14 Feb
2012

Românii supt Mihai – Voievod Viteazul


 

Cartea IV: Unitatea naţională (aprilie 1599 — iulie 1600)
de Nicolae Bălcescu

“Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelasgilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor.

Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. [2]Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.”

14 Feb
2012

“Veacurile trec, problemele rămân…”

“Traim vremuri tulburi. Din toate partile fiare gata de pradase uita cu ochi pofticiosi catre biata tara a Modovei. Eu si cu boierii si razesii mei am facut tot ce mi-a stat in putinta si am aparat-o, pe unde cu sabia, de dusmani. Iar dusmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor sa-si mareasca tarile pe seama Moldovei. Care nu s-ar da in laturi sa se lateasca peste noi. Si lesii jinduiesc sa va aiba birnici. Sa va faca pe cat se poate mai curand catolici. Ca si ungurii, care viseaza mereu gurile Dunarii. Si care se viseaza grofi in tara straina, iar bietii modoveni sa le fie slugi si datornici. Si tatarii nu s-ar da in laturi s-o prefaca intr-o pasune pentru caii lorsirepi. Si cazacii care ajung din stepa zaporojana pana aici cu gand sa se bata cu paganul pentru credinta, dar se intorc inapoi cu turme si herghelii de-ale moldovenilor. Si rusul care a inceput sa se lateasca in toate partile, dintr-o tarisoara mica devenind o tara cu intinderi mari, pe contul vecinilor, Si turcul care a cuprins atata lume. Toti ne-ar vrea vasali si birnici. Si daca tu, fiule, si voi, boieri dumneavoastra, veti vedea ca nu puteti tine tara cum am tinut-o eu aproape jumatate de secol, si-ti vedea ca n-aveti incotro, sa o inchinati, da sa n-o inchinati oricui. Daca vreti ca fiii si nepotii vostri sa mai vorbeasca in limba noastra, sa nu o inchinati vecinilor- nici lesilor, nici ungurilor, nici muscalilor ca acestia, daca vin, nu se mai duc din tara si sub diferite pretexte au sa va treaca la alta credinta si au sa va impuna sa le vorbiti limba si jugul va va fi dublu. Va vor dovedi lesne si vor gasi si argumente ca sunteti unguri sau slavi, ca graiurile lor sunt mai nobile si viata lor e mai aleasa. Si nu veti fi stapani in casa voastra. Si va veti simti straini in tara mosilor si stramosilor vostri. Si strainii va vor numi pe voi “venetici” si nu va vor mai lasa sa va ridicati fruntea din tarana. Din toti – cel mai tare astazi e turcul. As vrea sa va stiti liberi. Dar daca veti vedea ca nu va puteti pastra libertatea, si gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea sa rosteasca niciodata: sa va inchinati celuia cu care m-am razboit dintotdeauna – turcului, ca acesta nu cumpara mosii in tara straina, nici moschei nu zideste si nici alta limba decat turca n-are dreptul sa invete. Si fiind Turcia prea departe, ea nu va dori niciodata sa se mute in Moldova, ca unele neamuri de la nord care cauta regiuni mai calduroase si pamanturi mai roditoare. Veti plati birul umilitor pana veti gasi forte in voi sa scuturati jugul nesuferit. Si as dormi la locul meu de veci impacat, daca as sti ca mi-ati ascultat sfatul si cu sabia in mana v-ati aparat libertatea. Cum au facut-o parintii vostri. Eu am ostenit. Si plec sa ma culc. n-as vrea sa dorm somn greu, insotit de cosmaruri. As vrea sa dorm somnul cel de veci impacat. Asta-i ultima rugaciune a celuia care v-a fost mai mult decat Domn, v-a fost un parinte….”

(DIN TESTAMENTUL LUI STEFAN CEL MARE SI SFANT)

14 Feb
2012

“Ce poate însemna o cultură “

Modelul cultural european – 2

CE POATE ÎNSEMNA O CULTURĂ

                                                                                                    de  Constantin Noica

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele şi în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrşirea umană, ea n a trecut o neamurilor, aşa cum şi a trecut creştinismul mesajul sau cum îşi trece Europa valorile şi civilizaţia; iar cînd şi a desăvîrşit limba şi a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, aşa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să ştie tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, şi încă); în sfîrşit, chiar atunci cînd s a ridicat la raţiune, ea s a oprit în faţa iraţionalului, neintegrîndu l raţional nici măcar în matematici şi lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraţionalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce şi întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism”, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil şi pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi şi civilizaţii, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul şi a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experienţa de artă şi de limbă, uneori şi de gîndire), dar şi a extins ea valorile morale, ideologice, economice şi de civilizaţie peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el şi pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înţelege limitele culturilor trecute şi să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obţinut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie şi în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă iniţiere: raţiunea ei filozofică, metodele ei ştiinţifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale şi politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea îşi realizează liber modelul, căci a ştiut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub veneraţia oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depăşit condiţia naturală şi a ieşit de sub necesitatea ei; dar toate cele ştiute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care şi au tras mitologiile şi zeii, pe care au sanctificat o şi, în definitiv, pe care au lăsat o şi acceptat o întocmai.
Cultura europeană se aşază de la început dincolo de natură, care pentru creştinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este spectralizată şi trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, ştiinţa şi tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parţialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens şi desfăşurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — aşa cum spunea Hegel şi cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puţin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul” desperării şi exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, ştiinţele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viaţă istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obţinute de asiatici, ei n au ştiut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuşi, ştiinţele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenţie — demersul originar al vieţii spirituale şi de cunoaştere —, aşa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (şi adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizaţia romană), riscă să strivească sensurile tradiţionale aparţinînd acelor configuraţii culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adevereşte şi pe ei, unii japonezi, conştienţi de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face şi alţi asiatici, poate chiar cîţiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viaţa istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existenţă. În existenţa istorică au fost şi sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrşit, uneori degrabă, la existenţă stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viaţă istorică şi civilizaţie, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrşesc prin a şi supravieţui pur şi simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică şi deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morţii „fireşti” a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ţine de organicism şi de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înţeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrşit; modelul ei nu piere, aşa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morţii — putînd fi reluat, cum şi este, pe întregul glob — şi nici nu poartă tendinţe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spaţiu muzeal şi să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalităţi sortite să scoată totul din stagnare şi poate să reînsufleţească modelul pe continent el însuşi.
Toate acestea sînt cu putinţă prin modul de existenţă al modelului european, o existenţă în neodihna creativităţii. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e „transmisă” permanent altora şi însuşită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naşte altele, aşa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezeşte în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor şi ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică”, aşa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieşire din condiţia naturală a umanităţii. Spre deosebire de configuraţiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximaţie — aduce:


1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură în favoarea celui dintîi;


2. o cunoaştere raţională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaştere capabilă să integreze iraţionalul;


3. o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgire a existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie;


4. un orizont deschis, ca o limitaţie care nu limitează, pînă la ieşirea prin creaţii din timpul istoric.


Un asemenea model acoperă astăzi Terra şi se pregăteşte să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrşit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configuraţiile culturale, trecute şi prezente, sînt precare în esenţa lor; modelul european a fost aşa numai în existenţă.

14 Feb
2012

Maria Diana Popescu, Agero

 

CĂDEREA DIN ŞA

 

Ura! şi la gară, valiza! şi afară! Înapoi la tâmplărie, la sapă, la ospătărie, la arat, la strungărie, la semănat, la oi, pe ogoare, respectând Codul Muncii validat de tot de „ei”, care a transformat lucrătorul în zilier ieftin, exploatat zi-lumină, uşor de batjocorit şi de dat afară. Fără remuneraţie, însă. Au destul, deci pot consuma din necinstitele agoniseli. Braţele vânjoase lăsate la vatră, odihnite şi bine trăite, ar scoate ţara de pe fundul mării, de unde au aruncat-o. Bun. Pentru moment au dispărut de pe radarul politic parada modei opulente, datul cu sania şi cu scrânciobul, mersul pe bicicletă, tăiatul panglicilor la sălile de sport şi pârtii. Doamna a căzut din şa. Colegii de trupă plâng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără celelate jucării. Deşi nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit, tot la indicaţiile ei va apăsa pe butoanele turismului şi ale dezvoltării săracuţ de el, un Petre-escu. Au plecat ai lor, au venit tot ai lor. Drăgălaşii îşi vor stresa şi ultimul neuron pentru reanimarea capitalismului, pardon, pseudo-capitalismului cu capital de (la) stat. Se vor uita la programul de guvernare ca oltenii la girafă, spunându-şi în sinea lor că animalul acesta nu există. Acelaşi guvern, dar cu pozele de la avatar schimbate: tineret, mândria veteranilor, foştii consilieri ai foştilor miniştri, avansaţi ca miniştri. Acelaşi curent de gândire, simţire şi acţiune, acelaşi nutreţ de rumegat pentru mulţime, aceleaşi dezbinări de folos corupţilor, care din spatele scenei îşi dispută geloşi, până la acaparare totală, banul public, avuţia naţională, omul şi veniturile sale modeste.
Dacă sânt tineri, nu înseamnă că sânt şi noi. Au C.V.-uri suspect de stufoase, cu o istorie politică de te-apucă plânsul. Să nu credeţi că rezerva de cadre va muta vreun pai de la locul lui. Mult clamata tinereţe a guvernului este formată din valeţi ai valeţilor. Aşadar, alte jucării, aceeaşi frânghie groasă, acelaşi păpuşar din vremea navelor zburătoare, a energiilor cosmice de clan, a vibraţiilor acaparatore. Noii miniştri ar trebui avertizaţi că expunerea repetată la pretenţiile veteranilor prezintă un risc major pentru sănătatea morală. Nimeni nu va fi mai fericit. Nici îngerii, nici struţii, nici agentul 007. „Sper să vină curând ceasul Marelui Proces de Eliberare a Patriei şi de vindecare a românilor de Rău…” (Marian Ilie). Cu procesul de metamorfozare a guvernului, era cât pe ce să uit de mezina din Parlamentul European. Se pare, ea a găsit soluţia salvatoare pentru România, tocmai când mă gândeam că nimic nu ne mai este de ajutor: tâmplarii şi electricienii – de tâmplari fiind nevoie la firmele de pompe funebre pentru sicirie, având în vedere rata mortalităţii şi procesul de îmbătrânire a populaţiei. Nu-i vina ei că tatăl are pretenţii aşa mari cu privire la maşinăria de gândit. E posibil ca şi ea să aibă veleităţi de tâmplar, de electrician sau poate de vânzatoare la mercerie. În plenul Parlamentului European a cerut reînfiinţarea şcolilor de meserii şi a liceelor tehnice. E vorba de un plagiat în familie, să ştiţi. Pe motiv că ţara are prea mulţi filosofi care nu produc, primul care a lansat în eter teoria tâmplarilor, a electricienilor şi a „şcoalelor” de profesii, a fost tatăl – mare electrician, care de două mandate curentează poporul la buzunar.
Sondajele recente spun că foarte mulţi electricieni şi tâmplari sunt şomeri. Mai bine zis au terminat perioada de şomaj şi sunt cetăţeni fără identitate socială. România are sute de tineri inteligenţi, capabili să reprezinte ţara în organismele internaţionale. „Succesurile” din Parlamentul European sunt o insultă la adresa statului şi a societăţii civile, o insultă pentru mine ca cetăţean, pentru că a îndrăznit să mă reprezinte. Dacă am fi trăit într-o societate normală, astfel de parlamentari europeni ar fi muncit conştiincios la croitorie, fără să aibă nevoie de gramatică şi de logică. Cu sau fără aceste inteligenţe, România ar fi fost pe drumul bun, dacă guvernele post-decembriste n-ar fi pupat când bombeul celor de la Curtea Europeană, când pe cel al tătucului Franks; dacă în ecuaţia puterii, poporul ar fi fost luat în calcul, nu numai la alegeri, ci în permanenţă. Dacă instituţiile statului nu ar fi controlate de clanuri şi ar funcţiona independent, dacă la sfârşitul fiecărui mandat, guvernanţii ar da seama (şi mărturia) de agoniseli, lucrurile ar sta altfel.
Diana Popescu, Agero
13 Feb
2012

Insomnii cu întrebări…

Insomnii cu întrebări…

Ce-ar fi să facem un calcul simplu : ce s-a furat, ce s-a vândut, şi ce ne-a mai rămas?

Ca cetăţean simplu, îmi doresc deocamdată, să se poată salva ceva, ce nu a fost alterat.

Avem nevoie de iluminaţi pentru fiecare fir de iarbă, pentru fiecare pom, pentru fiecare vietate. Daca am reuşi salvarea de la un dezastru, atunci, aş fi convinsă că-i vom  putea ajuta pe  fraţii noştri din Bucovina şi Timoc.

Nu putem rămâne indiferenţi.

Dintr-o dată m-am văzut “lipită” pe harta lumii.

 Şi Doamne, ce bine era în Asia când mă născusem! Ştiam toate continentele…

Dar, săracă de cap, până azi n-am ştiu că iată sunt în Europa. Cu ce? Cu sărăcie, umilinţă, incultură, sistem deşănţat gata să ne ducă pe toţi undeva într-un bazar. Suntem ieftini, dar buni. Amuzantă poveste. O ţară bogată şi frumoasă devastată de barbari, de cei care nu au rădăcini…

Dar ţara freamătă. Munţii se clatină. Aurul ţipă, petrolul la fel, nu vor înstrăinare.

Ne-a întrebat cineva ce parere avem de marile privatizări ?

 A ţinut cineva seama de cei care au strâns semnături pentru salvarea Roşiei Montane?

Toţi doresc doar putere! Şi dacă exista putere, banii curg gârlă, nu contează cum, chiar de ne-am vinde morţii. Dar nici pe aceeia nu-i mai putem îngropa. Îi implorăm să nu se ducă, deşi bieţii bătrâni se şi văd prea timpuriu aruncaţi…A apărut “taxa de viaţă”…taxa “de moarte”…

Oare până când?

 Îmi doresc o Românie curată. Nu hărţuită, nu dirijată de “hahalere”… chiar am ajuns să ne vindem noi între noi.

O tragedie neeaceptată biblic.O durere înăbuşită în câteva gânduri de seară.

 Mariana Gurza

14.12.2006

 

13 Feb
2012

Cu ţara în suflet…


 

Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră” (Mitropolit Veniamin Costache).

 

Cu ţara în suflet

 

Zilele trecute am ascultat, la un post de radio, părerilor unor români despre motivaţia şi dorinţa lor de a pleca din ţară.

Am fost bulversată de răspunsurile românilor, de dorinţa lor în număr cât mai mare, de a pleca pe meleaguri străine, pentru a trăi mai bine, pentru a se realiza.

Moderatorul insistând cu întrebările, nu a reuşit să-i determine să raspundă clar ce şi-ar lua cu ei, “ca amintire”, de “neam” şi de “loc”.
Oare să ne fie ruşine să spunem răspicat că suntem iubitori şi legaţi de glie? Sunt eu prea conservatoare şi nu înţeleg fenomenul globalizarii? Personal, m-aş simţi ca un copac smuls de pe plaiul meu mioritic, care ar muri pe alte tărâmuri, neavând seva şi rădăcinile de ani. 

          
Nu înţeleg generaţia, care prin libertate, a renunţat la sentimental naţional. Este perimat să afirmi că-ţi iubeşti ţara cu bune şi rele? Poţi să fi indiferent la frumuseţile “Tainicei Românii”? Câţi dintre cei plecaţi sau care doresc să plece cunosc munţii, apele noastre, izvoarele şi ciripitul păsărelelor din lunci? Ce fac ei pentru a îndrepta răul sau pentru conservarea valorilor tradiţionale? Puterea unei naţii stă în fiecare individ. De noi depinde dacă vrem să schimbăm ceva. Ne este necesară “iubirea cea mare”!

Avem nevoie de o curăţenie interioară, de a judeca demn, în frică de Dumnezeu ce am făcut, ce trebuie schimbat, ce putem face pentru “a grădinari”, la noi “acasă” , pentru a ne întări
cetatea zilei de mâine.

Avem poate o responsabilitate. Să trezim conştiinţe, să insuflam aşa cum s-a făcut din veacuri, dragostea de ţară.


Da, îmi iubesc tara ! Un sentiment înalţător ! Îmi iubesc neamul ! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunata şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe.
Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână, aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să ne risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.

Încă avem sfinţi părinţi care lucrează pentru Biserica adevărată.

Dragostea Părintelui Justin Pârvu se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar dincolo de hotare.

 ”Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.” (Pr. Gheorghe Calciu)

Iata un fragment din “Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci”

 

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, parinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti parinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu ne ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legatură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învătat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au facut-o în timpul robiei; acolo am învătat cât de sfânta este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astazi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari”

Mariana Gurza , 2008

13 Feb
2012

Chemări tainice

 

 

MOTTO:

 

De uitat, nu putem chiar daca am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre. Acestea sunt însuşiri ale intelectului românesc care lucrează independent de noi, încât a spune că uităm, putem spune teoretic, dar în fond, nu uităm. Dar a te răzbuna pe răul din trecut, aceasta deja depinde de voinţa noastră.”

                                Antonie Plămădeală

 

 

Chemări tainice

 

Suceviţa! Un loc mirific care atrage şi vrăjeşte. Locul unde glasul străbun mă cheamă. O chemare tainică

Aproape de Sfânta Mănăstirea Suceviţa, pe o stradă lăturalnică, avea casa bunica mea Trandafira, mama tatei.

Am văzut-o, o singură dată…A fost una dintre puţinele mele zile fericite din copilărie.

Era iarnă! Iarna superbă a copilăriei mele, cand am simţit căldura bunicii.

 Am invidiat întotdeauna copii care au avut parte de bunici. Neavandu-i, îi căutam. Îi caut şi acum prin documente vechi, refăcându-le drumul umbrit de tulburătoarele vremuri, sau în apropierea Sfinţilor Părinţi…

Trandafira născută într-o familie de buni gospodari, cu mulţi frati, c-un simţ al umorului dezarmant, şi-a trăit copilaria pe valea Suceviţei.

Fraţii, buni vânători, unii dintre ei răspunzând de pădurile din zonă, fetele şugubeţe, chiar mergeau împreună la pescuit de păstrăv. Una dintre surori, Eugenia, era cea mai pricepută în a prinde peştele cu mâna. Varvara era mereu veselă, şi mă aştepta cu ulcioare cu chişleac.

La vremea maritişului, doar Trandafira, bunica, a decis să meargă după soţul ei, Gavrilă, în Banila pe Siret. România era întreagă. Nu existau ghimpii otravitori de suflete…

Bunica iubea stupăritul, şi cred că făcea mierea cea mai bună din lume. Niciodată nu a avut ocazia să ne dea să degustăm din bunătatea dacică…Nu întâmplător vestigii istorice au fost descoperite în Bucovina.

Aveau o gospodărie frumoasă, nelipsindu-le nimic înainte de a începe urgia neamului.

Din cauza opresiunilor s-au hotărât să se refugieze în Ţara Mamă. Nu puteau accepta străinul în bătătură.

Energică, şi-a luat băiatul cel mic, pe Ioan, tatăl meu, hotărâtă să ocolească răul.

Era haos. Nimeni nu ştia ce are de făcut. Aproape de graniţă, Trandafira aflase că băiatul cel mare, rămas să lupte pentru păstrarea identităţii, a fost împuşcat. Nu şi-a continuat drumul. Ştia că trebuie să se întoarcă în sat să-şi îngroape creştineşte feciorul, pe Vasile. Nu a mai putut reveni în ţară…Nici nu ştiu daca are o cruce la căpătâi…

Ioan, cu mare greutate a ajuns la Voivodeasa. Era foamete în Moldova. Stând mai mult ascuns prin păduri, avea grija de rudele sale, de a-i aproviziona cu hrană şi lemne. Toţi fraţii Trandafirei rămăseseră în sat.

S-a simţit hăituit…A plecat …s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Aşa a ajuns în acel sat cărăşan unde a cunoscut-o pe mama.

Întâlnirea lor, o binecuvântare cerească.

Niciodată nu a dorit să ne povestească urgia prin care a trecut.

Tăcut, aştepta poştaşul, să-i aducă veşti despre mama sa, care nu a mai putut pleca din spaţiul ocupat.

Trandafira, bunica,  o singură dată a putut veni în ţară. Am asistat încremenită la acea întâlnire dintre mamă şi fiu.Tatăl venise acasă dimineaţa după tura de noapte. Nu ştia nimic. După zeci de ani şi-a putut îmbrăţişa mama.

Bunica era frumoasă! Cea mai frumoasă! Avea un păr lung, şi-n cosiţe erau ascunse ceasuri pentru noi. “Vămuirea” era grea aşa ca vremurile…Fiecare ceas un pas în timp, o secundă, o clipă, o veşnicie…Acele ceasuri să fi reprezentat anii de suferinţă ai moşilor mei? Ticăitul lor singuratic să fi fost bocet? Tic-tac…tic-tac…o secundă, un minut, ore, decenii, măsurate în acel ticăit dureros…

 Îmi adusese bunica şi o  păpuşă, mare, blondă, cu părul împletit. Era cea mai frumoasă păpuşă pe care o primisem vreodată…

Venise miliţia acasă pentru a verifica dacă bunica, se afla la noi, cât va sta şi ce are de gând… O  metodă obişnuită de a intimida. La început nu ştiam de ce se procedează aşa…   Mai târziu am înţeles însă…

Când bunica a plecat din viaţa aceasta spre alta, poate mult mai dreaptă, tata nu a putut merge să o conducă pe ultimul drum…Atunci mi-am văzut pentru prima dată tata înlăcrimat. ..Îşi plângea părinţii…

Mariana Gurza

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8869

Ultimele Comentarii