6 Feb
2012

EMINESCU – Din „Zarea trecutului“…

“Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara indoiala vechii Domni cari si-au intins armele pana-n Dunare si Nistru, ei scut Crestinatatii” precum ii numea biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale(…) Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechii nu zicem cu asta ca vremea lor se mai poate intoarce. Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult calatoreste inca in univers, incat raza ajunge ochiul nostru intr-un timp in care steaua ce au revarsat-o nu mai exista, astfel din zarea trecutului mai ajunge o raza de glorie pana la nori, pe cand cauza acestei straluciri, taria sufleteasca, credinta, abnegatiunea nu mai sunt.Degeaba pitici moderni ar imbraca zalele lor macate de rugina daca nu pot umple sufletele cu smerenia si credinta celor vechi”

MIHAI EMINESCU

 

    
Casa memoriala Mihai Eminescu

 

 

6 Feb
2012

DIMITRIE BRĂTIANU: „Unirea este singura temelie statornică“

Dimitrie Bratianu, diplomat si om politic

“Unirea este singura temelie statornica a edificiului viitorului nostru; fara dansa, orice se va cladi, va fi cladit pe nisip. Faceti, dar…sa se manifeste neincetat in tot locul, sub toate formele si in toate chipurile legale ceea ce este sapat in inima fiecarui adevarat roman: dorinta Unirii si a respectului suveranitatii nationale, care este scrisa in tratatele romanilor si care le asigura dreptul de a-si da ei insisi legi si de a lua pe seful statului de unde vor voi. …

“Suveranitatea statului roman!” sa strabata muntii, campiile, vaile si dealurile noastre, sa umple aerul, sa rasune pana in unghiurile pamantului cele mai departe, ca lumea intreaga sa se incredinteze ca Unirea este suflarea poporului roman, ca ea “Este glasul Romaniei!”

Dimitrie Bratianu

6 Feb
2012

Învăţătura cărţii – MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL

MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL al Moldovei şi Sucevei (1719-1770)

Învăţătura (cărţii) este asemenea cu florile cele mirositoare, care cu mirosul învăţăturii tămăduiesc toate rănile cele trupeşti, iar cel neînvăţat este asemenea copacului celui uscat. Şi precum soarele încălzeşte şi creşte toate cele ce odrăsleşte pământul, (tot) aşa şi învăţătura (cărţii) dă pricepere omului spre toată cunoştinţa.”

MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL

 

ALFAVITA SUFLETEASCA

Pentru că se cade a ne bucura numa întru Domnul, iară nu pentru lucrurile cele stricăcioase ale aceştii lumi

Bucurie me, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat, zice proorocul. Precum au zis îngerul când au grăit cu Tovie, zicându-i : bucură-te Tovie. Bucurie să fie ţie totdeauna. Tovie au răspuns către îngeri : ce bucurie să fie mie că întru întuneric şăzi şi lumina ceriului nu o vezi? Au într-acest va fi ceva bucurie sufletului. În valea aceasta a plângerii, între întunerice şi în umbra morţii, întru care cei ce şăd întru desfătările cele dobitoceşti. Nimine aşa să nu nădăjduiască numa morţii, numa de tot despărţire, numa sfârşit fără de veste, că ce bucurie va fi celui ce iaste în scârbe şi amărăciuni? Ce fel de îndemn celui ce să află întru legături…frumuseţile şi ghizdăvia trupului carea lesne să strică prefăcându-se în prav şi cenuşă. Nu ai omule cu ce te mângâia în veacul acesta al plângerii, ci mai vârtos să cade ţie a plânge şi a te tângui. Că nu şezi spre moştenire, ci spre izgonire, nu spre pace şi odihnă, ci spre războiu foarte luptătoriu; nu spre bucurie şi veselie, ci întru valea aceasta a plângerii. Cine să veselieşte fiind îndatorit peste putinţă? Cine să mângâie, şezând în temniţă? Cine să bucură, fiind rânduit spre moarte? Nimena. Că lumea aceasta iaste plină de plângere, iară nu de veselie; de scârbe şi de necaz, iar nu de bucurie; de supărare şi de amărăciune, iară nu de mângâiere. Şi nimica întru dânsa nu iaste statornic şi să nu să schimbe. Bucuria ei iaste amestecată cu scârba, veselia cu plângerea. Mărirea să schimbă, bogăţia piare, frumuseţea să preface în praf şi cenuşă, desfătarea trupească fără de veste prin moarte să tae şi se sfârşeşte, şi după aceia să împute şi rămâne mâncarea viermilor.Nimic dar nu iaste în veacul acesta vrednic de bucurie şi de veselie, nimic vrednic de mângâiere şi de inimă bună, ci toate sînt pline de plângere şi tânguire. Deşărtarea deşărtărilor iaste viaţa omenească; că se naşte omul din stricăciune, creşte întru durere şi neputinţă, viaţa sa îşi necăjeşte în scârbe şi în năcazuri, în gâlcevi şi calabalicuri şi întâmplări nenădăjduite şi întru toată neodihna. Că de spre o parte primejdii, iară de spre altă parte clevetiri, despre o parte goană, iară despre altă parte război şi lupte împotrivă, despre o parte gâlcevi şi nedumerire, iară despre altă parte teamere şi frică, despre toate părţile nu iaste pace şi odihnă.

Toată lumea iaste plină de primejdii şi de zarve. Ori încătro te întorci, pretutindenea pizmă şi zavistii vezi, gâlcevi şi sfăzi auzi. De o parte te luptă mâncarea, iară de altă parte băutura, de o parte leanea, iară de altă parte nesimţirea; de o parte pohta, iară de altă parte aprinderea spurcăciunii; de o parte frica, iară de altă parte păcatul şi călcarea de jurământ; despre toată părţile nu iaste fără de tiemere, şi nu iaste de ce ne bucurăm în veacul acesta ce iaste cu multă plângere. Că vine moartea, vine despărţirea de aice, vine fără de veste schimbarea tuturor. Adecă sufletul va merge întralt veac şi va lua veale ce au lucrat aicea. Iară trupul va rămâne mâncarea viermilor, întru împuţiciune şi gunoiu să va întoarce, întru carea nimic nu iaste bucurie. Pentru aceasta nu te bucura de nimică întru acest veac al plângerii şi trecătoriu, de vreme că toate sînt întru dînsul nestătătoare şi făţărnicie, toate întru dânsul mincinoase şi schimbătoare. Ci de voieşti a te mângâia, numai întru Domnul te mîngîie; de voieşti a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupescă degrabpiare, iară bucuria Domnului rămâne în veci. Mîngîierea pămîntească degrab piare, şi întru amărăciune să întoarce; iară mîngîiarea prea Sfîntului duh, întru Domnul pururea mîngîie şi în viecii veacilor va mîngîia cu mîngîiare negrăită. Pentru aceasta cu nimică cu altă, ci întru Domnul te bucură. Că zice proorocul : bucuraţi-vă întru Domnul toţi cei drepţi la inimă. Şi iarăşi apostolul totdeauna zice: întru Domnul vă bucuraţi, neîncetat vă rugaţi, de toate mulţămiţi; că întru acieste trei să face mîntuirea noastră. De nimică de alt nu vă bucuraţi, numai întru Domnul. Că toată bucuriia ce nu iaste întru Domnul, iaste mincinoasă şi amăgitoare şi toată mîngîierea ce nu iaste întru Dumnezeu, iaste greutate şi turburare sufletului. Pentru aciia nu te bucura pentru mâncare şi băutură, nici pentru bogăţia şi mărirea aceştii lumi, nici pentru oare varea frumuseţe şi pofte dobitoceşti, ci numai întru Domnul te bucură, întru Dumnezeu cu veselie te veseleşte. Că întru aceste vremielnice nu iaste bucurie adevărată, numai mincinoasă, vremelnică, fără de temeiu. Căci că întru întuneric şi lumină nu iaste, în moarte viiaţă nu vei afla, întru minciună dreptate nu să va arăta. Bucuria lumii aceştia iaste mincinoasă, mângîierea ei mutătoare, veselia ei lesne se schimbă. Întru puţină bucurie şi mângăiere, şi îndată fără de veste amărăciune; întru puţină veselie, îndată fără de veste plîngere şi tînguire. Încă mîngîiarea ei n-au trecut şi îndată acum scârbă şi necazul au sosit. Pentru aceia numai întru Domnul te bucură, cu bucurie şi cu veselie te veseleşte.Bucură-te întru Domnul Dumnezeu, că dumnezeul tău Dumnezeu mare iaste, vecinic, fără de moarte, întru toate putincios, atotţiitorul, Dumnezeul îndurărilor, milostiv, drept, iubitoriu de oameni şi prea milostiv, Tatăl al milostivirilor, Dumnezeu a toată mîngîierea. A lui iaste ceriul şi pământul, munţii, dealurile, lemnile, dumbrăvile. Ale lui sînt fiarele, dobitoacele, jigăniile, păsările zburătoare. A lui iaste toată suflarea şi toată făptura, cele văzute şi cele nevăzute, cele din centriu şi cele de pre pământ. A lui iaste soarele şi luna, stealele ceriului şi stihiile. A lui apele, rîurile, mările, iazerele, izvoarăle, grindina, omeţii ploile, vînturile, fulgerele, tunetele. A lui toţi oamenii, toate neamurile pămîntenilor. A lui îngerii, arhanghelii, scaunele, domniile, herovimii, serafimii, şi toate puterile. La dînsul dreptatea, la dînsul judecata cea nefăţarnică, la dînsul bunătatea şi iubirea de oameni, la dînsul înţelepciunea şi izvorul înţelegerii. Acolo liniştea, odihna, netemerea şi fărăgrija. Acolo mărirea, bogăţia, vistieria neîmpuţinată şi desfătarea veacinică. Acolo bucuriia, lumina, raza, frumuseţe, bună cuviinţă, dulceaţă, veselie şi toată mîngîierea. Acolo volnicia, dezmierdarea, îndestularea şi veacul cel neschimbat. Ori ce iaste întru oameni mai iubit, acolo toate sînt. Numai te lipeaşte către Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul şi numai de dînsul cu bucurie să te bucuri, şi cu veselie te veseleşte. Bucură-te întru Domnul şi-i dă lui mulţămită căci te-au făcut pre tine după chipul şi asemănarea sa, din nefiinţă la fiinţă te-au adus, cu mărire şi cinste te-au încununat. Nu te-au făcut pre tine fiară, nici chit, nici altă oarecare jivină, ci om, făptură înţelegătoare, nemuritoriu, şi sufletul tău l-au cinstit cu singură stăpânire. Măcar de ne despărţim de trupul cel vremelnic, dar spre mai bună sălăşuire trecem, şi cu sufletul petrecem în veci; nu spre o mie sau doao sau trei mii de ani, ci în vecii viecilor ce n-au sfârşit. Bucură-te întru Domnul şi-i dă lui mulţămită, că toate pentru tine în dar le-au făcut, pentru tine ceriul şi pămîntul, pentru tine soarele şi luna şi toată podoaba ceriului cu steale au făcut, pentru tine fiarele, şi dobitoacele, păsările ceale zburătoare şi toată jivina. Pentru tine mările, rîurile, izvoarăle, iazerile, feliurile de peşti, chiţii cei mari, pentru tine pădurile, codrii, dumbrăvile, fealuri de pustii; pentru tine cele văzute şi cele nevăzute sînt făcute. Bucură-te într Domnul şi dă lui mulţămită, că toate pentru tine dreapte şi milostive au aşezat şi neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău; te foloseşte, te apără, te acopere, întăreşte sufletul tău, dînd tărie, sănătate, viaţă, te înţelepţeşte, te luminează spre tot lucrul bun. Toate dreapte şi milostive pentru tine să lucrează. Bucură-te întru Domnul şi dă lui mulţămită, că acel Dumnezeu întru tot puternic, prea bogat, pentru tine au sărăcit, pentru tine om s-au făcut, ca pe tine să te unească luişi; nu s-au îngreţeluit a lua asupra sa ale noastre, ca să se dea noao cu totul pre sine. Pentru tine au fost pus în iasle, pentru tine au fost înfăşat în scutece, cel ce îmbracă ceriul cu nori; pentru tine au fost tăiat împrejur a opta zi, pentru tine au fugit la Eghipet, pentru tine în Iordan s-au botezat, pentru tine ş-au plecat capul. Capul Mergătorului înainte, ca pe tine să te înalţe sus. Netrebuindu-i botez s-au botezat, ca să-ţi dea ţie curăţire prin botez. Bucură-te întru Domnul şi-i dă lui mulţămită, că pentru tine au fost bătut, ocărît, şi scuipat, bătutpeste fălci, legat, cu cunună de spini încununat au fost ; pentru tine mîinile sale pre cruce le-au pironit, oţet şi fiare au gustat, cu suliţa în prea curate lui coastă au fost înpuns; pentru tine prea curatul lui singe l-au vărsat şi cu acela pre tine te-au răscumpărat; pentru tine în mormînt au fost pus, pentru tine a treia zi din mormînt au înviiat, ca să dăruiască noao tuturor învierea din mormînt. Bucură-te întru Domnul şi-i dă lui mulţămită; că deşi greşăşti înaintea lui Dumnezeu cu întunearec de întunearece, cu milostivire prin pocăinţă te priimeaşte. De cite ori greşăşti înaintea lui, iară El nut e leapădă pre tine. De cite ori calci tu poruncilelui, iară El nu să întoarce de la tine. De cîte ori cazi, iar El te ridică pre tine, îndelung te rabdă, nu îndată te dă morţii, ci aşteaptă întoarcerea ta pînă în sfîrşit , doar cîndva te vei întoarce. Datu-ţi ţie lege, ştiinţă voii sale. Nu te-au lepădat de la botez, nut e-au lăsat întru altă credinţă, sau să fii înghiţit întru peirea eresurilor. Bucură-te întru Domnul, şi-i dă lui mulţămită: că pentru puţină oarece bună plăcere a ta, viaţa veşnică, împărăţia ceriului au făgăduit să-ţi dea ţie. Însuşi cela ce au făcut, însuşi cela ce au zidit, şi au dat toate spre buna plăcere, viaţa vecinică dăruiaşte. Nu în cîteva vreme puţină, nu în cîteva vreme scurtă, nu întru o sută de ani sau întru o mie, sau în mii de mii, ci în viecii viecilor ce n-au sfîrşit. Mărire nemărturisirii lui milostiviri. Mărire prea înţeleptei lui purtare de grijă. Mărire negrăitei şi neajunsei lui bunătăţi, şi iubirii de oameni. Că lui să cade toată mărirea, cinstea şi stăpânirea, împreună cu cel fără de început al lui părinte, şi cu prea sfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în viecii viecilor .Amin”

Prefaţă la Alfavita sufletească, Iaşi, 1755

Culeas:  Mariana Gurza

6 Feb
2012

CONSTANTIN BRÂNCUŞI – Citate

“Arhitectura este sculptură locuită.”

“Frumosul este echitatea absolută.”

“Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.’

“Prietenia rămâne oglindirea în alter-ego…”

“Nu trebuie respectate sculpturile mele”.

“Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut”.

“Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul”.

“Lumea poate fi mântuită prin artă”.

“Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă”.

“Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească”.

 

Constantin Brancusi

6 Feb
2012

BARBU DELAVRANCEA: „Carpaţii ne unesc“

“Carpatii nu ne despart, ci ne intregesc. In ei s-au adapostit si cei de dincolo si cei de dincoace pe vremuri de napastuiri. In ei s-a adapostit si a crescut sufletul nostri.

De pe culmile lor s-a revarsat Doina de vitejie so Doina de restriste ducand la vale, de-o parte si de alta, chemarile misterioase ale neamului…

Carpatii sunt osul de rezistenta al nostru, sira spinarii care nu s-a incovoiat niciodata si nu se va rupe niciodata decat cu cel din urma om dintre noi.

Romania este patria noastra si a tuturor romanilor de pretutindeni.E o singura fiinta etnica.E Romania celor de demult si a celor de apoi.E patria celor disparuti si a celor ce va sa vie.”

BARBU DELAVRANCEA

6 Feb
2012

ARSENIE BOCA: Ce trebuie să cerem prin rugăciune?

“Cand Iisus spune: “Tot ce veti cere in numele Meu, Tatalui, veti primi”. El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune cu alt prilej: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie sa cerem in rugaciunea noastra.

Cat priveste lucrurile si bunurile materiale, le putem cere atat timp cat ele nu ne impiedica la cucerirea Imparatiei. Dar oamenii incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele lor. Dar ei nu se gandesc niciodata a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” “Si toate celelalte se vor adauga voua…celor ce cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”, ne incredinteaza Iisus.

De ce deci sa ne mai ingrijoram de micul nostru destin, sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-L iubim cu ardoare si sa-L facem iubit altora, iata datoria noastra. Accesoriile vietii acesteia – ca: sanatatea, averea, stiinta, talentele – nu pot fi decat mijloace pentru a castiga lumina spirituala si fericirea vesnica, iar nu scopuri in sine. Sa cerem deci bunurile spirituale, intelepciunea, ca Solomon, harul sfintilor care pastreaza inocenta, inspiratia divina in orice actiune a noastra in timpul milei, caci fara Dumnezeu nimic nu se face. Sa cerem curajul si taria de a pune capat oricarui obicei prost si vicios. Sa cerem remuscarea si lacrmile pocaintei, parerea de rau a tot ce am facut contra vointei lui Dumnezeu. Sa cerem ca Dumnezeu sa inmoaie inimile impietrite si sa ne inspire mijloace ingenioase de a imblanzi pe cei viciosi si corupti. Sa cerem ca inima noastra sa fie mereu flamanda si insetata de Iisus, de painea cea divina si datatoare de viata si de sangele cel sfintitor.

“Eu sunt painea vietii, cine va manca din painea aceasta in veci nu va flamanzi”.

Pentru ce deci sa ne mai ingrijoram atat de painea cea materiala care satura doar trupul, iar sufletul il lasa flamand? Caci omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant iesit din gura lui Dumnezeu.

Sa cerem ca prima noastra grija sa fie de a obtine aceasta “paine divina”, iar martirajul nostru zilnic sa fie o pregatire pentru acest ospat. Desigur sa nu ispitim pe Dumnezeu si sa nu ne mai interesam de treburile pamantesti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, ca toate ni se vor da. In primul rand sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor si apoi interesele pamantesti. Sa nu dam prioritate celor de pe urma, dar nici sa le neglijam complet, adica sa nu devenim de fapt niste interesati in fond, sa-L iubim si sa-L slujim pe Dumnezeu in scopul de a ne da si a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru. Daca toate celelalte ne sunt date, sa multumim cu recunostinta lui Dumnezeu, sa nu punem pret pe ele, sa nu ne deprimam si sa nu ne departam de Dumnezeu. Ce rusinoasa si meschina ar fi dragostea noastra atunci. Sa rabdam ca Iov, sa ne resemnam ca el – aceasta este mantuirea noastra. Sa cerem deci darul de a ne lepada de noi insine, de amorul propriu de orgoliul care este cauza tuturor suferintelor omului.

Sa cerem curatenia, nevinovatia, mila de orice cuvant spurcat. Sa cerem rabdarea si pacea impotriva contrarietatilor. Sa cerem bunatatea si blandetea, amabilitatea si ingaduinta fata de cei ce ne provoaca.

Dupa ce vom cere toate aceste bunuri spirituale putem cere in rugaciunile noastre si ceea ce este necesar trupului nostru, care de fapt este Templul Duhului Sfant. Deci vom cere sanatate acestui templu pentru ca Dumnezeu sa locuiasca in pace in el.

Sa cerem o viata lunga, nu pentru a ne inmulti greselile, ci pentru a lucra si a adauga inzecit talantii incredintati de Dumnezeu fiecarui om la crearea lui. Sa cerem bogatia, nu pentru a ne satisface pasiunile si dorintele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o bimefacere trimisa de Dumnezeu la cererile lor.

Sa cerem stiinta, nu pentru a ne ingamfa cu ea si a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevarata lumina si pentu a o impartasi si altora, pentru binele tuturor.

Sa cerem prieteni adevarati, care constituie cea de a doua jumatate a noastra. Ei ne completeaza atunci cand sunt sinceri, credinciosi iar nu lingusitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.

Sa cerem copii. Ei sunt binecuvantarea familiilor si comoara parintilor, dar ei trebuie sa fie mai mult copii lui Dumnezeu decat ai parintilor. Daca acesti copii tradeaza pe Dumnezeu din dragoste pentru parinti, mai bine nu s-ar fi nascut.

Sa ne rugam pentru altii. Este o datorie impusa din mila crestina. Aceasta rugaciune este cea mai placuta lui Dumnezeu, ea este lipsita de interes propriu, constituie deci o lepadare de sine o mortificare. Aceasta rugaciune constituie unirea intre suflete, pacea si armonia pe pamant.”

Părintele Arsenie Boca

6 Feb
2012

ALEXANDRU VLAHUŢĂ: “Scriptorium”

5. Ţara. Poporul

“Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit.

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.

Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut pe el.

Odihnească-n pace gloriosul Ştefan, că n-au fost spuse în deşert cuvintele mândre şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: “Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri, însă, se va îndura de lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte”.

Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viaţă, şi nenumărate pâraie se despletesc, în cărări de argint, peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi-ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale “mirajelor”, aşa de frumos numite de popor “apa morţilor”.

Călătorii străini care-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în căruţele de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui ştefan, libera şi mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebiut să crească-n sus, şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii ferate, înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici ce scot la lumină bogăţiile ţării.

Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atâtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în mijlocul câmpiei dunărene, ridicând palat lângă palat, pe unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid acum porţile altarele luminii — treptat poporul se înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă roditoare.

În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul universităţii, iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi apostolul.

Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dâmboviţa se minunează de strălucirea şi mândreţa-n care se desfac malurile ei, ascunse până mai dăunăzi sub rădiuri de sălcii.

De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gândurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi mai mândră-ntre podoabele ţării, este poporul românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvălit în zloată şi-n bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca să-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, şi mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri!

Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!…

“O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind de poporul român.

În adevăr, suferinţile acestea au pus o blândeţă divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri.

Câtă gingăşie e în cântecul cu care-şi adorm ţărancele copiii:

“Nani, nani, puişor”

Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care-au izvorât, îşi petrec morţii la groapă:

 

“Dragile mamei sprincene,

Cum o să fiţi buruiene!

Dragii mamii ochişori,

Cum o să vă faceţi flori!…”

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: “Sunt român!”

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 11103

Ultimele Comentarii