12 Apr
2012

XXI. Dilema: Un român pisălog sau un inginer norocos?!

Despre prietenii şi cunoscuţii lui nea Mitică Sinu se poate vorbi, fără doar şi poate, ore întregi fără să te plictiseşti, iar de scris, poţi scrie atât cât te ţine condeiul, pentru că ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuţi în exil, încât dacă ai răbdare să le analizezi în amănunţime, este puţin probabil să nu descoperi în fiecare măcar un grăunte de învăţătură sau o picătură de cunoaştere.
460 de persoane conţine lista de cunoştinţe a octogenarului încă plin de vigoare, dornic de a-mi destăinui o viaţă palpitantă, petrecută în cinci ţări, pe două continente! Cei care i-au fost apropiaţi, s-au bucurat şi se mai bucură încă de păstrarea amintirilor vii în memoria lui. Aşa este şi inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitică Sinu l-a cunoscut pe pământ american, în California, unde se derulează fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vieţii de emigrant.

Doi olteni, doi  fraţi, două profile!


Nicolae Stoicoiu venise împreună cu soţia sa Marioara să-şi viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Că intenţionase sau nu să rămână în afara graniţelor României, nu se ştie, dar ştim sigur de la Dumitru Sinu că el a făcut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.

Fraţii Stoicoiu erau olteni şi proveneau dintr-o familie onorabilă din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelică, simpatizează cu mişcarea legionară, dar nu fac parte niciodată din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt că au cochetat cu doctrina grupării legionare nu i-a absolvit de trecerea tăvălugului comunist peste vieţile şi profesiile lor, ceea ce le-a influenţat, fără îndoială, destinele.
Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu soţia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitică îl cunoaşte în lagărul din Iugoslavia şi cu care leagă o prietenie pe viaţă, şi cu Traian Niţescu, ilustrul director şi inventator român de la Petrofina, o prestigioasă companie din domeniul petrolier. Niţescu, minte luminată, spirit intreprinzător şi organizatoric de excepţie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea şi meritele sale. Iată că atât familia Bunescu cât şi Traian Niţescu, colegii şi prietenii lui erau demult plecaţi pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge  la nea Mitică, în Long Beach, California.
Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitică Sinu la Cluj, unde era şi asistent universitar.  Părăsise România cu mulţi ani în urmă. Trecuse graniţa ajutat de un fotbalist de origine maghiară din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise după ce o operase pe mătuşa acestuia…Traiectoria vieţii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franţa  şi în cele din urmă, Canada.
Cei doi, Traian şi Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitică îşi aminteşte că-l întâlnise la Paris, dar nu cunoştea detalii despre el, decât că, spre deosebire de ceilalţi doi, care erau nişte pragmatici înnăscuţi, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politică.
Doctorul Stoicoiu îşi aduce fratele şi cumnata, sosiţi de curând din România în vizită la nea Mitică, la Long Beach. Perfecţionist până în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoană foarte tipicară, nu chiar uşor de tolerat: “Până şi modul în care soţia felia pâinea trebuia să fie perfect!”- îmi relatează zâmbind nea Mitică. Traian, care era total diferit de fratele său şi totodată unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese că nu avea timp şi nervi să se ocupe îndeaproape de oaspeţii sosiţi din ţară, aşa că îi duce pe Nicolae şi Marioara la Long Beach şi îi lasă pe mâna prietenului său, spunându-i fără rezerve: Eu nu mă pot înţelege cu el, e un pisălog! Ţi-l las ţie!

“Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor!”


Cum prietenia dintre Dumitru Sinu şi Traian Stoicoiu era una de excepţie, fratele medicului este primit cum se cuvine şi tratat ca un oaspete ales de către nea Mitică. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de către Mitică la un doctor american de origine texană, cu care prietenul meu octogenar avea o relaţie foarte bună, în vederea efectuării unor investigaţii medicale.

Frenchy! – acesta era apelativul folosit de către medicul american atunci când era cu Mitică Sinu, la cafea. Pentru că aproape zilnic cei doi tăifăsuiau lângă o ceaşcă de cafea, la vreun local din oraş. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori că sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinţa-i snoabă de a fi auzit că vorbeşte franţuzeşte. Voia să arate celor care se aflau prin preajmă, că el, doctorul american, proprietar al unui spital, a şase clinici şi al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus şi această virtute de vorbitor de franceză. O reconfirmare a faptului că  snobismul nu şi-a ales niciodată adepţii pe criterii tabu, şi că nu ţine cont nici de poziţia socială, nici de condiţia materială.
“Ieşea cu mine să vorbească franţuzeşte – continuă istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, deşi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber şi la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi plăcea să impresioneze, rupând câteva cuvinte şi expresii într-o franceză stâlcită”.
Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supăra. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie şi un creion şi în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfectă, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând că este inginer şi, pe bună dreptate, uimit de acurateţea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afecţiunii, medicul exclamă impresionat: Ăsta nu-i inginer, Mike, ăsta e doctor! – şi i-a prescris apoi un tratament.

“Dă-i apartamentul trei luni pe gratis!”


Deţinător al unui spital, al mai multor clinici şi apartamente, a 30 de acri de pământ  pe care-i cumpărase împreună cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.

Bonusurile nu faceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoaştere a meritelor, în relaţia cu angajaţii. Nea Mitică, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia şi permiţându-şi o discuţie mai lejeră, îl întreabă într-o zi, foarte curios de răspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai şi dumneata un bonus simbolic, măcar de Crăciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, că nu am nevoie, dar la amărâţii ăştia cu care lucrez…” Ştii de ce nu le dau?- a venit răspicat răspunsul acestuia – pentru că te fură! Mirat, Mitică încearcă să se dumirească asupra suspiciunilor doctorului şi continuă: “Ce să fure, domnule? Hârtia de la toaletă? –«Vezi că  ştii?» – a răspuns zâmbind doctorul, şi într-adevăr am observat ulterior că fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaletă!”
Având în vedere dorinţa lui Nicolae Stoicoiu şi a soţiei sale de a rămâne în California, Dumitru Sinu a trebuit să se îngrijească apoi de găsirea unei locuinţe pentru cei doi soţi, care nu aveau copii. Îşi aminteşte că doctorul la care fuseseră avea un complex de apartamente şi întâmplarea făcea că Mitică o cunoştea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, şi care ocupa funcţia de manager al complexului.
Astfel, a doua zi după vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu şi pleacă împreună la această doamnă, rugând-o să-i recomande un apartament: “Aveţi un apartament pentru dânsul? E cam sărac – îi spune amicul meu – plătesc eu, dar dorim un apartament modest, curat şi cât mai ieftin!”
Din păcate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare şi cu toate dotările necesare unui trai decent, însă acela costa, nu glumă!
“Cam scump…” – spune Mitică, ştiind că inginerul Stoicoiu nu are posibilităţi materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut să-l ajute, nu-şi permitea să-i închirieze o locuinţă prea scumpă. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitică şi văzându-i bunele intenţii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui şi vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însă, că e cam scump…. Aflând că este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeşte pe toţi şi vine cu o soluţie nebănuită de nimeni: Dă-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului său de conversaţie în limba franceză, nea Mitică, bucuros că problema locuinţei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi mulţumeşte respectuos doamnei respective, spunându-şi însă în sinea lui: “Auzi măi, nu dă un bonus de 10 dolari la angajaţi şi acum îi dă la ăsta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”
Fireşte, se pot face tot felul de supoziţii în ceea ce priveşte atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Să fie acele fire invizibile care-i leagă uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemănatoare, în speţă – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – şi un pisălog perfecţionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însuşi fratele său? Sau zgârcenia doctorului să fi cedat în faţa inteligenţei pe care a admirat-o în atitudinea şi scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Rămâne la latitudinea fiecăruia să tragă concluziile, dar adevărul nu-l va şti niciodată nimeni, decât însuşi onor’ domnul doctor!

Copiii, punţi de suflet între prieteni …


Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani.  Primele 3 luni au stat pe gratis iar după aceea au plătit o sumă modică. Deşi nu se cunoscuseră cu Mitică Sinu, cei doi soţi s-au bucurat din plin de sprijinul lui, după ce au hotărât  să rămână în California. Nu era simplu să te descurci aşa uşor într-o ţară necunoscută, într-o lume diferită de cea în care ai trăit o parte considerabilă din viaţă şi mai ales, să te trezeşti dintr-o dată al nimănui: fără mamă, fără tată, fără prieteni – cum adesea se obişnuieşte să se spună în astfel de situaţii.

Cei doi soţi erau fericiţi că în familia Sinu găsiseră nu numai prietenia dezinteresată, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru că Sandra şi Nicolae erau pe-atunci doar nişte copilaşi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise să aibă  parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitică Sinu şi se întâlneau ori de câte ori le stătea în putinţă, în familie, pentru că doreau să vadă copiii, să se joace cu ei şi să fie cât mai mult în preajma lor…
După câtva timp, Marioara şi Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat să-şi telefoneze şi să se întâlnească atunci când era posibil. De cele mai multe ori însă, mergea familia Sinu la ei, cu copilaşi cu tot. Se înţelegeau tare bine cele două familii. Există momente în vieţile fiecăruia dintre noi, în care simţim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenţa, de apropierea şi sinceritatea unor prieteni adevăraţi.
De fiecare dată când ştia că familia Sinu urmează să-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumărate ori pe nea Mitică, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat încă? Dar nimeni nu se supăra pe el, ce dacă era pisălog?!
Aflu în final de la Dumitru Sinu că Nicolae şi Marioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârstă şi când veniseră în Long Beach, aşa că la revenirea în ţară aveau o vârstă destul de înaintată. În România le-au lasat nepoţilor moştenire toată agoniseala strânsă pe parcursul vieţii. Au părăsit această lume plecând spre cele veşnice de pe pământul românesc, fiind înmormântaţi amândoi, acasă…

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XXI. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

Poveste şi miracol

O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame.Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o caruţă.Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele.Privea sper cer, gândindu-se, că, mama, tata, îi intind o mână, o ridică în braţe si o aşează intr-un pat cald.Mama, murise cand începuse a gânguri, tatal fusese luat de ruşi, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit.

Începuse să plângă în hohote.Nu avea cine să o audă.Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor.Era primăvara anului 1944.Fuga fusese singura salvare.Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri.

Au mers ore în şir.Mătuşa sa, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald.De ce sa-i fie povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea? Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă.Se oprise în Craiova…

Trezită brusc, fetiţa începu din nou sa plângă…O voce rece a oprit-o din plans.Cu ochii închişi spunea “Îngeraşul”, şi aşa ascultând tropăitul cailor în noapte adormi.

S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o padure unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi de cei răi…Când pericolul trecuse, au pornit-o din nou la drum.

Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.

După câteva zile, căruţa cu refugiaţi, plecase mai departe.Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii.

Părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…

Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat.Soţie, mamă, a şiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.

Trecuseră 20 de ani.Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din Bănie.”Mătuşa” din Craiova revenise.Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia.Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie.Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat.O situaţie precară, un soţ dificil, fără copii.

Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp.Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timp.


Un telefon alarmant.Mătuşa, intrase într-un fel de comă.Dintre cele două fiice, doar una a reuşit să uite de părăsirea mamei pe marginea unui şanţ…Urcaţi în maşină, una din fiice a hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…

S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat.La intrare un chip angelic le-a surâs.Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială si tristeţe.S-au privit zâmbind, enigmatic.

Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc.Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.

La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic.Femeia se apropiase e copil.Inocenţa lui era dezarmantă.Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă…Nu ceruse nimic…Era ruşinat, copleşit.Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu ştia ce să facă.Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.

Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.

Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi.

Ajunseseră la Craiova.Intrând în camera “muribundei”, cei doi au găsit un corp inert…Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite…Medicul de familie plecat in concediu…Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor.Pregătiseră un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semen de viaţă au revenit.

Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună.Nepoata fiind cea care trebuie să o vegheze atâta timp căte zile îi va da Dumnezeu.

O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi ! Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!

Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu Dumnezeu, avem parte de miracole.Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

Mariana Gurza

2008

12 Apr
2012

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O “enciclopedie” a destinelor unor oameni obişnuiţi deveniţi eroi de poveste

Viaţa unui om poate fi cuprinsă într-o filă sau într-o enciclopedie. De ceea ce am realizat şi ceea ce a rămas în urma fiecăruia dintre noi, depinde, până la urmă, verdictul posterităţii. Însă, uneori, există posibilitatea ca un singur om să strângă în mintea sa, cu o precizie uimitoare, parcursul sinuos al vieţii altor semeni. Octavian Curpaş este acel colecţionar norocos al biografiilor unor personaje care ar fi rămas pentru totdeauna anonime, dacă n-ar fi existat Dumitru Sinu, un român plecat din ţara natală cu mult timp în urmă. Autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – “Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, apărut la Editura „Anthem”, Arizona, SUA, este, cel mai probabil involuntar, un antropolog al exilului românesc. Cartea sa este un amestec de biografii povestite şi impresii personale, atent selecţionate şi inteligent dozate, astfel încât să te captiveze până la final. Din rândurile numeroase ale cărţii răzbate stilul cursiv, în care excelează dialogurile cu nea Mitică, povestitorul din umbră, un fel de ghid nevăzut al cititorului printre vieţile personajelor. Această construcţie inteligentă între povestitor şi autor naşte o simbioză fermecătoare care-l cucereşte pe cititor chiar de la începutul volumului. Celor care işi doresc să înţeleagă sacrificiile, împlinirile şi dezamăgirile unui transfug, le recomand călduros această carte, pe care o consider un fel de „enciclopedie” a destinelor unor oameni obişnuiţi deveniţi eroi de poveste. Istorisirile inspiră optimism şi încredere, iar în multe privinţe capitolele cărţii capătă valenţe particulare, care ne fac să credem, că fiecare dintre noi se poate recunoaşte în rolul unui personaj real din amintirile lui Nea Mitică.

Claudiu Lucaci – realizator de emisiuni TVR, doctor în sociologia comunicării şi cadru didactic asociat la SNSPA, expert în comunicare publică, autorul cărţii “Programarea Binelui”, fost consul general la Los Angeles.

www.claudiulucaci.ro

12 Apr
2012

XX. Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu

Dacă a existat ceva care şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viaţă inedite după trecerea graniţelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fără doar şi poate, că evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârşitor în ascensiunea sa spre o viaţă prosperă.

„Doamnă, puteţi să beţi din gamela mea”

„Pe când ne aflam în lagărul din Iugoslavia – îşi începe istorisirea nea Mitică – în aceeaşi încăpere cu cei din grupul de români din care făceam şi eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca să se poată auzi în liniştea nopţii şoaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopţi petrecute în lagărul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiaţi români care se aflau în apropierea sa, nea Mitică a auzit o discuţie între doi soţi de curând sosiţi acolo: Bine, măi Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e aşa de sete, de numa’! Dar de unde să-ţi aduc eu apă acum?- a întrebat-o  soţul, pentru că nu ştia unde era fântâna şi mai era şi noapte, iar ei nu cunoşteau mai nimic din regulile casei…

Nea Mitică, la vremea aceea tânăr cu suflet mare şi de felul lui săritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu – auzind conversaţia, s-a apropiat de dânşii oferindu-se să le dea o mână de ajutor: „Doamnă, vă aduc eu apă! Dar va trebui să beţi din gamela mea…” Şi aşa a făcut! Vesela folosită în lagăr semăna cu cea din unităţile noastre militare, locul farfuriei de supă fiind ţinut de gamelă. Era o noapte întunecată şi drumul spre fântână era plin de noroi, dar nu era o problemă, Mitică al nostru avea cizme!
În dimineaţa următoare, cei doi i-au mulţumit pentru gestul pe care-l făcuse cu o seară în urmă şi au intrat în vorbă. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârstă decât Mitică, domnul fiind român, iar doamna evreică: Alexandru şi Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndată şi prieteni au rămas o viaţă!

„Du-te la Paris, îţi plătesc eu biletul”


Domnul Bunescu se născuse în Alexandria în anul 1895. Student al Şcolii Naţionale de Construcţii Drumuri şi Poduri în timpul primului război mondial, fusese transferat la Şcoala Superioară de Artilerie. A întrerupt pentru o perioadă studiile primei facultăţi, continuându-le după război. Inteligent şi devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagraţii cât şi după, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de căpitan. După terminarea studiilor civile în 1920 şi apoi în perioada interbelică, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lângă faptul că a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat şi în structurile statului şi a ocupat mai multe funcţii importante: Director la „Monitorul Oficial” şi la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor instituţii guvernamentale printre care şi la Serviciile Române de Poştă, Telegraf şi Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor. În 1940 este silit să demisioneze din toate funcţiile guvernamentale de către guvernul fascist de atunci, datorită naţionalităţii soţiei lui, pentru că doamna Bunescu era evreică.

Se relansează în ingineria construcţiilor şi devine membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului şi este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Rădescu.
Comuniştii îl arestează în 1947 şi după eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teamă, iar apoi hotărăşte împreună cu soţia lui să părăsească România plecând spre Israel, via Iugoslavia.
Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitică îl cunoscuse, împreună cu soţia sa, în lagărul iugoslav. Destinul a făcut ca în anii ce au urmat, nea Mitică să-i reîntâlnească. Familiei Bunescu nu i-a plăcut în Israel şi a plecat de-acolo în Franţa, iar după doi ani, cei doi soţi au trecut Atlanticul şi s-au stabilit la New York.
Amintirile despre familia Bunescu au fost aşezate cu grijă în tainiţele sufletului său, deoarece întotdeauna i-a simţit aproape pe Alexandru şi Sonia: „Eram la Paris şi lucram într-un restaurant, spălam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare şi transpiri! Erau nişte oameni minunaţi!”
În Franţa, Alexandru Bunescu îşi confirmă din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepreşedinte al Grupului pentru Europa Unită; el ţinea în permanenţă  legătura cu guvernul francez, prezentându-i informaţii despre adevărata situaţie din România acelor vremuri.
De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitică s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au păstrat tot timpul legătura şi peste câţiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanţă în construcţii. În acelaşi timp a fost un înflăcărat luptător împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa liberă şi Vocea Americii. A avut o activitate deosebită şi a ocupat numai funcţii de conducere în diverse comitete şi asociaţii ale românilor din diaspora.
Nea Mitică mi-a vorbit cu mare admiraţie despre aceşti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul şi nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita să amintească mereu bunătatea de nedescris şi grija ce i-a purtat-o Sonia  Bunescu.
Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le făcea la New York, erau pline de farmec şi de căldură. Ore în şir stăteau şi povesteau, amintindu-şi de zilele trăite împreună în lagărul din Iugoslavia şi apoi în Italia sau Franţa. Toţi trei rememorau momentele petrecute în Franţa, la Paris, iar nea Mitică era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionată de dorinţa lui de-a revedea Franţa, i-a spus, într-o zi, fără nici o ezitare: Du-te la Paris! Îţi plătesc eu biletul de avion. Şi i l-a plătit!
„Aceşti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitică, afirmând cu toată convingerea: „Ăştia sunt evreii, ei nu uită o binefacere; pe de altă parte, ce te costă să faci un bine dezinteresat?”

„Dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru”


Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar şi acolo a avut parte de prieteni şi cunoştinţe – evrei de care-şi amintea şi acum perfect. Înseamnă că momentele trăite în preajma acestora au rămas bine întipărite în mintea sa ascuţită şi mult i-au folosit învăţămintele lor! Aş putea spune că în multe din acţiunile sale i-au folosit drept model, pentru că avea o admiraţie deosebită pentru spiritul lor întreprinzător, pentru inteligenţa lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dădeau dovadă, în tot ce-au clădit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.

„Domnul Altaras şi domnul Trotuşan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curăţat zăpada. Erau nişte persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotuşan dacă este român, acesta răspundea fără să stea pe gânduri: dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru! – şi-a amintit nea Mitică zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal să-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”
Pe domnul Altaras dacă-l salutai în orice limbă, el îţi răspundea în româneşte; când vorbea cu nea Mitică despre România spunea plin de mândrie: Măi Mitică, ce ţară minunată am avut!. Era sincer şi deschis şi iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însă îi tachina mereu spunându-le mai în glumă, mai în serios: Aţi făcut bani, de aia aţi iubit România!. Ager la minte şi foarte sigur pe spusele sale, evreul însă nu s-a lăsat intimidat: Măi, bani au făcut şi ungurii şi saşii, dar n-au învăţat limba română ca şi noi! N-au devenit niciodată atât de români! – lăsându-l astfel pe Nichita Tomescu fără replică.
Nu o dată, în discuţiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitică ce mult regretă că a trebuit să plece din România: Tu nu ştii, măi Mitică, pentru că erai la Cucuieţii din Vale, dar la Bucureşti se manevrau atâţia bani!. Tomescu, care asista la discuţii spunea: Este clar ceea ce se spune, că întotdeauna acolo unde sunt evrei e şi gheşeft. Dacă din întâmplare asista la acest gen de discuţii contradictorii, nea Mitică îi spunea lui Tomescu fără nici o rezervă: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat şi cu afacerile dar şi cu sfaturi de valoare!”.

Oameni talentaţi la business


Nea Mitică era prieten cu Altaras şi uneori mergea la el acasă şi petreceau ore în şir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atenţie şi cu mare plăcere, pentru că de fiecare dată avea de învăţat câte ceva din experienţa evreului. Era o dată cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioară, în vizită la Altaras şi stând la o şuetă, evreul, în mare formă ca de obicei, le-a dezvăluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta făcuse o adevărată pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Măi, ia ascultaţi voi conversaţia aceasta! Ştiţi cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogată femeie din Montreal. O suna periodic şi cumpăra de la ea monede din aur la un preţ convenabil. Ştia să-i intre pe sub piele şi exploata slăbiciunea femeii, obţinând întotdeauna un preţ foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Şi reuşea să cumpere la preţul care-l avantaja, bineînţeles!

„M-a întrebat domnul Altaras dacă nu cunosc pe cineva la Toronto, dacă nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de mulţi ani în acel oraş canadian. Aron avea legături strânse cu companii din România, care exportau mărfuri diverse în toată lumea. I-am făcut legătura şi Altaras a plecat de îndată la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relatează nea Mitică zâmbind cu subînţeles. De-acum îl cunoşteam şi îmi dădeam seama că din ce îmi povestea, precis că avusese şi el ceva de învăţat.
Altaras avea o comandă de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto;  era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relaţia cu România -, a fost pus în legătură cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producătorul de încălţăminte „Dermata”- Cluj.  Altaras a comandat de îndată 3.000 de perechi de ghete.
Ei, dar frumuseţea şi mai ales miezul afacerii acum urmează! Când marfa a ajuns la destinaţie, Altaras a constatat cu stupoare că primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelaşi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situaţia creată. Calm, acesta l-a liniştit într-un fel specific pentru cei rutinaţi în afaceri: Păi ţi le-am trimis şi pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le că se rezolvă problema, doar că va trebui să mai cumpere încă 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Isteţ, nu? Doar că această atitudine putea avea două tăişuri: relaţia putea fi stopată pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul să majoreze comanda.
Cu siguranţă că Nea Mitică a ştiut să tragă învăţăminte din această întâmplare, rămânând la latitudinea sa, să decidă dacă merită sau nu să uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.
Ştia nea Mitică multe astfel de întâmplări despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Ştiau să facă business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveţi de la români aproape nimic. Noi ştim foarte puţin să facem comerţ. Evreii au trăit prin toate ţările şi au învăţat cum să se descurce. Ştiu să se impună, jos pălăria!”

„Dar cum sunt evreii?”


Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor.

Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!
Citisem povestea lui Rabbi Israel, un făcător de minuni despre care se spune că în urmă cu două sute de ani trăia într-o colibă îndepărtată din Munţii Carpaţi. Unii spun că nu a existat niciodată!? Acest Rabbi Israel a coborât din munţi pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască cu bucurie nemăsurată, căci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înaltă de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astăzi, la nord de Cernăuţi, unde a  devenit magician popular şi maestru spiritual, a atras o mulţime de discipoli la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A fost o mişcare destul de mare, cunoscută sub numele de haşidism, o mişcare mistică foarte intensă, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfinţenia pădurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate conţinând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vieţii, respiraţia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, căci fiecare dintre ele vorbeşte despre Dumnezeu. Le spunea că dorinţa inimii de a adora este mai preţioasă decât forma sau locul adorării. În jurul său se adunaseră mulţi discipoli la vremea aceea şi pentru faptele minunate şi învăţăturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheamă Miedzibusz.
„Pentru evrei, în fiecare epocă, a studia, a activa în domeniul comerţului, în viaţa culturală şi ştiinţifică a rămas o tradiţie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât braţele, dar munceau ore multe! Nu o dată mi s-a spus: Eşti ca evreii!. Dar să ştii că lumea nu-i cunoaşte cu adevărat! Vrei să ştii cum sunt evreii?”- şi vocea lui nea Mitică şi-a schimbat tonul.
„Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i că expresia este cunoscută de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseşte într-un vers; că alţii spun dimpotrivă: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, riguroşi şi se dedică muncii lor: dacă un evreu e avocat, el va lupta să fie cel mai bun, dacă e medic, cu siguranţă se va afla printre medicii de top!” Şi Dumitru Sinu continuă să mă uimească cu felul în care abordează un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se referă la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit că fiecare om are un preţ, iar preţul omului este banul! De la o generaţie la alta, acest concept s-a moştenit, devenind oarecum leit-motivul existenţei lor: trebuie să faci cât mai mulţi bani, pentru că niciodată nu se ştie când e nevoie de un om valoros, care să aibă şi un preţ cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenţă, evreii sunt inteligenţi şi agili dar au şi un şarm aparte, umorul lor fiind renumit. Răsfoindu-i însemnările, am citit în caietul lui nea Mitică o sumedenie de maxime şi cugetări cu şi despre evrei; am reţinut un banc ce reflectă faptul că nici atunci când sunt la necaz, spiritul de glumă nu-i părăseşte: un evreu a simţit că i se apropie sfârşitul şi îi spune nevestei lui: Cheamă-l pe  preot, cred că mi-a sosit ceasul! Soţia s-a uitat la el mirată răspunzându-i: În viaţa ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost să-l chemi acum?

„Spionaj în sinagogă?”


Amintindu-şi o întâmplare petrecută la Halifax, pe vremea când vieţuia în Canada, nea Mitică a ţinut să mi-o povestească. Fascinat de tot ce însemnau evreii şi dorind să vadă cum se În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – după cum obişnuia atunci când se documenta – a scos un pix şi o hârtie şi a început să-şi noteze ce considerase că trebuie reţinut. De îndată ce-a fost văzut, lângă el au apărut câteva persoane, spunându-i politicos că este o problemă cu scrisul în sinagogă, că este interzis! Nea Mitică şi-a cerut scuze şi le-a spus pe un ton calm că se află pentru prima dată într-un astfel de lăcaş. Doamna Nicole, soţia lui a intervenit apoi într-o franceză impecabilă, confirmându-i spusele şi liniştindu-i pe cei ce îl asaltaseră cu întrebări.

Întrebându-l apoi pe Mitică cum a intrat în sinagogă, acesta le-a răspuns pe-un ton glumeţ dar ceva mai ridicat: „Pe uşă! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba că nici românul nostru nu era lipsit de umor, ştia şi cum şi când să-şi folosească spiritul.

„Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”


„Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitică spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el să fie proprietarul unui hotel.

La scurt timp după sosirea în California, a avut norocul să lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care aparţinea lui Max Sobelman, un evreu născut în România dar crescut şi educat la New York. Văzându-l pe Mitică om serios, conştiincios, riguros şi priceput în ceea ce făcea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul său şi i-a spus că până la sfârşitul acelui an dacă profitul hotelului se va ridica la o anumită sumă, îi promite că-l va ajuta să deţină şi Mitică, propriul lui hotel.
Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenţă şi nici de ambiţie şi cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treabă şi a izbutit ca la data bilanţului, cifrele să-i fie favorabile. Evreul s-a ţinut de cuvânt, l-a ajutat să obţină un împrumut avantajos şi i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.
Fiind descurcăreţ prin excelenţă, într-un timp neaşteptat de scurt, nea Mitică, românul plecat în lumea largă de prin împrejurimile Sibiului să-şi caute norocul – a reuşit să ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunoştinţă faţă de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XX. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

„Accente de interculturalitate“

Veronica Balaj din Timişoara, este prezentă pentru a doua oară la Roma, de data aceasta pentru prezentarea unei carţi de poeme, “FUGA NEL CERCHIO” tradusă   de prof. Laura Mara.

Prezentarea va avea loc la PALAZZO MUNICIPALE din  Roma, la invitaţia Asociaţiei  Internazionale  de Solidaritate Culturală şi a ACCADEMIEI  “CITTA DI ROMA.”

La prima întâlnire a carţilor sale cu Roma, a fost vorba de romanul  “Baltazara” tradus de MARCELLA  MARONE. .

Interculturalitatea funcţionează atunci când oamenii   pun preţ  pe comunicare  , pe  interrelaţionare artistică, asa se face că, Marcella Marone  a stabilit  mai întâi legatura cu   Roamânia,  în mod special când, la Colegiul de Artă “Ion Vidu “din Timişoara, au fost interpretate  compoziţii  muzicale  semnate de  tatal ,  ei,   M.Marone, fost dirijor al Filarmonicii din Roma, muzician de expresie clasică .

“BALTAZARA”,    semnată de  Veronica Balaj,  a fost  o carte  care  s-a bucurat şi   de  o prezentare  specială,  prin cuvântul  spus atât de  prof.CLAUDIA MENICHELLI   cât  şi de    Av.Pierro Marrone, de  la Vatican.

La aceasta  nouă întâlnire    cu literaţii din Roma , Veronica Balaj   va prezenta poeme   în data 20 iunie , ora 14 ,30 la sala  de conferinţe   de la  Palazzo Municipale .  De menţionat că , mai întâi ,  cartea  a  fost prezentată  în CORRIERE  DI Roma, în septembrie anul   trecut, iar acum va fi în atenţie, prin   intervenţiile  susţinute    de prof. şi  poetul LUCIANO PIZZICONI,  preşedinte  de onoare al Asociaţiei Scriitorilor din Paris, memebru al mai multor Academii, şi prof. PRADO    DE FRANCESCO.

Să-i urăm succes   unui  scriitor român, Veronica Balaj, care încearcă  o comunicare  culturală prin limbajul literaturii !

MARIANA GURZA

12 Apr
2012

Emigrarea, zbor neînfricat într-o lume aflată mereu în schimbare

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, OCTAVIAN CURPAŞ, Editura „Anthem”, Arizona, SUA

Exilul românesc de după al doilea război mondial reprezintă un fenomen social, o dramă a istoriei naţionale, a celor dezrădăcinaţi şi a familiilor lor. Şi mă îndoiesc de faptul că acest fenomen s-a încheiat odată cu instalarea „democraţiei” din anii 90, mai ales în estul României, şi aici mă refer la Basarabia, unde şi astăzi destinele sunt măcinate de urmărire politică, privarea libertăţii de opinie, închisoare sau ameninţare cu moartea şi înfăptuirea crimelor odioase în cazul atâtor oameni de cultură din stânga Prutului. Din nefericire soarta celor exilaţi în Siberia a fost diferită de a celor ce au reuşit să părăsească România, plecând spre Occident.

Dumitru Sinu este protagonistul-narator al povestirilor în povestire, care întruchipează eroul mioritic nevoit să parcurgă traseul iniţiatic al călătoriei – căutării de sine. Viaţa bate filmul, iar realul transcende imaginarul în drumul personajului căutător de lumină şi eliberarea sa din labirintul transfugului. Renaşterea pe un nou tărâm trebuie să suporte traumatismele fătului la naştere, atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual, maturizarea fiind un proces îndelungat şi dureros. Obstacolele depăşite sunt lecţii de viaţă însuşite de nea Mitică, ce îi trasează destinul alături de oameni care îl însoţesc de-a lungul timpului în aventurile sufletului exilat.

Octavian Curpaş, românul care a scris, de departe, cele mai multe articole despre statul Arizona din SUA, jurnalistul care susţine literatura şi cultura românească din diaspora, omul care a ştiut să transforme un dialog de suflet în operă literară, să asculte cu îngăduinţă şi să transpună cu rafinament istorii de viaţă în conţinut epic structurat în 30 de capitole, îşi deschide cartea EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX (Un alt fel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite) prin reliefarea „oraşului moleşit de căldură” – Arizona – localitate adoptată de autor timp de şapte ani ( întâmplător sau nu, cifra magică a miturilor) şi locul în care „timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…”

Încă din primul capitol autorul ne anunţă că strădaniile eroului nostru nu au fost zadarnice, căci Dumitru Sinu este patronul hotelului unde începe periplul imaginar prin timp cu o serie de figuri şi simboluri care nu distorsionează totuşi realul, ci pun în ordine şi reactualizează straturile profunde ale interiorităţii sufleteşti după opt decenii de viaţă.

Punctul de plecare este satul românesc, Sebeşul de Sus din judeţul Sibiu, cu oameni din popor ce adună cu simplitate în coşul vieţii evenimente care nu pot fi ocolite, le depăşesc cu demnitate, stoicism şi înţelepciune. Firul epic este conturat de drumul parcurs „de la Panciova la Banovici”, după care întâmplarea îl duce pe nea Mitică în Franţa şi mai departe în Canada. Perioada în care Dumitru Sinu a locuit la Paris şi interferenţa sa cu personalităţi marcante ale intelectualităţii româneşti şi cu oameni de înaltă calitate morală reprezintă mai mult decât pagini de literatură, ci mai degrabă file ale inevitabilei realităţi. Aici soarta „fugarilor” români capătă un alt sens, iar drumul pe care purced ia cu totul altă întorsătură. Idealurile sunt atinse prin muncă şi strădanie. Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce grupul de prieteni părăseşte Franţa şi se îndreaptă unul câte unul spre Canada, încercaţi fiind de alte greutăţi de care românii nu se lasă nici aici învinşi. „Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel.” De aici povestea continuă alături de familii, soţii, copii, cu toate aventurile sale şi se întoarce acolo de unde plecase, la satul natal, Sebeşul de Sus, pe care îl regăsim neschimbat în amintirile lui nea Mitică şi străin totodată în reîntâlnirea după o jumătate de secol.

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

XIX. Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacienţilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.

Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau…

Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.

Chirurg la Cluj, pribeag în Occident

Traian Stoicoiu s-a născutla Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunaluljudeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice.

La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revinla Copăcioasa, în 1918.

Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana.

Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România.

Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică.

Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi. începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…

Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara.

Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă.

Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născutla Braşovla 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va jucala CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”.

Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară.

Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949.

Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary

Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec.

Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mutăla Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.

Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă.

Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara.

Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”.

Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.

Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.

„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”

Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica.

„Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”.

Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.

Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului

 

În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgaryşi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.

Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport.

Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei.

Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea.

Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.

Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.

Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.

Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu.

Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA – Rodica Stoicoiu

 

Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg.

Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi.

Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…

„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”

 

Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur.

Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate.

Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada.

Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri.

Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde.

Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!”

„Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

Români bogaţi din Calgary!

 

Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator.

Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne.

„Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!”

Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…

Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii

 Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

 Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi

 

Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.

Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.

Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Clujpe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului.

Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceastala Paris.

Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.

Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

august, 2011

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIX. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii