6 Feb
2012

BEN TODICĂ – LUCRÂND LA REACTIVAREA FONDULUI SUFLETESC UMAN

LUCRÂND LA REACTIVAREA FONDULUI SUFLETESC UMAN

 

Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii ro-mâne din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar „Drumul nostru”, care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne – canalul 31 şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu nu-mai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi re-gizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinemato-grafie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scri-sului şi atinge punctul suprem cu aparitia celor doua volume – volumul „Între două lumi” (Ed. „Atticea”, Timişoara) si volumul „In doua lumi” (Ed. „Singur”, Târgovişte) volume lansate şi în România.

            Cunoscut în toată lumea datorită articolelor apă-rute în presă ori pe multe site-uri de cultură ale Inter-netului, Ben Todică dovedeşte o tenacitate şi o gândire exemplare în raport cu noua conduită a omului modern, mereu consumat de ideea că nu are timp să le facă pe toate. Ceea ce-şi propune şi în acest volum care conţine, pe lângă interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate şi un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între două lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievaţi are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese şi despre modul cum văd societatea de azi; aceste „fil-trări” ale ideilor exprimate fără rezerve creează, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe cărţi de sociologie apărute în ultimul timp: una este să afli părerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) şi cu totul alta să ai multiple oferte ideatice.

            Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa ac-tivitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale. De multe ori, inter-venind în mărturisirile interlocutorilor, adaugă un plus de culoare spontană ce provoacă destăinuiri spontane şi în asta rezidă şi frumuseţea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine şi care n-au tenta voit aca-demică ce îndepărtează potenţialul public, în loc să-l a-propie de cuvântul scris.

Volumul de faţă, prin conţinutul său de excepţie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evo-luţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebări şi frământări încearcă Ben Todică să le răs-pundă aducând în faţa cititorului oameni pregătiţi pentru asta.

Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cul-tură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de bu-ticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mi-leniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să im-pună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.

Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest „festin” al inteligenţei şi culturii numit „În două lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat.                                                                                                                              

  Ştefan Doru Dăncuş

6 Feb
2012

AVRAM IANCU (1824 -1872)

AVRAM IANCU (1824 -1872)

“Avram Iancu (…) va vietui in memoria noastra si a tuturor generatiilor ce ne vor succede noua pana cand istoria omenimei va mai avea sa consemne cate ceva din viata natiunei daco-romanesti”. George Baritiu

 
“NEPOTII  LUI  HORIA”

 Avram Iancu, conducatorul oastei taranesti transilvane in revolutia din 1848-1849, luptator de frunte pentru cauza natiunii romane, s-a nascut in 1824, la “vremea cireselor”, adica prin iunie, in inima Muntilor Apuseni, in aceasta vestita “Tara a Motilor”, unde doar cu patru decenii inainte, pe aceleasi locuri, rasunasera prelung buciumele rascoalei condusa de Horia, Closca si Crisan.

Nu putini dintre acesti oameni oropsiti, constransi sa traiasca intr-o aspra saracie, isi

spuneau cu indreptatita mandrie, “Nepotii lui Horia”. Avram Iancu era al doilea fiu – primul fiind cu patru ani mai mare – a lui Alexandru Iancu si al Mariei – nascuta Gligor -, oameni harnici si bine vazuti in tot acest tinut. Tatal eroului, desi iobag, ajunsese, ca si cei doi frati ai sai, la o oarecare stare materiala si dobandise unele slujbe de incredere, ca aceea de jude – un fel de primar al satului – si de paznic al padurilor ce apartineau domeniului fiscal.

Fata de ceilalti moti, Alexandru Iancu se bucura de o stare mai buna, rotunjita si prin zestrea sotiei, avand stana de oi si vaci cu lapte, boi de jug, porci, pasuni si un lot de pamant arabil. Cu toate acestea, lipsa de libertate conditia sa de iobag, mizeriile indurate

de cei din jurul sau nu erau de natura sa-l  multumeasca.

Ca si multe alte sate din Muntii Apuseni, Vidra ajunsese cu vremea, pe nedrept, proprietatea statului, iar locuitorii – iobagi lipsiti de libertate, supusi domeniului, reprezentat de administratia nobiliara.

Imperiul habsburgic luase ilegal in stapanire pamanturile comunelor – fanete, araturi, paduri -, rapind incetul cu incetul toate drepturile – pasunarit, lemnarit – de care motii se bucurasera din vechime. Cu diferite prilejuri, stapanirea i-a despuiat pe moti  de drepturile statornicite de veacuri, sporindu-le taxele anuale si numarul zilelor de robota. Oamenii erau obligati sa faca fara plata tot mai multe zile, sa taie lemne din padure, sa plutareasca apoi pe apele raurilor sau sa le transporte cu carele lor pana departe, pe drumuri ca vai de lume. Mai carau de la Zlatna minereul trecut prin steampuri, pentru a se alege acolo firele de aur. Cei cu vite de jug erau impusi la bir. Dreptul la vanat, la pescuit, se platea, de asemenea scump. Ca si cel de a tine moara sau a vinde bauturi. Si pentru stupi se plateau dari, iar la trecerea podurilor peste ape, cand ii manau la drum nevoile, trebuia sa dea vama. Mai aveau motii acestia si alte greutati. Putinul lor pamant arabil era adesea stricat de pietrisul adus de puhoiul apelor repezi, care spalau araturile de pe coaste. Oamenii isi cautau imbucatura in campie, ducand in schimb acolo, atarnate pe spatele cailor marunti, fel de fel de obiecte de lemn, indeosebi ciubere, donite, cercuri de butoaie, confectionate de ei cu uimitor mestesug, mostenit din tata in fiu. Asprele conditii de viata, lipsa oricarei posibilitati de castig le-au impregnat celor din zona moteasca trasaturi darze, harnicie, staruinta in munca, o mare sobrietate in traiul de toate zilele.

Lucia lor saracie se oglindea in versuri de o jalnica tristete:

“Muntii nostrii aur poarta

Noi cersim din poarta-n poarta”.

Tocmai pentru asta, spre sfarsitul celuilalt veac se rasculasera motii. Dar nici atunci si nici dupa aceea, conflictul acesta crancen dintre administratie si moti nu se rezolvase.

Avramut

(…) In aceasta atmosfera, de mocnita revolta, a crescut Avram, ca si fratele sau mai  mare, Ioan, pe care tatal, vazand ca are voce buna, l-a destinat preotiei. Nu numai de la parintii lor ci si de la batranii satului, – care luasera parte direct in tineretea lor, la rascoala lui Horia – copiii au ascultat de atatea ori despre ispravile motului Nicolae Ursu din Albac. Si nu o data istetul Avramut, copil zdravan, plin de viata, cu par balai si ochi albastri, ca si maica-sa, va fi reflectat la tragicul sfarsit a lui Horia, la cruzimea celor ce asupreau de veacuri iobagimea. Chiar daca, la acea frageda varsta, nu toate implicatiile sociale ale acestor lupte ii erau limpezi, sufletul sau de copil a adunat zi de zi ura impotriva “domnilor”. I-a vazut pe consatenii sai de atatea ori batuti cu vergile de oamenii stapanirii austriece pentru ca indraznisera sa ia lemne din padurile ce fusera alta data ale lor, dar incapusera pe nedrept in mainile hraparete ale imperialilor; asemenea acte i-au impresionat profund sufletul sensibil, si nu le va uita niciodata.

Primul dascal, la scoala din Vidra, s-a convins repede de ravna la invatatura si puterea de judecata a copilului. Un biograf al sau, Iosif Sterca-Sulutiu, care l-a cunoscut cand Avram  avea zece ani, isi va aminti mai tarziu cum l-a intalnit prima oara “in mijlocul curtii, in camasa  lunga, incins peste mijloc cu un serparel neted, frumos cusut, iar pe cap o palariuta neagra cu ciucuri rosii”. Era foarte doritor de joaca, de balaceala in iazul morii, de hoinareala pe dealurile impadurite sau de pescuit cu undita, fapt pentru care, afland in el un bun prieten de joaca, copiii satului nu puteau decat sa-l iubeasca.

Curand insa, dandu-si seama de interesul fiului pentru carte si urmarind sa-l scoata din iobagie pe calea scolii, tatal se hotaraste sa-l dea la invatatura mai inalta. Avram paraseste astfel casa parinteasca pentru a merge la scoala din Campeni. In acel orasel de munte era pe atunci un foarte vrednic dascal, pe nume Moise Ioanette, om plin de ravna pentru educarea tinerelor generatii; dintre fostii sai elevi unii au absolvit apoi scoli inalte, dovada ca stiuse sa le insufle dragostea de carte.

Dupa terminarea cursului elementar, tatal il inscrie, in toamna lui 1837, la gimnaziul din Zlatna. Implinise treisprezece ani. Intra acum intr-un mediu strain. Liota copiilor zglobii si joaca de la stavilarul morii ramasesera undeva in amintire.

Gimnaziul se afla sub conducerea unor preoti catolici, care predau in limba latina. Iar pe el il inregistreaza in foile matricole scolare cu un nume maghiarizat de “Iank Abraham”, ba se incearca totodata sa i se schimbe si religia – masura la care apoi s-a renuntat -, in scoala domnind spiritul catolicismului.

Si aici, cu toata greutatea limbilor straine in care se preda – latina si maghiara -, Avram Iancu dovedeste multa sarguinta la invatatura, mentinandu-se in toti cei patru ani printre primii din scoala. Primeste notele cele mai mari si absolva gimnaziul cu calificative exceptionale.

Vacantele si le petrecea acasa, la Vidra, unde-si ajuta parintii la lucru; isi imbraca atunci iarasi straiele sale taranesti, fiind intru totul asisderea cu ceilalti tineri moti. Tatal se arata multumit de sporul la invatatura al fiului cel mic. Pe cel mare  l-a trimis la Sibiu, la seminar; pe praslea il va indruma spre alte rosturi.

Avram e acum un flacaias naltut, chipes, cu chica balaie, cu ochi mari, deschisi la  culoare; e vioi la minte, hotarat in actiuni, avid sa cunoasca mai ales trecutul poporului sau, pentru care cauta sa citeasca tot ceea ce poate gasi.

In 1841, Avram Iancu merge la Cluj, oras ceva mai indepartat, la care se ajungea pe un drum anevoios, indeosebi iatna, fapt pentru care isi vedea mai rar parintii. In schimb tatal sau nu-l uita. Un coleg a lui Iancu isi va aminti de figura distinsa a unui om frumos, cam la 50 de ani, imbracat in port romanesc, cu cioareci de aba si pieptar, care venea sa-si vada fiul si sa-l indemne cu parinteasca grija spre bunele rosturi ale vietii. Liceul la care se inscrie, intitulat pompos: “Institut superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, avea in genere profesori renumiti, cu bogate cunostinte; fiii intelectualitatii romane transilvane il preferau altor scoli. Pe aici trecusera Sincai, Petru Maior, Barnutiu, si multi altii. Iar acum ii urmau cursurile numerosi tineri romani, dornici de a primi o temeinica instructie.

Mereu acelasi silitor elev, Avram Iancu invata aici clasa superioara de umanistica, si tot aici va termina, in anii urmatori, celelalte doua clase de filosofie, primind bune certificate, cu care la sfarsitul celor trei ani de studii, se intoarce acasa la Vidra. Desbracandu-si uniforma scolara, de asta data pentru totdeauna, si revenind la straiele sale motesti, isi ajuta din nou parintii la munca. Acum este un barbat de douzeci de ani. S-a inchegat bine la trup, s-a inaltat. Chipu-i energic, cu trasaturi distinse, este impodobit de o mustata rosietica, dandu-i un spor de expresivitate si o semeata barbatie.

Ii place mai ales sa umble prin sate si sa-i asculte pe moti. Iar acestia, simtindu-l de-al lor, isi deschid larg inima. Si au de ce se plange. Sirul proceselor cu fiscul nu se mai termina. Si de nicaieri nu le vine nici o inlesnire. Unii au fost multi ani catane; luati cu sila in armata austriaca, au umblat si prin alte tari, unde au auzit de revolutia franceza.

Portile liceului clujean, de unde tocmai se intorsese tanarul Iancu, nu ramasesera fireste zavorate spiritului noilor idei de reforme politice, care se vanturau pe atunci prin tarile Europei. Profesorii insisi erau alaturi de lupta poporului maghiar pentru inlaturarea stapanirii absolutiste habsburgice si pentru ca Ungaria sa devina un stat independent. Tineretul roman studios urmarea insa afirmarea propriei constiinte nationale. Avram Iancu nu putea sa uite apartenenta sa la un popor lipsit de orice drepturi, desi constituia majoritatea populatiei Transilvaniei; romanii trebuiau deci sa se bucure si ei de aceleasi drepturi.

Gandurile acestea le purta cu el prin sate tanarul mot, iar plangerile ce le auzea ii intareau si mai mult convingerea ca romanii au de luptat pentru a fi recunoscuti, inainte de toate, ca nationalitate.

Cu aceasta convingere isi incepe Avram Iancu, in toamna anului 1844, cursurile academice de drept. Se hotarase sa devina jurist, cu gandul de a fi astfel mai de folos iobagilor, aparandu-le dreptatea in procesele prin care era tarati”.

Bibliografie : “Avram Iancu – erou al cauzei nationale” – autor: Marin Mihalache, Editura “LIBRA” -Bucuresti, 1992)

Cartea poate fi gasita la Biblioteca “Mihai Eminescu” – Wollongong, N.S.W -Australia

Bibliotecar: IOAN MICLĂU

Revista Iosif Vulcan, Australia

 

6 Feb
2012

Franks şi omizile

Bucuroase că gerul le mai dă un răgaz, fantomele ascunse după draperii, de teama manifestaţiilor, au ieşit ţopăind dinaintea naţiunii cu singura lecţie învăţată pe de rost: tupeul. Deşi le-am recomandat pe Knut Hamsun cu volumul „Foamea”, unde un personaj mănîncă aşchii de lemn, oase de la măcelărie şi propriul deget, se pare, cei trei crai de la Putere au citit împreună „Ziua în care s-a oprit Pământul” a lui Phillip K. Dick, unde un extraterestru susţine că pentru a salva Terra trebuie stîrpiţi toţi oamenii, ei fiind entitatea care o pun în pericol. Probabil, în direcţia acestei idioţenii, vine şi afirmaţia ministrului de la turism: „Preocupaţi să salvăm ţara, am lăsat în urmă oamenii!”.Doar-doar or mai trezi un pic interesul poporului, aceşti incompetenţi, corupţi şi semidocţi care au întors buzunarele României pe dos, preocupaţi, nu s-o salveze, ci s-o vîndă, s-o îndese în propriile hambare, fac din nou recurs la sufletele românilor de o răbdarea îngerească – românii obidiţi, striviţi de datorii şi de neputinţa alungării acestor impostori cu rang.Căţăraţi unii peste alţii ca omizile pe crengi, apologeţii austerităţii bugetare, dinastiile guvernaţilor – soţii, cumetri, copii, nepoţi, veri, fini – membri ai unei secte indestructibile, huzuresc pe banii poporului nevoit să strîngă tot mult cureaua. Prin cunoscuta fabulă „Lupul moralist”, Grigore Alexandrescu lărgeşte, parcă pînă azi, ironia critică la adresa jefuitorilor de neam şi a apucăturilor politice care se repetă. Lupul ajuns împărat, o adevărată „înălţime lupească”, ţine în gheareţara, pravila şi pe „jupînii amploiaţi”, şi este salutat cu formula „Să trăiţi, dobitocia voastră!” „Pravila stă-n gheare”, sugerînd străşnicia cu care şi astăzi este controlat şi manevrat codul de legi al capitalismului bazat pe exploatare. Se înţelege, apelativul de reverenţă „dobitocia voastră”, adresat de fauna care îi populează apele, are un dublu sens: Unu – lupul ştie că şi el şi supuşii joacă o comedie a moralităţii şi legalităţii statale şi, doi, ştie că este vorba despre o curată ipocrizie.Dovada o constituie alianţa recentă la cheful de la poalele Bucegilor, cu miel la proţap şi hore, a spoliatorilor de toate categoriile, de unde alteţa sa, Franks de România a coborît îndulcit, sătul şi relaxat şi cu o declaraţie pe buze:„România e ca o navă care a ieşit din furtună, a făcut cîteva reparaţii, este într-o stare mai bună, dar se vede în depărtare o nouă furtună”.Şi ca furtuna să nu se abată asupra ţării, au pus la cale altă mare tîlhărie – scuzaţi – privatizare: hidrocentralele patriei, de care trag cu toţi dinţii ciocoii. Sînt tare curioasă, ce se va întîmpla cînd nu va mai fi nici un obiectiv economic de furat, pardon de privatizat. Ne vor obliga să ne privatizăm organele interne, probabil. Nimic nu poate fi mai rău decît privatizarea! A generat cîrduri de şomeri, sărăcie, servicii proaste, scumpiri în lanţ, pe de o parte, iar pe de alta, a creat milionarii de carton, clanurile mafiote, hoţii de ieri, de azi şi de mîine.Şi totuşi m-am înşelat crezînd că în afara acestei lumi deja prăbuşite, mai avem o lume în care să fim liberi: lumea

pe fir (on-line). De cînd cu fascinanta explozie a internetului ne-am mutat aproape cu totul în lumea virtuală, laptopul permiţindu-ne s-o deschidem şi s-o închidem cînd vrem, s-o cărăm în spinare pe stradă, acasă, oriunde mergem. De acolo facem cumpărături, acolo citim ziare şi cărţi, plătim facturile, acolo avem prietenii, cu familia vorbim faţa în faţă, deşi nivelul de securitate al vieţii pe fir este extrem de redus. Ne-am înşelat crezîndu-ne liberi şi în apele noastre, măcar în cyberspaţiu. Poliţiştii internetului schimbă legile după care funcţionează piaţa pe fir. N-am agreat feisbucul niciodată, poate abia acum vor înţelege şi alţii că este o capcană, creată anume, dar nu pentru plăcerea utilizatorilor. În spatele serviciului stă o imensă afacere. Viaţa celor ce au cont la tînărul de 27 de ani, care a manevrat milioane de planetari, este doar o materie primă. Tot timpul m-am întrebat, la ce bun această exhibare a vieţii intime. Am refuzat întotdeauna să-mi afişez datele personale, fie şi sub forma unui C.V. Cea mai mare reţea de „socializare” din lume, cu peste 700 de milioane de utilizatori înregistraţi, funcţionează potrivit legislaţiei din California. Fiind un sait gratuit, înseamnă că toate informaţiile pe care reţelarii le plasează, sînt arhivate în mod legal într-o bază de date enormă, şi păstrate acolo, chiar dacă utilizatorii le şterg.Vă întrebaţi de unde ia feisbucul (sic!) banii pentru remunerarea angajaţilor, pentru plata brevetelor pe care le înregistrează sau pentru alte servicii? Simplu. Un număr foarte mare de societăţi secrete, de firme cu caracter privat, de la Interpol la servicii de apărare, poliţie şi alte agenţii de securitate din întreaga lume, cumpără dreptul de a consulta arhivele, de unde pot obţine datele de care au nevoie.

Maria Diana Popescu   
www.art-emis.ro
5 Feb
2012

FESTIVAL DE POEZIE, BUDAPESTA, AUGUST, 2010 Veronica Balaj

“O nouă limbă europeană – Poezia”

 

FESTIVALUL “  MARE ŞI CUVINTE “

 

Între  4  şi  8 august , a avut loc la Budapesta a doua ediţie a Festivalului  internaţional de poezie, “MARE ŞI CUVINTE”, organizat şi iniţiat  de poetul  şi traducătorul maghiar, Aron Gaal. Întalnirea din acest an s-a desfăşurat sub  deviza, “O NOUĂ LIMBĂ EUROPEANĂ:  POEZIA”. Aron Gaal - iniţiatorul şi organizatorul festivalului. Pe cat de implicat în viaţa literară  din Ungaria şi nu numai, pe atat de   discret în comportament.  Nu vorbeşte  despre sine , dacă se înmplă să i se aducă o mulţumire în public, se retrage în sine, face un gest de genul…”lasaţi,  vorbiţi despre alţii”… Cu toate acestea, realizează  contacte scriitoriceşti internaţionale, publică în  varii reviste din diverse ţări, editeză cărţi, traduce în limba maghiară, coordonează Fundaţia Culturală “EOS” a iniţiat şi iată, e sufletul Festivalului “MARE ŞI CUVINTE”  şi bineînţeles, scrie  poezie.

      L-am cunoscut personal abia în gara Kelety, cand am sosit  pentru a onora  invitaţia la festivalul amintit. Convorbirile noastre purtate doar…electronic, au  închegat  o colaborare   fructuoasă. Personal însă,  nu ne cunoşteam  şi totuşi,  a avut încrederea să-mi publice  un volum bilingv (tradus în maghiară de Julia Schif), la editura pe care el o conduce, Editura “AMOS”, din Budapesta.
Nu mai am emoţii, programul  se  leagă  din mers, fară  volute .Trebuie să-l aşteptăm , zice Aron, şi pe Evgheni. Încă nu stiu de unde vine dar, presupun că  dinspre limba rusă. Nu greşesc, aflu că  străbate distanţa  Moscova-Budapesta cu trenul, pentru a onora idea de comunicare poetică. Admiraţia mea persistă încă.  Să  vii cu trenul tocmai de la Moscova în numele unei prietenii nu e chiar puţin lucru. 
Poeţii,  e drept şi e ştiut dar  nu e luat în seamă  prea  des,  faptul că sunt în stare să   ardă, să se dedice pentru un vers  fără să  aştepte   neaparat răsplata. În această lume mercantilă,  ar fi cazul să-i  privim cu   acceptare  măcar  în trecere şi pe ei, poeţii, aceşti pasionaţi  de viaţa cuvintelor. Şi de viaţa �n general, reuşind  să-i  imortalizeze  nuanţele în versuri.
Într-o clipă -şi face apariţia, odată cu Magdi, soţia  lui Aron  un alt  poet : dezinvolt, comunicativ, exapansiv, Menachem M. Falek, din   Tel-Aviv.  Parcă ne cunoşteam de  multă vreme, face  fotografii în faţa  trenului, în faţa peronului, îl asaltează  pe Evgheni cu  bune urări, îl fotografiază, ne fotografiază pe peron, în stradă, înainte de  a urca în maşină. Totul trebuie fixat  nu doar în memeorie  ci şi  în imagini foto.  El   vine de la aeroport dar, ce contează că a  ajuns  şi în gară. Aici  ne-am   întalnit    doar pentru a  pleca  spre  locul unde vor  sosi  şi ceilalţi  invitaţi la festival. Budapesta   ni se arată ca  un loc al  posibilelor prietenii literare,  fără orgolii ,  fără  ifose. Străbatem  oraşul  printr-o lumină tandră, calmă, vorbim în trei limbi  Aron cu Evgheni în ruseşte, Magdi  cu Aron  în maghiară, eu printre  cuvinte  ungureşti si   engleza  lui Menachem.Un mic babilon   construit adhoc   din afectuiazitate şi bucurie  de parcă   nu ne-am fi văzut de mult iar acum, în sfarşit  sosise momentul.
 
Locul  de întalnire al tuturor  invitaţilor – poeţi  este   la reşedinţa  lui  Aron, o vilă  cu zeci de camere, cu etaje şi uşi  de  te încurcă şi nu mai ştii pe unde ai intrat, cu  biblioteca  plină de  cărţi din alt secol, stampe, obiecte  de  anticariat, scări,  alte  scări, pomi seculari în   preajma şi trupa lui Mao,  un motan   stăpan  peste o droaie  de  pisici  negre şi bine educate care ascultă de  comenzi precum cainii dresaţi. În fine, impresia este  clară  de la  bun început: suntem în altă lume  decat  ne-am imaginat. Fiecare   oaspete -şi are  camera lui, iar eleganţa te face să mergi în varful picioarelor.
Pe terasă  facem cunoştinţă   cu   poeţii care au sosit  încă de ieri:  Neli Piguleva, şi Dimana din Bulgaria, ,, Helen Soraghan  Dwyer, din Irlanda, Zoran Pesic, de la revista  GRĂDINA, din   Nis ,Serbia, urmează  alţi  invitaţi  din alte ţări  care vor   veni  mai tarziu. 
Deoacamdată, babilonul  poetic s-a  largit, suntem confraţi sosiţi din Iralnada, Serbia, Bulgaria, Israel, Romania, Rusia şi, bineînţeles, Ungaria. Se  vorbeşte în  trei patru limbi, dar ne dumirim care de unde vine , cum  majoritatea suntem jurnalişti, consultăm programul care, vom constata că va fi, de neuitat.
  În  convorbirea cu Aron Gaal, voi  sublinia cate ceva din farmecul acestor întalniri literare absolute speciale şi pline de surprize care ne vor rămane în minte  ori de cate ori vom pronunţa cuvantul Budapesta.Inventivitatea  organizatorică  a Magdei, ne-a surprins făcandu-ne să întelegem că  respectul pentru  cuvantul stilizat artistic   face  ,,tonul”. De pildă,  la  serata literară desfăsurată în aer liber, într-o grădină interioară ,  pe pereţi erau înrămate, poemele celor care urmau să-şi citeasacă versurile în seara respectivă, însoţite de o scurtă prezentare a autorului… impresie unică…Muzica  în surdină sublinia poezia…   
V.B.  : Aron, purtăm această discuţie în limba romană. Cum ai învăţat romaneşte?
A.G.:  Nu vorbesc bine, fac multe greşeli după cum vezi, dar, ştiu că  mă fac înţeles. Am învăţat de unul singur. M-a atras literatura, poezia romană şi am vrut să o înteleg. Mai folosesc şi dicţionarul dar, merge…
V.B.: Dacă  ai putut să  şi traduci  din limba romană în limba maghiară, e  de persupus că înţelegi sensurile  din interiorul cuvintelor, sensul poetic vreau să spun, Ana Blandiana , căreia  i-a apărut  volumul “Refluxul sensurilor”  în limba maghiară , la editura  “Amos”, a fost  multumită de traducerea pe care ai facut-o . A fost  şi aici   prezentă la lansarea carţii?
A.G.:  Da ,  uite  volumul arată bine,  a fost lansat  la Budapesta   şi a apărut la Editura” Amos”   cum  ai spus, o editură, pe care eu am înfiinţat-o. Am scos  multe carţi  deja  pot  spune că  m-am  specializat în traduceri pentru că  sunt mai multe de acest fel .Îmi  place să traduc.Aşa cunoasc mai bine  poezia  care îmi place. Traduc ceea ce cred că este  de valoare, mă documentez şi văd care  poet  este  mai cunoscut. Deci, chiar dacă nu am învăţat la şcoală,   limba respectivă din care traduc, poezia se poate descifra, fiind şi eu poet,   cred  că mă ajută să înţeleg  sensurile,  ritmul  secret al versurilor.
V.B.: Aş  rămane deocamdată la legatura  cu poezia  romană – există  un interes  special pentru ea… Cum se  explică? Ştiu că nu există poet roman contemporan  important  pe care să nu-l cunoşti într-un fel sau altul.
 A.G.:   E adevărat, am plăcerea să cunosc mult din literatură, este foarte interesantă, am citit mult, am fost la festivaluri poetice la Galaţi, sau la zilele unor reviste importante, la Iaşi, la Piteşti, la Brăila la Sighet, am prieteni mulţi scriitori din Romania. Aici sunt volumele celor care m-au vizitat, uite, ăsta e de la Vulturescu, conversez cu Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, n-aş vrea să spun întrega listă, Cassian Maria Spiridon de la Convorbiri, nu mai spun de prietenul meu Vasile Dan de la Arad pe care l-am trades, un volum foarte bun de critică literară. Acum mă bucură volumul tău, “Pirueta pe catalige”, mă bucură că a fost lansat aici, la festival. Am scos şi o antologie de poezie romană în maghiară şi nu mă voi opri la aceste titluri.
V.B.:  Din care limbi mai traduci în maghiară?
A.G.:  Din  rusă  de exemplu, o limbă pe care o stăpanesc ceva mai bine.
V.B.:  Să  recapitulăm, eşti  poet şi traducător şi editor, şi  iniţiator  de festival literar dar  coordonezi şi  fundaţie culturală…multe planuri, acelaşi scop: literatura. Crezi aşadar în rolul   poeziei şi al scrisului literar indiferent  de  vremuri?
 A.G.:  Categoric. Eu aş   propune chiar  ca poezia SA FIE  LIMBA EUROPEANĂ. La modul figurat desigur, dar să fie   atat de prezentă  în viaţa  contemporană  încat,  să   poată  avea  puterea unei limbi de comunicare . Indiferent de ţară. Cum circulă foarte repede alte informaţii din diverse domenii, ar putea circula şi poezia dacă ar fi mai multe personae interesate de traduceri, de publicarea în alte limbi decat cea maternă în reviste literare din alte ţări. Eu am încredinţarea că se poate. Am experimentat cu poeziile mele. Dacă sunt traduse şi publicate în alte ţări, e ca şi cum am convorbi cu ceilalţi cititori sau scriitori.
V.B.:  Cand  limba materna nu este  de circulaţie  mare, cum e şi romana  şi maghiara, poetul, scriitorul  în general trebuie să se descurce singur şi în privinţa traducerilor. Nu toată lumea are şansa  de a beneficia de traducători  specializaţi şi aflaţi  la varii mari edituri din Europa.La noi există   concursuri ca sa zic aşa  , de texte şi autori propuşi pentru traduceri specializate în străinătate… Care este situaţia în Ungaria?
A.G.:  Şi la noi  există  colaborări cu diverse edituri şi editori care  sunt renumiţi  dar  funcţionează foarte bine şi  sistemul traducerilor  făcute de  poeţi între poeţi sau, de  cunoscători ai unei limbi de circulaţie.Valoarea  se va  impune în timp.Nu se poate  şti acum  care este  balanţa.
V.B.: Prieteniile  literare  au un rol important cred şi în acest caz…
A.G.: Eu nu  concep viaţa literară fără prietenii. Nu am orgoliu ca sunt  deasupra altora, ştiu valoarea mea, dar  accept  obligatoriu, ca norma de creaţie  şi prietenia lieterară adică valoarea celuilalt  de langă noi. De fapt  este cunoscut  că am mulţi   prieteni   poeţi în lumea largă. (foto: coperta Piruete pe catalige – poeme, de Veronica Balaj).
V.B.:  Un  argument  este chiar acest festival iniţiat pentru a face  legături între  ţări şi poeţi. După  ce alte principii vă ghidaţi ca  sa fie o reuşită  aceste întalniri internaţionale?
A.G.: În primul rand, principiul  încrederii în  talentul şi munca celuilalt,  şi, desigur,  principiul  valorii.Nu exclud  principiul prietniei literare  pentru că, chiar  prin acest gen de  întalniri internaţionale îmi fac noi prieteni , cunosc  o altă lume . Eu mă documentez luni de zile  înainte de a face lista cu invitaţii. Am şi alte   principii, de pildă  să nu fac  nici un fel de compromisuri.Nu caut sponsorizări care să mă oblige la compromisuri,,  nu accept . Cărţile  prezentate la festival trebuie să fie   un bun intrat în biblioteci şi care să reziste  ca punct de reper. Măcar  ca punct de reper cultural.  La   reşedinţa Marelui Rabin  din Budapesta aţi văzut biblioteca unde este onorant că sunt şi carţile participanţilor la fetsival. Cartea dumneavoastră, chiar a fost lansată aici. Lansarea care a avut loc acolo, cred că  aduce  o lărgire a sferei de interes. Vreau să se ştie ca există şi  poezie  în  lumea contemporană, de aceea  fac legături   diverse, invit poeţii la primarul localităţii, fac întalnire între poeţi şi actori. La această ediţie, la serata de muzică şi poezie,  după cum aţi trăit  pe viu ca să zic aşa, a  fost  public emoţionat,  a  recitat  unul dintre cei mai cunoscuţi actori maghiari, Robert   Gherghey. Publicul este astfel mai interesat sa vina.
V.B.: Cum funcţionează  ideea de sponzori pentru  acest segment, litaratura?
 A.G.: Funcţioneaz. Mai întai gandesc şi   calculez eu primul , care  ar fi direcţia de acţionare…Nu  îmi plac refuzurile.Aşa că, le previn.De obicei, sponzorii  devin prieteni ai literaturii, ai poeziei, Acesta  e  încă un caştig pentru artă, să mă  refer doar la doamna Erika DE LACAFENEAUA “RODIN”  DIN SAINT ANDRE .
Aţi  văzut cu cată bucurie a participat la lectura poetică şi, datorită ei, există placa  din marmură  cu numele tuturor participanţilor  la această ediţie . La prima ediţie, este o altă   marcare în piatră.
E un lucru care  rămane, să se ştie că  a trecut pe acolo şi poezia. Primirea la Primarul din oraş   a avut şi ea un ecou. E bine ca şi oficialităţile să  onoreze  poeţii. Din cand în cand.Cat se poate dar pentru asta trebuie strădanie. Şi tact. Şi perseverenţă . Magdi, directoarea editurii şi sprijinul meu în  organizare  are foarte mult  tact, dilpomaţie… E necesara.
V.B.: Am văzut cum mesajul poeziei  pleacă în mai multe ţări odată cu poeţii ..ce urmează acum în programul lui Aron Gaal ??

A.G. : Am în plan   o carte  tradusă de   Menachem  MFalekin   ebraică, sunt alte   titluri care aşteaptă la editură, mai e şi  creaţia poetică în  intempestivitatea sa, mereu  este ceva  de făcut… 
 V.B.:  Va doresc succes  şi mai ales, multe alte prietenii literare, multe ediţii al festivalului ca, în acest mod , poezia şi carţile să circule 
 
A.G.:Neaparat, în noua limbă europeană…
VERONICA BALAJ,  BUDAPESTA,7 AUGUST,  2010

5 Feb
2012

DIASPORA YR – George ANCA

Eu te duc la balamucul de căţei, Rex. Aşa e şi pe la noi. Introducere în teoria argumentării. Câtă secătuire întru nimic – măcar şi posibilul creat, niet, jur-împrejur înţelepţi per se. Nicio discuţie umană, ceva. Cartea, pe ucise. Raj Kapur a murit la 64 de ani, Morarji Desai are 100 şi urcă încă până la 5 fără lift. La Ploieşti, ar prinde vreun rol mai de doamne-ajută. Noaptea e altă zi. Să mă apuc a infinita oară de vers. Ne vânasem reciproc pe viaţă. Vor să te depoziteze, nici să nu te mai gândeşti la vers. Prin vers te înţelegeai însuţi decapitat. Niente.
Ştie Orăştie. Am mers cu coana Gabi drum lung spre casă, povestind bătrâni, când luminoşi, când egoişti, de li se spânzură copii – pornisem de la curiozitatea pe care ţi-o trezeşte o represiune prelungită asupra ta, cum vinovăţia este o etichetă sau o relaţie. Plata chiar nu mai pare depresată – o fi luat fata bani pe film, că a făcut cumpărături, şi-a luat o punguţă albastră nepaleză (în amintirea celei de la Sergiu Al George). Cuplul de la Curtea de conturi. Roşia Montana fără de Ravana. Pierderea capului, cuvânt cu cuvânt.
Cicero înlocuit de Micescu, pe chestie de partid. Limba moldovenească, clasu a patrulea, Chişinău, 1940. Ca bază pentru alcătuirea manualului de faţă s’au luat manualele stabile – ucrainean de Ceavdarov şi rus de Afanasiev şi Şapoşnicov, din care am tradus unele reguli şi material practic. Ruşii ar fi finanţat şi Pugwash-ul, mai apoi UNESCO. Te uitai ce e cu Suedia, păi ne uitam şi unul la celălalt. Cine are grijă să moară poeţii la 50 ani? De ce plângi, azalee? Constantin Oprişan şi dublonul Fane Vlădoianu, voce turmuitoare, durîndurătoare, cerfolositoare. Poezie-supravieţuire.
Am citit ceea ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta? Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău, că pe fostul primar Costin, soţul directoarei, îl îngropă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.
Medicamentele cerute de nea Ion Gospodaru i-a spus farmacista că sunt de cancer. Care şi Cristina e plină de noduli. Suntem oglinda morţii împrejmuitoare. Bine de fie-mea că joacă în filme (Plata ar muri dacă ar vedea-o în scene de sâmbătă noaptea, pe canal B). M-aş retrage din zgomotele păcii. Se cade în mine depopulate de strigoi. Cum a devenit atât de banal să fii în viaţă sau să mori? De ce, dispreţuiţi din toate părţile, Pirgule, ne-am contaminat numai de acel dispreţ? Singură batjocora purtată patrie. Dar dacă niciodată omenirea însăşi n-a fost mai brează, cum ar putea fi amputaţiile ei mai viteze?
Făcătorul de bine a dispărut odată cu binele. Se dă bineţe tot mai rar. Nu pe viu – la radio, cine ştie-n ce amintire de spital. Buni sunt şobilanii. Ei nu fac ciumă, o cară. Volbura pustiirii pustiurilor. Lansarea de legionari, posibil motiv al asmuţirii Curţii de conturi. Dparte India, departe şi Chişinăul. Impuls managerial. Curvele-şi oferă gelozia. Glob terestru achiziţionat cândva la Bruxelles. Tatăl spânzuraţilor (carnet nr. 666) împlineşte o vârstă managerială, 83. Mâna goală taie-mi-o. Pe dumneaei o taie pe dedesubt şi nici nu are bani de înmormântare.
Beyondness language. Nu avem filosofie. Nu-l băga în seamă, Moş Nechifor. Drepţi în faţa dreptului. Ascult lucruri urâte. Puţină lume se miră de tortură. Psihaion impersonal. Ontonoos. M-ai trimis la vaci, le înotam udul. Amestec de confesie şi tras pe dreapta. Iar tu, supărându-te, şomezi, te autodeteşti, iar te vei duce în Basarabia. Aici putem spune adio nici la jumătatea paginii. Nu te sufăr, strigase ruina pe Lipscani. E lux la Chişinău floarea, fereşte asasinarea.
Dialectul dialecticii. Picurul primăverii, sinceritatea vagabonzilor, când nu ai cuvânt. Nu timp. Mai bine ne-am lua la bătaie. Minus cincizeci şi unu de grade. Jucându-ne capul în cunoştinţă de ghilotină. Trecerea treie. Oaste hostis. Poetica locuibilă. Pornografii în limbi străine. Vomită ce mănâncă. Mai ales de blesteme să se ferească omul în viaţă, şi ale neamului, şi ale meseriei. O luăm din loc oriîncotro, cred că iau caietul, cine să mi-l fure, îl duc cu mine, şi n-am nici valuri nici valori în el.
*
Joi Chişinău, azi născut M. Eliade, i-om merge la Bust, de pe la 5, vreo două ore, gânduri cu el, în Moldova, nu s-ar fi aşteptat, cine ştie – plus înnodarea cu emfaza eminescianistă cronicizată, de nu cumva rusificată. Jean s-a trezit ca pe la Suceava, mai aici şi mai colea, până-n Basarabia. Garoafa albă de la Jean, pe maldărul de buchete în ţiplă, înbrăcăminte soclului bustului ochelarist. Vecinul Blaga a fost furat, iar bronzul Eliade e şi mai la drum, l-arunci din praştie peste gard spre Codru.
Generaţii gata de jertfire, noi vom duce neamu-n nemurire. Avem curaj în aceste timpuri grele să sfidăm întunericul, la lumina unui astru. Aura profetică a lui Mircea Eliade. În umbra pletoasă a independenţei. Şi tu, eul meu, eşti laşitate. Dă-ne, Doamne, un cuget de-a iubi pe duşmanul nostru. Domnul zidea a treia făptură. Ne-ar trebui nişte ceceni. Atâtea suflete adunate de Mircea Eliade. Păcat că nu se află aici d-l Clinton să vadă cât de mult vrem să ne unim cu România. Care drept se lezează, spuneţi-le ruşilor. Tosca introdusă ruseşte. Ziua naţională a înverzirii plaiului.
Marko, venind la războiul cu Mircea, s-a închinat şi-a zis: să câştige creştinătatea, chiar dacă voi pieri eu. Bine, mă, ai lăsat impresie proastă, ai făcut pasiune pentru o ploieşteancă. La Salsa. Ninge cu moldoveni în Siberia. Cu, sau fără Ilie Ilaşcu? Kurukshetra e inima noastră. Urmila a comparat lupta-ntre clanurile oiereşti mioritice cu aceea dintre Kurus şi Pandavas. Marşul tinerilor în Basarabia şi al moţilor la Blaj. În ce cumplită linişte, cam cât nu mi-aş fi închipuit.
Catherine Fouquet n-a practicat de un an bhart natyam. Trebuie ciment, nu parchet. Ambasada Moldovei, pe Câmpina, lângă Puşi. Tripathi, încruntat, singurătatea. Dio esiste ed e unico. Dylan Thomas căzut în locul lui May Jo. Cultul morţilor pe bâjbâite. Nici upanişada nu-l lasă pe dumnezeu înţelegerii umane. Frază logogogică, eunuci de meserie, Abelard, paie fumate în puşcărie, eclesiologie. Ţăranul apofatic, ţărâna catafatică. Întunericul dumnezeiesc al luminii apropiate.
Îi comparam pe Krailevici cu Arjuna, amândoi a muri întru credinţă. Necunoscute numele zugravilor de icoane făcătoare de minuni. Simbolurile sunt cele mai mari realităţi. Blană de skirka. The commodification of violence. Mii de săraci în fiecare sărac, generaţii. Trezit pe sub pojghiţele de frig mitologic al echinocţiului. Basilica, loc de adunare a militarilor, primii noştri creştini. Catarama celtă. Incendii de români scrişi sânge. Du-ne pe deal sub semilună. Căderea părului în aură citostatică. Prieteni sfinţiţi de moartea nedreaptă. Printre operaţii, nu se roagă nici la Dumnezeu, nici la tumoare.
Ieri frezie, azi Kent, pe nenimic înebunitără. A aprins ţigara, m-am revoltat, a trântit uşa, a dat tare comuniştii. Ajunsesem la New York, aveam apartament, umblam şi prin altele, fumam Kent. Din dor. Poet pakistanez. Nu ne-au întrebat dacă vrem cinci stele. Plecam. Tot felul de locuinţe. Nu-i prindeam la telefon, i-oi fi deranjat. Nu-mi vor avea nici vocea. Se imprima de ziua lui. Voiam fraza cu viteazul Balcanilor. Nu pot nici s-o ascult cum a ieşit, dacă nu s-a tăiat-tomi.
Nu e tăiat de niciun tine. Aşa de rău îmi pare, puteam să termin. Te-nchini. Ia o valoare mare din aşi. Ai cuvântul meu de onoare că te pocnesc. Născuse două gemene, să se arunce pe geamul spitalului, lasă, mă, că iau eu una, şi una soru-mea, dacă erau doi băieţi. Vor creşte ele, ne vor şi vizita. N-am imprimat fraza Marko-Arjuna, să fiu sănătos, era o dictare publică, pe inspiraţii mai descifrabile. Pare mai vitează. Am plecat să mă împlimb. Pot lăsa scris. Ziceam că scriu pentru Consiliul Europei.
M-am inhibat dimineaţa asta. Fata văzuse răzătoare de barbă de 20.000, deci tot se interesa de ceva. Nici pe ea nu se imprimase când, timidă, repeta întrebările de la redacţie. O fi vreo morbiditate să-ţi conservi vocea de tinereţe. Lumea decade, cum şi-ar mai aminti fără ranchiună, ar contextualiza, te-ar dezgusta pe tine de tine, chiar mort, prin ai tăi, s-ar jena, aruncă vorbele ca un apucat, o fi moştenit nebunia, şi-a mai şi cultivat-o, taică-meu are voce mai frumoasă ca a mea. Abia pot pica în vâna vreunei angoase.
Atunci nu vă mai fac nici eu curriculum vitae, pe uituceala voastră. Tema greşelii o debitezi mata, curăţând morcov pentru papagal. Vedem noi peste o mie de ani cefeide.
*
La capătul metroului 54, Queens, pe pod, urci scările, jazzul te salută de jos. Ne-am scrie până la ocean, el peste şapte kilometri, cu bicicleta, eu din partea cealaltă, o Europă, tot o apă, uscate reproşuri, trezite borşuri. N-am mai încercat nimic parcă înainte, la noroc şi boală, la moarte de mamă. Te-a adus subconştientul şi ai adormit şi tu. Ce mizerie, zici, te petreceam pe ţoale, ai şi plecat lăsându-mă în ce văzusei. Ce-or mai fi făcând toate fiinţele pe care în viaţă le-am atins şi lucrurile şi închipuirile, măcar suprapuneam un personaj-două, o dramoletă.
Ţie-ţi începe filmul, ţi-ai drogul, în bucătărie nu e voie că face papagalul gălăgie şi se supără fata, d-aia vreau să-mi găsesc undeva. Ţi-am pus cafea pe masă, auzişi, auzii, păi răspunde când vorbeşte omul cu tine. D-aia nu mai scriu, de ce aud, iar când să aştern ceva, a ziar-radio-metrou-suntem-patru-fraţi-înger-îngeraşul-meu. Mama nu are ce ne da. A mea a murit pe vremea asta, când se şi născuse, tipic. Tu tuşeşti de Kent, de TBC, de primăvară. Se înserează, ducă-se reauzirea telefoanelor, auto, ne-om mai afilia, armata n-are decât s-o ia şi pe aliniament dreapta, ies eu din asta, intru-n alta.
Barbulea, Diaconu, fata Emiliei cu băiatul, afară, caricaturistul – expoziţie – Gorj. Pouchy. La două case, focul. Adurerii luase medaliile vineri că nu se pupau cu caricaturile, bun, vitrine goale. Chirie, un ban, noutăţile, repede harta, s-o afişez, fără Transilvania în ea, pe-afară, fără morsă, Thiers, preşedinte al franţei, medalie către jeunesse român(ă), cu F mare, mai sus, Şerban Milcoveanu că pm Rene Viviani. Ce-a zis, tabes dorsal pentru toată şcoala de cavalerie de la Târgovişte, tratament la Saidac, eu voi învinge boala prin voinţă, dă-i cu şancru, cu sifilisul terţiar, feriţi-vă de omul ăsta, e prea ambiţios ca să fie folositor, legionarii singurii exceptaţi la Nuerenberg la intervenţia lui Stalin prin Rudenko, cum ar fi văzut 14 000 + 5 000 soldaţi între mitralierele din spate şi cele ruseşti, căpitanul şi programul, te omoară şi-ţi ia programul, ceea ce s-a întâmplat, dacă pe cadavre de vaci s-au pus halate şi s-au prezentat ca evrei.
Câini dresaţi să ucidă oameni, echinocţialităţi parasudice, jupoane nucleide în mahalaua gubernială, în timp şi la moment, peste tot, peste polcovnici o mai rea ca Pena învârtitoare de buric şi de delir. Caută-ţi Pretoria, nu dă bine linia, şeful s-o pună la loc, u. della rivelazione. Să nu mai suni la d-na Ileana, mâine te sună Lavinia.
Primul cimitir particular din ţară, la Cluj. Boala frigului cu spaime vălurite de palele îngheţului, mai şi citeam proză, scuţ mâinile pe geantă, lasă, nicio discriminare, nici a dârdâielilor, pranayam cu aer prea rece, bruscheţi respiratorii, degerături, nicio oprire la Romană, hai la Colţea, fără să fi urcat nimeni, 20 dinainte se spălaseră, am ajuns în faţă şi am pornit-o, bălăbănindu-mă, spre dreapta, la drum lung, din lung în mai lung, invazia de la prânz cu bârfă canibalică, ucigaş salivantă, că soţul concurenţei întru imbecilitate are varice în stomac, aşteptau vibraţiile moartea, să se uşureze de-o ură spre alta.
Sprayuri paralizante, sprepa, la menopauză criminaloidă, aşa mai şantajasei cu fostul electromin, coleg pe mă-ta, ce coţăiai alama, c-acu nu suporţi pe nea, că i-a zis moluscă, domnişoară, nu sunt domnişoară, lucrez din 1972 aici, aţi încurcat ce-aţi putut, lăsasem să se audă c-aş reabilita-o, că şi ai pe cine, în criză, de-ar sălta şi spitalul, nulitate locvace, a murit Grig, să scrie despre el, nenorocire, invers aproape că nu mergea, bătrâni de-ai mei profanaţi de-o apucată a frustărilor, un rădulescist, de-aia ninge.
Mâine-ţi citesc reportajul de la Chişinău. Vii tu şi cu vodcă. N-am telefonul Mariei Bieşu. Să-ţi aduc şi notiţele mele, poate nu-ţi dau vreun interviu, poemul englez, îl traducem pe loc. Coborâsem cu tine, te purtasem în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe, statuia lui Brâncoveanu, strofa din Rugăciunea unui Dac, precreştină, încrustată pe zid creştin, ne în lege turcească, se ruga lui Zalmoxis, vecinicul repaos e nirvana necreştină. Nu mă mai pupa, că suntem bătrâni. Ne sculăm, se cântă imnul Indiei, Punjab, Gujarat, Sindhi.
N-auziţi cine latră, dear Front Line Defender of Humanity, eu eram pentru fie-ta cu ăi doi ghitarişti să cânte new-age prin ganguri. Era mai cald în puşcărie. Se resiberianizează ţara, Beria-Siberia-Iliescu. Tot ce mişcă, în cătare. Iazigii, roţi quadrigii. Cum se poate una ca asta; Sirius? Organele să-şi facă datoria. Îmi zicea naţie spurcată, aşa eşti, te bătea, nu, a plâns când am venit cu notă mică la caligrafie, şi i-a spus lui unchiu’ Marin să mă înveţe, avea o joardă, cum greşeam, mă pocnea peste degete.
*
Ionuţ, tot mort, de-l prinsese pe Ilaşcu închis, se va mai fi răvăşit întru Father, ce Diesel, ce Sterling, ce Baloteşti, schimbarea de tot, pe nemaivedere, ca şi cum nici nu existasem. De-aia-i bun visul, când nu e rău, vrei s-o vezi pe mama, ţi se face prietenul din partea ei, cum i-aş întâni-o eu pe-a lui vie, m-am şi gândit, de două ori văduvă, toţi ceilalţi copii îi trăiesc. Treaba ta ficatul şi prietenii morţi, mamele invizibile.
Mergeam pe deal cu cine dacă nu mai este nu da nume că se substituie adversa. Ca ieri dimineaţă nevăzând-o în veac pe mama ei înfulecătoarea tot eternă făcusei întrebarea ce-o fi cu soacrele astea nu toate nu chiar Noana dar şi apostolul le pusese de-al doilea. Blazate azalee am mai vorbit rară sănătate mentală turnătorie mortuară haotic.
Mai bine forme răsărinde placaje din sculpturi prin ghips spre porţelan fosfatic. De petrecusem axul şi la mese ai văzut negru copiii împinşi de mame pe mese ca la cumetrie neînvăţaţi zis-ai tăierea tablourilor ce-or fi înţeles femeile că le-ai pedepsit în case cu picturi dacă or fi rămas vreodată închise-n muzeu peste prag sculpturi de virgină directorul oltean cu maşină şi costum nu se temea de moarte şi-ar fi dorit-o o dorea pe sculptoriţă domnule ar fi zis Ionuţ tocmai visat cu o fată de studiu de-i arăta el calea.
Acum n-o să se mai vadă romanul în schiţă, oraşe cu filme decupate din diaspora. Filtreze astăzi luxul avariţiile aducătoare de infarct actorilor cu impudenţa de a-ţi juca pe scenă şi la morgă. Batjocura de toate nimic din ritualul vieţii morţii ce ruşinate vremuri de a nu se nărui de voie. S-au încârdăşit să mă certe printre cuvinte mai mult tăcute furie apoi pace da’ ranchiuna se pecinginează diaritm cutremur japonez.
Fereşte-te de cine te ia la restaurant prin sărăcia noastră. Ce zisei-ziseşi, ce luai din cap, l-a bătut că n-a răspuns, schimb, mai şi luaşi din cap, să văz că ai, păi eu contra chiaburi, regi, venetici, ce ziseşi, mai zi ce ziseşi, nu mai zic, schimb, trăsuri, avioane, mai bine săracii de noi, neduşii, pe nesalutate, slănine nespălate, tragi o ciorbă, că d-aia are ăla varice pe stomac, n-a mâncat ciorbe în Germania, iar noi venirăm vii cu ardeiu-n maţe din India.
mai greu ca ieri pe jos clarificarea printre neplăcuţi la vedere spune vizitei de mâine până la 39 mort pe front ce frate ce Ierusalim
Agonia şi moartea, în 12 aprilie 1961 (făceam 17 ani) a lui George Manu. Nu mai văzusem aula magna plină, nici la conferinţa scriitorilor, săptămânile trecute, nici la Piaget, nici la Roman Jakobson, poate când se declanşase în 1964 similiemanciparea de ruşi, tot sub bagheta rusofililor, altfel, ca decomunizarea prin comunişti azi, putea să-ţi fie frică – aula auzind multe. Voi vă jucaţi a plânge, cu supărare pe viii contra morţii şi ai noştri şi ai lor, cum dintre morţi unii ar fi omorât pe alţii.
femeile şi armata mai depresive banda lui Mircea Nebunul secţia 9 vremea dezvelirii de durere ne dezlipim de retină şi podium soarba zvântându-se pe boturile porcilor aveţi un schelet deja 6000 la Valea Neagră în apa lor minerală s-au găsit resturi umane înfăşuraţi în muson ca mumiile oralitate necăpăcită de puşcărie chiot mantric ne resimbolizăm dintr-o rutină în alta tantra programează vocile pneumelor nimic mai ucis decât legiunea cine deturnează vieţile voi de colo ţintă ravanică parcă ne-am pregăti de puşcăria din Sevilla
*

George ANCA

http://georgeanca.blogspot.com/

 

5 Feb
2012

Vechilul şi sclavii

Presa de pe toate meridianele face mare haz de bătrînul jandarm planetar, cum că i s-ar fi tocit aproape toţi dinţii şi nu prea mai poate articula cuvintele, cît să mai fie ascultat. Dar eu am impresia că-i vorba tot de o piesă de teatru, bine pusă la cale de Statele Unite ale Crizei. Da, da, puterile lumii se reconfigurează şi, ca întotdeauna în istorie, vremurile grele vor fi simţite doar de statele plăpînde. Ce n-a reuşit Franţa lui Napoleon şi Germania lui Hitler a desăvîrşit Uniunea Europeană. Dacă Europa nu doreşte să pice în cofă va dansa de acum înainte după cum cîntă Germania şi Franţa, amabile să preia din sfînta suveranitate a statelor. Trist dar adevărat, realitatea bate filmul, chinezii comunişti dau lecţii de capitalism americanilor, lecţii mai sănătoase decît cele ale capitaliştilor propriu-zişi. Tot mai multe state sînt pe marginea rîpei, F.M.I. o duce excelent, băncile prosperă, ascunzîndu-şi bolile sub diverse eufemisme, deşi de la bani au început războaiele neperformante. România  pare a fi o maşină butonată de Franks – vechilul care bagă miniştrii în şedinţe şi îşi mustră după pofte sclavii. Doar scrie negru pe alb, noi nu mai avem decît competenţe mărunte. Franks nu e deloc un ageamiu şi are mult de cîştigat. Chiar dacă umblă cu pantofii găuriţi, ştie să parcheze avionul. Cît priveşte politica internă, se încearcă ascunderea pisicii moarte de la unul la altul pîna cînd una din părţi îşi va pierde răbdarea. Şansa noastră la rezistenţă e să ne păstrăm credinţa, limba, aerul, pămînturile, apele, pădurile, păşunile şi munţii, în timp ce vom privi neputincioşi cum alţii ronţăie împrumuturile externe, dînd vina pe cheltuieli sociale exagerate. E prea tîrziu să mai sperăm la independenţă economică şi de stat, atîrnarea a venit odată cu integrarea în fantomele internaţionale. Într-o economie globalizată niciun popor nu mai este suveran din punct de vedere economic.
Politicienii din bătătură, care şi-au făcut datoria doar faţă de ei şi de stăpînii lumii, o vor duce bine indiferent de schimbări. Au sacul cu galbeni lăsat la păstrare peste hotare, noi, restul, sîntem cetăţeni neperformanţi, precum creditele cu dobînzi uriaşe, adică pierderi colaterale ale capitalismului. Bend over!, sistemul capitalist ţinut în viaţă de infuzia de mînă de lucru ieftină din fostele ţări comuniste şi de pieţele acestora, acaparate de marile corporaţii, a fost învins. Eficienţa economică a ţărilor occidentale scăzuse simţitor în ultimii douăzeci de ani, era de aşteptat, capitaliştii nu prea aveau chef lucru, deveniseră nişte împrumutaţi la bănci sau asistaţi social. Cele mai mari probleme le au în prezent ţările ale căror P.I.B. era susţinut de turism, acolo unde nu exista o economie reală. Aproape de noi, Germania îşi face bine treaba, mizează pe istoria noastră zbuciumată, plină de greşeli şi de compromisuri, iar mie, gîndul îmi alunecă la datoria care a declanşat al doilea război mondial, cînd România a pierdut o parte din teritorii, dîndu-ne sistemul de valori peste cap.
Ar trebui să fim atenţi ca naţiune, istoria se repetă pe aceleaşi axe, dar cu mijloace moderne. Ni se tot inoculează ideea că sîntem o naţiune de leneşi, dar românii sînt în marea lor parte oameni harnici şi foarte inteligenţi. Nu sîntem nici mai răi, nici mai hoţi decît alte naţiuni. Se încearcă obstinat acreditarea imaginii unui popor necivilizat, leneş şi hoţ, reuşindu-se de multe ori scoaterea la suprafaţă a uscăturilor existente, de fapt, în sînul fiecărei naţii. Traversăm noi o perioadă mai dificilă, graţie lipitorilor străine sau autohtone şi graţie funcţionării defectuoase a organismelor Statului, dar mai avem încă destule condiţii pentru a păşi dincolo de strîmtoare. Sîntem acum în epoca burgheziei, a şarlatanilor deveniţi peste noapte patroni, ei fac şi desfac legile ţării, guvernul îi ajută cît poate. Se fac împrumuturi pe spinarea ţării şi a celor mulţi, vom plăti impozit şi pe mersul pe jos. Banii de la F.M.I., destinaţi autostrăzilor au luat calea visteriilor ignobile, şi ne scot ochii cu cîte un metru de autostradă, cu cîte o sală de sport în nu ştiu ce sat bătrîn de munte. Dosarele penale ale magnaţilor primesc amînări lungi. Scoşi de după gratii, invocînd claustrofobia şi alergia la închisoare, sînt avansaţi în funcţii mai înalte, mai uşor şantajabili, pot fi folosiţi în aceleaşi scopuri. Aşa ne trebuie, la toate alegerile i-am votat pe ai noştri, dar la numărătoare din căciulă au ieşit tot ai lor. Celor mulţi şi săraci le-a rămas tot munca pe nimic, şi dacă din greşeală românul mediu ajunge vîrsta de pensionare, încearcă să supravieţuiască, plătind datoriile făcute de aleşii neamului. De la norod se aşteaptă votul şi banii din taxe, în rest, rolul lui e de batistă igienică, dispreţuit ca orice slugă supusă. Cred cu tărie în ceea ce spun şi mai presus de toate îmi iubesc ţara.
Maria Diana Popescu   
agero-stuttgart.de
     
4 Feb
2012

“Deportaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei îşi aşteaptă încă drepturile… Până când?“

 

“Deportaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei îşi aşteaptă încă drepturile… Până când?“

Acum când mama mea Plevan Viorica, după căsătorie Rizac, împlineşte 80 de ani, am un sentiment de neputinţă. Este singura supravieţuitoare a “plevenilor”.Era o fetişcană când singură, pierdută de rudenii, fusese abandonată într-un sat cărăşan, fără nimic; fără acte, fără o mângâiere.Provinea dintr-o familie numeroasă.Din cele aflate, în anii în care ne-am caştigat libertatea, aflasem lucruri cutremurătoare mergând la Cupca şi Cernăuţi. Casa mamei nu mai exista.Făcuseră autorităţile drum, o dărâmaseră.

Pentru mulţi români din nordul Bucovinei şi din Basarabia, cea mai mare tragedie a constituit-o deportarea în masă în noaptea din 13 iunie 1941, care îi viza pe cei ce au avut un rol activ la răscoala de la Fântana Albă.

Un frate, Plevan Nistor a fost arestat şi a decedat în închisoare.Un alt frate, Plevan Toader a decedat în lagărul de munca din Karelia.Vasile Plăvan, avocat-publicist, murise tanar, trudind pentru binele naţiei, participant voluntar la Marea Unire, având convingeri legionare ca toti intelectualii din acele vremuri .De ceilalţi fraţi nu stiu nimic.Întotdeauna tăcerea se instala în casă când puneam întrebări.Parinţii mei nu au dorit să se întoarcă în timp, să ne povestească despre ceea ce a fost…Era prea dureros pentru a mai retrai acele momente, sau poate frica i-a determinat să tacă. Fratele tatei, Vasile fusese împuşcat încecînd sa treacă graniţa.

Drumul pribegiei nu a fost usor.Dar, Dumnezeu prin lucrarea sa, întăreşte pe cei nedreptăţiţi de vremuri.Şi iata ca mama, va implini în 9 noiembrie , frumoasa vârstă de 80 de ani.Este la fel de vioaie ca atunci când eram copil.Împreună cu tata, şi dânsul un pribeag, ne-au dăruit bucuria vieţii, muncind doar pentru noi, pentru ca cele două fete “să ajungă în rândul lumii”. Au reuşit. Tata a luat drumul veşniciei.Prezenţa dânsului o simt mereu în preajmă. Mama mi-a rămas ca o perla bucovineancă căruia prin dragostea şi preţuirea mea, mi-aş fi dorit să-i pot reda ceea ce pe drept i se cuvine.

Prin Legea 290/2003, toţi cei care şi-au lăsat bunurile şi au fost obligati sa plece , (cred că a fost o condiţie de aderare la U.E) urmau să fie despăgubiţi şi m-am străduit să-i fac dosarul. Având o altă matuşă la Craiova, Magdalena Plevan (Ivanof), am trecut-o în acel dosar în anul 2003. Anii au trecut. Mama mă întreba adesea ce se intamplă cu dosarul dânsei…Nu ştiam ce să-i răspund.Aflasem că toata documentaţia a fost trimisă la Bucureşti, figurând şi acea matuşa ce-şi avea domiciliul în alt judeţ. În 2008 am fost nevoiţi să o aducem pe matuşa noastră în Timişoara, fiind grav bolnavă şi avea nevoie de îngrijiri, stabilindu-i domiciliul la noi..Nu avea pe nimeni.Între timp s-a stins. Mama mă tot intreba de dosar…

Un răspuns negativ, ca un boomerang, venit printr-o hotărâre la inceputului anului 2012…! I se cer documente vechi. De unde le pot procura? Am scris peste tot! Nu se  mai iau în seama declaraţiile martorilor. Din 2003, de când a fost depus dosarul, au trecut ani buni. Mulţi dintre ei , care ar fi putut declara date concrete nu mai sunt…

Ce faceţi cu noi Domnilor de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ? Sfidare şi umilinţă !

Poate nu aş fi scris niciodata despre acest subiect, dacă mama nu mi-ar fi spus într-o zi înlăcrimată: “Eu nu am norocM-a ocolit norocul”.

Mi-aş fi dorit ca sa-i pot face un dar la aniversarea dânsei, cînd împlinise 80 de ani. Ar fi fost darul neaşteptat, după care tânjeşte, ca o reparaţie morala pentru toată viaţa dânsei chinuită. Acum , la aproape 82 de ani, este puţin mai tăcută, mai resemnată de mersul vremurilor…

Mă simt neputincioasă. Mi se reproseaza uneori că în biserica la care merge, a cunoscut oameni care şi-au primit drepturile.Oare ce trebuie să fac? Cum aş putea să o ajut? Şi-a dorit casa dânsei pe pamant, nu o cameră de bloc în care aerul parca nu-i ajunge.Mama mea este  icoana a sufletului meu.M-aplec cu pioşenie în faţa durerii dânsei tăinuite, şi a tenacităţii de a merge mai departe cu demnitate şi credinţă. Este mama care la ceas târziu în noapte îşi apleacă genunchii şi se roagă. Pentru noi, pentru acest popor chinuit.Este un exemplu de puritate sufletească, de dăruire şi speranţă.Este încrezătoare sperând că ne îndreptăm, mai greu, dar prin credinţă, spre ceea ce noi ne dorim, fiind convinsă, de prezenţa lângă noi a Maicii Domnului , în tot ceasul.

Sunt file de istorie ce nu le pot uita.Am rămas conexată în acele vremuri  pentru a păstra vie în conştiinţa colectivă viaţa moşilor mei.

Saru’ mâna MAMA! Saru’mâna POPOR ROMÂN UMILIT!

Mariana Gurza

(13 noiembrie 2010 – publicat in “Neamul Românesc”)

_______________

NOTA:

Prin edictarea Legii nr.290/2003, Statul Român a încercat stabilirea cadrului legal pentru repararea prejudiciilor cauzate cetăţenilor români prin semnarea Tratatului de Pace între Romania şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Drept consecinţă practică, romanii stabiliţi în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost supuşi unor importante presiuni din partea URSS pentru a se intoarce în România.

Astfel, românii din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, şi-au abandonat proprietăţile  agonisite prin muncă de o viaţă şi s-au refugiat în România.

Legea 290/2003 vine sa ofere unele compensaţii pentru aceste pierderi.”

Şi cum o face?

Se comercializează dosarele ! Se comercializează destine?  De ce şi în ce scop ? De ce este nevoie de a merge în instanţă pentru un drept câştigat? Şi cine îmi garantează că, cei care se ocupă de recuperarea sumelor sunt de bună credinţă? Cum reusesc? Întrebări fără raspunsPribegii Neamului, înca mai sunt umiliţi ! O palmă dată ISTORIEI, şi celor care au simţit gustul dezrădăcinării!

O aventură dacă doreşti să te interesezi telefonic de stadiul unui dosar.Ori este ocupat, ori nu raspunde nimeni. Să nu mai fie valabile datele de contact afişate pe pagina instituţiei? Sau din prea mult zel, nu mai contează ceea ce are de spus un simplu cetăţean…Pentru acest minim respect pe care îl dorim de la instituţiile statului, sa fie vinovat doar un singur om?

Ce faceţi cu noi Domnilor de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ? Sfidare şi umilinţă !

 

Mariana Gurza

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11528

Ultimele Comentarii