17 Mar
2012

„Artur Silvestri va ramâne în conştiinţa colectivă ca un mare iniţiator“


„În zilele ce ni s-au dat, când majoritatea zdrobitoare şi sufocantă este atât de puţin «aşezată», fiind mai mult «imagine» decât «conţinut», a crede că aproape totul – sau chiar totul! – se alcătuieşte în acest fel e o reacţie obişnuită. De fapt, a nu fi aşa nu-i nicidecum un «excepţionalism» ci o «normalitate» în «norma dată de tipar», o expresie a Naturii. Uitaţi-vă la vietăţile din natură care, întotdeauna, fac ceea ce li s-a spus să facă, mişcându-se după un „tipar“ neclătinat: ele nu mint, nu înşală, nu au gânduri oculte şi nu «închipuie bezmetic» fiindcă nu pot: ar fi contrar însăşi formulei lor de a exista. «Omul» doar le face pe toate acestea şi le face cu încredinţarea că «aşa trebuie să fie»: şi greşeşte. Dar poate că acesta este şi scopul lui final.“ –Artur Silvestri

Am simţit nevoia să-l citez pe mentorul meu, omul care mi-a adus lumina, cel care mi-a arătat plin de bunătate taina lumii cu frumuseţile ei. Un OM darnic, mărinimos, bun cu cei care meritau, indiferent faţă de cei meschini, iubitor de natură, prieten al necuvântătoarelor.

Am fost martoră în noapte cum „trudea“ pentru binele Neamului Românesc, pentru trezirea conştiinţelor adormite. Oare câţi ştiu ca doar dânsul, singur, se ocupa la început de „florile sale“? O muncă titanică care a dat rod!

Îmi amintesc cum mi-a dăruit „Patericul românesc“, o carte care m-a schimbat mult simţind-o aşa cum mi-a fost prezentată:

„Este o lectură interesantă, stranie şi categoric folositoare fie şi numai prin aceea că se văd mai bine «oameni din altă dimensiune» despre care au ştiut puţini şi au vorbit şi mai puţini la vremea când erau pe Pământ. Despre aceştia se vorbeşte astăzi şi mai puţin dar cred că
important ar fi să nu fie uitaţi. Iar dacă vor fi uitaţi, nu ei pierd ceva esenţial ci mulţimile care îşi imaginează că nu mai este nevoie de ei. Din acest punct de vedere, «conservarea» lecţiei sapientiale a Pr. Adrian Făgeţeanu o veţi înţelege şi mai bine în aspectul ei de «act eroic» şi de «ripostă» la contemporanitatea depravată.“

Artur Silvestri va rămâne în conştiinţa colectivă ca un mare iniţiator cultural, fondator al multor reviste, sufletul viu ce a animat o mare de oameni. A reuşit să creeze cel mai mare grup  mediatic on-line românesc

Era preocupat de a-mi găsi un loc în colectivele construie cu mari scriitori. Nu mă simţeam sigură pe mine şi în final am acceptat cooptarea mea ca editor delegat la Abecedar de cuget românesc.

„Mă gândeam că să mă apuc de mâine să definitivez şi programul ABECEDAR DE CUGET ROMÂNESC şi dacă aveţi vreme să încercăm să  îi dăm un contur, făcând un sfat pe aceste teme. Nu este presant, bineânţeles, dar cred că ar merita să existe şi acest tip de documentar, mai ales pentru românii din lume, care nu au la îndemână «hrana spiritului» şi sunt departe de «Locul» ce îi ţine în fiinţă

Mă  impresionează, şi sunt recunoscător, pentru că vreţi să aduceţi ceva la vederea «celorlalţi», gând bun, de jertfelnicie. Acum v-aş spune că puteţi. Destul de mult din ce am primit mai recent s-ar putea include în documentarul «Abecedar de cuget românesc» pe care dacă l-am putea face public într-un interval rezonabil, ar fi foarte de folos mai ales pentru «românii din părţile de Afară», unde există voinţă şi năzuinţă către Tradiţie însă puţin material. Dar şi pentru cei «Dinlăuntru», unde legăturile cu rădăcina sunt firave şi adeseori întrerupte. Iar dacă veţi încuviinţa această idee, aş ruga să îngăduiţi să se pomenească efortul ce aţi făcut.“ – Artur Silvestri

Avem nevoie de o „hrană a spiritului“ şi Artur Silvestri a înţeles acest lucru. Într-o lume în care criza morală se adânceşte, dânsul a vrut să ne pregătească pentru suflet.

Amintirea şi cuvintele de folos a marilor oameni s-au dorit a fi regăsite în  „Abecedar sufletesc“ al fiecăruia dintre noi. Destinul unei naţii depinde de tenacitatea noastră, de a crede în valorile străbune.

„Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!“ (Păr. Arsenie Boca )

Nu ştiu dacă mai există altcineva ca Artur Silvestri! Ceea ce a creat va dăinui! Ne-a învăţat să rezistăm indiferent ce va veni peste noi. A întărit şi mai mult credinţa ortodoxă prin cărţile şi publicaţiile sale.

Ne-a învăţat să fim demni! Să avem doar frică de Dumnezeu! Ne-a învăţat să-L strigăm şi să biruim aşa cum şi el „a biruit“ prin tot ceea ce a făcut şi ne-a lăsat moştenire.

MARIANA GURZA

17 Mar
2012

Unde eşti Om Bun?

 

 

Ziua de 8 noiembrie, pentru mine, are mai multe semnificatii.Praznuirea Sfintilor Arhangheli Mihai si Gavriil, o zi importanta pentru Biserica lui Hristos si o ultima intalnire pe cale virtuala cu prietenul “Romaniei Tainice” GABRIEL ARTUR SILVESTRI.

Parintele Cleopa prin predica sa, explica atat de frumos semnificatia acestei zile!

Acum doi ani, scriitorul GABRIEL ARTUR SILVESTRI, mi-a scris pentru ultima oara.Chiar daca timpul se scurge, sentimentele au ramas vii, cum si spiritul silvestrian este prezent in sufletele noastre.

Unde esti OM BUN? Cum as putea sa-ti trimit un gand “LA ZI MARE”?
O lumanare si o rugaciune! Atat pot face fiind atat de departe.Prietene, mereu m-ai incurajat sa ma las prada cuvantului de suflet.O fac si acum cu multa amaraciune, cand mi-as fi dorit sa primesti slova mea, altfel…
Stiu, si simt, ca de-acolo de sus ne privesti si ne intaresti in fapta.

Gavriil, ce se talcuieste “barbat-Dumnezeu”, este arhanghelul Bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. “.

Da, asa a a fost Gabriel Artur Silvestri.Mereu cu “vesti de bucurie”, un om al tainelor “dumnzeiesti”, bland si iertator.

Acum, undeva in Ceahlau, vegheaza focurile aprinse de cei ce tainic participa prin rugaciune, “la praznuirea Sfintiilor Arhangheli Mihail  si Gavriil impreuna cu soborul tuturor ingerilor”.Un loc special de care ii este dor.Si noua ne este dor te tine prietene!
Ne vom ruga impreuna, pentru hodina ta, pentru linistea noastra, pentru tarisoara noastra chinuita de atatea neputinte si saracita.Ii vom implora pe sfintii Arhangheli sa ceara mila si indurare pentru poporul acesta atat de incercat…Doamne, si cand ma gandesc ca toate cate ni se intampla, le-ai anticipat cu ani in urma…
“Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.”

Închin această diplomă Marele Premiu “Dosoftei” primita de la  Societatea Culturala “Patrimoniu” Timisoara, LUMINA LINA – FESTIVAL INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA RELIGIOASA, EDITIA A VIII-A, lui ARTUR SILVESTRI,  care m-a descoperit şi m-a indrumat in activitatea mea literara.  O datorie de suflet pentru “prietenul vesnic”.

MARIANA GURZA

2011

17 Mar
2012

Mi-am rugat îngerul să vă caute…


Dragă Profesore, mi-am rugat îngerul să vă caute.

19 Martie, o zi in care Dumnezeu ne facuse un dar, un dar de neegalat pentru natia noastra. Ziua in care se nascuse ARTUR SILVESTRI, scriitor, istoric si filozof al culturii.

Azi, ARTUR SILVESTRI, este insasi “primavara” vietii culturale romanesti, cel ce este langa noi in chip de inger, prin carti si daruri ce vor dainui o eternitate.Un Om ales, poate trimisul Lui Dumnezeu in a ne lumina in credinta si adevar.

Am in fata chipul senin, linistitor pe coperta cartii “ARTUR SILVESTRI –marturii tulburatoare “.

Vă, privesc Profesore, si am sentimentul ca imi spuneti linistit ca si altadata :” Nu va faceti singura rau”, “Nu va amarati. “, “Eu nu voi pleca niciodata! “

Lacrimile ca margaritarele ajung intr-un sir lung pana la “Pasarea”, la Vlasca, sau la poale de Ceahlau.Mi-am rugat ingerul sa va caute, sa va aduca florile lumii in ciripitul necuvantatoarelor si rugaciunea mea.Aud clopotul batand.Toaca manastirilor vibreaza in Romania Tainica.Privim senin spre cer si cerem indurare.

Doamne, Tatal ceresc, odihneste-l Doamne printre Dreptii Tai! Doamne!

Ne-am iubit mentorul, ne-am respectat prietenul. Sentimente firesti care nu vor pieri niciodata.

“Prietenul ne e mai scump ca viata prezenta. Multi oameni, dupa moartea prietenilor n-au mai avut dorinta sa traiasca mai departe. Cu prietenul ti-e usoara si calea exilului; fara el nici acasa nu te simti bine. Cu un prieten, si saracia e suportabila; fara el, si sanatatea si bogatia sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Imi pare rau ca nu pot sa infatisez in cuvinte chipul adevarat al prieteniei, imi dau seama ca vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuia spus”.

Dragostea pe care s-o aratam unii fata de altii, zice Sfantul Ioan, trebuie sa depaseasca apropierea ce exista intre prieteni”.

Prietene, ai fost si vei ramane printre noi. acelasi mentor drag si grijuliu.

Da: “uitarea sa fie un blestem” ! NU TE VOM UITA ! NU PUTEM SA UITAM ! Vei ramane printe noi, cu noi, pentru a birui impreuna.

Gandul meu bun este darul pentru o zi insemnata, asa cum o facusem si altadata. Mi-e dor de tine prietene! Mi-e tare dor! Dar blanda rugaciune va ajunge printre flori ca alinare.

Prietene, te rog sa nu-ti faci griji! Doamna Mariana Braescu, cumnatele si cei dragi, tin candela vie, dand speranta pentru Romania Tainica prin fapta cea mare.

Da, Doamne, sufletului robului Tau, Gabriel-Artur iertare si-l asaza pe el in cortul dreptilor si sfintilor care din veac au placut Tie,- ca Dumnezeul milei si al indurarilor esti si binecuvantat in vecii vecilor. Amin!

Cu bine, prietene Artur

MARIANA GURZA

19 martie 2009

17 Mar
2012

Artur Silvestri – mărturii tulburătoare


Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu

Artur Silvestri venise parcă din altă dimen­siune. Se întâmplase în anul 2006 când am primit pentru prima dată buletinele ARP. Această întâlnire pe căi nevăzute mi-a dat ocazia să pă­trund în România Tainică. O Românie Tăcută şi totuşi vie, aşa cum o simţeam în sinea mea fără putere de a mă putea exprima. Alături de emi­nen­tul OM Artur Silvestri am găsit calea şi locul de a putea striga lumii gândul meu. „Priveam în aceeaşi direcţie“, pregătindu-ne „să fim gata să primim moştenirea lor: mărturisirea credinţei în Hristos“. Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei, în anul 2006: „Mulţi se deprimă când capătă sentimentul izolării şi mulţi se întăresc la auzul veştii că «Nu suntem singuri». Aceasta era, deci, o metodă (care, de fapt, a adus mulţi oameni de la mari depărtări mai aproape unii faţă de alţii) care, însă, nu poate fi per­fectă dacă se întâlneşte şi cu gândurile rele sau atitudinea de făcător de rău.“

Nu l-am cunoscut personal. Prin intermediul undelor calculatorul meu prinsese viaţă. Revistele se năşteau sub ochii mei. „Revistele noastre“, cum îi plăcea să audă de la noi, colaboratorii. Ţinea cont de părerea fiecăruia. A promovat nume necunos­cute, dând şansa tuturor care doreau să se exprime. Verificam împreună în noapte reuşita muncii sale. Doream să fiu elevă sârguincioasă care nu are voie să dezamagească.

Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume. A plecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugă­ciune în noapte pentru noi cei care trudeam în „gră­­dina“ sa. O voce puternică, un suflet cald, o mo­destie neînţeleasă decât la schiturile din munţi.

Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dra­gostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam ex­prima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea tim­pului. Mereu găseam elemente comune. Ceva din­colo de om, dincolo de spaţiu şi timp.

Pentru mine această perioadă a fost mereu o şcoală a vieţii în care zi de zi învăţam câte ceva. Mesajele din noapte, schimburile de idei, sfaturile şi cuvintele de îmbărbătare mi-au redat încrederea în mine. Mereu eram nemulţumită de mine. Scrii­torul Artur Silvestri mă percepuse altfel.

Abia acum, răsfoind file de corespondenţă, şi citind mai atent, sunt copleşită de personalitatea remarcabilului cărturar. Eram mereu conectată la toate evenimentele: „Războiul icoanelor“, „Moşte­nirea Gojdu“, „plecarea Patriahului Teoctist“ etc.

Nu am fost îndrumată numai în scris. Am cu­noscut locuri magice pe care le visa în nopţile târzii cu ochii deschişi. Mi-a adus mai aproape Ceahlăul, Valea Bistricioarei cu nucul din grădină sub frun­zele căruia se auzeau şoapte tainice. Acolo, în acel loc, inima bună a omului Artur Silvestri se sim­ţea în viaţa sătenilor. Îi ajuta cred la masa de dumi­nică pe care o primeau cei săraci prin grija părintelui Irina.

L-am cunoscut pe bunul părinte Iustin Pârvu, în vara anului 2007. Artur Silvestri mă îndemnase să ajung în faţa „celui mai mare duhovnic al nea­mului“, folosind acele vorbe „Nu suntem singuri! Nu vă temeţi“, având permisiunea de a merge din partea lui. Când m-am prezentat în faţa duhov­ni­cului şi a auzit numele lui Artur Silvestri, am văzut în ochii părintelui blândeţe şi o mică tresărire. Pri­mind binecuvantarea mi-a înmânat tăcut o carte.

Îmi amintesc că animată de vizita mea în acele locuri sacre i-am relatat imaginile şi sentimentele care mă copleşiseră. Îl adusesm în acea lume dragă lui şi totuşi atât de sensibilă. Provocasem o tristeţe fără să vreau. Am înţeles şi i-am cerut iertare, aşa cum uneori o mai făcusem.

Poate fără să vreau uneori l-am supărat cu te­me care mă iritau şi pe mine. Acest Mare Om şi drag mie, avea parte de „români anonimi“ ce în­cer­cau să intimideze prin rău, neştiind că deasupra operei şi a personalităţii marelui om protecţia di­vină este mai puternică.

Îmi devenise foarte apropiat. Făcea parte din familie împreună cu Doamna Mariana Brăescu Silvestri. Problemele personale erau discutate şi pri­meam încurajări de fiecare dată. Dacă îmi făceam griji pentru feciorul meu şi dânsul îmi scria înţe­legător despre grija pentru feciorul plecat departe.

În ultima perioadă vacanţele noastre erau cre­io­nate şi din dorinţa de a cunoaşte locuri pe care mentorul meu uneori mi le descria. Împreună cu so­ţul meu nu ezitam să poposim la Sâmbăta, Să­pânţa, Prislop şi alte locuri pline de istorie. Mă făcea să cred că sunt un reporter al revistelor me­reu în locuri binecuvântate.

În ultima mea vacanţă, anul trecut, îi promi­sem că voi merge la Mănăstirea Bistriţa, dânsul dorind să scrie despre Arhim. Ciprian Zaharia, care se prăpădise în decembrie 2007. Iată ce îmi scria atunci:

„I-am fost aproape în anii de plumb când se chi­nuia să restaureze mănăstirea şi a reuşit; a re­făcut, mai apoi, mulţimi de schituri şi de mănăstiri pe toata Valea Bistriţei, purtându-se ca un episcop şi, la drept vorbind, ca un voievod. Despre Mănăstire, am scris o carte în 1988, o monografie de aproape 1000 de pa­gini până azi inedită, dar o să trebuiască s-o public cât de curând; într-un fel este chiar de­dicată lui.“

Am regăsit locul aşa cum îmi fusese descris. Oriunde mergeam în vacanţă, era cunoscut în lă­caşurile de cult prin daniile şi românismul său.

În vara anului 2008 ajunsesem la o mănăstire în Moldova. Stareţul mănăstirii urma să plece la Bucureşti pentru a se opera la ochi. Nu cunoştea pe nimeni, se temea că nu-i ajung banii. Atunci a fost unul din puţinele momente când l-am apelat te­lefonic pe Artur Silvestri. I-am cerut ajutor. Am rămas uimită când s-a oferit să suporte costul ope­raţiei şi să aibă grijă de bătrânul părinte. Nu a fost însă nevoie. Dar mărinimia omului Artur Silvestri m-a urmărit mult timp.

Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu. Va rămâne unic în sulfetul meu, me­reu prezent în rugăciunea mea. Am fost mereu în­ţe­leasă şi sfătuită.

În ultima perioadă l-am perceput trist şi preo­cupat. „Plecarea lui“ o percep acum ca ceva firesc, după voia Tatălui Ceresc, într-o lume mai bună, într-o împărăţie a îngerilor. A fost pentru mine un „înger“, va rămâne la fel. Voi încerca să-i urmez sfaturile, pentru ca, de-acolo, de sus, să nu-i pară rău că şi-a irosit timpul. Opera sa vastă, personali­tatea sa grandioasă nu va fi dată uitării. A „zidit“ ceva în noi, a înveşmântat „cetatea“ în straie ale biruinţei.

„Lumina de noiembrie“ o presimţea… Acea „pace“ ce urma să vie. Iată ce îmi scria în noiem­brie 2006, urmărit de „lumina de noiembrie“.

Astăzi, mai către după-amiază, târziu, s-a în­tâmplat să ajung pe Dealul Mitropoliei, având un scurt răstimp liber şi doar pentru mine. Când am ajuns în vârf, lângă clopotniţă, mi-am dat seama că începuse să se însereze uşor, aşa cum se petrece ziua pe nesimţite în această perioadă din an. Era pretu­tindeni nu linişte ci pace, de fapt o alcătuire a tim­pului unde părea să nu mai răzbată nimic din incidentalul repede trecător ci numai o strângere de esenţă purificată de atât de multe ori încât nici nu i se mai simte realitatea. Pretutindeni sentimentul de nou ori de altceva se înstăpânise şi cuprin­dea orice făptură ce se apropia într-un fel învăluit ca şi cum aerul s-ar mişca fără să se mişte.

Puţinele suflete ce se aflau acolo, la acea oră, înaintau tăcute ca şi cum ar fi existat în altă vreme şi în altă realitate. Dar la drept vorbind, aşa şi erau. Mai jos, în vale, oraşul zilei nedefinite nu făcea să pătrundă până aici nici măcar cel mai mărunt semn că ar exista iar zgomotele ocupaţiilor obişnuite erau cu totul stinse, ca şi cum s-ar fi oprit în faţa unui Cort impenetrabil. Întinsa esplanadă a Mitropoliei părea pustie însă biserica s-a dovedit a fi neîncă­pă­toare. O mulţime de români de peste tot se adu­nase înlăuntru, ascultând liturghia; toţi şedeau în genunchi, orânduiţi după tradiţie, femei despărţite de bărbaţi, o lume de nădejdi adunate la un loc şi concentrate într-o singură direcţie. Scena de vecer­nie, cu chipuri trudite însă purificate aici de un gând senin, misterios şi cunoscut de toţi; ora de sat îndepărtat, într-o biserică mică unde rugăciunile se spun şoptit, în cuvinte simple şi în propoziţii neîn­văţate ci simţite atunci. O pace stranie, un extract calm, fără vârstă, de loc de peste tot, redus aici la a cincea esenţă.

Ceva mai târziu am ieşit în pridvor, cu lumâ­nările în mână, stăruind o vreme cu gândul la vii şi la adormiţi. Şi mai la urmă, am plâns iarăşi gân­dindu-mă la cel ce mă sfătuieşte în fiecare clipă, de acolo de unde doarme pentru veşnicie, sub nucul din grădina casei noastre de pe Ceahlău. Seara co­borâse uşor, în culorile ei fumurii, indefinite. Şi, deodată, fără să îmi dau seama de unde venise, o mişcare enigmatică de aer imaterial răspândise frun­­zele uscate doar câteva momente şi mi se păru că pulsează ca şi cum în preajmă ar fi fost o bătaie de aripi nevăzute.“(23 noiembrie 2006, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Dr. Artur Silvestri)

ARTUR SILVESTRI va rămâne mereu men­torul de dincolo de timpuri. Un înger prezent în lumea noastră tăcută.

Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei în anul 2006.

MARIANA GURZA

2oo8

17 Mar
2012

Rătăcind prin amintiri…

“Artur Silvestri la 55 ani”

 

Asa cum Sfintii Parinti au fost inzestrati cu har, acelasi lucru l-as putea spune despre eminentul scriitor, PROF.DR.ARTUR SILVESTRI istoric al civilizatiilor, promotor cultural cu activitate enciclopedica.Un har pe care astazi il intalnesti rar, un har tainic si atunci cand il descoperi te regasesti intr-o alta lume.O lume a inteleptilor, o lume calda iubitoare de neam si loc, un respect pentru oameni cum rar mi-a fost dat sa intalnesc.

Mi-ar place ca la cei 55 de ani ce i-a implinit in acest an, sa-i aduc prin aceste simple cuvinte, recunostinta si pretuirea mea.

 

SA NE TRAIESTI LA MULTI ANI DOMNULE ARTUR SILVESTRI! Si Dumnezeu, sa va dea putere pentru a va termina lucrarea in folosul Neamului Romanesc.

 

Nu stiu daca imi este dat sa pot descrie acea perioada, a anului 2006, cand bulversata de rautati, de boala si deznadejde am descoperit virtual o alta lume, datorita acestui Om remarcabil .Mi-a deschis o fereastra spre cer apropiindu-ma de adevaratele valori, invatandu-ma sa las pana sa-si duca gandul firesc. M-a incurajat mereu si cand simteam ca ma poticnesc, primeam ajutor.Un adevarat prieten, pentru toti cei care ne-am gasit locul in revistele create de domnia sa si de doamna Mariana Braescu.

O munca titanica, istovitoare uneori, mereu de veghe la tot ce se intampla in lume.Mereu mobilizati pentru cauze unice, memorabile.Sper sa nu-l dezamagesc in viitor prin tot ceea ce voi face in revistele ce sunt ca niste izvoare cu apa vie.Am certitudinea ca vor fi cele mai citite reviste.Parca il vad ca pe un dirijor ce incearca printr-o orchestratie divina sa ne aduca intr-un univers tainic, intr-o altfel de Romanie.O Romania a noastra, a iubitorilor de loc si neam.

Mergand pe urmele lui Tit Simedrea, unghiul Domniei sale, apoi pe urmele lui Nestor Vornicescu, Antonie Plamadela, Teoctist, Ciprian Zaharia, am ajuns sa cunosc Ceahlaul, sa-l cunosc personal pe cel mai mare duhovnic al romanilor Iustin Parvu. Toate mi-au fost de folos.Legata si eu intr-un fel de aceste nume sonore.In concedii, transformandu-ma in pelerin, am colindat lacasurile de cult din tara.Domnia sa este prezent pretutindeni prin cartile si credinta sa.Este mai cunoscut decat doreste domnia sa sa fie.

Prima oara cand l-am cunoscut pe Iustin Parvu, am mers in numele domnului Artur Silvestri.La auzul numelui, figura imparateasca a monahului a tresarit, luminandu-se pentru o clipa la fata.Da, este iubit de crestinii ortodoxi.Cum este iubit de toti colaboratorii.O dragoste frateasca, un respect si o admiratie ce nu are nevoie de prea multe cuvinte.

In vara aceasta poposisem lao manastire in Moldova. Staretul manastirii se pregatea sa mearga la Bucuresti pentru o operatie.Isi facea probleme ca nu cunoaste pe nimeni, isi facea griji in privinta banilor.Printr-un scurt mesaj, domnul Artur Silvestri ma anuntase ca este dispus de a-l ajuta pe staret.

Nu era pentru prima oara.Cand eu personal am avut probleme de sanatate ma intrebase cum ma poate ajuta.Iata o latura care poate este mai putin cunoscuta.Ajutorul nu era doar prin hrana spirituala ci si una de ordin material.Nu as vrea sa vorbesc despre valea Bistricioarei, unde fiecare loc parca are in zidire o parte din domnia sa.

Cartea “Boabe de lacrimi”apartinand lui Vasile Plavan, unchiul meu, cu o postfata de Artur Silvestri, la editura Carpathia Press-1977, a fost un dar neasteptat.

O “floare a darurilor”ce mi-a intarit certitudine ca ARTUR SILVESTRI  nu este un simplu trecator, este un roman de exceptie, un om “rar” asa cum sunt toate in jurul sau, omul cu taina harului, omul harazit de a aduce lumina acolo unde intuneric, omul ce are in maini lucrarea Lui Dumnezeu.

Este un ziditor de constiinte, un patriarh laic, un deschizator de noi drumuri.O imagine de pateric, de unde noi, bem insetati din intelepciune.Un Om, un prieten de care avem nevoie! Multumesc lui Dumnezeu pentru sansa de a-l cunoaste, fie si virtual.Mare Om, mare intelpt!

 

Fiind un ceas aniversar, 55 de ani traiti in gradina credintei, ce as putea dori omului iubit de Cel de sus? La cat mai multe carti, sa ne aduca bucurii asa cum a facut-o intotdeauna, sa nu-si uite “florile” din gradina creata de domnia sa, si ca un gradinar bun sa astepte roadele.

 

 LA MULTI ANI DOMNULE PROFESOR!

Dumnezeu sa va ocroteasca !

 

Mariana Gurza

19 Martie 2008

17 Mar
2012

UN „SLAVICI DE BUCOVINA“


Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare ca s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetce şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momemte de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Caprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Caprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerescă prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un „sămănatorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.

„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.

Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „paganizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „muticulturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.

În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tatarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului.Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“

 

ARTUR SILVESTRI

martie 2007

16 Mar
2012

„ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“

Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze

Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri

 

 

Volumul cuprinde analize, studii și comentarii despre cãrțile lui Alexandru Nemoianu, apãrute în diferite reviste românești sau, cele mai multe, alcãtuite special pentru aceastã culegere cu caracter de sintezã preliminarã.

 

UN SENS AL NÃDEJDII

 

Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca și opera însãși. În acest caz, un complex de împrejurãri potrivnice oprește privirea calmã și cuprinzãtoare și amânã în chip greu de înțeles atât valorificarea operei cât și percepția ei dacã nu chiar împiedicã pânã și citirea însãși. Contribuie la aceasta, între altele, dificultãțile în a fi clasificatã ca gen și formulã. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipã, când istoric, când prozator iar producțiile lui, fiind neobișnuite, nu par sã atragã aprioric sau intimideazã. Dar nici tematica nu pare mai apropiatã spiritului comun.

„Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios și, în aparențã, obiect de erudiție seacã și arhivisticã), memorialisticã „țãrãnismului“ afirmat violent  în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativã și elegiacã din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolã și a belferimii lucrând dupã tipar. Și cum scriitorul viețuiește într-o recluziune anahoreticã în ținuturi îndepãrtate și nu cultivã prietesugul zgomotos și spiritul gregar, manifestându-se în manierã gravã, reflexivã și ticãitã, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile și scara de valori rezultatã din troc, rãspândirea prin lecturã e restrânsã deși opera existã cantitativ și, privita atent, ar trebui sã impunã. Și exegeza nu putea fi decât firavã pânã la un punct, conținând o vreme mai mult recenzii întâmplãtoare și puține.

Aceastã situație nici nu uimește în climatul de grotesc, pestriș și de ierarhii de valori clãdite anapoda ce domnește la noi unde în tradiție ancilarã se sãrutã pânã și papucii boierimii depravate de prin divane în vreme ce cãrturarului reținut și gânditorului eretic — socotiți a nu avea greutate în

imediatul chiverniselilor de neam-prost — le rãmân disprețul și omisiunile voite sau nepãsãtoare. Concluzia ce s-ar fi obținut pânã deunãzi, indicând cã existã opera dar lipsește penetrația nici nu ar fi avut importanțã cãci nu atât adulația contemporanilor dã valoarea ci stãruința ecoului în timp și puterea „scriselor“ de a înrâuri (fie și prin adagiu anonim și apoftegma devenitã „folklor“) creând interogații periodice; acestea dacã nu ar ilustra cazul dramatic când, ignoratã în vremea ei, opera ar îngãdui abia probabile restituiri și nãdejdi în descoperirea târzie. Cum însã la noi, unde metoda „ingropãrii de viu“ a celui inconform face furori și ridicarea scãrii de valori se face cu exclusivism încã de azi (dacã nu chiar de ieri prin selecția aprioristicã) încrederea în dreptatea posteritãții trebuie sã fie mai redusã decât ne-ar întãri-o vremurile neconvulsive cum nu sunt cele ce le trãim. Rezultã cã ipoteza justițiarã în forma ei metafizicã trebuie mai degrabã stimulatã prin ajutor contemporan și contribuție fãrã iluzii însã cu simțãmântul viu al mãsurilor echilibrate.

Cartea aceasta acoperã în fapt goluri anterioare deși fusese plãnuitã ca omagiu de vârstã rotundã într-un fel, totuși, diferit de obișnuitele „melanges“ (incluzând evocãri de personalitate, „fortuna“ și studii în subiecte de tot felul. În locul lor s-au adunat câteva zeci de comentarii, eseuri și, puține doar, cronici și recenzii care, deși cântãresc — ca majoritate — sufficient cât sã impunã, abia dacã deschid un dosar al receptãrii în felul unor pagini preliminare.

Cãci depãșind prejudecãțile, cititorul începe a descoperi cu uimire cã acolo unde pare a întâlni examinare de istoric este, de fapt, un gen rar de literaturã sapiențialã cultivând fãrã model explicit apologul, „cuvântul de

Învãțãturã“ și „povațã“ precum în alte vremuri când nu literatura ci cercetarea ziditoare constituia formula predilectã și cu efect și cã autorul tinde nu spre dizertație de catedrã ci —prin adagiu și apoftegmã — la „exemplar“ și înțelepțire.

Proza însãși nici mãcar nu-i ficțiune propriu-zisã ci povești libere extrase

din viațã sau, mai bine zis, fulgurații de un fel memorialistic de o ingenuitate uimitoare și unde adeseori aripa angelicã a poeziei bate rar, ritmic și impresionant precum în prea puține din creațiile de seamã care nici nu au gen, specie și asemãnãri. Literatura însãși, de fapt „creația“ (cãci aceste întocmiri sunt literatura dar situatã în altã vârstã, poate coetanee cu însemnãrile medievale de scriptoriu) e un fel de șir prelung și rapsodic de „eseuri“ adicã de „încercãri“ în sensul originar unde, dacã ar trebui sã se cuprindã întreaga lor semnificaþie, chiar înþelesul mistic ar fi prezenþa de cãpãtâi.

Dar și tematicã se dovedește a fi altfel decât pare. Ceea ce, în cercetãrile

despre „românul american“, dã sentimentul studiului de erudiție pe subiect impus (fiind, în fond, dovezi de spirit cãrturãresc înzestrat și meticulos) se reveleazã deopotrivã ca reflecții asupra „modelului existențial românesc“, în fond un originism consubstanțial ce se poartã cu sine inerent peste incidentalul geografic și contextul îngãduitor sau ostil. „țãrãnismul“ însuși al Borlovenilor se adaugã acestui mister de conformație prin ecou de unitãți organice și, de oriunde am lua-o, se rãsfrânge în impresionantele dovezi de materie medularã cãlinescianã întruchipate de „spiritul getic“, de sadovenism și de regresiunea cãtre arhaic. Filosofia însãși este aici ieșitã din realitãțile necontingente și nu-i de mirare cã în satul primordial, codificat de ritualuri, hotare, obiceiuri și cutume enigmatice, sentimentul vieții în spiritual comunal, de „loc de origine“ dezvoltat prin ținuturi, plasi și „țãri“, triumfã ca legitimitate. Acesta este, la drept vorbind, și argumentul memorialisticii „bucureștene“ din Puccini 4 și împrejurimi care nedumerește printr-un bucureștenism de cartiere tradiționale, de „mahalale“ strãvechi și de lume așezatã în mãsurile vieții la țarã inevitabilã într-o federație de sate precum Bucureștii originari.

Perspectiva este pretutindeni „ereticã“ având, de fapt, o inactualitate ce se întâlnește cu greu la noi unde stereotipul impus constã în semidoctismul

petulant, „urâtul“ steril și o maladie a urii fațã de sine ce stricã pânã și destule suflete tari. Însã aducând reacþiune și argument, aceasta trezește, impresioneazã pe cãi nelãmurite și stimuleazã. Fiindcã, în ultimã analizã, aceastã carte cuprinde un șir de revelații și desfãșoarã un sens al nãdejdii care, la rândul ei, este regãsitã cu uluire ca și cum spiritul colectiv se trezește dintr-un lung somn dogmatic în luminile pure, calme și aurorale.

 

ARTUR SILVESTRI

25 Aprilie 2008, în Vinerea Mare

 

O REALITATE DE CARE AVEM NEVOIE

 

 

Alexandru Nemoianu, admirabilul nostru contemporan din America, „rãmas — acolo unde e — un adevãrat reazem al spiritului tradiției românești“, vegheazã și trãiește clipa știind cã „nimeni nu este singur“; cu noi fiind Dumnezeu. De peste ape, îndemnul cald „sã nu ne fie fricã“, sã ne pãstrãm credința moștenitã, ca niște adevãrați „tradiționaliști“, cu inima sus cãtre Dumnezeu, încrezãtori în noi și în taina locului, vine șoptit prin paginile cãrților Domniei Sale.

Cãrțile Domnului Alexandru Nemoianu „dezvoltã în mod natural opera de gânditor creștin, fiind un punct de vedere nou și articulate asupra modelului existențial românesc“. Este OMUL care crede în ADEVÃR, știind cã doar El ne face liberi. „Adevãrul este o Persoanã și mai exact, Una care cuprinde, într-un întreg de o ființã, Adevãrul, Calea și Viața.“

Și mie îmi place expresia D-lui Artur Silvestri „Enigma prin Neamuri“. „Ceva nevãzut, de demult, ce unește și întregește indiferent de timp și spațiu. Venind din vãile Almãjului, unde „oamenii lui sunt doina, începutã cine știe când și care se continua mereu aceași în fond și mereu tânãrã și fermecãtoare în formã, în forma nouã în care se îmbracã“, îl regãsim adesea pribegind prin locurile dragi, cu ochi de prunc, cu ochi de adult, cu sufletul încãrcat de același miraj. Probabil în tainicul lumii îndepãrtate, asemenea unui cãlugãr vizionar, prin rugãciunile sale, retras din rãutatea lumii, ne-a facut o radiografie completã a vremurilor ce le trãim.

Într-o societate bulversatã de multã „politichie“ și confuzie, m-am aplecat în aceste zile asupra cãrților Domniei Sale, și m-am oprit asupra unor „Fragmente din vremea persecuțiilor“, o carte de eseuri și „însemnãri rãzlețe“ și adnotãri scrise de autor în anii 2005 și 2006. Dacã nu aș cunoaște drumul Domniei sale, citindu-l, aș fi fost convinsã cã mã aflu în fața unei cãrți scrise în chilia unui blând monah ce încearcã sã descifreze ecuația lui Dumnezeu. Și cred cã pentru dânsul nu existã necunoscute. Biblia i-a fost abecedarul, istoria, și celelalte științe. Harul divin se primește prin credințã și multã rugãciune. Dumnezeu l-a mângâiat la vreme pentru vremuri… Pentru Alexandru Nemoianu „lumea aceasta, în care trãim, este o stare cãzutã, contaminatã de rãu, sub pãcat. Ea este stãpânitã de puterile rãului și acestea nu pot oferi decât o iluzie, o minciunã / o fraudã, singurul rod ce îl poate zãmisli „tatãl minciunii“.

 

Suntem în prag de alegeri. Poate ar fi bine sã meditãm la spusele „Înțeleptului din America“. Fiecare din noi având un „rol unic“: „Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbãrile“ de care vorbeam, sunt toate ocazie, posibilitate, pentru fiecare persoanã de a alege între bine și rãu și, astfel, putința de mântuire. Formele sub care suntem chemați la participare sunt mereu noi și fãrã precedent și de aceea alãturarea la bine sau la rãu tot mereu va fi fãrã echivoc.“

Dl. Alexandru Nemoianu ne avertizeazã cã, „împlinirea personalitãții umane, mântuirea ei, nu vine în și prin Istorie ci la capãtul ei. Dar cele spuse la nici un caz nu înseamnã cã în existenþa sa pãmânteascã omului i se cere sã fie pasiv, detașat, „neangajat“. E dovada adâncii înțelegeri pravoslavnice a rostului individului cãci așa aratã Sfântul Teofan Zãvoratul „Nimic nu vine fãrã trudã. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna alãturi de noi și gata sã se iveascã, dar el se dãruie doar acelora care cautã și trudesc și încã mai vârtos acelora care cãutând își istovesc tot talentul ce le-a fost dat și abia atunci, cu toatã inima își înalțã glasul strigând: «Doamne ajutã-mã!»

 

Alexandrul Nemoianu – „un truditor“ al neamului! Sfințenia „locului“ o trãiește tainic. Știe cã dãruind, va dobândi! Un OM puternic,avându-l pe Dumnezeu alãturi.

Alexandru Nemoianu – un scriitor complex. O profunzime șlefuitã, alãturi de oameni, naturã, necuvântãtoare, într-un „Rai în care ne-a vrut Dumnezeu“. Un fin observator al Lumii, ce știe ce înseamnã „jertfa“, arãtându-ne drumul spre ADEVÃR, SPRE MÂNTUIRE.

Nu am citit niciodatã ceva atât de compact în câteva fraze. O trecere fireascã de la adevãr și religie, loc și lume. Domnia sa meritã sã fie încurajat! Mai are multe de spus! Rãmân chiar la convingerea cã ar trebui sã-i scoatem separat, într-o carte, frazele înțelepte pline de tâlc și adevãr, adevãrate povețe.

Citindu-l, m-am cutremurat cum a gândit în anii trecuți și ce se întâmplã astãzi; modul Domniei Sale de a vedea lumea este impresionant.

Așa o vãd și eu… o nebunie în plus. Globalizarea, religia, problemele social-economice sunt prinse perfect. Așa și este. Un curaj uimitor! Nici nu ai spune cã ar fi arheolog sau istoric… mai degrabã sociolog… și cred cã ar fi fost un Parinte bun… Un vrednic ucenic al Parintelui Justin Pârvu …

Alexandru Nemoianu „e o realitate izbitoare“. O realitate de care avem nevoie.

 

 Cu Dumnezeu înainte, Domnule Alexandru Nemoianu!

Mariana Gurza

 

 

( Fragmment din volumul: „ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“ -Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze.Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri, INTERMUNDUS, 2008)

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 26384

Ultimele Comentarii