9 Jan
2012

GÂNDURI NOCTURNE – poezii

 

MANIFEST

Nu, nu pot renunţa la puterea cuvântului. NU pot privi liniştită la ceea ce se întâmplă într-o societate bolnavă de prea multă politică. Poate m-am îmbolnăvit şi eu de “politicus” o boală grea care uneori ne face meschini şi orbi în faţa realităţii. Nu pot să accept ceea ce se impune prin pierderea demnităţii umane.

Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranţă, mult zbucium şi de ce nu , revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii vis-à-vis de această periodă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare, a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se. Nu se face nimic (sau încercăm să facem?), pentru a plămădi singuri valori, fără a mai sta cu mâna-ntinsă la mesele puterii. De ce nu învăţăm din nou arta construcţiei prin prisma libertăţii actuale, pentru a ne putea lansa singuri în renaşterea românească ? Restructurăm în fiecare zi, dar uităm totuşi să mai adăugăm câte-o cărămidă acolo unde singuri o putem pune pentru a mai economisi „ o ordonanţă” sau două…

Mă doare indiferenţa faţă de valorile existente, mă doare această rătăcire la nivelul politicului. Această durere o simt din ce în ce mai acut ca om ca român, care înţelege noua structură, dar care nu poate accepta ceea ce se întâmplă lângă noi. Demnitatea noastră poate fi mai presus de cele mai mari interese şi mă gândesc cu stupoare la momentul, când, ne-am putea îndepărta de cei care până ieri îi consideram fraţi.

În 1915 unchiul meu, ziaristul Vasile Plăvan scria în cotidianele vremii îngrijorat de soarta sârbilor :

“Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puterea nu îi sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care, clipă de clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumemte de artă, în invenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele efecturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului…”

(fragment din vol.”Boabe de lacrimi” ,Vasile Plăvan, 10 octombrie 1915)

M-am oprit asupra celor scrise cu presentimentul că istoria se repetă.

Poezia, acest manifest al gândului, în cazul meu, poate să fie o salvare sufletească. Pledez pentru integritate morală, pentru iubire şi adevăr şi nu pot accepta ideea, că mâine putem deveni mai răi, mai intoleranţi, mai inconştienţi. În noi se ascund valori şi vreau să cred că atunci când toţi le vom descoperi, vom realiza că numai prin noi, prin demnitate şi dăruire ne putem ridica şi salva. O reformă morală la nivel de individ începând chiar din sferele superioare al politicului, ar fi revelatoare. Dar, până atunci, voi încerca să plutesc în universul poeziei sau „proeziei” simţindu-mă în felul acesta protejată sau ameninţată de marii inchizitori….

Mariana Gurza

Timişoara

27.04.1999

  (Prefaţă – GÂNDURI NOCTURNE, Editura “AUGUSTA”,TIMIŞOARA, 1999)

 

 

MOTTO :

Am văzut că totul se reducea radical la politică, şi că, oricum am lua lucrurile, nici un popor nu poate fi vreodată decât ceea ce conducerea sa îl va face să fie.

”J.J.Rousseau, < Confession>(cartea a IX-a)

                    PLOUĂ CU DEZAMĂGIRI

 

Plouă cu dezamagiri,

umbrela e mult prea mică

nu am unde să mă adăpostesc;

bisericile sunt pline,

icoanele tăcut lăcrimează,

doar eu speriată

plutesc

fără să ştiu

unde voi ajunge.

Plouă cu dezamăgiri

pe sufletul meu,

şi-n lacrima amară

mă ascund nedumerită

neînţelegând,

de unde atâta durere?

       1999

 Ploua cu dezamagiri…Recita George Balica

 ”POLITICUS”

 

Ne-am îmbolnăvit de mizerii,

de prea multă politică;

medicamentele nu ajung

pentru a trata toate bolile.

Cei mai fericiţi sunt cei din ospicii,

care trăiesc fără frământări,

dar şi ei în spitale zgribulţi de frig

cerşesc o coajă de pâine la asistente.

Ne-am îmbolnăvit cu toţii de ,,politicus”,

o boală fără leac acum când în spitale

nu mai sunt algocalmine,

nu mai sunt leacuri pentru somn.

Suntem sortiţi să rămânem treji

sperând ca odată cu o nouă zi

durerile vor înceta…

1999

 

                            CAPITALISM REBEL

 

Ne înfricoşează şomajul,

disponibilizarea,

nu cunoaştem încă

preţul unui capitalism;

e dură viaţa;

ne-am obişnuit cu libertatea,

dar teamă n-i

de sclavagism…

N-am fost născuţi pentru trudit

 ca robi în altă parte,

 vrem şansa noastră de muncit

 aici,  nu prin străinătate.

 E prea mănos pământul,

 Azi, prea însingurat;

  ţaranul şi-a sămănat ogorul,

  dar apele l-au luat.

   N-i teamă seara să ieşim,

   bântuţi de fel de fel…

   nu ştim nicicând ce-ntâlnim,

   capitalism rebel…

        1998


                   ZILE AMARE

 

Greşim în fiecare zi, plătim un preţ,

nu încercăm să ne-ndreptăm

nevoile sunt mari şi noi răzleţi

luptăm cetatea să ne-o înălţăm.

Strângem tot mai des cureaua,

durerile de mijloc ne-nconvoaie,

dar am învăţat ce-i disperarea,

ştim de ce -avem nevoie fiecare.

 Zilele sunt tot mai amare,

 doar ochii copiilor ne fericesc,

ne poartă spre răsărit de soare

cănd  îi vedem cum cresc…      

     1999

 

                                   SCHIMBARE

 

Toţi am dorit să ne schimbăm,

avem veşminte colorate,

n-i teamă să ne pronunţăm,

deşi gândim aproape.

Sunt mulţi ce folosesc demagogia,

noi trişti şi neputincioşi,

ne întrebăm care-ar fi culoarea

mâine,când vor fi alţii aleşi.

Pe cine te mai poţi baza,

când totul este în mişcare,

efectul îl vedem, dar cauza,

e mult prea înşelătoare…

1998

 

                                  VREMURI TULBURI

 Crudă şi neputincioasă mă zbat

 pentru supravieţuire,

 Vremurile sunt tulburi şi-i  multă amăgire,

 Ne strecurăm prin labirinturi fumegânde

 Lasând  speranţele flămânde.

 Mă uit în jur şi mă-nfior Stăpâne

 De-atâta ură şi amărăciune

Pentru această lume bizar alcătuită

Mă simt prădată, umilită.

 Nu este drept să ne chinuim pruncii

 Prin neajunsuri, sărăcii,

 Vreau liniştea cea rece din adâncuri,

  Şi pentru ei, doar bucurii.

        1998

             

                              INDIFERENŢĂ

 Trecătorule,

 priveşte în jurul tău

 şi spune-mi ce vezi.

Cum arată ochii copiilor,

a bătrânilor,

cât de elegante sunt mamele,

mamele noastre?

Ce simţi când vezi atâta tristeţe

ce simţi când vine un biet copil

şi-ţi cere un ban pentru un corn?

Mă întreb şi eu  ce ne-a schimbat

de-am devenit atât de indiferenţi

faţă de cei pe care îi vedem zilnic

zgribuliţi şi tulburaţi

de mersul rapid al anotimpurilor.

  1999


                                INCERTITUDINI

Suntem prinşi în incertitudini,

fără speranţă şi fără nici un ţel

teama zbuciumată a zilei de mâine

macină intens Neamul meu.

 

Cu ce-ai greşit frumoasă ţară,

de tornade eşti înconjurată,

şi noi români cu inimă amară

ne plângem patria trădată.

 

De vei opri Doamne îndată

căderea oropsitului popor,

vom ştii că ţara e iertată

şi temerile se vor duce-n nor.

    1998

                  

                              MANIFEST PENTRU VIAŢĂ

Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse

Liberi în jocul nebunesc de altă dată,

Fără poveri şi fără lanţuri groase

Să simtă ce-i aceea viaţă.

 

Lăsaţi florile să crească unde e verde

Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,

Să nască în soarele viselor crude,

În viaţa aceasta plină de erori.

 

Lăsaţi-mi gândul neîntinat

Dogorind în iubiri pierdute,

Lăsaţi-mi sufletul curat

Şi  visele plăpânde…

 

 

                                  POET PRIBEAG

 

Pribeag

este poetul printre inocenţi,

nimeni nu-l mai preţuieşte;

nu este timp pentru poeţi,

banul

azi pe mulţi îi ispiteşte.

Cine-i omul

care se avântă pe lună

doar c- un vin şi o femeie -n gând?

Sărman poet,

viaţa ţi-e plină!

deşi carţile în rafturi plâng.

Îmbrăcat

în vers şi cântec,

nu-ţi alunga pornirea,

avem nevoie de multa poezie,

acum când iar domneşte

ipocrizia.

Cuvântul îşi va găsi menirea

prin sămânţa bine însămânţată

avem nevoie de cultura noastră

nu de cea de alţii

importată.

                                AMĂRĂCIUNE

 

Năpăstuiţi mai suntem pe planetă

Ne vor mânca în zori şacalii

Căci vindem suflete la o tonetă

Interesându-ne doar banii.

 

De ce atâta muncă în zadar

Când viaţa în vârtej te duce

De ce să taci, de ce să furăm iar

Când totul e la o răscruce.

 

Năpăstuiţi voi pământeni

Săraci la suflet şi la gând

Lacomi şi cruzi pentru averi

Fugiţi în gloată spre mormânt.

                                              ÎNSTRĂINARE

Am pierdut conştient demnitatea,

rătăcind istoria prin străini,

vrem să reclădim democraţia

cu preţul trădării fratelui vecin.


Stăm iar cu mâna-ntinsă

la marile puteri perene

căci doar-doar primim o şansă

de a intra în sfere europene.

 

E mult prea mare preţul,

poporul meu e prea sărac,

am fi obţinut din nou respectul

prin demnitatea neamului dac.

27.04.1999

                                                        GANDURI NOCTURNE

 

Te simt lângă mine iubite,

vreau să te trezesc,

dar somnul ţi-e lin,

gândurile-mi plutesc.

Pari o filă de poveste,

şi din răsuflarea ta

simt iubirea ce mă copleşeşte

acum,

când am nevoie iar de ea.

Ea îmi alină dorul

Şi-mi îmbracă teama

în rochie de mireasă

acum în miez de noapte

când inutil mă răzvrătesc…

 

                                             CORUPŢIE

 

Corupţi , striviţi tot ce e bun

în ţara mea dintotdeauna,

nu ţineţi cont de cel nebun

ce singur îşi plânge durerea.

Nu vă ajunge cât furaţi

fără să vă pese de naţiune?

Rămân doar cei mai îmbuibaţi

de belşug şi prea mult bine.

Va fi o vreme când o judecată,

răspunsul îl va da unui norod

pentru fiecare piatră spartă,

pentru fiecare mort.

Nu vi-i teamă de Dumnezeire

pentru tot ce batjocoriţi?

Veniţi-vă în fire

voi ce guvernaţi!

 

 

                                 Nemulţumiri

 

 

Sunt mulţi nemulţumiţi de viaţă,

trudind pentru o pâine,

oare care este -a noastră soartă,

ce va fi şi mâine?

Arşiţa ne-a pârjolit pământul,

apele s-au revoltat neputincios

românul nost’ săracul,

din cinstit, a ajuns hoţ.

Bolile ne-au înconjurat,

munţii se înclină,

satele le-am izolat

şi le-am lăsat fără lumină.

Plânsul ţese iar speranţă

tămâind din nou ogoruL

ruga noastră cea creştină

va salva din nou poporul.

1999

                                      Inconştienţa

 

Limita inconştienţei cine-o va găsi

acum când suntem la răscruce?

cine va da răspuns pentru multe sărăcii

ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?

Suntem prea mici în marea bătălie,

pe care alţii o pornesc abrupt

Ce se va-ntâmla cu-această glie

când azi dăm totul cu-mprumut?

Nu mai avem nimic bun,totu-i putrgai?

Unii vând străinilor în disperare;

Noi rămânem cu bruma noastră de mălai,

plângând la mormântul lui Stefan cel Mare.

Oare nu ştim să preţuim pământul

ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi?

Ce trebă-avem noi cu străinul

şi cu alţi rechini scorţoşi?

1998




 

9 Jan
2012

SĂ NU-L UITĂM!

- 120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan, 24 noiembrie 1889 -

 

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi începutul secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor. A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra„ revenirii Bucovinei la vatra străbună.
Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.
În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului.
A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.
A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti.
A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.
A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la “îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei“ – V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936
Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului. “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939
Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Avocatul Vasile Plăvan “a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: “Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor “Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” – Glasul Bucovinei, nr.5536 din 27 ianuarie 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri refiefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.
Într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de poetă apare lucrarea lui V. Plăvan, intitulată „Boabe de lacrimi”, la editura Carpathia Press, 2007, cu sprijinul şi susţinerea necondiţionată a cărturarului Artur Silvestri. Acest lucru nu este incidental, ci este o cuprindere a unui program amplu al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu de a aduce în lumina lecturii „Cărţi ce puteau să nu existe” prin revista „de autor” „Floarea Darurilor”.
Este un truism a spune că nimic nu este întâmplător. În luna noiembrie sunt comemorate două mari personalităţi ale neamului: 120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan şi un an de la trecerea în eternitate a scriitorului şi filosofului Artur Silvestri. Acesta s-a preocupat îndeaproape de reparaţia morală a numelui şi personalităţii lui Vasile Plăvan prin reconsiderarea vieţii, activităţii şi operei gazetarului.
Destine asemănătoare, vieţi de zbucium datorate iubirii lor nemărginite faţă de neam şi ţară, cu „doriri de bine” pentru toţi românii de pretutindeni, cum spunea Artur Silvestri, dar din păcate, cu un apus prematur pentru amândoi. Soarele lor s-a ascuns prea devreme, după un munte de griji şi zbateri. Însă stelele lor strălucesc peste timp, peste vremuri şi peste locuri. Lumina lor, spiritul lor vor fi veşnic vii pentru multe generaţii.
Împlini-se-va visul, idealul acestor mari bărbaţi români! Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.
“Să nu uităm nimic din ceea ce au făcut cei din rudenie cu noi!”, spune renumitul om cu o cultură enciclopedică, Artur Silvestri într-un interviu la Radio Timişoara.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a neamului!
Înclinându-mă în faţa culturii enciclopedice a profesorului universitar doctor Artur Silvestri, las să glăsuiască încă odată ceea ce a gândit, a simţit şi a aşternut pe hârtie despre Vasile Plăvan, considerându-l UN SLAVICI DE BUCOVINA.
Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul original. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare că s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân”.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Originea ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, sămănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetice şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momente de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Căprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerească prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un „sămănătorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.
„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.
Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „păgânizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „multiculturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.
În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tătarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşeau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepei cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.
Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din când în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“ (ARTUR SILVESTRI, martie 2007)


VASILICA GRIGORAS

9 Jan
2012

PARADOX SENTMENTAL.POEME

 

                CUVANT DE ÎNTAMPINARE

 

 Pare ciudat, poate, că într-o vreme care nu şi-a istovit interesul pentru textualism, care nu se poate desprinde de numita (şi, vai, incriminata) paradigmă cineva ne poate oferi, livrându-se fără rest, aceste ,,şoapte gândite” (şi chiar scrise), adunate într-un volum. Mariana Gurza trăieşte înafara modelor, agitând – deseori steril –  peisajul literar.

      Daca azi se scrie proezie şi se confecţionează “texte”, ea imună, răscolită însă de vuietul iubirii şi asaltată de incertitudini se încredinţează într-o confesiune a ,,eului sfaşiat”, locuind în aşteptare.

      Departe, aşadar, de ofensiva poeţilor post-textualişti, de proemele produse industrios şi ingenios pe bandă, întreţinând senzaţia că asistăm la ceva déjà écrit (ceea ce e şi adevărat !), poeta noastră, traversând cercurile vârstelor, adună într-un album de familie aceste ,,iluzii călătoare” şi, iată, ni le oferă, cu o sinceritate dezarmantă, îngemănând ,,lacrimi şi chemări”. Fiindcă Mariana Gurza, aşa cum ne încredinţează într-un Autoportret ( ,,Sunt ceea ce nu voi şti niciodată”) ignoră substratul livresc şi nu transcrie o experienţă lirică ci una pur existenţială. Ea ne invită, cu adevărat, într-un paradox sentimental. Află în poezie un refugiu, o salvatoare oază culegand vise şi, din vechile-i carnete, scoate la iveală, într-o progresie chiar valorică, productele meditaţiei sale, aşteptând ,,luntrea iubirii”. Încât această lirică, deopotrivă o regăsire şi o răzvrătire, adună,,boabe de lacrimi” şi se vrea o depoziţie, asumându-şi riscul nudităţii. Din versuri, fără a se lepăda de naivităti, purtând spre noi, pe alocuri, un ecou romanţios-dulceag ea cutează a-şi face ,,harfă gândului” {vezi Oglinda dorului}, împrăştiind în juru-i ,,miresme de amor”. Uşor anacronică, o astfel de poezie sfidează canoanele epocii şi nu se aliniază cruciadei care, zgomotos, a trimis sentimentul la eşafod, biciuind pudibonderia. Liga poeteselor, îmbrăcând armura glacialităţii, afişează, dimpotrivă, cinism coborând în derizoriu ; sau, în numele ingineriei textuale, cheltuind ingeniozitate, pensand savatlâcuri prin ,,pliurile semiotice” şi admirând maruntaiele textului. Să mai spunem că, astfel fiorul este ucis ?       

 

     Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Sunt, fireşte, stângăcii la acest debut amânat. Dar ,,sertarismul” poetei, lăsand pe dinafară multe alte ,,texte” (ca sa fim în ton cu limbajul exegetic) închipuie nu doar un album de familie, cu destinaţie precisă. Erupţiile de revoltă, coborând în concret, transcrise ritmat, fac casă bună cu cele ale afectivităţii, inundând pagina. Încât, izvodite din ,,pământ şi sânge” (Dor), aceste poeme – ,,boabe de lacrimi” vin să întărească o veche şi ştiută concluzie : într-o societate care, afundându-se în mlaştina tranziţiei, vrea să trazacţioneze orice, exită ceva – ne previne cu sensibilitate Mariana Gurza – care nu poate fi cumpărat. Şi acest ceva este tocmai iubirea. La picioarele ei, autoarea depune ca ofrandă un buchet de poeme.

 

ADRIAN DINU RACHIERU

(Mariana Gurza – Paradox sentimental, Editura “AUGUSTA”, Timişoara,1998)

 

 

 

 

Omul învaţă pentru a fi înţelept;

prostul cultivă legumele altora

fără a înţelege

care este rădăcina

şi pe unde curge seva.

Poetul scrie doar pentru a fi numit

un biet scrib

la curtea lumii.

Oamenii iubesc pentru că trebuie

să iubească…

Există  o lege nescrisă

care ne obligă la iubire.

Dar cum iubirea a devenit o relaţie

dintre cerere şi ofertă,

nimeni nu este suficient de bogat

pentru a cumpăra iubirea…

   1978

                          Dor

 Îl mai văzusem…

 în cele din urmă,

 am îndrăznit

 şi i-am schiţat portretul;

 am făcut un amestec

din pământ şi sânge,

i-am dat pânza

ramuri de soare,

 apoi

 i-am pus dorul în ochi,

 cântecul pe buze

 şi-n mâini i-am pus o sferă.

 Asemănarea era perfectă…

1976

                                                      Fântâna lui Hipocrene

 

Am hoinărit de când mă ştiu

cu Pegas înaripatul

căutând…

Am scormonit pământul,

am asmuţit văzduhul

şi mi-am spălat mâinile

în toate izvoarele.

Mi-am oglindit chipul

în fântâni

şi am învăţat să mi-l cunosc;

în cele din urmă

am furat o cupă

din fântâna lui Hipocrene

şi am semănat cântec

pe câmpul sterp al eului meu.

                                 Pe urmele lui Zenon

 

Am prins tristeţea-n mâini

şi-am înveşmântat-o-n lacrimi.

I-am dat bineţe surâsului

şi am închinat pelin

în cupe de nostalgie.

Mi-am prins dorul în plete

şi i-am dat culoare nopţii,

apoi,

am fugit…

Mă temeam.

Alergam înfrigurată

spre un sfeşnic  pribeag

întocmai ca Zenon.

Ne-am surprins amândoi

în noapte întrebând…

Mariana Gurza

http://www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2012/01/Sound02.mp3

Paradox sentimentalParadox sentimental

9 Jan
2012

“Exil de zi şi noapte” cu Veronica Balaj

“Exil de zi si noapte” cu Veronica Balaj

 

      Veronica Balaj, autoare a peste 20 de volume, este, totodata, realizatoare de emisiuni radio-tv, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, a Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Quebec, Montreal, a Asociatiei “Aut-Pro-Rom“- Austria si a Asociatiei Internationale “Athanor” – Roma.

Detine Premiul de Excelenta al USR, Filiala Timisoara (2000); Premiul Festivalului International de Poezie DON LUIGI di LIEGRO – Roma (2008); “Diploma di Merito“, conferita de Academia “Citta di Roma” (2008), etc.
Dintre volumele aparute:  Ne tirez plus!, proza scurta, editie franceza prezentata la Bruxelles (1993);  Cu ingerul la arat, editie bilingna romana-engleza, carte prezentata la New York (1997); Le cafe du bouguiniste, poeme prezentata la Neuchstel – Elvetia (2000); Baltazara, roman prezentat la Viena (2001), versiune in limba italiana, prezentata la Roma (2005);  De sapte ori viata / Siben mal das Leben, proza scurta, traducere in limba germana, volum prezentat la Viena (2003); Carnavalul damelor, roman; Intre noi soarele nordic, proza poetica; Poeme in civil, editie bilingva romana-engleza; Puzzle venetian, proza scurta (2008); Areopagus.Interviuri cu scriitori din diaspora, coautor Cristina Mihai, volum prezentat la Salonul International de Carte, Montreal (2008); Pirueta pe catalige/ Pirouette auf Stelzen, poeme, editie bilingva romana-germana, volum prezentat la Viena (2009).
Veronica Balaj a fost inclusa in “Enciclopedia personalitatilor din Romania“, editata de Ralph Hübner in prestigioasa serie “Who’s Who

Veronica Balaj, o scriitoare prolifica a lumii culturale banatene, si nu numai,  si-a lansat noul volum de poezii „Exil de zi şi noapte”/Exil de  jour  et de nuit“, apărut la editura Anthropos, 2010, Timisoara,  în ediţie  româno-franceză., traducere de   prof. Rodica Opreanu.

Intr-o atmosfera sarbatoreasca, in data de 12 noiembrie, în sala de cenaclu a   Filialei din Timisoara a Uniunii    Scriitorilor   din Romania,  sala Orizont  membrii ai Uniunii Scriitorilor, prieteni, iubitori de cultura au fost prezenti la aceasta intalnire de suflet.

Recunoscuta pe plan international, scriitoarea Veronica Balaj, este una dintre cele mai remarcabile personalitati banatene.

Veronica Balaj este o poetă care se joacă frumos cu limba română, în propria poezie. O poezie care se dovedeşte convingătoare, într-un spaţiu al fantezismului liric”, a precizat editorul Lucian Alexiu, la deschiderea evenimentului.

Cartea  la prima vedere pare a fi  o antologie de versuri si dupa cum sublinia  Graţiela Benga, semnatara prefeţei volumului, cartea, “este şi nu este o antologie. Două dintre secţiunile sale cuprind   o selecţie de poeme publicate mai demult, altele sunt noi. Cartea e de fapt recapitularea unor etape creative, afective, vorbind  despre o unitate a lirismului ce învăluie în valurile lui bucuria confesiunii, o efervescenţâ a fantazârii, dar şi detaliul cultural. Dacă ar fi să sintetizez, patru sunt liniile ei de forţâ: calea, sensul, timpul şi moartea, acestea absorbind în jurul lor o serie de sentimente contradictorii”.

Volumul „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour  et de nuit” ,    s-a finalizat    în variantă bilingvă, în urma colabărării dintre autoare şi traducătoarea Rodica Opreanu.“Ca traducător” , afirma Rodica Opreanu, “a trebuit să pătrund bine textul, să-l desfac, să caut sensurile profunde, să găsesc cuvintele potrivite şi să-l refac.”

Interventiile interesante ale Graţielei Benga, Ion Marin Almăjan, au subliniat muzicalitatea si profunzimea versului. Vladimir Jurăscu, a fost cel care a recitat din poemele autoarei, intr-o oaza de liniste, “exilat “ intre doua stari, prin “Ochii Florentinului” si “Arca lui Noe”.

O noua carte, un nou inceput. Emotiile nu au ocolit-o pe Veronica Balaj, multumindu-le celor prezenti, vadit coplesita de eveniment…

Recunoscuta pe plan international, scriitoarea Veronica Balaj, este una dintre cele mai remarcabile personalitati banatene.Suntem mandrii de toate performantele ei culturale.“Una dintre cele mai importante coordonate  ale    moderintatii este desigur , interculturaliattea. Forta de comunicare prin arta.  Intr-o Europa unita,  valentele   particularului, ale specificitatii sunt o emblema obligatorie pentru ca, unitatea sa  poata fi  realizata in  si prin diversitate.”(Veronica Balaj)

“Om de radio si scriitor, Veronica Balaj si-a dedicat intreaga viata cuvintelor.Are o colectie impresionanta de interviuru pastrate in arhiva Radioului Timisoara, cu voci importante ale culturii.

Dintre acestea ar alege “interviul realizat in casa poetului Ion Barbu cu sotia sa, Gerda Barbilian, sau cel imprimat cu George Uscatescu,  prieten cu Brancusi,  convorbirea cu domnul Francis Dworshak,  din Ottawa, care la varsta de 80 de ani s-a apucat de scris trei tomuri bine documentate,  in apararea lui Mircea Eliade,   cu scriitorul Shaul Carmel, care,  desi se afla de peste 40 de ani in Israel,   continua sa scrie in limba romana.” (preluare din Revista Avantaje, aprilie, 2008)

Dupa cum scrie Gratiela Benga, in prefata volumul „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour  et de nuit“, “poemele Veronicai Balaj compun si recompun o lume stratificata, in care cultura si natura isi au locul bine stabilit…Autoarea isi scrie poemele cu o mana reala, din carne si sange, dar si cu o alta, fantasmatica, a carei miscare pe hartie traduce forta sau fragilitatea indefinibila a interioritatii – in fata vietii si a trecerii. In fata poeziei.”

MARIANA  GURZA

 

8 Jan
2012

JURNA LAMAR de Rodica Anca. Lansare la Gaudeamus 2011

RODICA ANCA şi GEORGE ANCA

*

Despre…
RODICA ANCA – (n. Bucuresti) prozator, artist plastic.
Rodica Anca  (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938)  a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”,   Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu,  Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu,  Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu.  A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”.A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj- Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate.

Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alăuri de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect.

A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, JurnaLamar, 2011.

Filosofia personală:
Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, dintoată lumea.Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.”
(Jurna Lamar)

Rodica ANCA

Rodica ANCA

 

I U B I R I

Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori.

Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.

Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu. Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.

                       Rodica Anca, George Anca, Mihai Stan

R U G Ă

Doamne, iartă-mă pentru că nu ştiu să mă rog! Ştiu numai să cer. De parcă datoria ta ar fi numai să ne îndeplineşti nouă, oamenilor, toate cererile! Nu, Doamne, nu cred asta şi nici nu prea pot să-mi depăşesc jena de a-Ţi cere în fiecare seară favoruri minore şi egoiste. Aş vrea să Te înţeleg mai profund, să mă apropii de Tine. Numai că nu ştiu cum. Stiu doar că trebuie să fiu mai bună, să iubesc oamenii, pe toţi, nu doar pe cei apropiaţi, să-i ajut. Mă străduiesc. Doar că nu pot să fac mare lucru. Dacă aş avea avere, mi-ar fi uşor. Oamenii se bucură mai mult pentru câţiva bănuţi decât pentru iubire sau compasiune. Astea nu ţin de foame şi de cald. Pot să le plâng de milă, dar asta nu-i ajută deloc. Nu pot fi Maica Tereza, deşi mi-aş dori. Nu sunt printre cei aleşi şi nu ştiu ce să fac. Aş vrea să mă pot ridica doar puţin deasupra condiţiei mele, poate aş avea altă perspectivă, poate Te-aş simţi mai aproape, poate aş putea înţelege mai multe. Dar nu sunt în stare să mă autodepăşesc. E vina mea, dar nu găsesc calea. Eu ştiu că mereu am iubit oamenii, ştiu că n-am urât pe nimeni, niciodată. Chiar dacă mi-au făcu rău. I-am iertat. Ştiu că am împărţit cu ceilalţi. cu bucurie, aproape tot ce am avut. Am regretat greşelile făcute şi mă rog în fiecare seară pentru iertare. Nu spun asta ca să mă laud că ce bună sunt eu, ci ca să-mi dau seama ce aş putea face de-acum înainte, deşi timpul rămâne tot mai puţin cu fiecare zi ce trece şi nu vreau ca în ultima zi să-mi amintesc că n-am făcut ceva ce aş fi putut să fac şi să regret. Stiu că eu trebuie să Te caut, dar unde? Te-am căutat în cărţi, în învăţăturile altora mai sfinţi, mai deştepţi, mai luminaţi. Dar am rămas tot cu nesiguranţa şi cu neştiinţa care m-au înconjurat de-alungul vieţii. Te-am căutat şi înăuntrul meu, am bâjbâit prin întruneric pe aproape de erezie, m-am înfricoşat şi am evitat să mai gândesc.
Doamne, nu Te caut pentru a Te trage de mânecă cu cererile mele, nu pentru a pretinde să mă remarci pe mine dintre toţi. Te caut pentru că mă simt singură şi nesigură în apropierea Neantului şi am nevoie de Tine, Doamne, pentru a putea trece dincolo cu credinţă, cu speranţă şi cu fericire, cu inima uşoară, pentru că ştiu că vei veghea asupra tuturor celor pe care Ţi-i las în grijă. Vreau să Te simt aproape de mine, aşa cum Te-am simţit în visul acela din copilărie, în care mă prăbuşeam într-un abis şi eu Te-am strigat „Doamneee!”, cum aş fi strigat-o pe mama, iar Tu m-ai oprit, n-am mai căzut şi m-am trezit mulţumindu-Ţi. Abia acum realizez că ai vegheat asupra mea de-alungul vieţii întregi, că mi-ai iertat nenumăratele greşeli, că nu m-ai pedepsit cum aş fi meritat. Îţi mulţumesc pentru G, care este un om minunat cum cred că puţini există, cu care m-am potrivit încă de la început, completându-ne reciproc, sprijinindu-ne unul pe celălat în tot ce am făcut în viaţă. Apoi, ne-ai dăruit-o pe Fata noastră, iertându-mă pentru avorturile făcute, un copil cu suflet mare, iubitor, curat, cinstit, pe care o iubesc din tot sufletul şi căreia îi mulţumesc pentru fericirea şi împlinirea pe care mi le-a adus în viaţă şi în inimă prin iubirea şi prezenţa ei. Mi-ai dăruit şi talent, pe care n-am ştiut să-l preţuiesc. Dacă aş fi fost mai deşteaptă aş fi putut face mai mult. Mi-ai dăruit şi sănătate, n-am fost bolnavă grav niciodată.
Pentru toate aceste daruri îţi mulţumesc.
Te rog, Doamne, dă-mi încredere în mine, întinde-mi mâna Ta pe calea de întoarcere la
Tine, întăreşte-mă în credinţă şi fereşte-mă de rătăcire. Amin.

                         Rodica Anca si Vasile Menzel

V I E Ţ I L E   S F I N T E L O R

Am întâlnit de-a lungul vieţii mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect.

Doina Boriceanu

Î N T R E B A R E

„Unde se duc rândunelele când se duc?” Dar sufletele? Unde se duc, când se duc? Se mai întorc, oare, şi ele primăvara? Panseuri zici? OK! Nu mai scriu nimic, e bine? Aveam nevoie să scriu pentru a-mi echilibra oleacă psihicul. Că stau cam prea prost cu gândurile, Dar ce-am eu nevoie să gândesc? Mai bine mă las pradă tendinţei de a mă legumiza. Că e mai confortabil! De fapt, ai dreptate. Toţi boşorogii fac panseuri când li se apropie scadenţa, nu? Se cred ei mai filosofi, mai deştepţi, mai profunzi.
Nu scriam pentru alţii. Pentru mine. Că nu mai sunt aptă pentru fapte epocale. Încet-încet, aria mea de activitate s-a restrâns doar la fotoliul în care îmi petrec mai tot timpul şi tot ce pot face este să gândesc la tot felul de probleme care mă preocupă. Mai bine mă eliberez de toate gândurile şi doar stau ca filodendronul şi mă uit cum plouă afară, sau număr norii de pe cer, că
stelele nu le mai zăresc!Dai îndărăt, aha! Zici că eu am pronunţat cuvântul „panseuri”! Că n-am înţeles eu corect, că tu nu, nici pomeneală de intenţii maliţioase, nu, nu! Te iert şi de data asta. O să mai scriu. Sîc!

                Rodica Anca si Ana Mendea

 

*

ECOURI

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.
(Ion Coja)

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiu

(Puşi Dinulescu)

Textul este încântător, farmecă prin sinceritate, autoironie și analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

(Sorana Gorjan)

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

(Ben Todică)

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa
o faca… are asemenea forta.

(Doina Boriceanu)

*

ÉCHOS

Beau texte. Un style personnel et élégant. Ça plaît.

(Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les
livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les détails de leur âme, dont elles seules connaissent le secret.

(Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci!

(Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant.

(Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux. On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des détails un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

 

Rodica ANCA

Jurna  Lamar

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011

http://georgeanca.blogspot.com/

8 Jan
2012

JURNA LAMAR – / RODICA ANCA

 

RODICA ANCA

I L I N C A

                                                                                                                                  

 

              ILINCA mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.
Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine. Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el).
Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii
frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/ Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/ ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.

Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă nu m-a părăsit nici acum. Când am putut să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însămi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.

Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă cam nefericită.
Nu povestesc amănunte, nici nu le cunosc, decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.
Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau nişte teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.
Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar
eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.
Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Pe care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. În copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil, am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt infinit mai mari decât cele ale copilului.

De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama. Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea, de mult timp, dar mi-este mereu prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a dat eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă,
mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci. Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a
fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii. Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, sămi arăt iubirea faţă de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei.

Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.

Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama, prin reflectarea, ca într-o oglindă, a reacţiilor şi sentimentelor celor care au cunoscut-o.

Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.
În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”.
In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”.
In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).

Avea doar 36 de ani când a murit.

Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.

(JURNA LAMAR – PROZA SCURTA)

RODICA ANCA

http://georgeanca.blogspot.com/

 

8 Jan
2012

IOAN MEGHELEŞ – un preot de ţară, cu inimă de vers

Un preot de ţară, cu inimă de vers

 

Ploaia începuse să cadă tropăind melancolic, în drum spre Caraş – către satul idilic de la Dunăre şi nu mai aveam decât un gând, s-ajung în sfârşit, să-i mai aduc omului Megheleş – acea  “bucată de pace” ce mi-o înmânase părintele Fageţeanu, cu zile în urmă, « stropul de lumină şi dragoste Dumnezeiască“. În săptămâna ce trecuse, un prieten aproape de sfârsit, preotul poet Ioan Megheleş, suferind de o boală necruţătoare, ieşit din spital, a urcat în pripă în maşină şi  a pornit către casă, fără vlagă şi fără speranţe mai bine. L-am urmărit o vreme cu privirea în zare, însoţindu-l cu toate gândurile bune.

Eram acum la rândul meu în drum spre Gornea, să-l mai văd o dată, acasă la el, în satul lui cărăşan, pe malul stâng al Dunării, dar mai ales pentru a-i putea duce vestea bună, aparitia unui volum de versuri.

De fapt, îmi dorisem pentru el cu mult mai mult. I-aş fi dat mai înainte de toate o sănătate sigură. Mi-am dorit ca ziua “Schimbării la faţă”, prin rugăciunea mea catre Duhul Sfânt, sa-i  aducă preotului puţină alinare şi să-l mai putem vedea, încă o dată zâmbind fericit. Scufundată în gânduri, privind fără ţel din mersul agitat al maşinii, în dreapta Dunarea răscolită şi tulbure, ce părea prinsă parcă între două culmi de piatră, nu-mi dorisem mai mult decât ca într-o clipită să treaca orele lungi de drum şi să ajung în sfârşit în sat, să-l văd cum îşi va fi privit cu bucurie lucrarea poetică publicată, ce pornise din sufletu-i candid, de om  blajin şi iubitor de neam.

Mi-l inchipuiam aievea, ţinând în mână primul său volum de poeme, sperând la rândul meu la însănătoşirea miraculoasă a trupului său obosit. Ajunsesem cândva şi la destinaţie. La intarea în sat, ne-a întâmpinat o mănăstire cochetă, în stilul lăcaşurilor cărăşene. Mânăstirea Izvorul Tămăduirii se pregătea de priveghere pentru marea sărbătoare, “Schimbarea la faţă”. Trăiam o stare de spirit fertilă, de poet simţitor ce-şi vâzuse deja visul înaripat, cu slove cetite şi împlinitoare şi analiza poemelor sale simple, dar pătrunzătoare, sigure şi definite, asemeni faptelor bune ale Îngerului Păzitor ce însoţeşte întotdeauna fără rezerve.

Il găsisem iată, mai bine decât aş fi putut spera. Bucuria revederii, în ciuda ploii abundente, m-a răscolit ca de obicei. Am discutat ca întotdeauna, despre Domnul şi cultura neamului, despre înalţii şi înţeleptii părinţi, despre propăvăduitorii Duhului Sfânt al românilor şi despre sufletul poporului acesta bun, ce-l iubim. L-am pomenit şi pe cucernicul Adrian Făgeţeanu, ce-l văzusem de curând. Şi cum Domnul în fiecare clipă întrupează câte-o minune – Ion Megheleş, preotul dar şi omul suferind, sfârşit de boală mi-a confirmat spontan, emoţionat  de dorinţa firească de a merge să oficieze Sfânta Liturghie, la biserica din sat.

Era fericit de vizită şi l-am privit o secundă cu încântare, ca pe un Sfânt ce se împlinise într-un târziu şi care ştia de puterea lucrului său bine făcut, ce-l lăsase cu generozitate în urmă. Mă agăţasem cumva indefinit, de un gând ce i-l ascunsesem cu emoţia cuvenită  – de surpriza aceasta binemeritată ce o plănuisem împreună cu părintele paroh Alexandru Moldovan, căci îi pregătisem lui Ioan Megheleş ceva tainic şi îmbucurător  pentru acea zi  de:   “Schimbarea la faţă”- un moment festiv, încărcat de emoţie.

Dimineaţa însă, încă mă temeam de reuşita ideii, neştiind cum va suporta momentul. Tresărise însă acum uşor, simţind „ceva“, cu un suspin deloc alarmant ce trecea peste durerile zilei, simţindu-se, cum ne spunea, ca un  nou născut. Ne-a demonstrat acest lucru câteva minute mai târziu, la Sfânta Liturghie, îmbrăcat în straiele sale preoţeşti, cu timbrul odihnitor şi răsunător al vocii sa calde, uluindu-ne pe toţi. Biserica era ca de obicei plină, iar enoriaşii, sătenii aceia simpli şi buni, ascultându-l, au început sa plângă.

Se făcuse apoi dintr-o dată linişte în faţa altarului, o linişte pătrunzătoare ce o înţelegeam, dătătoare de pace cerească, ce venea din alte sfere. Venise momentul sublim, în care preotul paroh i-a prezentat Părintelui Megheleş cartea sa ce tocmai apăruse la Timişoara: ”Iubire ingereasca” ( Poeme de Ion Megheles).

Tăcut şi vizibil surprins, înlăcrimat, cu buze tremurânde, părintele poet Ioan Megheleş, s-a sprijinit slăbit de umărul meu, apoi s-a şezat domol în spatele Altarului, cu recunoştinţă în priviri. Un plâns dureros venea de undeva din spate, era mama poetului. Nu m-am întors să o privesc, căci o ştiam şi îi simţeam sufletu-i de mamă, cu acel sentiment de ocrotire chiar înneputinţă, ce-l cunosc atât de bine la rândul meu.

Am mai spus apoi doar cateva cuvinte.

Sunt onorată şi azi, împlinită fiind de acea de acea emoţie rară, profundă şi de binele ce se întrupase prin oameni, pentru oameni. Mesajul acela scurt, mi-a adus pe buze vorbele Marilor Părinţi. Ne-am rugat pentru el şi sufletul său. Căci  pentru mine, ca şi la mulţi alţii, lacrima de fericire este o rugaciune perpetuă şi o mulţumire ca o rugăciune fierbinte, spusă la capăt de lumânare către Maica Domnului – Preacurata, ca o purificare în sacru.

Domnia sa însă a fost puternic. Fără tremur în voce şi senin ca în zilele sale cu sănătate, plin de lumina dumnezeiască ce-l întărea, ne-a binecuvantat pe toti.

Dumnezeu, în zi de praznic împărătesc făcuse o minune mai mult – pentru omul bun, poetul, preotul Ioan Megheleş. Dumnezeu să-l aibă în pază!

Iar o parte din sufletul meu a rămas – de zile,  la Dunăre.

Mariana Gurza

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8256

Ultimele Comentarii