8 Jan
2012

JURNA LAMAR de Rodica Anca. Lansare la Gaudeamus 2011

RODICA ANCA şi GEORGE ANCA

*

Despre…
RODICA ANCA – (n. Bucuresti) prozator, artist plastic.
Rodica Anca  (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938)  a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”,   Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu,  Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu,  Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu.  A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”.A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj- Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate.

Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alăuri de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect.

A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, JurnaLamar, 2011.

Filosofia personală:
Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, dintoată lumea.Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.”
(Jurna Lamar)

Rodica ANCA

Rodica ANCA

 

I U B I R I

Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori.

Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.

Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu. Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.

                       Rodica Anca, George Anca, Mihai Stan

R U G Ă

Doamne, iartă-mă pentru că nu ştiu să mă rog! Ştiu numai să cer. De parcă datoria ta ar fi numai să ne îndeplineşti nouă, oamenilor, toate cererile! Nu, Doamne, nu cred asta şi nici nu prea pot să-mi depăşesc jena de a-Ţi cere în fiecare seară favoruri minore şi egoiste. Aş vrea să Te înţeleg mai profund, să mă apropii de Tine. Numai că nu ştiu cum. Stiu doar că trebuie să fiu mai bună, să iubesc oamenii, pe toţi, nu doar pe cei apropiaţi, să-i ajut. Mă străduiesc. Doar că nu pot să fac mare lucru. Dacă aş avea avere, mi-ar fi uşor. Oamenii se bucură mai mult pentru câţiva bănuţi decât pentru iubire sau compasiune. Astea nu ţin de foame şi de cald. Pot să le plâng de milă, dar asta nu-i ajută deloc. Nu pot fi Maica Tereza, deşi mi-aş dori. Nu sunt printre cei aleşi şi nu ştiu ce să fac. Aş vrea să mă pot ridica doar puţin deasupra condiţiei mele, poate aş avea altă perspectivă, poate Te-aş simţi mai aproape, poate aş putea înţelege mai multe. Dar nu sunt în stare să mă autodepăşesc. E vina mea, dar nu găsesc calea. Eu ştiu că mereu am iubit oamenii, ştiu că n-am urât pe nimeni, niciodată. Chiar dacă mi-au făcu rău. I-am iertat. Ştiu că am împărţit cu ceilalţi. cu bucurie, aproape tot ce am avut. Am regretat greşelile făcute şi mă rog în fiecare seară pentru iertare. Nu spun asta ca să mă laud că ce bună sunt eu, ci ca să-mi dau seama ce aş putea face de-acum înainte, deşi timpul rămâne tot mai puţin cu fiecare zi ce trece şi nu vreau ca în ultima zi să-mi amintesc că n-am făcut ceva ce aş fi putut să fac şi să regret. Stiu că eu trebuie să Te caut, dar unde? Te-am căutat în cărţi, în învăţăturile altora mai sfinţi, mai deştepţi, mai luminaţi. Dar am rămas tot cu nesiguranţa şi cu neştiinţa care m-au înconjurat de-alungul vieţii. Te-am căutat şi înăuntrul meu, am bâjbâit prin întruneric pe aproape de erezie, m-am înfricoşat şi am evitat să mai gândesc.
Doamne, nu Te caut pentru a Te trage de mânecă cu cererile mele, nu pentru a pretinde să mă remarci pe mine dintre toţi. Te caut pentru că mă simt singură şi nesigură în apropierea Neantului şi am nevoie de Tine, Doamne, pentru a putea trece dincolo cu credinţă, cu speranţă şi cu fericire, cu inima uşoară, pentru că ştiu că vei veghea asupra tuturor celor pe care Ţi-i las în grijă. Vreau să Te simt aproape de mine, aşa cum Te-am simţit în visul acela din copilărie, în care mă prăbuşeam într-un abis şi eu Te-am strigat „Doamneee!”, cum aş fi strigat-o pe mama, iar Tu m-ai oprit, n-am mai căzut şi m-am trezit mulţumindu-Ţi. Abia acum realizez că ai vegheat asupra mea de-alungul vieţii întregi, că mi-ai iertat nenumăratele greşeli, că nu m-ai pedepsit cum aş fi meritat. Îţi mulţumesc pentru G, care este un om minunat cum cred că puţini există, cu care m-am potrivit încă de la început, completându-ne reciproc, sprijinindu-ne unul pe celălat în tot ce am făcut în viaţă. Apoi, ne-ai dăruit-o pe Fata noastră, iertându-mă pentru avorturile făcute, un copil cu suflet mare, iubitor, curat, cinstit, pe care o iubesc din tot sufletul şi căreia îi mulţumesc pentru fericirea şi împlinirea pe care mi le-a adus în viaţă şi în inimă prin iubirea şi prezenţa ei. Mi-ai dăruit şi talent, pe care n-am ştiut să-l preţuiesc. Dacă aş fi fost mai deşteaptă aş fi putut face mai mult. Mi-ai dăruit şi sănătate, n-am fost bolnavă grav niciodată.
Pentru toate aceste daruri îţi mulţumesc.
Te rog, Doamne, dă-mi încredere în mine, întinde-mi mâna Ta pe calea de întoarcere la
Tine, întăreşte-mă în credinţă şi fereşte-mă de rătăcire. Amin.

                         Rodica Anca si Vasile Menzel

V I E Ţ I L E   S F I N T E L O R

Am întâlnit de-a lungul vieţii mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe nişte icoane sfinte. Nu peste mulţi ani nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ele. Şi atunci vor muri pentru a doua oară şi pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire şi respect.

Doina Boriceanu

Î N T R E B A R E

„Unde se duc rândunelele când se duc?” Dar sufletele? Unde se duc, când se duc? Se mai întorc, oare, şi ele primăvara? Panseuri zici? OK! Nu mai scriu nimic, e bine? Aveam nevoie să scriu pentru a-mi echilibra oleacă psihicul. Că stau cam prea prost cu gândurile, Dar ce-am eu nevoie să gândesc? Mai bine mă las pradă tendinţei de a mă legumiza. Că e mai confortabil! De fapt, ai dreptate. Toţi boşorogii fac panseuri când li se apropie scadenţa, nu? Se cred ei mai filosofi, mai deştepţi, mai profunzi.
Nu scriam pentru alţii. Pentru mine. Că nu mai sunt aptă pentru fapte epocale. Încet-încet, aria mea de activitate s-a restrâns doar la fotoliul în care îmi petrec mai tot timpul şi tot ce pot face este să gândesc la tot felul de probleme care mă preocupă. Mai bine mă eliberez de toate gândurile şi doar stau ca filodendronul şi mă uit cum plouă afară, sau număr norii de pe cer, că
stelele nu le mai zăresc!Dai îndărăt, aha! Zici că eu am pronunţat cuvântul „panseuri”! Că n-am înţeles eu corect, că tu nu, nici pomeneală de intenţii maliţioase, nu, nu! Te iert şi de data asta. O să mai scriu. Sîc!

                Rodica Anca si Ana Mendea

 

*

ECOURI

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.
(Ion Coja)

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiu

(Puşi Dinulescu)

Textul este încântător, farmecă prin sinceritate, autoironie și analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

(Sorana Gorjan)

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

(Ben Todică)

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa
o faca… are asemenea forta.

(Doina Boriceanu)

*

ÉCHOS

Beau texte. Un style personnel et élégant. Ça plaît.

(Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les
livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les détails de leur âme, dont elles seules connaissent le secret.

(Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci!

(Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant.

(Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux. On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des détails un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

 

Rodica ANCA

Jurna  Lamar

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011

http://georgeanca.blogspot.com/

8 Jan
2012

JURNA LAMAR – / RODICA ANCA

 

RODICA ANCA

I L I N C A

                                                                                                                                  

 

              ILINCA mi-a rămas mai mult în inimă decât în memorie. Amintirile despre ea sunt, mai curând, sentimente, doruri, adieri, tristeţi, decât imagini sau întâmplări. A fost Mama mea. Deşi a murit când eu aveam doar zece ani, trăieşte în sufletul meu de alţi 58, câţi au trecut de atunci.
Fată de la ţară, gonită de sărăcie, a venit dintre dealurile Mehedinţiului la Bucureşti să înveţe meserie. A intrat ucenică la croitorie şi a cusut până s-a îmbolnăvit, ba, chiar şi în timp ce suferea. Nu ştiu cum l-a întâlnit pe tata, cum s-a măritat, cum au trăit. N-am apucat să aflu. Ştiu doar că mă iubea şi că suferea pentru mine. Îi văd pe amândoi, acasă, că n-aveau atelier, cosând şi cântând toată ziua. Aceasta este cea mai dragă imagine despre părinţii mei. Serile le urmăream din pat umbrele care dansau pe pereţi la lumina lămpii cu gaz, că nu aveam curent electric în cele două odăiţe din paiantă, închiriate, chiar în Bariera Vergului.Când nu cânta, mama ne spunea poveşti, mie şi mătuşii mele, sora ei, Dada, cum îi spunea ea. Sau ne citea poveşti şi poeziile lui Coşbuc. ( Numai că pe atunci eu nu ştiam de el).
Parcă o aud cântându-mi “Juna Rodica”, “A venit un moş din crâng”, Sau învăţându-mă poezii
frumoase, cum este asta: “ Afară ninge liniştit/ Şi-n sobă arde focul/ Dar noi, pe lângă Mama stând/ De mult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce/ Când Mama spune de Isus / Cu glasu-i cald şi dulce:/ Cum s-a născut Isus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste El suflau/ Căldură ca să-I facă/ ….(nu-mi mai amintesc două versuri) / Iar îngerii din cer cântau/ Cu flori de măr în mână” Şi multe altele, pe care, cu durere în suflet, îmi dau seama că nu mi le mai amintesc.

Dragostea asta pentru fantastic şi pentru poezie, pe care ea mi-a pus-o în inimă nu m-a părăsit nici acum. Când am putut să citesc, am învăţat multe poezii, doar pentru bucuria mea. Ştiu că pare nefiresc, mai ales în zilele noastre, ca o fată de la ţară să iubească poezia. Dar aşa erau ţăranii noştri români: iubitori de frumos, de natură şi de patrie. Asta am descoperit-o eu însămi peste puţin timp când, după moartea mamei, sora ei, Dada, m-a luat la ea, la ţară, pentru vreo doi ani şi am iubit satul acela şi ţăranii lui.

Tata, bărbat frumos, cu ochii după orice femeie! I-a făcut Ilincăi o viaţă cam nefericită.
Nu povestesc amănunte, nici nu le cunosc, decât din ce-mi povestea mătuşă-mea când am crescut. Cea de a doua amintire certă este din timpul bolii – cancer – când m-a luat tata la spital: până la poarta spitalului (Floreasca) a venit cu noi şi o femeie, care a rămas să ne aştepte jos. Îi cumpărase nişte struguri. Mama mi i-a dat mie şi eu m-am bucurat să-i mănânc! Şi iată încă o imagine, din timpul războiului: Un gard de fier, în spatele lui un spital, nu ştiu care, eram prea mică. Un bărbat bandajat la gât, scoate mâinile printre barele de fier, mă mângâie pe păr, eu mă feresc. Nu-l cunosc. E tata, îmi spune mama. Fusese rănit pe front la gât şi îl trimiseseră acasă.
Nu împlinisem şapte ani când m-au dat la scoală. Pe atunci se dădeau nişte teste de inteligenţă şi se repartizau elevii în funcţie de rezultate. Ţin minte cât de mândră era ea, mama, când am fost repartizată la clasa I A. Mai ţin minte şi cât de tristă a fost când am venit cu nota patru la caligrafie. Nu m-a certat, nu mi-a spus nici o vorba, dar a plâns. Mi-a fost atât de jenă, mi-a părut atât de rău, am muncit cu atâta îndârjire să scriu frumos, încât de atunci n-am mai luat altă notă la caligrafie în afară de 10. Poate dacă m-ar fi certat, n-ar fi avut atâta efect asupra mea, că d-aia nu mai puteam eu, de caligrafie! Nici nu prea cred că ştiam eu ce e aia şi dacă are vreo importanţă felul în care scrii.
Când a murit mama, eram la Bărboi, la ţară. Sora mamei a venit la Bucureşti şi nu m-a luat şi pe mine. Cred că i-a zis tata să mă lase acolo. Ea, mătuşa, nu ştia să citească, aşa că mi-a dat mie scrisoarea să i-o citesc. “De-acuma, tu eşti mama ei” îi scria tata, anunţând-o de moartea mamei. Şi aşa a fost. A avut grijă de mine, în numele mamei, până s-a stins la rândul ei şi ea. Iar
eu, am respectat fraza de mai sus, din scrisoarea lui taică-meu, cu sfinţenie.
Abia după mulţi ani m-am gândit la suferinţa ei, a Mamei care nu-şi mai poate creşte copilul, pe care e nevoită să-l lase în voia sorţii la numai zece ani. Pe care nu poate nici măcar să-l vadă şi să-l îmbrăţişeze înainte de moarte. În copilărie am dat atenţie numai durerii mele, de copil singur pe lume, că fără mamă eşti ca şi singur. Când am avut şi eu copil, am realizat că tragedia şi suferinţa mamei sunt infinit mai mari decât cele ale copilului.

De fapt, îmi este greu să scriu acum despre mama. Şi nici nu m-am mai gândit, anume, la ea, de mult timp, dar mi-este mereu prezentă în subconştient. Prin clasa a cincea, la ţară, ne-a dat eterna compunere despre Mamă. Atunci am ştiut ce să scriu. Nu ţin minte ce am scris, dar profesoara a fost foarte impresionată şi a plâns. Eu m-am ruşinat că mi-am pus sufletul pe tavă,
mi s-a părut că nu se cuvine, că e impudic, şi n-am mai făcut-o niciodată de atunci. Nu mi-am mai arătat sentimentele şi emoţiile, oricât de profunde, de frumoase, de curate au fost ele. Mi-a
fost ruşine, de parcă aş fi ieşit în pielea goală în văzul lumii. Mă sfiesc să-mi mângâi copilul, sămi arăt iubirea faţă de ea, deşi uneori tare mi-aş mai dori s-o strâng în braţe, cum făceam în copilăria ei.

Deşi nu o arăt, sunt sigură că ea simte iubirea mea. Mi-e ruşine să mă duc la ea şi s-o strâng la piept aşa, pur şi simplu, deşi adeseori îmi imaginez că o fac.

Aşa mi-o aduc în memorie, pe mama, prin reflectarea, ca într-o oglindă, a reacţiilor şi sentimentelor celor care au cunoscut-o.

Îmi mai amintesc trei vise pe care le-am avut, tot în copilărie.
În primul mă muşcase un şarpe de încheietura mâinii. Eram speriată rău, dar a apărut mama şi mi-a zis: “Stoarce, să iasă veninul”.
In următorul o găsesc pe undeva pe mama şi sunt foarte fericită: “Mi-au spus că ai murit, de-aia nu te-am căutat atâta vreme. Dar n-am ştiut că m-au minţit”.
In ultimul, umblu pe aiurea căutând-o. O găsesc întruchipată într-un pom de pe marginea drumului şi mă ghemuiesc fericită la rădăcina lui. ( Visul ăsta o fi la baza unui desen şi a unei plăci de argilă unde apare un pom care, în loc de fructe, poartă pe ramuri copii).

Avea doar 36 de ani când a murit.

Poate că icoana ei am avut-o în suflet ori de câte ori am făcut vreo lucrare cu Fecioara, sau cu Mama. Dar şi acestora le-a fost dată aceeaşi soartă: să nu le pot termina vreodată.

(JURNA LAMAR – PROZA SCURTA)

RODICA ANCA

http://georgeanca.blogspot.com/

 

8 Jan
2012

IOAN MEGHELEŞ – un preot de ţară, cu inimă de vers

Un preot de ţară, cu inimă de vers

 

Ploaia începuse să cadă tropăind melancolic, în drum spre Caraş – către satul idilic de la Dunăre şi nu mai aveam decât un gând, s-ajung în sfârşit, să-i mai aduc omului Megheleş – acea  “bucată de pace” ce mi-o înmânase părintele Fageţeanu, cu zile în urmă, « stropul de lumină şi dragoste Dumnezeiască“. În săptămâna ce trecuse, un prieten aproape de sfârsit, preotul poet Ioan Megheleş, suferind de o boală necruţătoare, ieşit din spital, a urcat în pripă în maşină şi  a pornit către casă, fără vlagă şi fără speranţe mai bine. L-am urmărit o vreme cu privirea în zare, însoţindu-l cu toate gândurile bune.

Eram acum la rândul meu în drum spre Gornea, să-l mai văd o dată, acasă la el, în satul lui cărăşan, pe malul stâng al Dunării, dar mai ales pentru a-i putea duce vestea bună, aparitia unui volum de versuri.

De fapt, îmi dorisem pentru el cu mult mai mult. I-aş fi dat mai înainte de toate o sănătate sigură. Mi-am dorit ca ziua “Schimbării la faţă”, prin rugăciunea mea catre Duhul Sfânt, sa-i  aducă preotului puţină alinare şi să-l mai putem vedea, încă o dată zâmbind fericit. Scufundată în gânduri, privind fără ţel din mersul agitat al maşinii, în dreapta Dunarea răscolită şi tulbure, ce părea prinsă parcă între două culmi de piatră, nu-mi dorisem mai mult decât ca într-o clipită să treaca orele lungi de drum şi să ajung în sfârşit în sat, să-l văd cum îşi va fi privit cu bucurie lucrarea poetică publicată, ce pornise din sufletu-i candid, de om  blajin şi iubitor de neam.

Mi-l inchipuiam aievea, ţinând în mână primul său volum de poeme, sperând la rândul meu la însănătoşirea miraculoasă a trupului său obosit. Ajunsesem cândva şi la destinaţie. La intarea în sat, ne-a întâmpinat o mănăstire cochetă, în stilul lăcaşurilor cărăşene. Mânăstirea Izvorul Tămăduirii se pregătea de priveghere pentru marea sărbătoare, “Schimbarea la faţă”. Trăiam o stare de spirit fertilă, de poet simţitor ce-şi vâzuse deja visul înaripat, cu slove cetite şi împlinitoare şi analiza poemelor sale simple, dar pătrunzătoare, sigure şi definite, asemeni faptelor bune ale Îngerului Păzitor ce însoţeşte întotdeauna fără rezerve.

Il găsisem iată, mai bine decât aş fi putut spera. Bucuria revederii, în ciuda ploii abundente, m-a răscolit ca de obicei. Am discutat ca întotdeauna, despre Domnul şi cultura neamului, despre înalţii şi înţeleptii părinţi, despre propăvăduitorii Duhului Sfânt al românilor şi despre sufletul poporului acesta bun, ce-l iubim. L-am pomenit şi pe cucernicul Adrian Făgeţeanu, ce-l văzusem de curând. Şi cum Domnul în fiecare clipă întrupează câte-o minune – Ion Megheleş, preotul dar şi omul suferind, sfârşit de boală mi-a confirmat spontan, emoţionat  de dorinţa firească de a merge să oficieze Sfânta Liturghie, la biserica din sat.

Era fericit de vizită şi l-am privit o secundă cu încântare, ca pe un Sfânt ce se împlinise într-un târziu şi care ştia de puterea lucrului său bine făcut, ce-l lăsase cu generozitate în urmă. Mă agăţasem cumva indefinit, de un gând ce i-l ascunsesem cu emoţia cuvenită  – de surpriza aceasta binemeritată ce o plănuisem împreună cu părintele paroh Alexandru Moldovan, căci îi pregătisem lui Ioan Megheleş ceva tainic şi îmbucurător  pentru acea zi  de:   “Schimbarea la faţă”- un moment festiv, încărcat de emoţie.

Dimineaţa însă, încă mă temeam de reuşita ideii, neştiind cum va suporta momentul. Tresărise însă acum uşor, simţind „ceva“, cu un suspin deloc alarmant ce trecea peste durerile zilei, simţindu-se, cum ne spunea, ca un  nou născut. Ne-a demonstrat acest lucru câteva minute mai târziu, la Sfânta Liturghie, îmbrăcat în straiele sale preoţeşti, cu timbrul odihnitor şi răsunător al vocii sa calde, uluindu-ne pe toţi. Biserica era ca de obicei plină, iar enoriaşii, sătenii aceia simpli şi buni, ascultându-l, au început sa plângă.

Se făcuse apoi dintr-o dată linişte în faţa altarului, o linişte pătrunzătoare ce o înţelegeam, dătătoare de pace cerească, ce venea din alte sfere. Venise momentul sublim, în care preotul paroh i-a prezentat Părintelui Megheleş cartea sa ce tocmai apăruse la Timişoara: ”Iubire ingereasca” ( Poeme de Ion Megheles).

Tăcut şi vizibil surprins, înlăcrimat, cu buze tremurânde, părintele poet Ioan Megheleş, s-a sprijinit slăbit de umărul meu, apoi s-a şezat domol în spatele Altarului, cu recunoştinţă în priviri. Un plâns dureros venea de undeva din spate, era mama poetului. Nu m-am întors să o privesc, căci o ştiam şi îi simţeam sufletu-i de mamă, cu acel sentiment de ocrotire chiar înneputinţă, ce-l cunosc atât de bine la rândul meu.

Am mai spus apoi doar cateva cuvinte.

Sunt onorată şi azi, împlinită fiind de acea de acea emoţie rară, profundă şi de binele ce se întrupase prin oameni, pentru oameni. Mesajul acela scurt, mi-a adus pe buze vorbele Marilor Părinţi. Ne-am rugat pentru el şi sufletul său. Căci  pentru mine, ca şi la mulţi alţii, lacrima de fericire este o rugaciune perpetuă şi o mulţumire ca o rugăciune fierbinte, spusă la capăt de lumânare către Maica Domnului – Preacurata, ca o purificare în sacru.

Domnia sa însă a fost puternic. Fără tremur în voce şi senin ca în zilele sale cu sănătate, plin de lumina dumnezeiască ce-l întărea, ne-a binecuvantat pe toti.

Dumnezeu, în zi de praznic împărătesc făcuse o minune mai mult – pentru omul bun, poetul, preotul Ioan Megheleş. Dumnezeu să-l aibă în pază!

Iar o parte din sufletul meu a rămas – de zile,  la Dunăre.

Mariana Gurza

7 Jan
2012

„Ben Todică – un artist al memoriei şi al transferenţei“

“Ben Todica – un artist al memoriei şi al transferenţei”

Noi am plecat din tara mama, acolo au ramas muntii caruntii, vaile cu florile, turmele cu oile, padurile cu doinele, mormintele cu crucile”.

Ben Todica este un artist al memoriei si al transferentei- intre ‘aici’ si ‘acolo’, ‘trecut’ si ‘prezent’, ‘spatiu’ si ‘timp’, ‘universal’ si ‘particular’, ‘viata’ si ‘moarte’., un portret ancestral facut de o mare doamna a neamului romanesc, prof. Aurelia Satcau .Un Om Mare cu inima de copil, de tata, de bunic. Un povestitor ce vrajeste prin simplitate si ochiul magic al camerei de filmat.Te priveste uneori virtual cu ochiul sufletului.Atunci totul devine lumina.Simt blitul cum clincaie, ca o coarda de vioara. In urechi, balada lui Ciprian Porumbescu mi-l aduce mai aproape.Ii simt dorul, dorul de casa.Si din prea mult dor, vegheaza ca cei ce sunt departe, sa fie prezenti tacuti si calzi la vatra lor.

Poate odata ne-am intalnit pe-aceasi scena la Otelu Rosu. Amandoi incercand sa dam viata unor personaje. Scena roasa de vreme inca mai pastreaza urmele pasilor nostri sovaielnici.Am ramas doar doi actori anonimi, iubitori de oameni.Nimic nu-l face mai fericit pe Ben decat sa poata sa redea putin din clipa vesniciei…O vorba buna intr-un azil de batrani, o incurajare scrisa sau cu vocea grava, din radio, un mesaj cald ce uneori aduce lacrimi.

“Am inceput de unul singur-spune Ben- ca o scanteie si mocnind ca un foc inabusit am strabatut intreaga viata luminand modest precum licuriciul in noapte nederanjand dar tresarind atentie pe ici, pe colo.”

Camera de filmat, fermecata “vede, aude, simte, mingiie, este tactila si ocrotitoare, dezlantuita ca o furtuna si subtila ca un Zefir pe virfurile vag inzapezite ale Semenicului.”

Visul sau; sa faca un film.Un film posibil cand iti doresti si crezi…Dumnezeu vegheaza, la timpul potrivit va intinde mana…

Copilaria petrecuta la Ciudanovita, il urmareste.S-a indragostit de acel colt de lume…

Proiectiile anonime care ii bucura pe localnici, il purtau in cer…Teatrul din Oravita, activitatea si premiile din cadrul Cinecluburilor carasene, oamanii sfatosi si calzi din colonie, pe toate le-a dus cu el in Australia.

Cand a plecat din tara, s-a lasat dus de un impuls…un simpla nazbatie de adolescent liber, de a putea cunoaste o alta lume…Dar, nu si-a uitat iconita. Ea fost cea care i-a deschis drumul…

Am luat bataie acasa dar nu m-am gandit niciodata sa-mi parasesc parintii pentru asta, sau ca ar fi o scuza buna faptul ca nu e carne la macelarie sa-mi parasesc tara . Am parasit tara de curios. Am fugit de-acasa ca un copil care face nazbatii si-i neascultator. Am sarit parleazul si-am luat-o pe maidan.”…

Ben este unic… Povestea sa este fascinanta…Cartea despre Domnia sa va aduce multe elemente noi.

Nu ma potrivesc!”-striga prin ecran – Sunt prea naiv, prea innocent, prea in contra-timp cu starea si sentimentele celorlalti. As fi preamult si nimic cu linia cartii. Nu stiu dar Dumnezeu mi-a demonstrat de nenumarate ori ca stie ce face. Tot amarul care mi l-a dat mi l-a dat cu dragoste si rabdare. Eu sunt insa prea incet. Sunt facut din lemn si cu briceagul –asa ma facut Dumnezeu.

Nu, Ben, Dumnezeu te-a facut in mare taina.A ales drumul pe care urmeaza sa-ti batatoresti picioarele, fie si “mergand pe jos”. Nu esti incet….uneori incerc sa te prind dar mergi prea repede… Dumnezeu pe toti ne-a facut dupa “chipul si asemanarea Sa”.

In planul Celui Puternic, prin Iubire si Cuvant, prin frumusetea naturala a pamantului cu toate cate ne-a daruit, cu acea cheie sacra ferecata in inima ta, vei ciopli tu singur in inimile romanilor adevarati, dorul dupa Eminescu.

Esti minunat Ben! Un PRIETEN BUN care a ajuns in inimile noastre! Cei din Ciudanovita, Vaslui sau de oriunde se mandresc cu cel ce este si va ramane BEN TODICA .

MARIANA GURZA

7 Jan
2012

Vasilica Grigoraş: Petrea Iosub – un destin exemplar / George Anca

Vasilica Grigoraş: Petrea  Iosub – un destin exemplar

George ANCA

În timp ce, cu mare zgomot, la “centru” se deconstruieste cultura romana, in adancul tarii se hraneste cu sange spiritual perenitatea ancestrala, cu spor anonim, spre ironia executorilor. Mai peste tot, marasmul general este spart de inaltul trairii creative “locale”, nu e judet fara o enciclopedie proprie a personalitatilor, cat ca una exhaustiv romaneasca se lasa asteptata, daca se va mai crede cumva oportuna.
Avem in fata o carte, elogiu la 70 de ani, dedicata profesorului de filosofie, scriitorului si managerului educational Petrea Iosub. Una din zecile, sutele de exceptii de la ruina, clamata ditirambic, a scolii si cugetarii romanesti de azi.O carte de la Vaslui, ca de pretutindeni – interviu, note biobibliografice, problematica lucrarilor, opinii despre om si autor, ganduri aniversare. O carte de dragoste: Petrea Iosub – un destin exemplar, colectia Personalitati vasluiene, nr. 6, 2008, autor, Vasilica Grigoras.

Vasilica Grigoras

Cu cine avem de a face, ne spunea, in scris, din Boston (2002) insusi economistul pro-miracolului romanesc Anghel Rugina:”in Sechestrati in… tranzitie filosoful Petre Iosub a dat cea mai puternica condamnare a celor care au adus intreg neamul romanesc la marginea gropii, un neam care nu e perfect cum nu e nici un alt neam, dar are si virtuti mari, caci aici s-a dezvoltat conceptul de “Omenie” care nu se mai gaseste la nici o alta natiune”. Anghel Rugina este si numele liceului economic din Vaslui, atribuit la diligentele lui Petrea Iosub. S-au intalnit de 12 ori.

Petrea Iosub a publicat la Vaslui, oare chiar “intr-un cerc restrans”? iata ca pomenim titlurile cartilor lui si la “antipod”:Fragmentarium I si II, Thalia, 1998,; Elemente de arheologie metafizica, Iasi, 2000; Omul – o fiintare privilegiata, Thalia, 2003; Pluralismul ontologic, Thalia, 2004; Metafizica existentei, Thalia, 2007; dar si: Sechestrati in tranzitie. Publicistica, vol. I, 2002; insemnari pasagere. Publicistica, vol II, 2003; Contemporan cu viitorul (monografie Colegiul Economic “Anghel Rugina”), coautor, Thalia, 2006.

Farmecul cartii de fata, despre Petrea Iosub, este dat de vocea nepatetica, dar cu atat mai autentica, a sarbatoritului insusi, raspunzand empatic autoarei volumului, care-l intervieveaza. Citind referinta, pe neasteptate la Gogol, am urmarit-o cu ochii mariti, amintindu-mi o conversatie de zilele trecute, la Targoviste, cu acad. Mihai Cimpoi, din Chisinau. L-am intrebat anume, innondand firul cu o afirmatie mai veche a sa: cum mai e cu originea romaneasca a lui Gogol? Istoricul rus – mi l-a spus, nu i-am tinut minte numele – arata ca “Suflete moarte” sunt romani, din Tighina, bunicul lui Gogol ar fi fost valah, si chiar poet,iar marele scriitor, pomenindu-si stramosii notase de doua ori “daci”. Asa ca nu e cu totul intamplator ce alegere face Petrea Iosub: “in general, sunt impotriva modelului si am aplicat mai ales procedura lui Gogol, care realiza tipul de femeie ideala prin proiectarea ochilor Natasei pe fizionomia Galinei, o impodobea cu parul de soare al Hannei si o aseza pe trupul perfect al Pulheriei, si, in sfarsit “ai sa vezi o zana de femeie!”

Respingerea modelului e numai aparenta, profilactica, parca raspus poetei Kamala Das – “Atunci cand inveti sa inoti/ Fa-o intr-un rau care se varsa in mare”. Iar Iosub se simte acasa, profund romaneste, deja in plin ocean, fie si ca lebada: “Cand il cunosti pe Molière, La Fontaine, La Bruyère, pe un Dostoievski sau Caragiale intri in viata cu alta demnitate si cu alta viziune. M-au obsedat multa vreme drama lui Faust si mai ales zadarnicia existentei lui Sisif, dar si frumusetea solara a marii poezii universale (Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Stanescu, Poe, Esenin, Garcia Lorca, Heine, Homer, Ovidiu, Baudelaire, Apolinaire, s.a.m.d.)
Federico Garcia Lorca are o poezie intitulata Pamant: Mergem / pe o oglinda / neargintata, pe un cristal / fara nori. / Crinii daca s-ar naste / invers, / trandafirii daca s-ar naste / invers, / daca toate radacinile / ar privi stelele / si mortul nu si-ar inchide / ochii, / am fi niste lebede.”
Conversatia aluneca, insa, dinspre mit si poezie spre tragism:

“Poate la scara de individualitate “importul” sau “exportul” de model sa poata avea efecte, indiferent de natura acestora! insa la scara sociala astfel de modele, chiar daca incep sa se construiasca, pe parcurs esueaza. Evolutiile din plan personal sunt practic revolutiile din plan social. Primele construiesc sau destructureaza individul, celelalte determina salturi catre altceva a carei identitate programatica sufera schimbari radicale sau chiar mutilari, care zvarl comunitatea nationala inapoi cu decenii.

Suntem cel mai tipic exemplu! ’89 marceaza ruptura si modelul “economie de piata” se impune prin “terapie de soc”; si, in loc sa configuram concret viitorul, am inceput, prin sucesive si obositoare guvernari, sa ne retragem in trecut si deja ne-am instalat bine in acesta. Asta nu s-a intamplat nici macar in Albania…”
“Suntem total sub regim de ocupatie politica si economica. Orice decizie care tine de destinul acestui neam si contravine “colosilor” este revocata sau se strange surubul. N-avem niciun element strategic cu care sa ne aparam interesele! Daca suparam rusul, se inchide vana de gaze, daca suparam neamtul se intrerupe lumina, daca suparam americanul, ne face KO. Partidele sunt deocamdata niste caste gregare care sapa din interior interesul national si isi plaseaza propriul lor interes prin cele mai marsave mijloace.

Istoria perioadei comuniste ar trebui judecata nu “tip Tismaneanu” ai carui parinti au produs-o si au consolidat-o, cu invinovatirea unui popor, ci a celor care au construit si utilizat mecanismele represive. Noi am fost cobaii trocului dintre Occident si Orient. Totdeauna mi-am pus intrebarea: Ce s-ar fi intamplat daca Mihai n-ar fi semnat Armistitiul cu Stalin si-l lasa pe Antonescu sa negocieze? Sau daca Anglia si SUA isi asumau 90% din influenta in aceasta zona?… Acum vin unii si te acuza de ce te-ai nascut si ai supravietuit regimului?! intrebari la care nu ai raspuns, pentru ca cei care te intreaba, in timp ce tu te speteai cu existenta, ei bateau “poarca” sau tablele prin Cismigiu si prin Paris, iar acum sunt… dizidenti!? Si multi au luat, din ’89 incoace, “Pomana porcului” cu tot cu cotet!”

Sa nu uitam, intergenarational, pe cuvintele-cheie “Vaslui” “revolutie” s-a creat si filmul internationalizat cu succes “A fost, n-a fost” de Cristi Porumboiu, posibil elev al d-lui profesor Petrea Iosub (dupa cum si reciproca poate fi valabila in reversibilitatile din ziua de azi). Prin diurnitatea chiar “olimpiana” a lucrurilor din destinul exemplar al unui profesor cinstit, adica onorat, celebrat la Vaslui, sa nu uitam ca, esntial, acesta e familiar lui Blaga si lui Kant:
“La Lucian Blaga metafora nu mai este doar o figura stilistica, deoarece prin ea se defineste insasi esenta umana (“omul metaforizant”). Este dealtfel o dezvoltare a gandirii aristotelice si indiene care defineau singularitatea si excelenta umana tocmai prin capacitatea de a construi metaforic o lume proprie. Functia stilistica a acesteia se dubleaza cu o functie ontologica.”

“Înca de timpuriu, Kant patrunde in cultura romana, iar in secolele 19-20 devine un punct de referinta pentru multi ganditori, intre care as aminti pe Maiorescu, Eminescu, C. Radulescu-Motru, Ion Petrovici, M. Florian, Joja, P. Andrei, Al. Boboc, T. Ghideanu, dar si alte nume.

M-am oprit, asupra interpretarilor lui Mircea Florian pentru ca este cel mai apropiat de rigorile si exigentele kantiene. Analiza realizata in studiul de anvergura “Elemente viabile in filosofia lui Immanuel Kant” este incontestabil o pagina valoroasa asupra actualitatii Criticii ratiunii pure a singuraticului de la Konigsberg.”
De ce nu ar fi rezonat in ecou la Konigsberg: Vaslui? Cel mai firesc lucru pentru curajosul filosof Petrea Iosub.

6 Jan
2012

NU AM FOST ÎNŢELES / I WASN’T UNDERSTOOD…

        Dr.  George ANCA                                                                      


                  NU AM FOST ÎNŢELES

Am povestit
despre trecerea anotimpurilor,
despre vânduta Eva
şi mărul ei păcătos,
şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi muşcat din şarpe…
Am povestit chiar despre
taina noastră
aurind cuvintele.
Uitasem – cum a fost cu putinţă? –
de puntea şubrezită,
că pe fundul cupei
a mai rămas o picătură
din răcoarea eternităţii.
                                Mariana Gurza
        
             I WASN’T UNDERSTOOD

 

We told

about the passing seasons,

about traitress Eve

and her sinful apple,

and I wonder what would have happened

if he had bitten the snake…

We told even about

our mystery

gilding the words.

I had forgotten – how could I? -

of fragile bridge,

that on cup bottom

it still lasted a drop

from cool eternity

             English version by George Anca

6 Jan
2012

MIHAI EMINESCU

EMINESCU

Rugaciune

a lui Mihai Eminescu


Craiasa alegandu-te

Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,

Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,

Marie!

Noi, ce din mila Sfantului
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Craiasa peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

La Bucovina

de Mihai Eminescu

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

 Invierea

de   Mihai Eminescu

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mani mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tanguioasa puternicile bolti:
“Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,
In palcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

“Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand -o,
Lumina ducand-o
Celor din morminte.

 „Așa, așa nobilă și frumoasă țară! Secoli întregi părăsită de toată lumea, ai suferit toate viscolele, toate lovirile și credința ta în tine n-a fost zdrobită. Ridică-ți astăzi capul în fața tuturor puterilor celor mari, care ar mai cuteza a se tocmi pentru a împărți naționalitățile ca pe turme și- a tăia în carne vie și zi-le: Mică sunt, dar leală; slabă sunt, dar atotputernică, căci cu mine este dreptul”.Mihai Eminescu (“Românul” din 22-23 Mai 1878,  privind răpirea Basarabiei).

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii