19 Mar
2012

Veronica Balaj şi George Anca “pe urmele lui Zenon”

“PE   URMELEL  LUI    ZENON”

 

        Orce carte  dăruită   de către autor  , implică o     comunicare  aparte. Din start. Adică autorul are convingerea că meriţi să-i fii părtaş la cele ce a scris, să  colaborezi cu stările sale  în timpul lecturii.Dacă un pictor îţi va dărui mai  greu o lucrare de-a sa, condiţiile  creaţiei fiind  cu totul altele, cartea este menită să circule, să transmită  cuvinte în îmbinări noi, să te atragă într-un dialog , să vezi  imagini, să  te emoţionezi, să te miri , să te bucuri, să te întrebi sau, să găseşti  răspunsuri şi alte  coordonate interioare   şi câte alte   stări nu poate decalnşa  o lectură?    Lucru  ştiut şi totuşi repetabil de la o  epocă la alta, de la o pagină la alta fie cartea veche, fie nouă dar , cum spuneam, e  cu totul altceva când  cartea  îţi este  oferită.

      E ca o invitatie la un colocviu  secret. Cu fiecare cititor   gestul colocvial se   lărgeşte  şi lumea pare mai uşor de descifrat ,îi găseşti sensuri nebănuite şi, de ce nu, uneori,  pare  mai uşor de suportat …

      Sunt  aşadar în posesia unui dar  de carte. Poeta Mariana Gurza, îmi  scrie   pe prima pagină, “cu drag şi preţuire”, asta înseamnă că  e o punte durabilă către mine. Să  preţuieşti cu drag ,nu este chiar uşor, poţi preţui cu  distanţare, cu  ardoare, şi asta se stinge repede ca o flamă, poţi preţui cu respect,  glacial ,cu sobrietate  şi detaşare, dar să preţuieşti cu drag, îmi place să cred că   sună   deschis, durabil, tandru şi  promiţător. Poţi întrema  o  afinitate  electiva să-i spunem ,   cu  câte nuanţe încap   pe lungimea sa.

 

 

                                                                                              Coperta: Eric Bi Chen

          Cartea în discuţie este o antologie , cu un titlu  remarcabil:  “Pe urmele lui Zenon” Editura Timpolis, 2012, în ediţie bilingvă, română-engleză, în traducerea redutabilului om de cultură, George Anca. Aşa cum ne sugerează în prefaţă scriitorul  Ben Todica,  “Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care recrează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi. Titlul antologiei ne sugerează că este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne relaţionează cu mitul lui Zenon din Eleea (490 – 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o colecţie de trăiri şi transmutări lirice. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii. Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pagini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului, transmite cu măiestrie frumuseţea poetică şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza. O profundă poezie de iubire. . . senzuală, muzicală şi delicată.”

       Să scrii despre o  carte de poeme , nefiind  critic literar,   înseamnă să-ţi  spui -expui în cuvinte  sentimentele pe care le declanşează  versurile. De ce să le faci cunoscute? Din onoarea pe care merită să o dai unei  munci  de creaţie. Mă   pun şi eu în slujba acestui deziderat şi spun că selecţia  din volum este  descrescentă,  de la    tonul filozofic  apropos de existenţa şi condiţia umană, apropos de  raportul cu  veşnicia şi divinitatea, spre o  atingere aproape palpabilă  a  realului (vezi poezia despre şomeri).

      Traducătorul   şi      poetul George Anca a ştiut exact de  ce  alege această  linie. Nota  de  echilibru  în volum o realizează afectul, trăirea, abordarea   vieţii cu  deznădejde şi bucuria de  a fi, cu tristeţe şi  plecăciune  când e vorba de  Dumnezeu. Nota traducătorului este    referenţială : Mariana Gurza „vrea să detoneze egoismul din jur” (Adrian Dinu Rachieru), „tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul” (Eleonora Schipor), „versurile devin universul şi salvarea sa” (Nina Ceranu). Ne exceptând romanţioase declaraţii erotice, poemele Marianei Gurza (bucovineancă născută în Banat, mamă de copii), au mai mereu dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru. Traducătorul a ascultat, concomitent, şi cântece de Frank Sinatra, alegând abia câteva fulguraţii cvasi-mistice aşternute de-a lungul anilor şi publicate în volumele Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ultimul strigăt Eubeea, 2006). “George Anca

     Orce poem este rotund, realizat cu un  simţ al  limpezimii imaginilor  care denotă  cunoaşterea  valorii cuvântului dar şi exerciţiul scrisului..

         Imaginea cerului, infernului, a vremilor, a  imapctului dureros cu  nedoritele   întâmplări, dedicaţiile  pline de  temeri afectuoase , vorbele, chiar, “se aşează straniu/între viaţă şi alt univers/”.

     Versul poate fi în cazul  acestui volum, cale de vindecare şi speranţă, poate fi legiuitor pentru suflet, poate  fi pecete pilduitoare şi  smerită    dacă  ne referim la Dumnezeu.         

Imagini  pătrunzătoare ne urmăresc  şi după lectură, “ pumnul de lut /din mâna lui Dumnezei”/,întoarcerea mereu spre sine , cu  discreţie, întru căutarea  unor sensuri secrete, îţi propun să devii /bobul de nisip/rămas pe talpa vremii/vei afla /din unghiul acela /ce înseamnă povara/ pe care o port/ eu însămi/în fiecare zi/în fiecare anotimp/”pag 34.

      Cel mai  fermecător poem , după cel dedicat  bunicului, travestit într-un spaţiu ireal, mirific, având eternitatea  faţă/spate, este  cel intitulat ”Vremuri crude”, TRADUS  FOARTE EXPRESIV “Green Times”, adică “vremuri verzi”. Pot afirma că  este  unul din cele mai  frumoase  poeme: într-o seara/mama a uitat/afară sacul cu sare/dimineaţa era o mare sărată /Tata şi-a lăsat coasa/pe ,marginea acestei mări/şi-a ruginit…Primului copil născut în   seara aceea/ i se argăsise pielea..” Mai departe este doar trăire , trăire, dăruire, ceea ce o caracterizează pe însăşi autoare.

Veronica Balaj

 

ON ZENO’S FOOTSTEPS

Translation by George ANCA

 

      Any book presented to one by its author implies a special communication. One is supposed to be worth of sharing those written, to collaborate with his/her moods during reading. It is like an invitation to a secret colloquium. With each reader, the colloquial gesture enlarges and the world seems easier decipherable, one can find unexpected meanings and, why not, sometimes, it seems easier to be supported.

      I am thus in possession of presented book. Poetess Mariana Gurza writes to me on first page, “with love and appreciation”. Appreciating with love, that is not from distance. One can thus pick up an elective affinity.

    The book is an anthology, remarkably entitled “Pe urmele lui Zenon”/“On Zenon’s footsteps”, Timpolis publishing house, 2012, translation by Dr. George Anca. As writer Ben Todica suggests in preface:”Mariana Gurza invites us to a journey in which she recreates intensively the depths and heights of human experience and makes us see how extraordinary our daily life is. The title of anthology suggests that it is question of recreation of an ancient unconventional Greek style which encapsulates us into the myth of Zeno from Eleea (490 – 430 BC) and in original, subtle, profound and old fashioned manner, the author proposes to our delight a collection of lyrical feelings and transmutations. This collection has thirty five chosen poems. Brilliantly crafted, poems of Mariana Gurza are perceptive to natural landscape and fundamental questions of life and death. This volume offers Romanian original text and its homologue in English on opposite pages. Translation of George Anca surprises with hawk eye the splendor of original, transmits with mastery poetical beauty and used rhythm, as well as complexity of language depth of author Mariana Gurza. A profound love poetry… sensual, musical and delicate.”.

     Selection is descendant, from philosophical tone over human existence and condition, over relation with eternity and divinity, toward a touch of reality (see the poem on the unemployed). The note of translator includes references: Mariana Gurza „wants to detonate the selfishness around” (Adrian Dinu Rachieru), „silence will not restrain her soul” (Eleonora Schipor), „lyrics become her universe and salvation” (Nina Ceranu). Not excepting romantic erotic statements, the poems of Marianei Gurza (with roots in Bucovina, born in Banat, mother of children), have almost always lengyh of Lord’s Prayer. Translator listened, concomitantly, also songs by Frank Sinatra, choosing only few quasi-mystical recalls written over the years and published in volumes: Paradox sentimental / Sentimental Paradox, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne / Night thoughts, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea / Need to defy silence, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre / Lights and shadows, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii / Tears of love, Ed. Artpress, 2003, Ultimul strigăt / Last cry, Eubeea, 2006.

     Any poem is round, clear in images, denoting both knowledge of word value but also exercise of literary writing.

    The image of heaven, hell, of times, of sorrowful impact with undesired events, dedications full of affective fears, even the words “sit strangely / between life and another universe”.

    The verse can be in case of this volume way of healing and hope, can be judge for soul, can be exemplary and humble seal if we refer to God.

     Penetrating images are following us even after reading, “the clay handful / in palm of God”, the return always toward self, with discretion, in search of some secret meanings, propose to one to become “the grain sand / remained on time’s sole / you will know / from that angle / what means the burden / I carry myself / everyday / every season”, p. 34.

    A charming poem is dedicated to grandfather, disguised in an unreal, wonder space, having eternity face/back. Next to it is “Green times”, one of most beautiful poems: “one evening / mother forgotten / outside the sack with salt / the morning was a salty sea / Father left his scythe / on edge of this sea / and it got rusted… First child born that evening / had his skin tanned…” Further on there are living, feelings, self-denial, what is characterizing the author herself.

Veronica Balaj

Translation by George ANCA

 

19 Mar
2012

Românii de acasă și cei de „dincolo”

Emmanuel, un băieţel de doi ani şi-un pic, creşte, departe de ,,un pământ numit România, în  ,,patria lui Voltaire”. Este francez, cu acte, fiindcă s-a născut într-un oraş din inima Alpilor francezi, nu departe de gheţarul Mont Blanc, la o dată sub semnul lui 9 (zi, lună, an terminat în această cifră …).

Părinţii lui şi-au făcut studiile în oraşul lui Stendhal şi au decis să se împământenească acolo. Deh!, e mare adevăr în dictonul latinesc ,,Patria ubi bene!”.

Patrioţi – prin vorbe şi fapte – au în inimi ,,ţara Mioriţei”, cu Eminescu, cu basme, cu istoria cosmetizată de ieri, dar şi cu cea crudă de azi. Şi ei, ca de fapt toţi românii de dincolo sunt nişte ,,Fram, ursul polar”, care la circ tânjeşte după ,,lumea gheţurilor”, iar, acolo este bolnav de dor, se vrea în arenă, alături de cei care l-au adorat. Sunt nişte inadaptaţi!

Bine realizaţi, din toate punctele de vedere, românii din Franţa, Italia, Austria, Germania, Australia, Canada, Japonia, Thailanda, India, oriunde se află un petec de pământ pe care trăiesc oameni, suferă din cauza ,,bolii” numite ,,DOR”.

Acest cuvânt, intraductibil în vreo limbă, este o stare, care te cuprinde uneori, declanşată de amintiri, cuvinte, accente muzicale, privelişti, filme…

Şi DEX despre: DOR, doruri, s. n. 1. Dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaş. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă. 3. Suferinţă pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). – Lat. pop. dolus < dolere „a durea” (cf. DEX, p. 277).

 

 

 

 Unii români sunt stabiliţi pe meleaguri străine de câteva generaţii, dar mai toţi n-au uitat vorba de-acasă.

I-am urmărit la diverse emisiuni TV, gen ,,românii de pretutindeni” şi s-a putut remarca mândria lor de a fi român, în ciuda tuturor mizeriilor, ,,reale” şi ,,scornite”, în care ai noştri, indiferent ,,de farbă” au făcut fapte urâte. Or fi mâncat ,,lebedele Vienei”, or fi speriat ,,cetatea eternă”, or fi … dar cei buni sunt de multe ori mai buni ca ai lor, ei sunt pricepuţi la toate.

            Din păcate, după Revoluţie, mulţi români au luat calea străinătăţii, fiindcă ,,lupii” aflaţi la cârma ţării, au ,,halit” cam tot ce se putea. Lăcomia lor o vezi în palate, ,,cu” şi ,,fără” gust, în maşini de lux, în vacanţe exotice, … în conturi bancare, greu de citit, în petreceri, terminate în orgii. Pentru ei nu există lege; legea o fac ei şi se modifică după ,,cum vor muşchii lor”.

            Odraslele lor au umplut şcolile din străinătate, dar, prea puţini au învăţat ceva acolo, poate doar ,,la gât cravatei cum se leagă nodul”, iar, mai apoi se-ntorc, pe lângă ai lor, sfidându-ne cu ,,chipul lor şiret de oaie creaţă”. Toate-s vechi, iar Iorgu de la Sadagura a plecat ,,viţel şi s-a întors bou”, ne spunea, pe vremuri ,,bardul de la Mirceşti”, Vasile Alecsandri.

            Am tot aşteptat schimbări, dar, din păcate,  ,,pleacă ai noştri, vin ai noştri …”, iar ,,lupii tineri” sunt mai flămânzi, mai răi. Ei atacă, în ,,haite”, având în frunte pe Marele Lup. Avem un tineret bun, care nu se poate apăra de lupi, decât prin fugă şi nu se va întoarce curând.

            Undeva, în Europa, la Grenoble, Emmanuel va creşte mare.

 

Părinţii se ,,strofocă” să-l înveţe româneşte, i-au comandat şi un costum popular, ascultă poveşti cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, este prin sânge român.

Ca el se află sute de mii de pui români peste tot, iar părinţii îi hrănesc cu ,,boabe” de vorbă româneşti. 

Oare când – aproximativ?! – ei şi ai lor vor reveni la cuiburile din România? Până atunci, cei din ţară, vor face ceva, sau … ,,pârjol”, … ,,prăpăd”, … ,,jaf”?! (nişte cuvinte pe care ei ar trebui să nu le mai cunoască!).

           Am trăit în lumea roşie, cu multiplele ei greutăţi, am înţeles, după Revoluţie, prin călătoriile făcute, metafora cortina de fier şi nu pot să fiu nostalgic, dar, astăzi, cred că sunt potrivite versurile lui Eminescu:

            ,,Cum nu vii tu, Ţepeş, Doamne, ca punând mâna pe ei

              Să-i împarţi în în două cete: în smintiţi şi în mişei,

              Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni.

              Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Potrivite sunt, Doamne, cuvintele pentru nepăsătorii din fruntea ţării!

            Este an electoral, se deschid ,,baierele” pungilor din visteria ţării. Se măresc salariile şi se dă ceva la pensionari, va curge ,,lapte şi miere”, îi vom întrece pe occidentali (dacă aceştia vor sta pe loc!), învăţământul va fi de acum ,,prioritate naţională” (ca de fiecare dată la alegeri!) – nişte minciuni gogonate, fiindcă Generalul Iarna a arătat ,,faţa ascunsă” a României. Trist, dar adevărat, iar, dacă vom face tot aşa, vom juca pe melodia ,,tot pe loc, tot pe loc, pe loc …”.

            …undeva în Alpii francezi, Emmanuel – Romol învaţă româneşte. La şcolile franceze, engleze, australiene, canadiene … copiii românilor trebuie să se situeze pe primele locuri, să fie în fruntea colegilor, care poate le vor spune că ,,românii sunt doar descendenţii lui Dracula”.

            Peste puţin timp alegerile parlamentare vor bate la uşă. Şi la uşile românilor de peste hotare. Atunci ne amintim de ei, … vor aduce voturi, dar până atunci ce-am făcut?

            De ce nu le trimitem cărţi, obiecte cu specific românesc, de ce nu le deschidem şcoli, ziare, posturi de mass-media?! De ce nu-i mediatizăm pe cei care ,,din ardoare către neamul” lor ,,au pus osteneala” de a îndrepta imaginea ţării?!

 

 

 

Doar câteva exemple:

            În Australia, BENONE TODICĂ este un ambasador fără ,,portofel” al României. Ascultaţi-l la radio cu emisiuni proprii, citiţi-i ziarele mândriţi-vă cu el.

Tot acolo îl veţi întâlni pe GHEORGHE COSTEA, autorul volumului ,,Iarba de acasă”, care aproape anual ,,îşi încarcă bateriile” acasă, în România.

            Profesoara LENUŢA GIUKIN, în America, predă cursuri şi de limba română, pe la diverse universităţi. În ţară a încercat să organizeze cursuri de vară pentru copiii din orăşelul din care a plecat în lume. S-a zbătut să deschidă la Oraviţa un muzeu de etnografie, dar ,,nu se poate”, deşi clădirile vizate vor intra în ruină.

          În ,,patria lui Voltaire”… şi ,,ţara lui Emmanuel”, românii din Grenoble şi-au cumpărat biserică orodoxă, au înjghebat o bibliotecă românească. Cărţile au fost donate de o Doamnă care s-a stabilit acolo, dar transportul l-au suportat ,,românii-francezi”.

Cărţile ,,leac pentru suflet” sunt pentru Emmanuel şi alţii ca el; în ele vor citi în limba lui tata şi mama, în cea a moşilor aflaţi departe de ei, cu sufletele împovărate de dor.
Este an electoral. 

 

 

A nins mult, a omeţit în patria lui Eminescu – Brâncuşi – Enescu şi zice-se că zăpada e semn belşug. Dă, Doamne! Dar ,,frică-mi” că e … prielnică şi haitelor de lupi, plecaţi după pradă!

            Copiii din ţară ştiu, ,,căţeluş cu părul creţ”. Poezia lor a devenit una reprezentativă, deoarece este mult adevăr în versurile ei: ,,El se jură că nu fură …” şi, dacă ,,fură” ce-i?! Îl ducem la ,,sfatul popular” şi, acolo, îi luăm ,,oul” din gură, îl dojenim, îi dăm drumul şi-l înscriem în partidul care trebuie. Am furat alţii combinate, intreprinderi, banii cu sacii şi … ,,iată-mă-s isprăvnicească”.

 

Ioan-Nicolae Cenda


19 Mar
2012

“Virusul HoRoPa “


Extrem de grav în modul de infiltrare, de acţiune şi în repercusiuni, acest tip de virus ne obligă să apăsam de îndată tasta „delete”. Înţelegeţi domniile voastre cine se ascunde sub această prescurtare şi că de fapt nu valorează nici cît „organismul viu” al ministeriabilului Fuia. Nu atac idolul nimănui, ci fenomenul de virusare a unei generaţii, căreia îi doreşte eutanasierea culturală. Cu toată aroma sa de gnosticism, generaţia va fi păgubită de pofta cititului, a metaforei sau de găsirea unor corespondenţe ascunse. În locul cîntecului armonios, cultura servită de HoRoPa e o ceapă cu ochii bulbucaţi, care nu poate merge prin lume decît rostogolindu-se. Moralitatea sa, regresată într-o murdară măsură, a înmuiat tocul în nămolul care îl acoperă, sperînd că lumea îl va asculta sau trece cu vederea. Doriţi exemple? Expoziţiile porno de la New York şi de la Berlin, cazul „Turnători la Academia de Vară”, imagini pornografice şi blasfemii la adresa creştinismului, ale „artiştilor” Alexandru Rădvan şi Sorin Ţara, premierea de către organizaţia Gay and Lesbian Association din Suedia, pentru serviciile aduse. Pentru că şi-a făcut treaba cu zel, preşedintele României, printr-un decret semnat pe 16 ianuarie 2009, l-a reconfirmat în funcţie (cu rang de ministru-secretar de stat), pentru încă mandat de 4 ani (pînă în 2013), şi l-a copleşit cu cea mai înaltă distincţie a României.

Expoziţia „Appoiment with History” de la galeria Lombard Fried Projects, în cartierul celor mai importante galerii din New York, strînge şi acum precum un cleşte societatea culturală românească. Faptul că reprezentanţa I.C.R. are la New York o superbă galerie de artă şi o sală de spectacole, face situaţia suspectă, în condiţiile în care, pentru a închiria un spaţiu la o galerie în acest cartier de elită, timp de o lună, costă în jur de 40.000$. Despre expoziţia suportată din banii publici, din taxele românilor, nu se poate face nici un comentariu artistic sau estetic. Lipsa de talent a aşa-numiţilor artişti este absolută, urîţenia totală, iar imbecilitatea demersului, extrem de gravă. Scandalul cultural declanşat în urma expoziţiei e o palmă năucitoare dată imaginii şi interesului naţional. Sprijinul nelimitat acordat clanului HoRoPa de preşedinţie face că din biroul I.C.R, „atenţia” noii inchiziţii să se îndrepte spre valenţele universale ale culturii româneşti: Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici, Cioran, Noica, Mircea Eliade, victimă fiind de fapt cultura şi limba naţională. Jonglînd cu un buget de cîteva milioane de dolari, ţinînd sub control edituri şi reviste de cultură, Clanul HoRoPa a pornit un atac împotriva românismului: „Eminescu, ca poet naţional, şi întreaga cultură naţională nu-şi au locul sub zodia internaţionalismului”; „Daca vreţi să intraţi în Europa, trebuie să vă debarasaţi de Eminescu”. Dincolo de borna aceasta a urii omul nu mai este om şi nici măcar nu devine animal, ci se transformă în demon. Însă cu siguranţă nu este vorba despre revărsări de ură, ci de atacuri premeditate. Profanările se extind asupra simbolurilor religioase, pentru că istoriile vechi şi rele se repetă, diavolul fiind şi el acelaşi. În declaraţia de presă HoRoPa afirma despre mizeriile de la New York şi Berlin că au adus cîştiguri imense imaginii României, că arta trebuie să fie eliberată de politic sau clişee. Cele două expoziţii nu reprezintă România, respectul pentru sacru este încă pregnant la noi. Tot în acelaşi registru de obrăznicie, amintesc şi susţinerea sa pentru mişcarea gay în U.E. Nu sînt de acord cu supermediatizarea acestor culturnici de circumstanţă şi cu toată zoaia considerată de ei a fi act de cultură. Zeci de copii şi tineri talentaţi, zeci de artişti, pictori, interpreţi, medici şi oameni de ştiinţă zac în anonimat. Eu mai cred în ceea ce este bun şi frumos şi mă rog ca generaţia debusolată să fie atrasă de moral şi de credinţă. Avem datoria morală să rupem paginile pline de mizerii ordinare din cartea prezentului care se vrea istorie. Dacă întrebi 30% din cetăţenii noştri ce reprezintă „Coloana infinitului” sau din ce-i făcută, chiar dacă nu au habar, sînt mîndri de ea şi spun că-i reprezintă pentru că aşa au învăţat la şcoală. Dacă le arăţi imaginea lui HoRoPa, îl declară pe dată duşman al ţării, asemuindu-l cu unul din politicienii care au înrobit ţara. Văd şi eu, mă tulbur şi mă mînii! Valorile şi creatorii care au împodobit decenii la rînd patrimoniul naţional, şi pe care îi consider un fel de sfinţi, sînt scoşi din manuale şi aruncaţi în debara de nişte diavoli ai nisipurilor mişcătoare, care au creat mormane de gunoaie în cultură, transportate de autorităţi în condiţii de artă la New York şi Berlin. Adică acoperite ecologic şi servite ca o dovadă de exhibiţionism, echivalentă cu scuipatul pe stradă, cu înjurătura autobuz sau cu manelele asculte la mobil în instituţia şcolii. Promovarea subculturii este parte a aşa-zisei revoluţii culturale, promovate de instituţiile abilitate, pentru care normalitate înseamnă atentat la simbolurile sacre. Aşadar, delete virusului HoRoPa! Mai multe capete de acuzare îl trimit la recycle bin: cărţulia „Politice”, afacerea de milioane de euro „România Medievală”, care face un deserviciu imens României, alte denigrări violente la adresa neamului românesc:

- „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”[1]
- „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[2]
- „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.” [3]
- „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”[4]
- „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.”[5]
- „Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.”[6]
- „România are o cultură de tip second hand” – a enunţat într-o emisiune televizată.[7]
- „23 de milioane de omuleţi patibulari.”[8]
- „Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.”[9]

- „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.”[10]

Virusul HoRoPa a infestat imaginea României pe mapamond, a pus la zid şi a mitraliat practic ceea ce a mai rămas din cultura noastră după 1989. Cînd spunem I.C.R., imediat ne vine în minte cuvîntul „scandal”. Din 2005, de la investirea sa în funcţie, abuzurile s-au ţinut lanţ, fondurile alocate proiectelor culturale şi cele pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional au fost cheltuite în complexe statuare de prost gust în Bucureşti, în vreme ce clădiri istorice şi monumente de patrimoniu se clatină sau sînt demolate de rechinii imobiliari pentru a construi în locul lor zgîrie-nori şi baruri de noapte.
—————————————————–
[1] „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, p. 49
[2] Ibidem, p..64
[3] Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr. 24/2005
[4] „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, p..63)
[5] Ibidem, p.63
[6] Ibidem, p.56
[7] Viorel Patrichi în Revista „Rost” nr.24/2005
[8] „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, p. 53)
[9] Ibidem, p.34
[10] Ibidem, p.64

Maria Diana Popescu

Sursa: Revista Art- Emis

http://www.art-emis.ro/editoriale/892.html

19 Mar
2012

GIOCONDA NIMĂNUI de Valentina Teclici


GIOCONDA NIMĂNUI

Articol scris de prof. Brânduşa Dobriţă

             Titlul, o provocare pentru cititor o defineşte pe autoare ca fiind o frumuseţe (fizică şi) mai ales spirituală, dar independentă, fără canoane sociale şi nici literare, un spirit liber, dar şi ludic, care se exprimă în vers liber, în proză lirică ritmată. Voi încerca o explorare a volumului, descifrând dimensiunile lirice din versurile adunate în titluri sugestive şi atrăgătoare.

        Cu „Inspiraţie”, Valentina Teclici,  asemenea unui jar sfinţit ce-i picură pe frunte, condeiul vieţii / continuă să scrie / capitolul numit „Copilărie”.

       În „Dragoste”, început fără sfârşit, / balsam al sângelui pe arşiţa dorului, / mister reflectat în oglinda Universului, / ecou al fiinţei din cavoul timpului  e ca o „Pasăre” care  învaţă libertarea de a fi, / puterea de-a-ndrăzni şi acţiona pentru a atinge absolutul.

„Când” caii dezleagă frânghiile, / galopând iarba nerostită, Cu ochii arşi de căutări alege o „Acuarelă” şi uneori ţese „Goblenuri” în tapiţeria luminii, alteori creionează „Portret” în care Culorile sclipeau / lacrimi de pietate / rugându-mă să zbor / spre sens şi libertate.

Pe un fundal de muzică de Bach, te îndeamnă „Ascultă”  „Poveste” după poveste într-un „Concert” pentru a prinde în laţ cântecul păsării, apoi „Completare” pe o pajişte înflorită în „Concertul pentru oboi”, care ţine în frâu allegro din noi.  

Pe   partituri de „Dans”, bucurie, dragoste, patimă, / libertate, sărbătoare a vieţii ne sugerează că ”Trebuia” în zare, amurg vinovat / mirosind a nori purpurii să admirăm „Caii singurătăţii”  în tonuri şi „Sensuri”ce zvâcnise spre cer / ca o sevă de dor într-un lujer…   ce  intrau în „Dialog”  cu dorinţa plecărilor / şi durerea rămânerii, / cu ispita de-a-nşela / şi teama de fidelitate.  

Apoi, se joacă „De-a prinselea” o fugă nebună, / un joc de speranţă şi pândă / şi-o bucurie-ndurerată / de-o toamnă cu trenă prelungă pentru că, Postume,  „Eheu fugaces” labuntur ani şi  „Va veni ora”  când timpul va plânge pe braţe / ghemuit într-un colţ.

Dorindu-şi să fie pelerin poposind / în dumbrăvile spiritului / cât o corabie / cu echipajul obosit / în porturi străine, autoarea îşi dezvăluie un „Dor de Sisif”, dar  va lăsa povara în „Carusel” unde Florile amintirii miros a levănţică şi bunici / dar clipa de-acum are-n cerul gurii cenuşă.

        În viziunea Valentinei Teclici, „Gioconda nimănui” este rebelă, două talere cântăresc indiscret / dragostea, lumina, întunericul, ura, iar în „Eu, Ana”, personajul este  smerit şi are Mâinile arse de culori, / de var nestins, nisip cernut în zori, / aspra ispită de legendă veche, / stăpâne deveneau pe zidul meu.

Cu bucurie  înalţă „Către Bacovia, rugă”  în vibrări de violet pentru seara de toamnă în doi şi fredonează „Muzică” în  Vibraţia curcubeului / înfiorând umerii orizontului, / zbuciumul verde-amar / al sufletului captiv, /  respiraţia viorii, / tăcerea pianului.

Printr-un „Paradox intim”, numai despărţirea / înseamnă împreună,  ea pare să uite în desele „Plecări” în care Copacii îşi dezgolesc fruntea / şi pădurea jeleşte / prin fiecare trunchi retezat / naşterile, morţile…  de „Lectură” în faţa căreia se simte  puternică / proaspătă ca o sevă de mai….

Provocată  de „Blânda viscolire” de parc-aş fi găsit / la anticariat o psaltire  cu imagini de „Tablou după natură” Un sunet de toacă / o zvâcnire de ploape, o aripă agăţată-n perete… va descoperi    adâncul „Sens”  al vieţii şi nu mai pot privi înapoi.

Tăcerea dădea concerte gratuite / pe care le învăţasem pe de rost  în „Imagine de album” şi Clipele, mărgele / în mătăniile îngerilor  se înşirau în „Viaţa”  moale ca lutul crud, / dură ca lutul ars, frământată-n nestatornice forme / de degetele lui Dumnezeu.

Autoarea  mărturiseşte „Credeam atunci” când privirea ta, / trandafir dogorind / mă săruta mereu că vom pleca cu toţii într-o  „Călătorie” Rezemaţi cu coatele pe spinarea clipei / bem şampania cuvintelor / la ospăţul speranţelor.

      Dacă în „Romanţa tăcerii” învocă anii pierduţi fără de vină / în timpul de pârjol  / şi nebunie în „Temă liberă” reactualizează imagini de neuitat din copilărie şi satul natal, îşi aminteşte de timpul / când am fost prinţesa cărţilor, / logodită-n secret / cu toţi scriitorii inimii, / când cărţile lor / mă slujeau ca soldaţii / şi pierdeam şi cuceream împreună / bătăliile vieţii.

                                                                                    Prof. Brânduşa Dobriţă

17 Mar
2012

ARTUR SILVESTRI (19 MARTIE 1953 – 30 NOIEMBRIE 2008)


OPERA DE-O VIATA A DOMNULUI ARTUR SILVESTRI

INTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICTIONAR

Scriitor român, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor, fondator al consultanţei imobiliare în România, întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti, Artur Silvestri este o personalitate cu activitate enciclopedică.

Născut – 1953, într-o familie de negustori aromâni (din partea mamei) şi de boieri olteni, din familia Iancu Jianu. Strănepot al Mitropolitului Tit Simedrea, ultimul mitropolit al Bucovinei (1945) izgonit de pe scaunul mitropolitan de la Cernăuţi de invazia rusă din aceea vreme.

Studii filologice la Bucureşti (1972-1976); specializare în arheologie (Italia) şi istoria culturii (Sorbona, 1979). Doctor în Litere – “Trinity Bible Research Center”, University of Madras, India (1992); Doctor honoris causa la Institut d’Estudis Historics Medievals de Catalunya – Barcelona, Spania.

Debut în literatură – 1972. Cronicar literar Luceafărul (1975 – 1989), Actualités Roumaines (1981 – 1984), Romanian News (1981-1984). Contacte strânse, în anii “70, cu mari scriitori şi artişti români din toată lumea, corespondenţă cu Mircea Eliade, G. Uscătescu, Nicolae Baciu, Paul Lahovary, Luki Galaction, Léon Negruzzi, Ioan I. Mirea, Ştefan Baciu.

Adoptă, încă de la început, ideea culturală de “protocronism”, pe care nu a repudiat-o niciodată; iniţiator, alături de Mitropolitul Nestor Vornicescu, al cercetărilor privind “Literatura proto-română” (după 1984); descoperitor al scriitorului proto-român Martin de Bracara (sec. VI e.n.) şi al operei literare, în limba greacă, a voievodului dobrogean Ioancu (sec. XIV). Descoperitor al jurnalului inedit al scriitorului francez, de origină română, Pius Servien (1979),pe care l-a editat partial. S-a constituit din punct de vedere intelectual în preajma unor mari personalităţi, din “Generaţia Veche”: arheologul Dinu Adameşteanu (Italia), pictorul Mirea (Franţa), arhitectul Constantin Joja, etnologul Romulus Vulcănescu, istoricul culturii Edgar Papu, slavistul I.C. Chiţimia. Acţiunea sa culturală este proeminentă încă din anii ’80 ai secolului trecut. A iniţiat, la revista “Luceafărul”, proiectul “Noii geografii literare” în vederea stimulării creaţiei locale şi regionale şi, deopotrivă, pentru descentralizarea culturală; efectele acestei idei au fost puternice şi durabile. Ele s-au resimţit în epocă dar mai ales ulterior întrucât au creat o ipoteză de mediu cultural ideal, sustras gândirii monopoliste şi acelei presiuni cu caracter de dogmă care astăzi este denumită “corectitudine politică”.Abia în deceniile următoare,”noua geografie a literaturii” s-a putut fructifica, prin apariţia hotărâtă a multor grupări şi publicaţii regionale şi chiar a unor idei şi iniţiative doctrinare cu conţinut specific. Scriitorul a păstrat această concepţie până astăzi, când o enunţă în formula care a devenit proverbială, prin care îndeamnă creaţia să se manifeste potrivit cu materia proprie a fiecărui creator: “Să înflorească o mie de flori”. El ilustrează în calitate de reprezentant şi, în bună măsură, ideolog, curentul literar denumit în epocă “luceferism”, o combinaţie de tradiţie autohtonă, etnologie şi spiritualitate deopotrivă creştină şi arhaică. Acesta a fost considerat de “pseudo-elita “acelei vremi- care şi-a păstrat privilegiile şi monopolul ideologic şi în perioada recentă- ca o manifestare cu conţinut “reacţionar” si “paseist”, ostil “progresului” cultural deşi “recursul la tradiţie” ca experienţă fundamentală, verificată, situa “luceferismul” în continuarea “direcţiei naţionale”, a “regionalismului creator”, a “Daciei Literare” şi a “Generaţiei de la 1930″, într-un spaţiu de prezent continuu, care se regăsea deopotrivă la “basarabenii” contemporani cu el dar şi la intelectualii interbelici, rămaşi activi. Multe din noţiunile doctrinare ce definesc această orientare “indigenistă” (asemănătoare cu acelea din culturile “tiers-mondiste”, mai ales sud-americane) îi aparţin. Acum, Artur Silvestri vorbeşte despre “revolta fondului neconsumat”, anunţînd o creaţie ce recuperează etape şi straturi de tradiţie rămase ne-exprimate complet; defineşte “orto-geneza” literaturii române în maniera unei directive interioare, cu caracter endogen şi entelehial; descrie “universalitatea de esenţă” care ar însemna creaţie cu valoare universală indiferentă la difuziunea imperială, ce se produce prin acculturaţie; încurajează creaţia de idei literare noi şi specifice, urmând pe G. Călinescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga şi V. Pârvan, “apostoli” ai originismului literar românesc. Ideea însăşi de “originism” s-a configurat în acea perioadă deşi a căpătat un cuprins teoretic în anul 2005, odată cu apariţia celor două cărţi care încearcă să-l defineasca (“Pentagramma” şi “Semne şi peceţi. Şapte lecţii despre originism”).

Modul de a înţelege cultura şi universul valorilor devine treptat o varietate a răspunsului ortodox deşi autorul susţine că reprezintă spiritul getic, anterior creştinismului;scriitorul insusii spune ca “este ortodox fiindca este get”. Această înţelegere a lumii în cicluri lungi şi prin procese modelatoare enigmatice, la limita supra-sensibilului, îi impune o înclinaţie neobişnuită către “Istorie” şi “Timp”. Aceasta va fi susţinerea doctrinară a câtorva din cărţile cele mai pătrunzătoare din această perioadă, cum ar fi “Genius Loci. Fabula Căii Singuratice”(2006) şi, mai ales, “Arhetipul Călugărilor Sciţi”(2005), un breviar de istorie culturală autohtonistă, a cărei carieră internaţională a fost fulminantă.

În 1987, la sugestia lui Nestor Vornicescu, a reuşit să adune mai mulţi savanţi de prestigiu în cadrul Grupului pentru istorie alternativă, un colectiv independent de cercetători ai istoriei vechi, din care au făcut parte I.C. Chiţimia, Pandele Olteanu, Virgiliu Ştefănescu – Drăgăneşti, Paul Tonciulescu, David Popescu etc. “Grupul pentru istorie alternativă” a elaborat o lucrare monumentală “Daco-Romanica. Studii privind cultura română în epoca etnogenezei”, rămasă inedită, alături de alte cercetări privitoare la scrierile străromâne, “Biblia goţilor” şi alfabetele necunoscute din România. În aceiaşi perioadă, s-a implicat în sprijinirea cercetării “Codex Rohonczi”, contactând-o pe curajoasa cercetătoare Viorica Enăchiuc, care, la jumătatea anilor 80 din secolul trecut, începuse o ambiţioasă traducere a misteriosului manuscris “carpatic”, pe care o va putea edita după aproape douăzeci de ani de la iniţiere. Toate aceste iniţiative au arătat că Artur Silvestri se manifesta de timpuriu ca un creator de tematică şi de directivă culturală, adoptând o manieră de lucru lipsită de prea multă vizibilitate dar care se descifra, de către observatorul atent, încă de la vremea aceea.

Creator de publicaţii culturale în 1990, în calitate de director redacţional al “Fundaţiei Europene Drăgan”, a re-editat şi condus (1990-1991) publicaţiile Naţiunea, Dacia literară şi Mileniul III; sunt, însă, încercări eşuate de a re-crea o direcţie “specificistă”, însoţită de componenta socială şi naţională în spaţiul acreditat de tradiţie, incompatibile cu perioada convulsivă când acestea s-au produs. Totuşi, istoria ideilor sociale şi culturale româneşti va consemna, în locul meritat, tentativa de renaştere a “direcţiei de la Dacia literară”, definită programatic în chiar primul număr al seriei apărute în anul 1990.

Apreciat, încă din anii ’80, ca o personalitate cu preocupări şi realizări enciclopedice, Artur Silvestri a editat, de asemenea revista “Lumina Creştină” (1991) , intitulată “primul magazin bisericesc pe înţelesul tuturor”, un adevărat model pentru o publicaţie tradiţională populară şi pătrunzătoare, incomodă pentru grupurile “intelectualiste” din Biserica Ortodoxă şi, ca atare, înlăturată de pe scena publică. Începînd cu 1992, el se retrage pentru aproape zece ani într-o meditaţie voluntară pe care o compară cu iniţierea lui Zalmoxis, înţelept şi predicator al Geţilor din antichitate, si nu mai publica nimic.

Revine la suprafaţa vieţii publice în 2002, ca promotor de proiecte culturale, sociale şi ecologice, puternic impregnate de un caracter spiritualist şi ataşat Tradiţiei. Artur Silvestri a lansat, de asemenea, mai multe programe culturale, dintre care “Document de epocă” (prin care se încurajează redactările de memorii scriitoriceşti şi publicarea de manuscrise inedite) şi “Modele şi exemple” (al cărui scop este de a susţine cercetările de istoriografie locale) sînt cele mai penetrante. Concretizat în toamna anului 2005, marele proiect “Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru Omul Român” s-a transformat dintr-o iniţiativă de “depoziţie de cărturar”, care cuprinde şaptezeci şi doi de “Oameni Mari” ai vremii noastre, într-o Predanie secretă, care, aşa cum susţine autorul, desemnează şi explică “România tainică”. Încă de la apariţie, acest volum a început să fie considerat asemănător cărţilor “clasice”, devenind o “carte de căpătâi” pentru mulţi intelectuali care “lucrează” în sensul tradiţiei iar continuarea,prin volumul al doilea,ce se va publica in martie 2007,va arata ca ,la romani,staruinta conduce la “proiecte realizate”si nu numai la”proiecte esuate”. În aceiaşi categorie vor putea fi incluse şi ciclul monumental “Mărturisirea de credinţă literară.Scrisul ca religie la Romani in preajma anului 2000″, care a debutat, cu primul volum, în primăvara anului 2006, şi “Mişcarea Stăreţească”, una dintre cele mai enigmatice iniţiative ale scriitorului,aflata in curs de aparitie, amândouă fiind “tablouri colective” şi “concluzii ale României tainice”, despre care Artur Silvestri a ales să vorbească. Proiectul actual la care lucrează, este re-crearea celebrelor publicaţii culturale, în serie nouă, Columna lui Traian (fondator: B. P. Haşdeu) Arhiva românească (fondator: M. Kogălniceanu), L’Etoile du Danube (fondator M. Kogălniceanu) şi Sinteza (fondator G. Călinescu) si re-lansarea in format electronic a publicatiilor”Semanatorul” si”Neamul Romanesc”.A fondat editurile “Carpathia Press”,”Intermundus”(specializata in publicarea de documente istoriografice si “depozitii colective”)si”Kogaion Editions”(singura editura din Romania care editeaza carti in limbi straine pentru difuzare in strainatate).

Autor a peste 45 de cărţi, ediţii şi sinteze în domenii diferite; peste două sute de studii de istorie literară şi de istoria civilizaţiilor; activitate jurnalistică proeminentă, timp de peste 30 de ani, concretizată în peste 2500 de titluri. Opera publicată nu este decît o parte încă puţin vizibilă a unui imens şantier, scriitorul părînd că repetă destinul straniului enciclopedist, din secolul al XIX lea, B. P. Haşdeu, personalitate grandioasă şi profetică a unui gen de autohtonism ştiinţific românesc. Ea conţine sclipitoare investigaţii de istoriografie literară (“Arheologia unei ore”), prognoză economică şi socială (“România în anul 2010″), pseudo-monografii de autor, de fapt “studiu de caz” şi concluzii de doctrină creatoare (“Radiografia spiritului creol. Cazul Miron Radu Paraschivescu” “Revolta fondului neconsumat”), mici eseuri despre enigma creaţiei şi soarta cărţilor (“Misterul fructului”), profeţie urbanistică şi proiect de dezvoltare socială (“Megapolis valah. O sută de principii doctrinare despre Noul Bucureşti”). Marile creaţii ordonatoare încep însă odată cu “Modelul Omului Mare”, o carte neobişnuită despre uimitorul savant şi “înfăptuitor” care este Mitropolitul Antonie Plămădeală al Transilvaniei, propus ca exemplu viu, de erou civilizator aici ca şi în volumul “Pastor Magnus”. O notă de profetism şi enigmă se instaurează, începînd cu anul 2004, în această creaţie care, după cum anunţă autorul, va număra curînd alte cîteva cărţi cu un puternic caracter profetic şi “reacţionar”. “Sfârşitul României. Douăzeci de profeţii nedesluşite”, “Breviar de idei eretice”, “Voievodul criptic”, “Metafizica României recente”, “Blestemul pomelnicului ars”, “Sindromul dacilor înlănţuiţi” sînt titluri care, dacă vor exista (fiindcă autorul procedează, de obicei, capricios şi încheie cărţi ne-anunţate, ascultînd parcă de impulsuri secrete) vor modifica perspectiva acestei opere în continuă efervescenţă.

Ca prozator, s-a manifestat în mod parcimonios dar “Apocalypsis cum figuris” (2003), conţinînd şapte nuvele fantastice scrise în 1983-’84(si ramase inedite pana recent), a constituit o apariţie şocantă. Ulterior, mai multe fascicule din ciclul “Locuri binecuvîntate” (mai ales “Clopote sub ape”, “Douăsprezece fîntîni în munţi” şi “Marea Hieroglifă”) au creat un gen de literatură enigmatică, la limita eseului filosofic şi a memorialisticii recompuse. Romanul “Pinnacle” (scris în 1977), va întări aspectul misterios al acestei literaturi. “Memoria ca un concert baroc (vol.I. Povestiri reale şi imaginare din Ţara-de-Nicăieri)” este o carte concepută şi scrisă în vara anului 2004, la Paris; “Memoria ca un concert baroc (vol.II. Ofrandă aproape fără grai)”, considerată o “recapitulare de doctrină tainică”, este continuarea acestui ciclu, completat cu “Memoria ca un concert baroc (vol. III, Tablou imaginar de familie)” 2005, al treilea volum din cele patru proiectate, acesta fiind o “apologie a Literaturii” şi a “inspiraţiei misterioase”. Ciclul va fi încheiat, în acelaşi registru de taine, cu “Lacrimosa. Povestiri despre un Înger”, aflat în pregătire. Sunt cărţi care întăresc aspectul profetic al acestei literaturi, situată în cadrele Tradiţiei, deopotrivă bizantină şi arhaică. “Apocalypsis cum figuris” are o carieră internaţională surprinzătoare. Apărută deja în traducere franceză, cartea va fi editată, în curând, în America de Sud şi în Italia. “Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi” – scrisă în doar câteva zile, în septembrie 2005, la Albena – continuă, după mai bine de douăzeci de ani, strania insuflare din “Apocalypsis cum figuris” şi constituit, la rândul ei, o carte “cu stea pe cer”,cunoscand versiuni in franceza si engleza,in anul 2006.

Cercetările de istorie a culturii s-au publicat în mai multe limbi străine (engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, chineză); ele cuprind şi studii apărute la Madrid, Montreal, Viena, Paris, Milano, atât înainte de 1989 cît şi după aceea.

Activitate filantropică de natură culturală, începînd mai ales cu 2004. A donat mii de cărţi proprii către Biblioteci judeţene, comunale şi mănăstireşti; a înzestrat unele mânăstiri noi cu cărţi de cult. A iniţiat ,alaturi de Mariana Braescu,Asociaţia “Biblioteci pentru Sate” (2003), care, în scurt timp , a colectat şi a donat aproape 10.000 de volume şi pest250.000 de publicaţii către sute de biblioteci săteşti, parohiale şi mănăstireşti iar în 2005 a depăşit 24.000 de volume şi peste 250.000 de publicaţii.

În prezent, ca preşedinte al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu(ARP), se implică în programul de constituire de fonduri de manuscrise în cadrul Bibliotecilor judeţene şi al instituţiilor bisericeşti. A facut sa existe(si sustine,impreuna cu Mariana Braescu) Premiile de excelenţă ale Patrimoniului Romanesc,aflate in 2007 la a IV-a editie,care au scos din uitare personalitati autentice ale culturii romanesti de azi,carturari si savanti ignorati sau marginalizati,actionand conform unui program de “afirmare a valorilor eretice”dezvoltat pe larg in volumul”Nu suntem singuri”.A fondat, de asemenea “Asociaţia Scriitorilor Creştini din România”Fondul Documentar – Artur Silvestri” la Biblioteca Judeţeană din Giurgiu (cuprinzând peste 500 de manuscrise inedite, provenind de la scriitori români), iniţiativă care se va extinde în alte 10 biblioteci municipale. A iniţiat, de asemenea, “Fondul Naţional de Memorialistică(incepand din decembrie 2006), o încercare ambiţioasă “de a crea document cultural şi social şi de a smulge uitării istoria personală a celor ce doresc să o biruie”. Acest tip de” iniţiativă fondatoare” se reflectă în numeroase alte gesturi cu ecou larg, prima formă de organizare a conştiinţelor Tradiţiei în epoca “destrămării naţiunilor”. (2006). Între altele, a creat “

Prezenţă deosebit de activă, din punct de vedere cultural, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în ultimii douăzeci de ani. A sprijinit, în anii ’80, acţiuni de renovare şi refacere de mănăstiri şi vetre de cultură străveche; corespondenţa din acea perioadă, cu mari ierarhi şi cărturari ai Bisericii, apare, în 2005, sub titlul “Vremea Seniorilor”, una dintre cărţile cu ecou răsunător publicate astăzi de autor.

Între 1986 şi 1989, a făcut parte din Comisia de Istorie Bisericească a Patriarhiei Române, sub conducerea savantului Mitropolit Nestor Vornicescu, lucrând şi cunoscând îndeaproape pe marii ierarhi şi cărturari ai vremii. În memoria marelui Mitropolit, al cărui urmaş spiritual este considerat, el a fondat, în 2005, “Grupul pentru cercetarea istoriei străvechi Nestor Vornicescu” şi a iniţiat colecţia editorială monumentală “Fontes Historiae Litterarum Daco-Romaniae”, prin traducerea în română a tuturor scriitorilor “proto-români”,care va incepe in 2007,sub coordonarea lui.

La începutul lui 1990, s-a implicat, ca militant pentru valorile tradiţiei, în confruntările din cadrul Bisericii Ortodoxe, fiind autorul declaraţiei către ţară pe care a difuzat-o Sfântul Sinod în data de 12 ianuarie 1990, fapt care a oprit “revoluţionarismul” în Biserică.

Începând cu 1992, în timpul perioadei sale de “absenţă publică”,s-a dedicat activităţii de investiţie şi creaţie de instituţii economice, cu precădere în domeniul imobiliar. Are cel mai titrat palmares profesional românesc din acest domeniu. A organizat, în cadrul programului european COSA,(in 1997) elaborarea standardelor ocupaţionale în domeniul imobiliar (contribuind la recunoaşterea profesiunilor de agent, consultant şi evaluator); a fondat, practicând public încă din 1991, activitatea de consultanţă imobiliară şi publicând peste 100 de studii, analize şi sinteze pe aceste teme. Este considerat astăzi drept cel mai important autor de cărţi cu tematică imobiliară din România, menţionîndu-se de obicei titluri precum “Deceniul straniu. Oraşe variabile, sanctuare şi mituri imobiliare” (2003), “Retrocedarea secolului. Scandalul Fondului Religionar bucovinean” (2003), “România în anul 2010. O prognoză de piaţă imobiliară” (2003), “Efectul Thales din Milet. Eseu despre manipulatorii de bani” (2004), “Megapolis valah. O sută de principii doctrinare despre Noul Bucureşti” (2004) “Apologia Hazardului” (2005) “Apogeul Derutei” (2005) si”Exercitii de exorcism social”(2006). Despre ele s-a scris că “dacă piaţa imobiliară nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată după aceste cărţi”.

Conduce, ca director general, compania “SGA România – Institutul de Consultanţă Imobiliară”, una dintre cele mai cunoscute companii de consultanţă din România, ale cărei rapoarte trimestriale sînt printre cele mai comentate documente de analiză economică, în ultimii ani în România;coordonator si editor, din 2003, al “Raportului anual de prognoza imobiliara”,documentul din domeniu cel mai comentat si urmarit in perioada de sfarsit de an.

A participat la fondarea principalelor organizaţii profesionale şi patronale din domeniul imobiliar. În 1996, a iniţiat, în cadrul Asociaţiei Naţionale a Societăţilor Imobiliare, prima licenţiere şi atestare profesională în acest sector. Preşedinte al Uniunii Patronale Imobiliare, încă de la înfiinţare (1997); ales, în 2003, şi preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor Imobiliare din România (FAIR). A iniţiat constituirea ARCI (Asociaţia Română a Consultanţilor Imobiliari), în vederea recunoaşterii acestei profesiuni în România (2004).

În anul 2000, a iniţiat şi organizat acţiunea de contestare publică a OG 3/2000, situându-se în fruntea opozanţilor; după 3 ani, şi prin eforturile lui, Ordonanţa Guvernamentală a fost abrogată. În acea perioadă i se spunea “patronul care schimbă legea”. Susţine că a dorit să arate astfel că “acţiunea cetăţenească împiedică atitudinea sfidătoare a Stăpânirii rele”, una dintre “învăţăturile “pe care scriitorul o invocă adeseori.

A iniţiat Premiile de excelenţă ale Patronatului Imobiliar, singura formă de recunoaştere valorică de acest fel din domeniu; a creat singura colecţie editorială de profil din România (“Biblioteca Imobiliară”, la editura Carpathia Press). A organizat şi coordonat grupuri de cercetare a cartierelor de locuinţe ieftine, din perioada interbelică, şi analize despre “Centrul istoric al Bucureştilor”, realizând rapoarte independente, finanţate din sursă proprie. Lucrează, în acest moment, la “Proiectul Kiseleff”, propunere majoră de dezvoltare urbană, urmărind ipoteza creării “Noului Bucureşti”, proiect de mare anvergură, în vederea căruia a stabilit contacte şi a mobilizat specialişti din întrega lume. Expert-consultant pentru România, reprezentînd diferite organizaţii internaţionale acreditate UNESCO.

Duce o viaţă retrasă, modestă, dedicată studiului şi acţiunilor culturale şi sociale. Detestă mondenitatea, iubeşte animalele şi viaţa simplă. Nu îi plac călătoriile, deşi a devenit, prin natura obligaţiilor academice, o prezenţă europeană. Căsătorit cu Mariana Brăescu, supranumită “Doamna CASA LUX”. după faimoasa revistă pe care a fondat-o (şi a reuşit să o afirme, după un deceniu, drept cel mai important grup de presă pentru casă, familie şi ambient din Europa de Est), una dintre cele mai respectate şi preţuite prezenţe publice din România, de asemenea scriitoare reputată şi dramaturg apreciat.

Personalitatea neobişnuit de puternică prin impresia de “insuflare”, pe care o lasă scriitorul în România, a început să fie recunoscută şi pe plan internaţional.

Din iulie 2004, Doctor h.c. în ştiinţe aplicate, umaniste şi sociale, al Universităţii Francofone Internaţionale din Bruxelles şi “professeur – visiteur” pentru “gestiune imobiliară, expertiză patrimonială şi discipline conexe” al aceleiaşi Univesităţi, pentru Uniunea Europeană şi Africa. În toamna anului 2004, i s-a decernat “La Croix de Saint Antoine du Désert”, marea distincţie a Bisericii Copte-Ortodoxe din Alexandria (Egipt) şi a fost ales “Accademico” al Centrului Cultural Copto-Ortodox-Venezia(2004). Din octombrie 2004 devine “Doctor of Divinity”, la “Saint Ephrem’s Institute” din Puerto Rico.

Opera eseistului şi filosofului culturii este impresionantă. “Radiografia spiritului creol” (2004), “Modelul Omului Mare” (2004), “Vremea Seniorilor” (2005), “Arhetipul Calugarilor Sciţi. Eseuri despre Bizanţul paralel” (2005), “Semne şi peceţi. Şapte lecţii despre originism”, “Revolta Fondului Neconsumat” (2005) sunt expresia unei concepţii impunătoare asupra “culturilor enigmatice”, formulă prin care autorul înţelege “originismul”, considerat, de altfel, că fiind mişcarea culturala de Reconquista din această perioada, contrară “consumismului” difuzionist şi extensiunii imperiale. Artur Silvestri este unul dintre puţinii scriitori români a cărui operă începe să pătrundă viguros în spaţiul literaturii universale. “Arhetipul Călugărilor Sciţi”, tradus deja în franceză si germana, vă avea, în anul 2007,o ediţie noua în engleză; “Pentagramma. Introducere la un originism literar” a apărut deja în franceză, engleză, germană şi rusă ca şi “Pastor Magnus. Restituirea arhivelor ignorate”. “Apocalypsis cum figuris”, o stranie proză “arhaică”, impresionează, de asemenea, dincolo de marginile literaturii româane şi, după ce a apărut în franceză , va apărea în curând în italiană si spaniola. Cea mai recentă carte importantă, “Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi pian”, scrisă în toamna anului 2005, a apărut deja în doua limbi straine şi începe şi ea un drum internaţional neobişnuit.

Opinii despre operă

Profesorului Artur Silvestri, iscusit mînuitor al scrisului nostru de inimă şi gînd românesc, din partea noastră preţuire şi binecuvîntare.

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 1987

Eseurile lui Artur Silvestri despre “arhaic” reuşesc să fie o exegeză în jurul acestui cuvânt şi deschid cititorului o perspectivă care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă, să ia materia de la capăt şi să controleze tot ce a gîndit şi tot ce a simţit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. O cheie de aur.” Citind studiile lui “sînt uimit de cît de multe lucruri ştie şi pe cîte portative ale spiritului îşi încearcă gîndurile şi cuvintele, autorul fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Mă opresc mai întîi la felul cum curge erudiţia, parcă luînd-o înaintea condeiului care abia se ţine după dînsa. Un adevărat Har de la Dumnezeu”.

Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei, 1987

În “Modelul Omului Mare”, ancadramentul pe care autorul l-a dat, de la “Discurs împotriva uitării” şi “Două povestiri enigmatice” la început, până la “Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă”, ca încheiere, ne înalţă parcă într-o altă ordine, aceea a miraculosului, a harului. Cu o eleganţă melancolică, el mărturiseşte înaltul scop al cărţii, tâlcul adânc ce i s-a revelat şi pe care ni-l comunică, emoţionându-ne. Puterea delicată cu care mânuieşte cuvântul, cules de pe pajiştile, infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contingent.

Acad. Prof. Dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga

În “Memoria ca un concert baroc”, un fel de infrarealism învăluitor (ca la Mircea Eliade, V. Voiculescu ori Pavel Dan) cheamă la reculegere şi participarea emotivă; transsubstanţierea, joc de-a halucinaţia, e proces de inserţie în mister, de unde plonjarea în indefinit, iniţierea în euri ermetice, inclusiv nuanţe de absurd şi zăcăminte oculte.

Acad. Prof. Dr. Constantin Ciopraga

Cărţile lui sunt ciudate şi pentru că sunt profund “incorecte politic” dar, în acelaşi timp, afirmă puncte de vedere care nu doar că nu ţin seamă de existenţa “corectitudinii politice” ci merg total în paralel cu aceasta, de parcă nici nu ar exista. Sunt expresia unei gândiri de pe altă planetă, din altă dimensiune.

Prof. dr. Viorel Roman (Bremen, Germania)

Am citit mişcat, aevea zguduit, întregul acest volum (Perpetuum Mobile) uluit de adâncimea castă a bucăţilor şi dramatismul lor sobru şi sever, de tâlcul lor în care frumosul coexistă cu binele şi, caz rar, fericirea are cuvinte…. Cucerit de înţeleptele cuvinte care îl deschid, îi mulţumesc autorului pentru gândul că literatura poate înregistra o dimensiune liturgică, “aparţinând unui scenariu mitic ce depăşeşte contingentul”.

Prof. Dr. Alexandru Husar, 2005

Studiile de istorie a culturii, publicate în 1989, au fost ca o revelaţie a unui Artur Silvestri multilateral, enciclopedist, în stare de a se ocupa – o cred! – de toate problemele nu numai ale literaturii ci şi ale istoriei şi culturii româneşti (…). M-aş bucura şi mai mult dacă scriitorului i s-ar rezerva locul pe care-l merită în literatura românească.

Pr.Prof.dr.Petru Rezus, 1989

Îl felicit pe autor pentru munca lui titanică. Eu îmi aduc aminte cu multă plăcere, cum altădată, în vremea întunecată, dl. Artur Silvestri scria despre teme şi persoane bisericeşti în diferite reviste. Cinste lui pentru curajul din vremea aceea în care a scris şi despre Noul Testament de la Bălgrad, 1648, reeditat de noi în 1988, pentru care altădată nu i-am mulţumit şi acum îi mulţumesc.

Emilian Birdaş, Episcop de Alba Iulia, 1990

Cel mai frumos dar care mi se poate face sunt cărţile scrise în limba română. Ori de câte ori merg în România aduc valize întregi, pe care le devorez în câteva luni. Anul acesta, neputând merge eu după cărţi, au venit ele la mine. Cum? Am avut norocul să primesc la început de noiembrie, două pachete cu cărţi, reviste şi broşuri direct de la sursă, scrierile domnului Artur Silvestri având şi dedicaţiile autorului, pline de suflet, pentru care îi mulţumesc de nenumărate ori. Scriitorul bun, cel care-ţi ia în stăpânire mintea prin “cuvinte potrivite”, acel scriitor pe care abia îl cunoşti cu sfială în primele pagini ale cărţii, şi care sfârşeşte prin a-ţi deveni prieten când ai închis cartea, acela este scriitor adevărat, “născut, nu făcut”. Este cel care te poate reaşeza într-o stare de confort sufletesc, cel care îţi redă încrederea în oameni şi în nezădărnicia lumilor trecute. Este cel căruia – în baza prieteniei de durată (durata citirii unei cărţi) – i te adresezi fără sfială, ca de la personaj la personaj, poate uneori cu prea multă îndrăzneală, aşa cum o faci şi cu o rudă apropiată. I-ai spune pe loc frate sau tată sau “părinte”. Artur Silvestri este şi el un “Părinte al patriei”, iubindu-şi ţara şi neamul prin fapte, gesturi şi cuvinte, ca vechii cronicari sau ca păstorii de suflete. Este şi el un “om mare”, dar şi omul bun. Scrierile lui înseamnă dezlegare de taine, sub ochiul atent al Îngerului de pază. Îi mulţumesc pentru faptul de a mi se fi dezvăluit în publicaţii de o extraordinară erudiţie, dintre care aş cita deocamdată: “Apocalypsis cum figuris”, “Memoria ca un concert baroc”, “Arhetipul Călugărilor sciţi”.

Antonia Iliescu, Belgia, 2005

sursa:

http://artur-silvestri.com/noi-suntem-romania-tainica-si-vocea-noastra-nu-se-va-stinge-orice-se-va-intampla/

artur-silvestri.com

17 Mar
2012

„ARTUR SILVESTRI – Dialog celest“


Au trecut doi ani. Cum este in lumea vesniciei Maestre ARTUR SILVESTRI ?

Ce mai faci prietene? Noi, am ramas mai tristi, mai singuri…Si asa cum ai prevazut odata, toate vin spre noi nefiresc. Urate vremuri, asa cum au fost scrise…Din cauza noastra, a lor…nu stiu.

Esentialul in aceste vremuri este, cred, sa nu stam pe loc si cu mainile in san .
Cat despre toate celelalte ce se intampla in jurul nostrum , intre care unele , de fapt destule, ne ating sau ne supara , numai Dumnezeu stie ce e mai bine ;dar nadajduim in asezarea tuturora la randuiala si la vechile -si sanatoasele -principii de ingaduinta si bunavoire
”(Artur Silvestri). Am retinut doar ca “relele sunt mai putin importante”si trebuie”sa le lasam deoparte. Binele se potentiaza. Facem bine! Invatam in fiecare zi sa pretuim secunda. ”In fiecare clipa sta secretul vietii”…

“Raul ne asalteaza in formele cele mai perfide si necontenit. Esentialul insa cred ca este simtamantul ca nu suntem singuri si ca, in acelasi timp, nu stam cu mainile incrucisate. Iar daca in fiecare zi vom face “binele”cat de marunt si aparent neimportant, vom vedea ca toate se aduna si de la o vreme  privirea noastra se va aseza peste o lume mai senina decat cea de acum”. (Artur Silvestri).

Mesaje de suflet care ne insufletsc spiritual. Cuvinte de folos ce vor rezista in timp, calindu-ne pentru a duce mai departe “Fapta Cultuala”.

Sensul vietii noastre traite in echilibrul ce ni-l dau invataturile intelepte este , cred, mai intai de toate , acela de a intelege rostul solidaritatii care se manifesta fara a fi ceruta si al mainii intinse catre cel ce are nevoie ; apa pentru insetat si hrana pentru flamand.
Fiecare dintre noi il putem tine minte ;iar daca ne vom incerca sa il si facem posibil , ne vom da seama nu doar ca suntem de folos dar si ca nu ne este greu , biruind singuratatea cu o jertfa zilnica oricat de mica pentru cei care , la fel ca oricare din noi , au trebuinta de ajutor , sprijin si indemnare .
Sa fim , deci , pomi cu flori care dau fructe fara sa ne intrebam despre rostul lucrarii noastre ; sa nu fim vasc agatat de ceea ce rodeste si fructifica . Sa fim darnici si sa nu uitam lectia raspandirii gandului bun pretutindeni unde el poate ca este asteptat si dorit ; si va fi ascultat
. ”(Artur Silvestri)

Ai fost in Timisoara, prietene Artur Silvestri! Doamna Mariana Braescu Sivestri te-a adus printre noi , in sufletele tuturor.

Era soare, un porumbel se plimba zglobiu pe langa picioarele noastre. A fost poate unul din acei porumbei, de care imi povesteai cum il hraneai. Clopotele au batut in final, cu sunete de doina romaneasca…Un semn celest…Ai fost printre noi maestre.

A fost clipa cand am stiut, ca ai poposit langa noi, cei care te-am plans. Dupa acel moment am inceput sa scriu din nou. Prezenta sotiei, a cartilor, a “viiului” mi-au dat din nou taria de a merge mai departe. Nu puteam sa te dezamagesc. Pornisem pe un drum fara intoarcere.

Prietene, cand ma simt impovarata, gasesc rspunsuri, tu fiind mereu langa noi. Imi amintesc, de un mesaj :

Multumesc pentru ceea ce imi scrieti atat de clar, hotarat si de fiecare data-esential si nadajduiesc sa reusim si anul ce vine sa putem comunica si poate sa ne si vedem “fata catre fata”, daca o vrea Dumnezeu. As mai adauga, desi nu stiu daca va este de folos, ca orice semn ce imi vine de la Domnia Voastra imi da o multumire speciala. Un semn venit sub forma de gand pur si simplu, a unei carti ori a unei publicatii; de fapt, un semn oricat de mic ce imi arata ca existati, ca nu stati cu mainile in san asa cum fac prea multi dintre cei ce ne sunt contemporani, si , ca va ganditi si la altii care se straduiesc, pe cat pot, san u lase ca “nefacutul” sa devina risipitoare a vietii noastre atat de scurte.

Scrieti-mi oricand credeti ca trebuie sa impartasiti cuiva o parere, un gand sau o neliniste; cand realizati ceva ce credit ca va exprima au care a trebuit sa va ia efort si ati biruit pana la urma…”(Artur Silestri)

Dorinta de a “privi in aceeasi directie “s-a materializat. Ne-am adunat cu totii in jurul maestrului, si asa am ramas.

“… A venit timpul sa re-cladim si sa renuntam la distrugerile sinucigase de pana acum . La aceasta ne indeamna felul insusi cum suntem constituiti si , deopotriva , ecourile ce ne vin din vechime in forme si cuvinte care ne sunt inteligibile si pe care , la randul nostru , ne straduim sa le facem intelese si altora , pentru a fi utile azi , maine si in timpul nedeslusit ce ne asteapta . Caci , la drept vorbind , alta cale nu ar putea fi . Sa ne facem ca nu le auzim ar insemna sa ne aratam ne-asezarea si sa ne recunoastem nevrednici ; sa le uitam ar fi sa nu mai avem principiul insusi de alcatuire ; sa le schimonosim nu se poate inchipui caci am trai degeaba . Destul ca sunt unii , si nu putini , care , in indefinitul compozitiei lor sufletesti marunte , nici macar nu mai stiu de unde vin si unde se duc si a caror inclinatie catre “urat “si rau sta nu doar impotriva celulei originare negand intreaga istorie de unde au iesit ca intocmiri ci si in contra Naturii insasi , cu pecetile ei ce le sunt ininteligibile , straine si de sens abscons.

Noi , insa, avem legitimitatea faptului trait si a lumii de origina cu mesajele ei i-modificabile, pe care ni le-am insusit .

In anii de pana acum , multi sau putini , asa cum o vrea Dumnezeu , nu am avut decat nazuinta de a privi in jur cu atentie si cu buna-voire , intelegand ca , daca viata ne-a fost data ca un mister inexplicabil , nimic nu o face mai bine purtatoare de inteles ireductibil decat rezultatul viu si definit , Fapta , de orice greutate . De-aceea , atat “ieri ” cat si azi -si , daca voi avea zile, si maine – am simtit ca daca dincolo de orice prejudecati , retinere nepasatoare si individualism sterp , voi afla , precum in nisipul riurilor mari , pepita de aur si o voi arata si altora , ajutand, pe cat pot , sa se scoata mai lamuritor in evidenta , nu voi fi trait fara rost ; si nadajduiesc ca nu am gresit .
Multi cred , si imi spun , ca astfel de indemnari , desi in esenta laudabile si poate ca si creatoare de efect pozitiv , nu vor duce decat la suferinta si dezamagire caci stergerea din memorie a celor bune ce ti s-au facut este o lege ireductibila a “umanului ” si ca gratitudinea apasa de obicei ca o boala grea si nu se suporta decat de catre cei cu adevarat puternici . Insa daca as gandi la fel , ar insemna sa nu mai pot inainta cu largime si sa cad cu totul prada desnadejdii inchipuindu-mi ca , in timpul ce va veni , “lucrarea” noastra, de oricata anvergura , nu va mai insemna nimic si ca , in locul sufletelor dedicate , vor exista numai creaturi definite de o stricaciune insondabila unde apucaturile rele ar fi doar cele mai de ingaduit . Aceasta concluzie este de neimaginat . Viata noastra nu se desfasoara in masuri ce depind de noi mai mult decat de insasi Firea careia ii apartinem iar in enigma ei insondabila nu incap decat principiile ce conduc la “intocmire” , creind organisme cu sens interior si nu aratari necontinutistice . Suntem , deci , “in firea lucrurilor ” , adica acolo unde esentiale sunt “locul de unde venim ” , limba ce o vorbim , rudeniile ce ni s-au dat , sufletele insotitoare , intregul ce ne inconjoara si pana la urma – Parintii , adica Neamul , alcatuind o realitate nesfarsita si inaccesibila pentru intelegerea noastra , fapturi mai marunte decat bobul de nisip .
“(Artur Silvestri)

Si in “Cortul nostru” ridicat de tine prietene, ne-am adunat cu precadere, oameni buni, asa cum ti-a fost voia. ”Nu vom lasa fara timp ceea ce socotim ca ne reprezinta si ca nu vom mai amana fara rost, si in folosul celor ce nu merita straduinta noastra, tot ceea ce mai inai si-ntai trebuie facut pentru Neamul nostru si cat mai putin pentru noi. Caci pentru toate vine o plata, candva, intr-o vreme ce nu e asteapta si nu iarta. ”(Artur Silvestri)

Cartile editate acum sunt si mai cautate, lumea incepe sa descopere OMUL de aleasa pretuire, ARTUR SILVESTRI.

Ne-ai promovat pe noi, necunoscuti lumii, si manuscrisele tale le-ai amanat, din dragoste pentru oameni. Cata sfintenie in fiecare bine zidit!

Maestre, ce spun Sfintii Parinti in acea lume unde toti vom ajunge? Sa fim buni, sa ne iubim aproapele, sa semanam binele la tot pasul…Sa fim pregatiti pentru mantuire…Asa cum prietene ai facut-o demult, doar tu si Tatal Ceresc, in noptile tarzii, vegheat in ingerii fara somn, preocupat da starea natiei.

“In zilele ce ni s-au dat, cand majoritatea zdrobitoare si sufocanta este atat de putin “asezata”, fiind mai mult “imagine” decat “continut”, a crede ca aproape totul-sau chiar totul!- se  alcatuieste in acest fel e o reactie obisnuita . De fapt, a nu fi asa nu-i nicidecum un “exceptionalism” ci o “normalitate” in “norma data de tipar”, o expresie a Naturii. Uitati-va la vietatile din natura care, intotdeauna, fac ceea ce li s-a spus sa faca, miscandu-se dupa un “tipar” neclatinat: ele nu mint, nu inseala, nu au ganduri oculte si nu “inchipuie bezmetic” fiindca nu pot: ar fi contrar insasi formulei lor de a exista. “Omul” doar le face pe toate acestea si le face cu incredintarea ca “asa trebuie sa fie” :si greseste. Dar poate ca acesta este si scopul lui final. . .

Caci contrar a ceea ce se crede, Romania tainica este incalculabil mai bogata si mai diversa prin atitudini, gesturi si chipuri decat “Romaniile de suprafata” si decat “tara simplificata”, nascocita  pentru vitrina si pentru creatia de realitati fictive ale “jucariei
circulare”. ”
(Artur Silvestri)

“Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un prooroc sau un apostol, ci a spus-o Hristos ; Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? De ar avea toata lumea nu poate cumpara un suflet ! Asta a spus-o Hristos!”( Pr. Cleopa)

Prietene, dupa doi ani, te simt linistit, senin, angelic. Fapta Culturala este vie, prin tot ceea ce face doamna Mariana Brascu Silvestri si Doamna Teodora Mindru.

Tara plange, prieten bun. Ai prevazut valtoarea, nimicnicia lumii.

Saracirea severa a oamenilor care produc, si, deopotriva, declasarea lor prin obligarea la vanzarea muncii aproape pe nimic, sunt directivele vremii de azi. Imi creeaza o stare de rau numai gandul ca asemenea realitati exista iar cand le intalnesc direct totul se amesteca indefinit in manie, desperare si compasiune. Uimitor este insa ca “ei” inteleg aceste vremuri: o priveam astazi pe femeia ce alegea gogosarii, cu gandul sa ii dea “pe cei mai buni” si recunosteam la ea simtamantul de calm intelegator al taranului. Aveau amandoi aceiasi privire obidita dar directa si “simpla”, ca si pronuntarea unei axiome. Cu siguranta ca oamenii acestia “stiu” ceva sau, mai bine spus, “ceva” din ei le da aceasta liniste in vremuri nedefinite, o liniste asemanatoare cu a copacilor desfrunziti, in toamna tarzie.
(Artur Silvestri-19 Noiembrie 2006)

Chiar daca ne este dor, ne hranim prin fapta si cuvinte lasate mostenire.

Peste noi, si peste Locurile noastre, trec zile si ani grei si nedeslusiti;pe deasupra noastra trec nori intunecati si panze incetosate:vremuri de neliniste, de bejenie si, poate, si de prigoana.

Astazi, multi din cei ce isi facusera din Fapta Buna o expresie a insusi felului lor de a fi incep sa ezite si sa se indoiasca sub asaltul unui rau nedefinit care aduce stricaciuni fara de numar si apasari in a preschimba asezaminte multimilenare ce ne-au tinut ; dar si obiceiuri neverosimile. E vremea cand, ca si altadata, va trebui sa alegem graul de neghina si sa ne invatam a vedea „samanta buna”si roditoare si „soiul”ei bun, indiferent unde se gaseste ori se ascunde . . Caci, oricat ni s-ar spune, prin cuvinte, despre ceea ce altora li se pare ca ar fi „de trebuinta”-multi venind cu porunca de la Inselator- noi stim, prin insasi intocmirea noastra, ca adevarul nu cunoaste decat o randuiala iar aceasta izvoraste de acolo de unde ne vin toate si se exprima intotdeauna prin Neamuri.

Numai astfel, prin aceasta enigma ce salasluieste in fiecare dintre cei buni si doritori de a merge „inspre bine”, vom putea trece peste timpurile de acum cu nadejdea Timpului nesfarsit.. .
Si eu, ca si Domnia Voastra, ma straduiesc sa fac- in tacere si la adapost de zgomotele lumii dezlantuite -”partea mea de bine” fara sa spun decat putin-si uneori chiar deloc-din ceea ce fac si nici daca imi este usor sau greu caci stiu, asa cum bine stiti, ca unicul nostru criteriu este Fapta Buna;iar pe aceasta o stie Dumnezeu, caci nu exista un alt Judecator.

El ne va ajuta sa ducem inainte , si cu folos, dorinta noastra de a infaptui si a lasa o urma , o povata sau o indrumare ce poate ca va fi un reazem candva, cui va avea nevoie:insetatului, flamandului, deznadajduitului sau celor umiliti si obiditi. Dar pentru aceasta avem uneori, si chiar la Zile Mari, trebuinta de a simti ca „nu suntem singuri” si ca nu suntem ai nimanui. ”(Artur Silvestri)

Asa cum stim amandoi, “trecutul e in prezent pentru ca ei, sunt prezenti si asa prezentul lor si al nostru e trecutul lor si al nostru, de aceea ne simtim atat de solidari cu ei, cu ceea ce numim trecut. Vorbind despre trecut, fara sa ne dam seama, intotdeauna intrebuintam pluralul la persoana I : Noi am luptat la Calugareni – zicem; noi am luptat la Plevna – zicem; noi am facut unirea –zicem! Vorbim ca niste nemuritori. Si suntem nemuritori. ”(Antonie Plamadeala). Asa cum esti si tu maestre ARTUR SILVESTRI, un nemuritor. Aparandu-ti memoria, ne aparam pe noi. Vesnic in inimile noastre. Ca o flacara ce arde necontenit pe altarul culturii. Asa esti pentru noi, MAESTRE ARTUR SILVESTRI!

MARIANA GURZA

Nota: Citate din “file de corespondenta”

17 Mar
2012

„BOABE DE LACRIMI – un documentar despre avocatul şi jurnalistul Vasile Plăvan, din Basarabia“

Artur Silvestri rămâne „OMUL FAPTEI MARI“, „grădinarul“  naţiei, căreia i-a dedicat întreaga viaţă. „OMUL FAPTEI fără  nume“ care a ştiut mereu să scotocească în scump pământ românesc. El însuşi era o istorie prin cunoştinţele acumulate, prin trăirile sale. Trecutul era prezent şi prezentul trecut. Mirosul de „vechi“ avea mireasma duhovnicească.

Chipurile strămoşilor, ale marilor voievozi, ctitori, monahi, oameni valoroşi dar uitaţi, au fost puse în valoare în mod firesc. O simţea ca pe o datorie de onoare să aducă în faţă pe cei care au scris cu sânge istoria acestei ţări.

Un OM al dreptăţii, al jertfei. Un Om iubit de Cel de sus, întotdeauna! Un «grădinar» ales!

Aveam un proiect comun, în a scrie o carte despre ieromanahul Adrian Făgeţeanu care îl cunoscuse pe «moşul» sau fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedru. Îmi promisese sprijin din toate punctele de vedere. Între timp, intervenise o dorinţă a bunului părinte şi am amânat acest proiect.

Primisem o copie după cartea unchiului meu Vasile Plăvan, fost jurnalist şi avocat la Cernăuţi, participant la Marea Unire din 1918, Boabe de lacrimi, apărută în anul 1936. Eram hotărâtă să  o re-editez, şi îi cerusem sfatul „bunului grădinar Artur Silvestri“.

„Sfatul“ a fost unul copleşitor. Şi-a manifestat intenţia de a o re-edita dansul, cu toate costurile aferente la Editura Carpathia Press. Un gest unic în aceste zile tulburi! O bunătate ce nu am întâlnit-o niciodată. „Boabe de lacrimi“ ediţie îngrijită şi prefaţată de mine, cu o postfaţă de Artur Silvestri a văzut lumina zilei la scurt timp. O carte care a apărut în 1000 de exemplare şi a fost distruibuită gratuit la bibliotecile săteşti şi mănăstiri în matie 2007.

Nu am ştiut niciodată cum să-i mulţumesc pentru acest efort ziditor. În corespondenţa noastră i-am vorbit şi de alţi oameni care scriu şi nu au posibilitatea de a-şi edita cărţile. Mereu a înţeles şi a fost deschis în a aduce în faţă nume noi dar care aveam ceva de spus.

A ajuns la dânsul o monografie bine documentată scrisă de Petru Ciobanu – „Monografia satului Cupca“. Cunoscând autorul, ştiind ce muncă titanică a depus pentru a termina această carte, l-am făcut cunoscut în revistele ARP şi la comemorarea unui an de la plecarea spre cele veşnice, am făcut o plachetă pentru familie, care a fost găzduită de bunul grădinar. „Ideea despre o carte privind opera istoricului Petre Ciobanu merită încurajată însă câteva imperative trebuie evocate. Fiind nu o monografie (căci această reclamă alt efort) ci o „evocare“, va fi în afară de îndoială obligatoriu să apară „sensul generic“, scopul, „fabula“ ce vehiculează. În absenţa acesteia ceea ce reiese este o simplă culegere de pagini răzleţe şi nimic mai mult, având doar o funcţiune sentimentală.

De aici rezultă necesitatea de a croi planul, adică sumarul şi „mărimea“ ansamblului căci dacă nu se face acest proiect, întregul se dezechilibrează şi efectul va fi diminuat.

Dar fiindcă sunt şi „inedite“ şi „cuvinte de amintire“ la un loc, s-ar putea orândui toată materia în patru capitole, între care începutul şi sfârşitul să cuprindă o „explicaţie“ şi, deci, un „bilanţ“ iar conţinutul masiv – „evocări“ şi „inedite“. Această formulă se întrebuinţează curent şi nu-s motive de a se face derogări“.

Prezenţa mea în volumele colective se datorează tot acestui mare Om. Mă simţeam neputincioasă printre atâtea nume celebre care se regăseau în revistele bine grădinărite. Am avut un moment de ezitare în evocarea trimisă pentru „Mărturisirea de credinţă literară“ şi dânsul prin felul său convingător mi-a dat de înţeles că ţine la „mărturisirea mea“.

Şi totuşi, „Boabe de lacrimi“ cu postfaţa de Artur Silvestri va rămâne darul meu din „Floarea darurilor“. O carte ce va rezista peste ani datorată „grădinarului dăruit“.

MARIANA GURZA

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 27447

Ultimele Comentarii