14 Feb
2012

“Ce poate însemna o cultură “

Modelul cultural european – 2

CE POATE ÎNSEMNA O CULTURĂ

                                                                                                    de  Constantin Noica

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele şi în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrşirea umană, ea n a trecut o neamurilor, aşa cum şi a trecut creştinismul mesajul sau cum îşi trece Europa valorile şi civilizaţia; iar cînd şi a desăvîrşit limba şi a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, aşa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să ştie tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, şi încă); în sfîrşit, chiar atunci cînd s a ridicat la raţiune, ea s a oprit în faţa iraţionalului, neintegrîndu l raţional nici măcar în matematici şi lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraţionalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce şi întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism”, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil şi pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi şi civilizaţii, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul şi a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experienţa de artă şi de limbă, uneori şi de gîndire), dar şi a extins ea valorile morale, ideologice, economice şi de civilizaţie peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el şi pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înţelege limitele culturilor trecute şi să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obţinut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie şi în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă iniţiere: raţiunea ei filozofică, metodele ei ştiinţifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale şi politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea îşi realizează liber modelul, căci a ştiut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub veneraţia oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depăşit condiţia naturală şi a ieşit de sub necesitatea ei; dar toate cele ştiute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care şi au tras mitologiile şi zeii, pe care au sanctificat o şi, în definitiv, pe care au lăsat o şi acceptat o întocmai.
Cultura europeană se aşază de la început dincolo de natură, care pentru creştinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este spectralizată şi trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, ştiinţa şi tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parţialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens şi desfăşurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — aşa cum spunea Hegel şi cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puţin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul” desperării şi exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, ştiinţele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viaţă istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obţinute de asiatici, ei n au ştiut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuşi, ştiinţele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenţie — demersul originar al vieţii spirituale şi de cunoaştere —, aşa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (şi adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizaţia romană), riscă să strivească sensurile tradiţionale aparţinînd acelor configuraţii culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adevereşte şi pe ei, unii japonezi, conştienţi de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face şi alţi asiatici, poate chiar cîţiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viaţa istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existenţă. În existenţa istorică au fost şi sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrşit, uneori degrabă, la existenţă stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viaţă istorică şi civilizaţie, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrşesc prin a şi supravieţui pur şi simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică şi deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morţii „fireşti” a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ţine de organicism şi de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înţeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrşit; modelul ei nu piere, aşa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morţii — putînd fi reluat, cum şi este, pe întregul glob — şi nici nu poartă tendinţe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spaţiu muzeal şi să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalităţi sortite să scoată totul din stagnare şi poate să reînsufleţească modelul pe continent el însuşi.
Toate acestea sînt cu putinţă prin modul de existenţă al modelului european, o existenţă în neodihna creativităţii. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e „transmisă” permanent altora şi însuşită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naşte altele, aşa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezeşte în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor şi ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică”, aşa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieşire din condiţia naturală a umanităţii. Spre deosebire de configuraţiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximaţie — aduce:


1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură în favoarea celui dintîi;


2. o cunoaştere raţională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaştere capabilă să integreze iraţionalul;


3. o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgire a existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie;


4. un orizont deschis, ca o limitaţie care nu limitează, pînă la ieşirea prin creaţii din timpul istoric.


Un asemenea model acoperă astăzi Terra şi se pregăteşte să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrşit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configuraţiile culturale, trecute şi prezente, sînt precare în esenţa lor; modelul european a fost aşa numai în existenţă.

14 Feb
2012

Maria Diana Popescu, Agero

 

CĂDEREA DIN ŞA

 

Ura! şi la gară, valiza! şi afară! Înapoi la tâmplărie, la sapă, la ospătărie, la arat, la strungărie, la semănat, la oi, pe ogoare, respectând Codul Muncii validat de tot de „ei”, care a transformat lucrătorul în zilier ieftin, exploatat zi-lumină, uşor de batjocorit şi de dat afară. Fără remuneraţie, însă. Au destul, deci pot consuma din necinstitele agoniseli. Braţele vânjoase lăsate la vatră, odihnite şi bine trăite, ar scoate ţara de pe fundul mării, de unde au aruncat-o. Bun. Pentru moment au dispărut de pe radarul politic parada modei opulente, datul cu sania şi cu scrânciobul, mersul pe bicicletă, tăiatul panglicilor la sălile de sport şi pârtii. Doamna a căzut din şa. Colegii de trupă plâng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără celelate jucării. Deşi nu ne putem scălda de două ori în aceiaşi apă, vorba lui Heraclit, tot la indicaţiile ei va apăsa pe butoanele turismului şi ale dezvoltării săracuţ de el, un Petre-escu. Au plecat ai lor, au venit tot ai lor. Drăgălaşii îşi vor stresa şi ultimul neuron pentru reanimarea capitalismului, pardon, pseudo-capitalismului cu capital de (la) stat. Se vor uita la programul de guvernare ca oltenii la girafă, spunându-şi în sinea lor că animalul acesta nu există. Acelaşi guvern, dar cu pozele de la avatar schimbate: tineret, mândria veteranilor, foştii consilieri ai foştilor miniştri, avansaţi ca miniştri. Acelaşi curent de gândire, simţire şi acţiune, acelaşi nutreţ de rumegat pentru mulţime, aceleaşi dezbinări de folos corupţilor, care din spatele scenei îşi dispută geloşi, până la acaparare totală, banul public, avuţia naţională, omul şi veniturile sale modeste.
Dacă sânt tineri, nu înseamnă că sânt şi noi. Au C.V.-uri suspect de stufoase, cu o istorie politică de te-apucă plânsul. Să nu credeţi că rezerva de cadre va muta vreun pai de la locul lui. Mult clamata tinereţe a guvernului este formată din valeţi ai valeţilor. Aşadar, alte jucării, aceeaşi frânghie groasă, acelaşi păpuşar din vremea navelor zburătoare, a energiilor cosmice de clan, a vibraţiilor acaparatore. Noii miniştri ar trebui avertizaţi că expunerea repetată la pretenţiile veteranilor prezintă un risc major pentru sănătatea morală. Nimeni nu va fi mai fericit. Nici îngerii, nici struţii, nici agentul 007. „Sper să vină curând ceasul Marelui Proces de Eliberare a Patriei şi de vindecare a românilor de Rău…” (Marian Ilie). Cu procesul de metamorfozare a guvernului, era cât pe ce să uit de mezina din Parlamentul European. Se pare, ea a găsit soluţia salvatoare pentru România, tocmai când mă gândeam că nimic nu ne mai este de ajutor: tâmplarii şi electricienii – de tâmplari fiind nevoie la firmele de pompe funebre pentru sicirie, având în vedere rata mortalităţii şi procesul de îmbătrânire a populaţiei. Nu-i vina ei că tatăl are pretenţii aşa mari cu privire la maşinăria de gândit. E posibil ca şi ea să aibă veleităţi de tâmplar, de electrician sau poate de vânzatoare la mercerie. În plenul Parlamentului European a cerut reînfiinţarea şcolilor de meserii şi a liceelor tehnice. E vorba de un plagiat în familie, să ştiţi. Pe motiv că ţara are prea mulţi filosofi care nu produc, primul care a lansat în eter teoria tâmplarilor, a electricienilor şi a „şcoalelor” de profesii, a fost tatăl – mare electrician, care de două mandate curentează poporul la buzunar.
Sondajele recente spun că foarte mulţi electricieni şi tâmplari sunt şomeri. Mai bine zis au terminat perioada de şomaj şi sunt cetăţeni fără identitate socială. România are sute de tineri inteligenţi, capabili să reprezinte ţara în organismele internaţionale. „Succesurile” din Parlamentul European sunt o insultă la adresa statului şi a societăţii civile, o insultă pentru mine ca cetăţean, pentru că a îndrăznit să mă reprezinte. Dacă am fi trăit într-o societate normală, astfel de parlamentari europeni ar fi muncit conştiincios la croitorie, fără să aibă nevoie de gramatică şi de logică. Cu sau fără aceste inteligenţe, România ar fi fost pe drumul bun, dacă guvernele post-decembriste n-ar fi pupat când bombeul celor de la Curtea Europeană, când pe cel al tătucului Franks; dacă în ecuaţia puterii, poporul ar fi fost luat în calcul, nu numai la alegeri, ci în permanenţă. Dacă instituţiile statului nu ar fi controlate de clanuri şi ar funcţiona independent, dacă la sfârşitul fiecărui mandat, guvernanţii ar da seama (şi mărturia) de agoniseli, lucrurile ar sta altfel.
Diana Popescu, Agero
13 Feb
2012

Insomnii cu întrebări…

Insomnii cu întrebări…

Ce-ar fi să facem un calcul simplu : ce s-a furat, ce s-a vândut, şi ce ne-a mai rămas?

Ca cetăţean simplu, îmi doresc deocamdată, să se poată salva ceva, ce nu a fost alterat.

Avem nevoie de iluminaţi pentru fiecare fir de iarbă, pentru fiecare pom, pentru fiecare vietate. Daca am reuşi salvarea de la un dezastru, atunci, aş fi convinsă că-i vom  putea ajuta pe  fraţii noştri din Bucovina şi Timoc.

Nu putem rămâne indiferenţi.

Dintr-o dată m-am văzut “lipită” pe harta lumii.

 Şi Doamne, ce bine era în Asia când mă născusem! Ştiam toate continentele…

Dar, săracă de cap, până azi n-am ştiu că iată sunt în Europa. Cu ce? Cu sărăcie, umilinţă, incultură, sistem deşănţat gata să ne ducă pe toţi undeva într-un bazar. Suntem ieftini, dar buni. Amuzantă poveste. O ţară bogată şi frumoasă devastată de barbari, de cei care nu au rădăcini…

Dar ţara freamătă. Munţii se clatină. Aurul ţipă, petrolul la fel, nu vor înstrăinare.

Ne-a întrebat cineva ce parere avem de marile privatizări ?

 A ţinut cineva seama de cei care au strâns semnături pentru salvarea Roşiei Montane?

Toţi doresc doar putere! Şi dacă exista putere, banii curg gârlă, nu contează cum, chiar de ne-am vinde morţii. Dar nici pe aceeia nu-i mai putem îngropa. Îi implorăm să nu se ducă, deşi bieţii bătrâni se şi văd prea timpuriu aruncaţi…A apărut “taxa de viaţă”…taxa “de moarte”…

Oare până când?

 Îmi doresc o Românie curată. Nu hărţuită, nu dirijată de “hahalere”… chiar am ajuns să ne vindem noi între noi.

O tragedie neeaceptată biblic.O durere înăbuşită în câteva gânduri de seară.

 Mariana Gurza

14.12.2006

 

13 Feb
2012

Cu ţara în suflet…


 

Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră” (Mitropolit Veniamin Costache).

 

Cu ţara în suflet

 

Zilele trecute am ascultat, la un post de radio, părerilor unor români despre motivaţia şi dorinţa lor de a pleca din ţară.

Am fost bulversată de răspunsurile românilor, de dorinţa lor în număr cât mai mare, de a pleca pe meleaguri străine, pentru a trăi mai bine, pentru a se realiza.

Moderatorul insistând cu întrebările, nu a reuşit să-i determine să raspundă clar ce şi-ar lua cu ei, “ca amintire”, de “neam” şi de “loc”.
Oare să ne fie ruşine să spunem răspicat că suntem iubitori şi legaţi de glie? Sunt eu prea conservatoare şi nu înţeleg fenomenul globalizarii? Personal, m-aş simţi ca un copac smuls de pe plaiul meu mioritic, care ar muri pe alte tărâmuri, neavând seva şi rădăcinile de ani. 

          
Nu înţeleg generaţia, care prin libertate, a renunţat la sentimental naţional. Este perimat să afirmi că-ţi iubeşti ţara cu bune şi rele? Poţi să fi indiferent la frumuseţile “Tainicei Românii”? Câţi dintre cei plecaţi sau care doresc să plece cunosc munţii, apele noastre, izvoarele şi ciripitul păsărelelor din lunci? Ce fac ei pentru a îndrepta răul sau pentru conservarea valorilor tradiţionale? Puterea unei naţii stă în fiecare individ. De noi depinde dacă vrem să schimbăm ceva. Ne este necesară “iubirea cea mare”!

Avem nevoie de o curăţenie interioară, de a judeca demn, în frică de Dumnezeu ce am făcut, ce trebuie schimbat, ce putem face pentru “a grădinari”, la noi “acasă” , pentru a ne întări
cetatea zilei de mâine.

Avem poate o responsabilitate. Să trezim conştiinţe, să insuflam aşa cum s-a făcut din veacuri, dragostea de ţară.


Da, îmi iubesc tara ! Un sentiment înalţător ! Îmi iubesc neamul ! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunata şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe.
Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână, aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să ne risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.

Încă avem sfinţi părinţi care lucrează pentru Biserica adevărată.

Dragostea Părintelui Justin Pârvu se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar dincolo de hotare.

 ”Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.” (Pr. Gheorghe Calciu)

Iata un fragment din “Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci”

 

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, parinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti parinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu ne ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legatură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învătat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au facut-o în timpul robiei; acolo am învătat cât de sfânta este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astazi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari”

Mariana Gurza , 2008

13 Feb
2012

Chemări tainice

 

 

MOTTO:

 

De uitat, nu putem chiar daca am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre. Acestea sunt însuşiri ale intelectului românesc care lucrează independent de noi, încât a spune că uităm, putem spune teoretic, dar în fond, nu uităm. Dar a te răzbuna pe răul din trecut, aceasta deja depinde de voinţa noastră.”

                                Antonie Plămădeală

 

 

Chemări tainice

 

Suceviţa! Un loc mirific care atrage şi vrăjeşte. Locul unde glasul străbun mă cheamă. O chemare tainică

Aproape de Sfânta Mănăstirea Suceviţa, pe o stradă lăturalnică, avea casa bunica mea Trandafira, mama tatei.

Am văzut-o, o singură dată…A fost una dintre puţinele mele zile fericite din copilărie.

Era iarnă! Iarna superbă a copilăriei mele, cand am simţit căldura bunicii.

 Am invidiat întotdeauna copii care au avut parte de bunici. Neavandu-i, îi căutam. Îi caut şi acum prin documente vechi, refăcându-le drumul umbrit de tulburătoarele vremuri, sau în apropierea Sfinţilor Părinţi…

Trandafira născută într-o familie de buni gospodari, cu mulţi frati, c-un simţ al umorului dezarmant, şi-a trăit copilaria pe valea Suceviţei.

Fraţii, buni vânători, unii dintre ei răspunzând de pădurile din zonă, fetele şugubeţe, chiar mergeau împreună la pescuit de păstrăv. Una dintre surori, Eugenia, era cea mai pricepută în a prinde peştele cu mâna. Varvara era mereu veselă, şi mă aştepta cu ulcioare cu chişleac.

La vremea maritişului, doar Trandafira, bunica, a decis să meargă după soţul ei, Gavrilă, în Banila pe Siret. România era întreagă. Nu existau ghimpii otravitori de suflete…

Bunica iubea stupăritul, şi cred că făcea mierea cea mai bună din lume. Niciodată nu a avut ocazia să ne dea să degustăm din bunătatea dacică…Nu întâmplător vestigii istorice au fost descoperite în Bucovina.

Aveau o gospodărie frumoasă, nelipsindu-le nimic înainte de a începe urgia neamului.

Din cauza opresiunilor s-au hotărât să se refugieze în Ţara Mamă. Nu puteau accepta străinul în bătătură.

Energică, şi-a luat băiatul cel mic, pe Ioan, tatăl meu, hotărâtă să ocolească răul.

Era haos. Nimeni nu ştia ce are de făcut. Aproape de graniţă, Trandafira aflase că băiatul cel mare, rămas să lupte pentru păstrarea identităţii, a fost împuşcat. Nu şi-a continuat drumul. Ştia că trebuie să se întoarcă în sat să-şi îngroape creştineşte feciorul, pe Vasile. Nu a mai putut reveni în ţară…Nici nu ştiu daca are o cruce la căpătâi…

Ioan, cu mare greutate a ajuns la Voivodeasa. Era foamete în Moldova. Stând mai mult ascuns prin păduri, avea grija de rudele sale, de a-i aproviziona cu hrană şi lemne. Toţi fraţii Trandafirei rămăseseră în sat.

S-a simţit hăituit…A plecat …s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Aşa a ajuns în acel sat cărăşan unde a cunoscut-o pe mama.

Întâlnirea lor, o binecuvântare cerească.

Niciodată nu a dorit să ne povestească urgia prin care a trecut.

Tăcut, aştepta poştaşul, să-i aducă veşti despre mama sa, care nu a mai putut pleca din spaţiul ocupat.

Trandafira, bunica,  o singură dată a putut veni în ţară. Am asistat încremenită la acea întâlnire dintre mamă şi fiu.Tatăl venise acasă dimineaţa după tura de noapte. Nu ştia nimic. După zeci de ani şi-a putut îmbrăţişa mama.

Bunica era frumoasă! Cea mai frumoasă! Avea un păr lung, şi-n cosiţe erau ascunse ceasuri pentru noi. “Vămuirea” era grea aşa ca vremurile…Fiecare ceas un pas în timp, o secundă, o clipă, o veşnicie…Acele ceasuri să fi reprezentat anii de suferinţă ai moşilor mei? Ticăitul lor singuratic să fi fost bocet? Tic-tac…tic-tac…o secundă, un minut, ore, decenii, măsurate în acel ticăit dureros…

 Îmi adusese bunica şi o  păpuşă, mare, blondă, cu părul împletit. Era cea mai frumoasă păpuşă pe care o primisem vreodată…

Venise miliţia acasă pentru a verifica dacă bunica, se afla la noi, cât va sta şi ce are de gând… O  metodă obişnuită de a intimida. La început nu ştiam de ce se procedează aşa…   Mai târziu am înţeles însă…

Când bunica a plecat din viaţa aceasta spre alta, poate mult mai dreaptă, tata nu a putut merge să o conducă pe ultimul drum…Atunci mi-am văzut pentru prima dată tata înlăcrimat. ..Îşi plângea părinţii…

Mariana Gurza

 

13 Feb
2012

Tangenţe şi dimensiuni culturale prin “AGERO”

 

Interviu cu Lucian Hetco (foto), editorul revistei Agero, acordat ziarului Timişoara
( “Românul planetar” se destăinuie… )

 

1) Stimate domnule Hetco, în ideea interculturalităţii, revista pe care o conduceti, “AGERO”, este  un punct de referinţă. V-am ruga să ne prezentaţi începuturile acestui demers publicistic.
Revista Agero a debutat în toamna anului 2000 în peisajul publicistic românesc din diasporă, dar şi în cel din ţară, de unde provin marea majoritate a citirilor recente, de peste cinci mii zilnic, având actualmente rangul 5 din 9 posibile în clasamentele internaţionale Google. In prima ei fază, revista de cultură a avut doar caţiva colaboratori de origine română din Germania, în special din jurul oraşului Stuttgart. Pagina Agero a fost prima publicaţie electronică românească din Germania, ce urmărea iniţial asigurarea cu informaţie rapidă şi utilă în limba maternă a etnicilor români, membri ai societăţii Agero, precum şi a simpatizanţilor noştri din zona metropolei germane Stuttgart, din landul Baden-Wuerttemberg. Ideea de internaţionalitate şi globalizare a informaţiei cu caracter cultural pentru românii de „pretutindeni“ s-a întregit relativ rapid, prin corespondenţa bogată şi interesul constant al cititorilor, dar mai ales prin stabilirea de contacte culturale inter-româneşti, cu intelectuali români din ţară şi din străinatate, având în vedere puternica emigraţie românească din ultimii 15 ani. Aşa s-a născut, cum s-ar spune şi teoria „Românului planetar“ – noua mea carte în limba română fiind  o culegere de eseuri, ce tocmai a vazut lumina tiparului la Bucureşti, la prestigioasa editură Carpathia Press, având ca punct de reper o serie de mărturii, cred eu, interesante despre globalizare, ce a cuprins şi poporul român, cu teze despre viitorul poporului roman, apărute în decursul ultimilor doi ani în cadrul publicaţiei Agero cât şi in alte reviste de cultură din ţară. Dar succesul actual al publicatiei Agero, „Revista Agero“ ( adresa pe web:
Revista Agero a debutat în toamna anului 2000 în peisajul publicistic românesc din diasporă, dar şi în cel din ţară, de unde provin marea majoritate a citirilor recente, de peste cinci mii zilnic, având actualmente rangul 5 din 9 posibile în clasamentele internaţionale Google. In prima ei fază, revista de cultură a avut doar caţiva colaboratori de origine română din Germania, în special din jurul oraşului Stuttgart. Pagina Agero a fost prima publicaţie electronică românească din Germania, ce urmărea iniţial asigurarea cu informaţie rapidă şi utilă în limba maternă a etnicilor români, membri ai societăţii Agero, precum şi a simpatizanţilor noştri din zona metropolei germane Stuttgart, din landul Baden-Wuerttemberg. Ideea de internaţionalitate şi globalizare a informaţiei cu caracter cultural pentru românii de „pretutindeni“ s-a întregit relativ rapid, prin corespondenţa bogată şi interesul constant al cititorilor, dar mai ales prin stabilirea de contacte culturale inter-româneşti, cu intelectuali români din ţară şi din străinatate, având în vedere puternica emigraţie românească din ultimii 15 ani. Aşa s-a născut, cum s-ar spune şi teoria „Românului planetar“ – noua mea carte în limba română fiind  o culegere de eseuri, ce tocmai a vazut lumina tiparului la Bucureşti, la prestigioasa editură Carpathia Press, având ca punct de reper o serie de mărturii, cred eu, interesante despre globalizare, ce a cuprins şi poporul român, cu teze despre viitorul poporului roman, apărute în decursul ultimilor doi ani în cadrul publicaţiei Agero cât şi in alte reviste de cultură din ţară. Dar succesul actual al publicatiei Agero, „Revista Agero“ ( adresa pe web: http://www.agero-stuttgart.de ) precum şi decernarea unui Premiu de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, în favoarea editorului şi indirect revistei de cultură, pentru “contribuţii deosebite la dezvoltarea dialogului de idei”, în toamna anului 2005 la Bucureşti, de către Asociaţia Română pentru Patrimoniu, este în fond doar încununarea unui merit colectiv, al autorilor şi corespondenţilor noştri de-a lungul anilor, pentru care am asigurat un cadru, cred eu – cu adevărat elevat şi democratic.
2) Tangenţele şi dimensiunile culturale prin “AGERO”, se datorează  desigur unei structuri   redacţionale bine gândite, ar fi interesant  să deschidem revista în… timp. Cum a evoluat?
Revista electronică a Agero a avut, chiar dacă poate părea la primă vedere incredibil, până în primavara acestui an (2006), de facto doar un singur editor şi redactor, în persoana mea. Volumul mare de corespondenţi, la ora actuală de peste 200, cât şi creşterea continuă a  pretenţiilor legate de calitatea materialelor publicate, dar şi a numărului de cititori ca urmare a cerinţelor fireşti de informaţie prin diversitate şi calitate, ca de exemplu şi folosirea constantă a diacriticelor şi a corecturii profesionale în tehnoredactarea materialelor noastre, au dus în final, după mai multe runde de consultări şi discuţii, la constituirea unui comitet internaţional de redacţie, nicidecum numeros, dar care lucrează prin consens. Din acesta fac parte oameni cu principii asemănătoare şi convingeri democratice, dispuşi sa depună o muncă redacţională gratuită, din idealism, în virtutea lucrului bine făcut. Din 2006 în  primăvară, redacţia Agero a câştigat doi noi valoroşi membri, foşti corespondenţi ai Agero, numindu-i aici pe domnul George Roca din Sydney, Australia, scriitor şi publicist de origine română din Oradea, ca şi mine de altfel, precum şi romanciera şi jurnalista bistriţeană, Melania Cuc. Lucrăm cum s-ar spune, în trei, de la distanţă pe mapamond, prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne: internet, mailing şi conferinţe telefonice. Încă nu ne-am cunoscut personal, ne ştim doar din fotografii şi  corespondenţe şi totuşi avem deja un “suflet“, pentru aceeaşi cauză. Dar, şi ceea ce este colosal, cu caracter de unicat, datorită distanţei geografice ce ne desparte, ne vom întâlni toţi trei, cât de curând pentru prima dată la Oradea – Băile Felix, în septembrie 2006, aşa cum am convenit de curând în redacţie, ca să ne vedem, cum s-ar spune şi „la faţă“.
3) Limba română, un liant   peste  distante şi   ţări,  în numele său, faceţi   un act de cultură în care, sunt implicate  ideile, forţele dumneavoastră  intelectuale, timpul. Cum  rezolvaţi problema   economică?
Problema economică nu este o „problema“, decât în masura în care nu dispunem de suficient idealism. Cheltuielile noastre sunt în fapt minore, raportate la  bugetul unui occidental. Cheltuielile de server, acces internet, cablu şi circulaţie email, sau programe software de tot felul, taxe, sunt plătite din bugetul asociaţiei Agero, buget pe care revista îl sprijină la rândul sau, prin inserarea de publicitate în favoarea sponsorilor societăţii Agero. In plus, fiecare membru al redacţiei lucrează de acasă, în timpul său liber, de la calculatorul personal. Este în fapt un buget echilibrat şi sigur, căci asociaţia Agero dispune de suficientă forţă financiară, pentru noi programe sau cheltuieli de server, ca noi să ne putem continua munca, fără a ne face griji despre eventuale indisponibilităţi financiare. Munca de programare şi afişare, strict în sens tehnologic, îmi aparţine  şi nu a fost niciodată remunerată sau obiect de calculaţie, fiindcă  n-am cerut aşa ceva şi nici nu aş pretinde bani, pentru o activitate comunitară, pe care o prestez cu placere şi din devotament. Corectura, tehnoredactarea, prezentarea grafică a materialelor ce sosesc zilnic de la corespondenţi au preluat-o partial şi colegii mei de redactie, dl. Roca şi doamna Cuc, precum şi o parte din munca de corespondenţă. Menţionez că ambii colegi de redacţie, prestează aceasta muncă gratuit, la fel ca şi mine. In concluzie, cheltuielile de redacţie sunt minime. Materialele sosite pe adresa redacţiei şi orice prezentări pe sit, au regim de gratuitate, nu sunt remunerate, aşa cum nici nu cerem cheltuieli de afişare, singurul criteriu de publicare fiind calitatea articolului şi interesul jurnalistic general!
 4) Să  vorbim şi despre pasiunea care este un ingredient  necesar, dar când şi rezistă  în timp, lucrurile devin spectaculoase.
Pasiunea – da, pentru lucrul bine făcut, este mai puţin o notă filozofică, mai degrabă aş vedea-o ca o confirmare a unei mari iubiri: dragostea mea pentru români şi limba română. De aceea, tot ce facem aici, este expresia unui patriotism real, necondiţionat, sincer şi firesc, în cele din urmă. Fiindcă pentru un român în străinătate, patria are întotdeauna alte dimensiuni, comparativ cu cele ale românului rămas „acasă“. Iar rezistenţa sa, dată şi de succesul autentic de care ne bucurăm, nu face decât să ne confirme că ceea ce am pus aici pe picioare, are într-adevar rostul său, un caracter profund românesc, ce este în fapt tipic neamului nostru, căci românii sunt una dintre cele mai vechi şi originale naţiuni europene, născuţi şi nu făcuţi sau veniţi, mai vechi şi mai autentici decât toţi vecinii noştri de după graniţe, în orice direcţie, chiar cu îngăduinţă, am privi. Avem cum se spune şi la Agero o anume  „rezistenţă  în sânge“. In fapt, aceasta ne-o şi doream atât pentru noi, la Agero, cât şi pentru cei de acasă, şi cred că ne-a şi reusit, cu unele mici excepţii, fapt ce ne motivează pentru o şi mai stabilă continuitate. Clubul intelectual al revistei de cultură a Agero are astăzi peste 200 de corespondenţi ( eu le-aş spune „români planetari“), este aşadar, dacă vreţi, o familie cu adevărat  „globală“ de intelectuali şi împătimiţi ai limbii române.
 5) In perimetrul culturii germane, cum este  percepută o revistă  în limba româna?
Din păcate avem mult prea puţină rezonanţă din partea cititorilor germani, ca să vă dau un răspuns sigur. Faptul că edităm revista Agero din Germania este însă un factor pozitiv, ce atestă spiritul democratic autentic de aici. N-am avut niciodată senzaţia de a fi fost toleraţi, dimpotrivă, activitatea noastră este considerată de către autorităţile germane ca fiind de bun obştesc! Dar ca publicaţie în limba română, ce poate fi citită şi înţeleasă doar de vorbitorii limbii române de aici, cei mai mulţi cetăţeni germani, care ne citesc zilnic, sunt la origine şvabi bănăţeni sau saşi transilvăneni, precum şi români din numeroasele familii mixte. Suntem însă recunoscuţi pentru spiritul românesc ce îl promovăm de mai multe instituţii din ţară, dar şi germane, menţionând aici exemplar Forumul Germano-Roman din Berlin, prezidat de doamna dr.h.c. Susanne Kastner, vicepreşedinta Bundestagului german, pe care o cunosc personal, încă din vremea când prezidam Liga Asociaţiilor Romano-Germane din Germania. Mai multe  asociaţii germane din Germania de Sud, dar şi din Elveţia germanofonă, întreţin cu noi relaţii de corespondenţă şi ne trimit materiale spre publicare. Relaţiile sunt aşadar bune şi de viitor.
6) Numărul cititorilor utilizatori este în creştere ?
Media citirilor pe zi a trecut din aprilie 2006 de cinci mii şi a rămas de atunci, cu mici oscilaţii, constantă. Apreciem conform statisticilor Agero, creşterea numărului de cititori zilnici, la circa o mie pe an. Speram deci, ca în 2007 să avem cel puţin şase mii de cititori zilnici. Oricum ar fi însă situaţia, numărul citirilor are, cel puţin pentru mine, un caracter secundar, căci noi nu ne finanţăm prin publicitate. După cum ştiţi, revista Agero are un profund caracter cultural şi de informare în limba română, de  tribună liberă, ce nu cenzurează şi nu practică atacul la persoană. Cred că acestea sunt atuurile sale, cu care vom asigura cititorilor nostri o şi mai bună calitate pe viitor. Cei ce ne citesc, găsesc la noi, ceva nou, sau poate ce părea de mult pierdut, un bun simţ şi o stabilitate dată de curăţenia sufletească a corespondenţilor noştri, garantul succesului nostru, un factor de care ţinem seama.
7) Se cunosc avantajele unei  publicaţii de  gen electronic, v-ar  tenta şi formula sa  tradiţională? Ar fi mai  greu de realizat  cred, mai costisitoare dar, pe de alta parte, cuvântul  tipărit pe hârtie rezistă  mai mult  prin ani. Comparând cele două  formule, ramâneţi de partea  modernitatii??
Cu siguranţă. Sigur că publicaţia Agero are un caracter internaţional, de presă electronică şi tocmai de aceea gratuitatea sa prin internet este evidentă, iar factorul primordial ce îl urmărim este să fie accesată în primul rând gratuit şi pe mai departe, de cât mai multe persoane! O serie de publicaţii electronice oferă articole de top contra cost! Noi nu avem de gând să o facem. Iar cum o publicaţie pe hârtie este costisitoare, precum şi mai dificil de tehnoredactat sau remis prin poştă, cu mari cheltuieli de logistică, este în aceste condiţii neaccesibilă oricărui cetatean român de pretutindeni ( pe care în fapt îl deservim direct prin metoda „internet“), tot ceea ce trebuie să îndeplinească logistic, este să dispună de acces internet relativ ieftin. Aşadar, ramânem pe viitor deocamdată la aceasta apariţie electronică, ce este şi va ramâne, cel puţin în redacţia mea, gratuită. Sperăm însă să organizam pe viitor, alte câteva ediţii de carte, cu cele mai bune articole ale noastre, şi aceasta cât de curând. Suntem „copiaţi“ deja cu mausul, direct şi eficient de o serie de publicaţii pe hârtie, ştiu deja de zeci de cazuri. N-am intentat însă nimănui nici un proces, căci văd aceasta ca un act de generozitate, fiindcă dacă suntem „buni“, suntem şi copiaţi şi căutaţi.  Există o mare cerere de prezentare a materialelor pe portalul Agero, şi acesta este un argument suficient de a constata succesul nostru.
În privinţa apariţiei articolelor Agero pe hărtie, în formă de carte, am început deja discuţiile cu o serie de edituri din ţară. Avem bune relaţii cu presa scrisă, vom câştiga şi aici experienţa de care avem nevoie. Nu stiu dacă vă sau este între timp cunoscut volumul de poezie – de primă antologie de poezie al românilor din diaspora, intitulat „Blestemul lui Brancuşi“, care a fost publicat şi editat la Suceava în 2004, în cooperare cu Revista Agero si Centrul de Cultură Suceava, personal prin efortul meu şi al dl. Ion Draguşanul. Această carte a fost  o sublimă selecţie de articole ( poeme culese de pe Agero), prima de acest gen din ţară. Au urmat însă şi alte carti de eseuri, sau etnologie, cu trimiteri istorice sau diverse, din colecţiile Agero, cum ar fi de exemplu, cartea doamnei Cristea de la Viena, „Timp şi sărbatoare“, sau mai de curand „Românul planetar“ de Lucian Hetco şi altele editate de asociaţii prestigioase, cu care întreţinem relaţii de parteneriat, referindu-mă în special aici la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, din Bucureşti, condusă de distinsul scrritor şi istoric dr. Artur Silvestri.
8) Simţământul că  faceti prin scris, legătura cu scriitorii români de pretutindeni, trebuie să fie  special.
Intr-adevăr este o mare placere, la fel cum este şi o constantă răspundere, aceea, de a prelua rolul unei plăci turnante între românii de pretutindeni, corespondenţii noştri, sau cea a unui cap de pod din românitate, între germani, mijlocind contacte, fiind conştientă parte a contactului cu intelectualitatea românească,  fie ea în Germania sau oriunde, ce asigură iată, un spirit românesc unitar şi solidar, patrunzător, dar mai ales sincer şi cutezător, dincolo de graniţe artificale, cenzură, prost gust, atac la persoană sau alte oprelişti de natură jurnalistică, ce în fond cititorii noştri, nici măcar nu le caută. Sunt cu adevărat fericit, trăind intr-o ţară cu adevarat liberă, în Germania, că pot sa împlinesc prin munca mea, prin cea a colaboratorilor mei din redacţie, dar în mod special a celor peste 200 de corespondenţi ai Agero, cerinţele culturale şi informaţionale ale cititorilor noştri. Este evident că este o muncă de uzură, zilnică, făcută din idealism şi fără remuneratie, care însă personal mi-a adus o serie de satisfacţii majore. Iar acestea nu se pot plăti cu tot aurul din lume, fiindcă pentru mine, românii au nevoie stringentă de acces la cultură, în special în mod gratuit, acum – mai mult ca oricând.
9) Scrisul Dumneavoastră, cărţile Dumneavoastra întregesc desigur cartea de vizita a unui intelectual de rang european, precum sunteţi. Haideţi să vă cunoaştem şi din această perspectivă.
Inainte de toate mă consider un intelectual român, de factură comunitară, de formaţie germană, prin convingere însă un român autentic, între ceilalţi europeni, ce şi-a văzut de treabă. Căci tot ceea ce am facut în cei 16 ani de diasporă în Germania, toată munca mea comunitară, indiferent că a fost la nivel de asociaţie la Agero, sau ca preşedinte al Ligii LARG ( Liga Asocaţiilor Româno-Germane  din Germania), ori ca editor şi redactor al publicaţiei Agero, despre care vorbim astăzi, a fost pusă în slujba ideilor românismului. Personal mă consider a fi mai degrabă un vizionar sau dacă vreţi, de muncitor ce şi-a căutat silitor, întotdeauna ceva de lucru, cu un anume sens, nerisipind energii aiurea, trăindu-şi ziua la adevarata ei intensitate. Trăim însă vremuri frământate în viaţa românilor şi a lumii în general, căci neînţelegerile sunt tot mai grave, iar tarele societăţii trecute încă ne mai chinuie la noi acasă, laolaltă cu invidia, confuzia, păcatele sau alte angoase de factură comunistă ori neo-comunistă, însoţite de boli spirituale, ce ne afectează moralul şi cultura naţională. În antiteză, am gândit iniţial şi am vazut în Agero un spirit nou, un loc unde se respiră, se gândeşte liber şi se speră la mai bine, un loc de scăpare, de refugiu, sigur şi nealterat. Cele câteva cărţi sau unele eseuri pe care le-am scris de-a lungul anilor, au toate la baza lor, acest principiu, al unităţii româneşti, în fond simplu – şi eficient.
10) Literatura română, care nu beneficiază de o limbă  de circulaţie, este totuşi cunoscută acolo, cum se precepe, dacă nu sunt traduceri prea multe ?
Din păcate literatura română este mult prea puţin cunoscută în occident, sau ca să fim cinstiţi ar fi meritat să aibă ceva mai multă recunoaştere! Iar dacă nu este atât de prezentă cum ar fi meritat, s-ar mai putea face câte ceva! Sigur că avem intelectuali de elită, cunoscuţi, atât în ţară, cât şi în străinătate, dar totodată şi un marketing dezastruos. Nu avem, din păcate nici un român laureat al Premiului Nobel pentru literatură, deşi potential am fi avut!
Potenţialul cultural românesc se margineşte actualmente, mai mult la prezenţa culturală în ţară, şi acolo ceva mai puţin decât ar fi fost cazul şi mai puţin în străinătate. Este adevărat şi că finanţările în domeniul culturii, nu se mai bucură de primul rang. Dar se greşeste şi aici, la fel cum s-a greşit şi se greseste încă în turism, sau în economie în general, sau la dezvoltarea mult prea târzie a infrastructurilor stradale eficiente. Literatura română contemporană, este în fapt puţin recunoscută în occident (din vina noastră), desigur, cu unele excepţii, vorbind aici despre autori şi personalităţi româneşti ce au trăit în occident: Istrati, Ionesco, Eliade sau Cioran. Cei mai „mari“ de acasă, au ramas în mare netraduşi şi sunt practic, cu mici excepţii, necunoscuţi. La ora actuală, în spaţiul de limbă anglo-saxon cel mai cunoscut autor de origine română  este prof. dr. Smarandache, din SUA, autor a mai multor cărţi şi iniţiator al curentului literar numit „paradoxism“. Cred însă cu convingere, că vom descoperi şi marketingul precum şi eficienţa occidentală şi nu ne vom feri de prejudecăţi şi că ne vom etala calităţile la nivelul literar al altor naţiuni, nu numai la nivelul unui Institut Cultural „Titu Maiorescu“ din Berlin, ce aduce de curând un suflu nou, în prezentarea culturii, artei şi a literaturii romaneşti, cel putin în percepţia germanilor. Se scrie însă în ţară suficientă poezie bună, proză, filozofie şi istorie de calitate, care ar putea interesa la nivel european, chiar global şi ar fi bine şi primită. Nu de autori buni şi talente autentice ducem lipsă, ci de un sistem eficient, dar mai ales, ne lipsesc încă mijloacelele financiare şi iniţiativele personale, poate că ne lipsesc chiar câteva personalităţi autentice, reprezentative. La capitolul acesta, iată, suntem încă deficitari, fiind nevoie de o schimbare de mentalitate, care sper să se producă cât de rapid.
11) Legat de impedimentul traducerilor, revin şi zic, revista ‘Agero’,  suplineşte un asemenea prag, vă dorim rezistenţa prin ani şi proiecte  noi.  Apropos, care ar fi conturul acestora, azi ?
Revista Agero practică, ori de câte ori este posibil, traducerea lucrarilor autorilor români în limbi de circulaţie mondială. Avem şi o rubrică specială dedicată acestor traduceri, în accepţia mea, o muncă titanică şi oarecum de pionerat, căci n-o facem doar noi, o practică şi alte reviste eletronice din ţară, ceea ce este foarte bine. Există de asemenea o serie de scriitori români, care au înţeles necesitatea prezentării operei proprii în limbi de circulaţie mondială. Din păcate, nivelul bugetelor personale, la nivel de autori, este insuficient pentru traduceri de amploare, dar cunosc o serie de scriitori din România care îşi pot permite financiar aceste traduceri, sau au primit chiar dacă mai greu, acceptul unor edituri. Urmeză apoi, desfacerea lor pe pieţele străine, care din nou, este un factor comerical dificil. Dar unele lucrări au fost încununate de succes şi au fost prezentate şi lansate şi în Germania, la diverse târguri de carte.  Bine-ar fi să le găsim pe viitor şi în librării!
Proiecte noi , în ceea ce ne priveşte vor urma, am să vi le relatez în amănunt într-un viitor interviu, fiind vorba în special de adâncirea relaţiilor noastre interculturale la nivel european, nu numai între asociaţii româneşti răspândite aici, ci de o interculturalitate nouă, cu o cooperare între autori nativi de limbă germană şi română, ce vor fi traduşi exemplar în ambele limbi, aşa cum îmi doresc să oferim vârfului de lance al scriitorimii române, posibilitatea de a fi citiţi, în traduceri, din ce în ce mai numeroase în spaţiul cultural anglo-saxon.  Vom iniţia şi o simeză Agero, aflată deja în lucru, care va expune pe web lucrări ale artiştilor plastici români. După cum vedeţi, idei sunt destule.

Veronica Balaj, 23 sept. 2006

http://veronicabalaj.blogspot.com/

 

12 Feb
2012

THE HEAVN WEEPS IN MY HEART- Mariana Gurza

                                   

 

                                        I LOOK TO THE SKY

 

Born again,

Here I am!

I went through an ugly dream forks.

Unknown by anyone,

I encircled in my mute grief.

Yet now, o Lord, I am delighted

with your gift of new life,

for laughing, weeping,

fighting, living,

like rocks in their immobility.

                                   

                              THE HEAVN WEEPS IN MY HEART

I thought that disguising myself

as light,

as despair,

I would lull to sleep your imagination.

I succeeded

to glimmer my angel

lost from me,

searching for me

in my gesture

of humility.

                                          ENIGMATIC IS ALL

The words sit strangely

between life and another world.

Abyss? Be it as far as possible!

To read about it in books!

Now we are here, in the picture

with white winter,

tomorrow we will be in green-green.

Of course apricot trees will as well bloom,

will ripen,

also the fields will bear fruit

 as every year.

We will be here to collect them.

Even pains, transient,

will remain alone.

Mariana Gurza

Traducere de George ANCA

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 9490

Ultimele Comentarii