi iată că după mulţi ani, acum destinul le făcea posibilă reîntâlnirea la Saint Gervais.
Un alt prieten drag de care îşi aminteşte cu plăcere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tătărăscu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitică s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic şi niciodată nu uita să-i spună:  Nea Mitică, aşa-s de bucuros că ai venit aici, că nu mai vorbeam româneşte cu nimeni!
Un bărbat frumos, înalt, bine făcut şi foarte inteligent, Elian era căsătorit şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Nici soţia acestuia nu era româncă. Nea Mitică nu-şi mai aminteşte ţara ei de origine, Estonia sau o altă ţară mică de pe continent, dar ştie că făcuse facultatea de medicină în România şi la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre veşnicie şi dânsa, destul de tânără, la fel ca şi soţia lui Cornel Crişan. Cunoscutul arhitect trăieşte şi azi şi Sandra, fiica lui nea Mitică îl vizitează destul de des, reuşind astfel să continue ce-a început tatăl ei cu mult timp în urmă, conversând cu Elian în dulcea limbă a lui Eminescu.

La masă cu „neamul Tătărăscu”

Nea Mitică se afla încă în orăşelul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizită la fiul său. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tătărăscu.
Liberalul Tătărăscu a deţinut funcţii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în funcţie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 şi 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 şi ministru al afacerilor externe, în funcţie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 şi 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
Gheorghe Tătărăscu se trăgea dintr-o familie de viţă boierească din ţinuturile Gorjului. El a studiat dreptul şi economia politică la Paris, a avut o prodigioasă activitate politică. Sunt multe lucruri care se pot spune despre această personalitate, despre care cu siguranţă mulţi dintre dumneavoastră aţi citit, iar numele său a rămas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste găzduiau nu mai puţin de 11 membri ai familiei Tătărăscu: Gheorghe Tătărăscu şi patru fraţi ai săi, Sanda – fiica demnitarului, trei veri şi două mătuşi ale politicianului român. Acestea din urmă nu au rezistat şi s-au sinucis în detenţie. La Paris, unde fratele Sandei Tătărăscu studia dreptul s-a întâmplat o altă nenorocire: când a auzit că tatăl său a fost arestat, băiatul lui Tătărăscu a făcut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Franţei…
Iată că nea Mitică avea acum ocazia să stea la masă cu sora unei ilustre personalităţi aparţinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitată la masa lui Elian şi petreceau împreună ore în şir. Distinsa doamnă Elian, rafinată, educată şi foarte prietenoasă era fascinată de peripeţiile din viaţa de refugiat a lui nea Mitică şi adeseori îi spunea: Aţi avut o viaţă atât de palpitantă, dar n-a scris nimeni despre asta?
Nea Mitică îi spusese adesea lui Vasile Ţâra – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ţi-am zis, măi cap luminat, să scrii ceva!”, dar răspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Măi Mitică,  şi eu ţi-am spus că mai multă lume scrie decât citeşte!
Să fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitică să îşi adune amintirile în notiţele sale? Poate că şi interesul manifestat de către distinsa doamnă faţă de cunoaşterea vieţii de refugiat i-a întărit convingerea că odată şi-odată, tot va reuşi să-şi adune într-o carte, amintirile.
Alteori, nea Mitică o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispoziţie şi-i vorbea la nesfârşit despre tainele, bucuriile şi capcanele exilului, despre oameni şi locuri, despre istorie şi cultură.  La rândul său era uluit de cultura vastă a doamnei Elian şi de uşurinţa cu care vorbea franceza şi germana. Nestăvilita-i curiozitate nu l-a lăsat în pace şi a întrebat-o într-o zi, cum a reuşit această performanţă. Ambiţia mea a fost să vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu şi clar, răspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a rămas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.

„Toată lumea se pupă cu toată lumea la Saint Gervais!”


În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru că se cunoşteau toţi între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia să aştept până le pupa pe toate, în Franţa toţi se pupă” – mă lămureşte râzând nea Mitică. Era o comunitate în care domnea armonia şi înţelegerea şi-n care valorile erau recunoscute.

Românii din Saint Gervais şi Mitică stăteau adesea la masă cu primarul, cu şeful poliţiei, cu medicii şi profesorii de-acolo. „Poliţiştii erau drăguţi, nu aveau probleme în sate”, susţine nea Mitică şi intelectualitatea era unită. Îşi făcuse şi prieteni francezi şi deşi adora să stea de vorbă cu oamenii inteligenţi, culţi, Dumitru Sinu nu făcea discriminare: dacă se întâmpla să fie la masă cu oameni politici, cu intelectuali de marcă sau personalităţi de orice fel şi apărea un cunoscut, om simplu, nu ezita să-l poftească la masa lor, tratându-l omeneşte şi făcându-l să se simtă la fel de important. Avea  însă trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist şi un profesor, cu care îi plăcea să iasă şi să stea ore în şir lângă o cafea, abordând teme ample şi variate despre viaţă, despre politică, cultură sau orice alt domeniu.
Când intra nea Mitică într-un local se ridicau toţi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstă – „Ca la noi la sate!” – precizează Mitică Sinu. Îşi aminteşte că odată l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitică acolo şi l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toţi ăştia? Simplu: a ştiu întotdeauna să se facă plăcut, să respecte şi de aceea a fost la rândul său respectat, a iubit cărţile şi oamenii care le-au scris şi a împărtăşit bucuria cunoaşterii cu cei din jurul său.
După cum am ajuns să-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru că acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil şi nu are cum să nu fie agreat de către oricine ajunge să îl descopere.
Sărbătorile tradiţionale franţuzeşti şi cele religioase constituiau un alt prilej, de şi mai mare apropiere dintre cetăţenii orăşelului Saint Gervais. Ştiau să se distreze într-un mod original, cântau cu toţii, dansau cu toţii, se pupau cu toţii ieşind pe străzi cu mic, cu mare.
Fiind în apropierea graniţei cu Elveţia, nea Mitică îşi ducea familia destul de des în ţara cantoanelor şi tare le mai plăceau copiilor hamburgerii elveţieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explică nea Mitică zâmbind.

„Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi şampanie!”


Nu întotdeauna viaţa familiei Sinu a fost rozie. Au existat şi perioade grele, în care a trebuit să se suţină unul pe celălalt, să aibă răbdare şi speranţă că vor veni şi vremuri mai bune. Nea Mitică îşi aminteşte că atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole că va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea şampanie. Se pare că la Saint Gervais avea să se întrupeze în realitate visul celor doi soţi care au trecut împreună prin perioade şi mai bune, şi mai rele.

Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit că soţul său îi aduce acasă 14 sticle de şampanie. Îşi ţinuse promisiunea şi timp de şapte zile au băut şampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisă soţiei sale dragi şi se bucurau acum alături de copiii lor de o altfel de viaţă, mai sigură, mai liniştită şi mai bună. Dar cum şi de prea mult bine se satură omul, după primele şapte sticle de şampanie au considerat că restul trebuie puse la păstrare şi le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizită prieteni dragi. Erau fericiţi la Saint Gervais, chiar erau fericiţi!

„America e tot America!”

Legătura cu Statele Unite n-a fost întreruptă nicio clipă de către Dumitru Sinu, pe tot parcursul şederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-şi achita taxele faţă de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriată şi supravegheată şi mai ales trebuiau întocmite declaraţiile de impozit pe venit, la începutul fiecărui an, pentru anul precedent.
Cu toate că Saint Gervais a constituit pentru el şi familia lui o perioadă din viaţă minunată, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simţit în largul său, unde a avut un cerc de prieteni de elită care l-au apreciat şi l-au iubit, se pare că America, forţa care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economică, l-a determinat să revină în Lumea Nouă. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde şi-a văzut visul împlinit de cum a păşit pe pământul ei.
După opt ani petrecuţi la Saint Gervais, nea Mitică decide să se întoarcă în Statele Unite şi de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despărţirea de Saint Gervais nu a fost uşoară, mai ales că Sandra şi Nicolae, cei doi copii ai săi au rămas acolo pentru a-şi termina studiile, dar hotărârea era luată şi nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea şi nu putea să nu răspundă acelei chemări venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA după câţiva ani, după ce a terminat liceul, iar Sandra s-a căsătorit cu un francez şi a rămas acolo.

Copii realizaţi, părinţi mulţumiţi – familie fericită!


Sandra şi  Philippe, soţul ei, locuiesc şi astăzi la Saint Gervais. Au doi copii, un băiat şi o fată. Periodic îşi vizitează părinţii, dar mai ales nepoţii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitică e mândru de ei, se simte un om împlinit şi din acest punct de vedere, mai ales când vede că sunt realizaţi şi nu uită nicio clipă de rădăcinile lor româneşti.

Philippe deţine o  companie de prelucrări metalice unde confecţionează la marea artă articole de tâmplărie, obiecte de interior, garduri, balustrade şi accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o manieră deosebită, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais şi în împrejurimi. Îmi povesteşte nea Mitică despre utilajele performante pe care le-a achiziţionat ginerele său şi despre standardul ridicat la care lucrează. E mulţumit şi mândru în acelaşi timp pentru că-şi ştie fata în siguranţă şi fericită alături de un bărbat care o iubeşte, care este foarte harnic şi priceput.
Şi ca mulţumirea şi bucuria lui Dumitru Sinu să fie şi mai mare, Sandra şi Philippe au răscumpărat în Sebeşul copilăriei sale casa lui părintească. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodărie ca să fie confortabilă, să se simtă bine în ea şi merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adoră traseele montane din împrejurimile Sebeşului de Sus, reuşind să parcurgă de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru şi Negoiu, dar au vizitat şi mare parte din restul Munţilor Făgăraşului.
Nepoţii francezi, născuţi şi crescuţi în Saint Gervais dar şi cu părticica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebeşul lui nea Mitică, nu o dată sunt opriţi pe uliţele satului de câte-o femeie neaoşă sau de către vreun nene care le spune: Păi eu ştiu cine sunteţi voi! Voi sunteţi ai lui nenea Niculiţă! (bunicul lui nea Mitică).
Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba română dar legăturile lor cu Sebeşul de Sus sunt puternice; aici s-a născut bunicul lor şi prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni şi de locuri inima lui nea Mitică va fi mereu acasă şi va continua să bată româneşte.
„Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitică, făcând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuţi în acest orăşel au avut farmecul lor, copiii au urmat şcoli franţuzeşti, aşa cum îşi dorise, avusese parte de fericire, de linişte şi de prieteni, dar parcă începuse să se sature de toate şi-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viaţa familiei Sinu trebuia să-şi urmeze noua traiectorie…
Plin de viaţă ca de obicei, nea Mitică îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poţi să le ai, că n-ai unde le pune!”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XXX. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

„Secundele trebuie înduplecate să revină…”

Doresc sa semnalez aparitia volumului “Intre noi, soarele nordic”, apartinand scriitoarei Veronica Balaj, din Timisoara, in memoriam sotului, Doni, la “Editura Hestia” 2006.Veronica Balaj, poeta, prozatoare, traducatoare, ziarist de radiofuziune, face parte din categoria acelor femei puternice, o Victoria Lipan moderna, gandindu-ma la volumul lansat.O femeie care , folosind “puterea cuvantului” scris si vorbit, aduce vibratii, creeaza o lume misterioasa in jurul ei.O femeie frumoasa, o femeie fara varsta.O femeie puternica, o Veronica “noua”,ce inca mai urca ,avand naframa alba , Drumul Golgotei, urmandu-l pe Iisus.
Carti ca”Parisul fara mine” (Paris sans moi) 1992, “Sarbatori amanate“, 1993, “Ploua la Troia“1995 , “Vara himerelor“,1996, “Andrada si Printul Vis, 1996, “Cu ingerul la arat“1997, “Ritualuri de scrib” 1999, “Cafeneaua anticarului“1999, “Intre alb si noapte“, 2000, “Baltazara“2001, “Bautori de nepasari“,2002, “De sapte ori viata“2004, “Carnavalul damelor“2005, etc., unele dintre ele traduse in limba engleza, franceza si italiana, o recomanda pe Veonica Balaj ca pe una dintre cele mai prolifice condee ale momentului.Deasemenea este semnatara multor articole din revistele literare romanesti si straine.

“Intre noi, soarele Nordic, o drama, un zbucium, o suferinta, asa s-a nascut o carte.Asa cum ne marturiseste ca prefata, citandu-l pe Mircea Eliade, pierderea omului drag, “ii aduce aminte de atatea lucruri”, incat se rataceste intre paginile mangaiate de dor si deznadejde. “O deznadejde marturisita poarta inca izvorul nadejdii: o agonie de care iti dai seama si impotriva careia lupti justifica inca o data victoria vietii”. (Mircea Eliade, Oceanografie).

Pentru Veronica Balaj, „secundele trebuie induplecate să revina”. Dumnezeu trebuie induplecat de inimile noastre care bat într-o disperare sufocanta.”Se simte neputincioasa, de la momentul cand semnele vremii si-au aratat aripile si pana in momentul in care realizeza ca totul este o scena dramatica in care are un rol real.
“Eu sunt vie, violentă, neputincioasă, nepotolita pamantească, slabă” striga in neant autoarea.Un razboi cu acea “hoasca urata” ce-i fura nemiloasa iubitul.
“Clipa izbavitoare” o promite “cerului”.Ar fi dat orice pentru un miracol.
“Fulgeratoare, speranta ca sunt intr-un spectacol greu. Trist pană la necuprinderea lui in mine. Am o fractiune de secundă, atat am dreptul sa mi se para ca rolul meu si spectacolul in sine, se va sfarsi.”

Veronica Balaj, asteapta “pe malul departarii” o minune.A vrut să unesca secundele sale cu ale sotului.”Lupta cu fiecare clipă aflata la limita infricoşatoare” n-a castigat-o. “timpul terestru continuă sa mearga. Secundele sunt un fel de opoziţie, de contestare a inerţiei”DA, INTRE EI, SOARELE NORDIC!

“Nu mai e cale de. Nevazuta, solemna, de nepatruns lumea”unde-a plecat e mereu ferecata in mintea sa. “Mi se spune, acolo, într-o altă dimensiune.Tu, pare sa fii o lumină plutitoare. Caut să te identific, sfinte Doamne, daca-mi dai ingaduinta, lasa picurand, o dară din lumina care s-ar parea ca-i Doni, sa prinda grai!”

O promisiune, doar o promisiune, incaruntita de albeata frunzelor de mai, lacrimata de dor.”Iti voi sadi la capatai un copac.

Nu stiu incă dacă va fi un nuc precum sunt imprejurul tau. Ochii mei cand plang, au culoarea nucilor crude. Ar fi ca si cand te-as privi din fiecare frunză. Dar frunzele de nuc au gust amar. Un salcam? Ar inflori in fiecare primavara pamanteasca.”A inceput sa vada alttfel “adancimea inutilitaţii”.Intrebari fara raspuns.Ca Victoria doreste un ADEVAR.

” Liberul arbitru? Chiar exista? Dacă, de fapt, e o secreta, misterioasa conjunctura in fiece moment iar noi, suntem dirijati ca niste papusi trase in stanga, dreapta, sus, jos, mai jos, de sfori nevazute? Intr-un spectacol numit viata.”
Volumul Veronicai Balaj ” Intre noi,soarele nordic”,il recomand cu multa caldura.Este strigatul femeii insingurate inainte de vreme.Este strigatul psalmic ca o rugaminte catre cer.Este strigatul Veronicai catre eternitate.

MARIANA GURZA

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii