…mă-ntorc acasă!

Lui Mihai Olteneanu.

 

Urmăresc cu interes orice material referitor la Basarabia sau Bucovina, mă bucur şi mă întristez, caut interlocutori. Îmi place să ascult, aşa că, fără efort, câştig parteneri de dialog într-o perioadă în care, din ce în ce mai rar, se pot găsi informaţii credibile despre cele două provincii româneşti înstrăinate prin rapt, împotriva oricărei logici. Răsfoiam deunăzi cele două pagini ale săptămânalului România Mare, sugestiv întitulate ”Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei” când m-am oprit asupra titlului ”Istoria nu poate fi acoperită cu lopata de lut!” Incitant titlu, nimic de zis! O rememorare, din păcate scurtă, a unui eveniment tragic, petrecut în Bucovina ocupată, la 1 aprilie 1941. Cunoşteam episodul şi, poate de aceea, mi s-a părut prea scurtă relatarea. Sunt lucruri în viaţă care ar merita să fie servite cu polonicul, şi nu cu linguriţa, mai ales acum, când se vorbeşte prea unilateral despre genocid. Este vorba despre masacrul săvârşit de către soldaţii ruşi şi ucraineni asupra ţăranilor români bucovineni care, sătui de ororile ocupaţiei sovietice, au hotărât să ceară acte de trecere legală a frontierei, pentru a se stabili în România. Peste şaisprezece mii de ţărani, bătrâni şi tineri, cu femei şi copii, înarmaţi cu obiecte de cult bisericesc pe care le-au sfinţit la Suceveni, au trecut Siretul şi s-au îndreptat spre centrul raionului Adâncata (Glyboky de azi). Familii înmtregi părăseau satele de pe valea Siretului pentru a se alătura fraţilor din România. Cu tot refuzul autorităţilor, ţăranii şi-au continuat drumul, străbătând păduri sau urmând cursul Siretului. Aveau de străbătut cam 20 de kilometri. În apropiere de Fântâna Albă sunt întâmpinaţi de o unitate de cavalerie. Comandantul şarjează înspre crucea din lemn masiv purtată de tinerii din fruntea coloanei. Izbeşte crucea, dar sabia se frânge iar calul speriat cabrează aruncând călăreţul din şa şi-i zdrobeşte piciorul cu copitele. Călăreţii, ca şi mulţimea, interpretează faptul ca pe o minune cerească. Coloana îşi continuă marşul nestingherită. Speranţa se transformă în încredere, se aud chiote de bucurie. Cei bătrâni îngenunchiază, fac cruci, sărută pământul, icoanele. La doar câţiva kilometri de graniţă, grănicerii deschid focul. Mitralierele seceră fără milă. O movilă de trupuri susţine crucea care, parcă, cere socoteală cerului. După 22 iunie 1941, soldaţii români eliberatori descoperă în pădurile din stânga Nistrului 28 de gropi pline cu martiri. Peste 7000 de români se opriseră să doarmă acasă, la doi paşi de graniţa cu România sfârtecată. Un episod cutremurător, dar nu şi singurul, din istoria noastră zbuciumată. Am rămas cu ochii aţintiţi în gol când clinchetul soneriei a spulberat amintirile. Era un prieten, un bun prieten, un bun povestitor. „Bună! Am picat într-un moment nepotrivit?” „Nu! De ce?!” „Pari abătut…” „Îmi pare bine că ai venit. Hai, intră! Cunoşti drumul…” A trebuit să motivez totuşi expresia mea nu tocmai primitoare. I-am relatat şi lui episodul de la Fântâna Albă reuşind, fără să vreau, să-l aduc şi pe el la starea mea de spirit. „Am reuşit să te indispun?” „Nu este vorba de aşa ceva. Sunt şi eu sensibil la tot ce priveşte Basarabia sau Bucovina. Am avut, şi mai am şi acum, cunoştinţe şi chiar prieteni basarabeni. Am auzit multe treburi de genul ăsta şi le-am pus la suflet. Cele întâmplate în Bucovina ocupată, la numai câteva luni de la eliberare, mi-au fost povestite de către un coleg bucovinean, dar fără prea multe amănunte. Acum însă, ascultându-te şi simţind durerea care te apasă, mi-aduc aminte de o cu totul altă poveste, dacă i se poate spune aşa, relatată de acest coleg, o poveste adevărată, cutremurătoare prin dezvăluirea unor aspecte nebănuite ale comportamentului instituţiilor sovietice faţă de proprii lor soldaţi. Ascultând această poveste, punând cap la cap şi alte lucruri auzite sau citite, am pus semnul egalităţii între Hitler şi Stalin. Nu-i nevoie să-l citeşti neapărat pe Solzhenitsyn ca să iei contact cu realitatea regimului sovietic, ca să nu mai vorbim de ceea ce ne-a adus nouă acest regim. Am simţit tot răul în toată ”splendoarea” lui pe propria piele. Mă bucur că am ascultat-o pe maică-mea, izvor nesecat de înţelepciune, dar nu pot şterge din memorie toate umilinţele prin care am trecut alături de ea. E într-adevăr o vorbă mare aceea care spune că poţi ierta, dar nu poţi uita. Este şi util să ţii minte şi la nevoie să şi împărtăşeşti amintirile şi altora, pentru a învăţa câte ceva din rolul răului pe pământ…” „Povestea cu iertarea şi cu uitarea poate că sună frumos din punct de vedere creştinesc, dar eu unul sunt convins că nu voi uita şi că nici nu voi ierta pe aceia care au îndeplinit cu atâta sârguinţă rolul diavolului pe pământ. Cei care mi-au ucis bunicul şi mi-au chinuit tatăl, nu pot fi iertaţi pentru faptul că există astfel de dictoane care, de altfel, cred, au fost create chiar de ei. Dostoievski a spus că ”există o singură dovadă a frumuseţii absolute: Isus.” Este clar că noi, muritorii de rând, păcătoşii de zi cu zi, nu putem aspira la o astfel de frumuseţe. Noţiunea de absolut exclude aceasta, iar iertarea invocată de Isus a fost de domeniul absolutului…” „Interesant mod de a privi lucrurile! M-ai prins nepregătit pentru o astfel de discuţie. Îţi promit să nu uit şi s-o reluăm cu o altă ocazie. Până atunci însă, am să încerc să redau cât mai fidel povestea colegului meu din Bucovina. Într-un fel, pare desprinsă dintr-o altă lume, o lume a ficţiunii de dragul ficţiunii.” Cu tot talentu-i de povestitor, de la început s-a simţit că este marcat de subiect. Cursivitatea discursului său, atât de fluidă altă dată, purta amprenta unei stări de emoţie aparte. Vorbea rar, prelungind cuvintele în mod nefiresc, cu pauze însoţite de priviri ce căutau golul. Nu căutam să-i surprind privirea şi răsfoiam, în mod deliberat, un volum de poezii. „Asculţi?!” „Ba daaa! Nu te opri! Încerc să fixez în memorie toate amănuntele. Intuiesc o desfăşurare a evenimentelor pe spaţii întinse şi chiar un posibil deznodământ. Nu te mira! Am o experienţă bogată, dar nefericită, în tot ce este legat de sovietici, de comunism. În mod voit spun ”sovietici” şi nu ruşi, pentru că am o deosebită admiraţie pentru acest popor obidit, dar măreţ în trecutul său…” „Ai şi de ce! Literatură, muzică, pictură, suflet. Apropo, îţi place Esenin?” „Mult! Are un limbaj atât de bogat şi de colorat încât trebuie să cunoşti foarte bine limba rusă ca să-l poţi savura. Iertare pentru întrerupere!” „La asta ne pricepem amândoi şi poate de aceea putem pălăvrăgi cu atâta plăcere. Acum, revenind la mutoanele noastre, să vezi cum se leagă uneori lucrurile între ele! Tipul de care ţi-am vorbit, colegul meu bucovinean, s-a născut la Adâncata de care mi-ai pomenit. În anul 1940 era în gazdă la un unchi de-al său din Suceava unde urma cursurile liceului din localitate. Părinţii lui, amândoi învăţători la Adâncata, au hotărât să-l trimită la un liceu cu o firmă mai bună şi au apelat la acest unchi. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea soţie, elevă la liceul de fete din Suceava, un liceu cu regim de internat. Fata era şi ea din nordul Bucovinei, de la Herţa. O idilă plină de romantism adolescentin s-a infiripat, după o serbare la care au dansat împreună, într-o formaţie a celor două licee. Evenimentele de la sfârşitul lui iunie 1940 i-au surprins la Suceava iar părinţii le-au transmis să rămână pe loc. Nenorocitul tratat de neagresiune sovieto-german îşi dădea roadele. La trei zile de la ultimatum, pe 29 iunie, sovieticii au intrat în Basarabia şi Bucovina ocupând, ”din greşală”, şi Herţa.” „Da, cunosc datele problemei. Ştii că pactul ăsta, Molotov-Ribbentrop, a fost semnat pe 23 august 1939? Acest 23 a devenit o cfră fatidică pentru noi. Aproape o jumătate de secol, 23 august a fost sărbătoarea noastră naţională! Interesantă a fost împărţeala pe care au făcut-o sovieticii cu aceste teritorii, pentru a li se pierde urma istorică. Sudul Basarabiei, împreună cu nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei au trecut la Republica Sovietică Ucraina, iar ceea ce a mai rămas, mijlocul Basarabiei, s-a unit cu ”Republica Moldovenească” din stânga Nistrului şi a format o republică moldovenească, cu limbă moldovenească şi, culmea, cu scriere chirilică! De pe atunci a apărut şi anecdotica întrebare la românii supuşi sovietizării, dacă nu era cazul să editeze un dicţionar moldo-român. Ce zici de o cafea?” „Măi, chiar dacă nu vreau, tu tot o să mă faci s-o beau. Bine că e rece! Dar printre picături, am să-mi continui povestea. Ion al meu, Ivan, după cum obişnuiau colegii să-l tachineze, s-a obişnuit uşor cu statutul de nepot şi nu şi-a pus prea mule probleme legate de soarta celor ajunşi sub ocupaţie. Unchiul său, regalist convins şi în mare măsură filo-german, aştepta cu încredere războiul care, după părerea lui, mijea la orizont. Hitler nu putea să mai aştepte mult pentru a-şi realiza visul – să pună mâna pe bogăţiile marii Uniuni Sovietice – pe care era convins că o va zdrobi fulgerător. Ivan asculta teoriile unchiului său fără să înţeleagă prea mult lucru. Pentru el adolescenţa începea promiţător. Maria era raza lui de soare, simbolul unei iubiri eterne, întruchiparea poeziei. Vârful de lance al visurilor sale era Bucureştiul. Maria era şi ea prinsă de visele lui Ivan, dar o umbră acoperea deseori frumoşii ei ochi albaştri. Teama pentru cei rămaşi acasă, situaţia ei neclară la internat, grija pentru Andrei, fratele ei, aflat sub ocupaţie la o vârstă periculoasă pentru noile circumstanţe – bun de luat la oaste. Optimismul lui Ivan era molipsitor dar nu putea s-o liniştească. Veştile care se strecurau de dincolo de noua graniţă erau destul de alarmante. Se vorbea despre arestări, dispariţii, deportări. Era un termen nou intrat în vocabularul celor de dincolo şi de dincoace de graniţă, nedefinit încă pentru nişte copii. România era sub şocul nedumeririi. Cum a fost posibil?! Aşa, peste noapte?! Nici o împotrivire, nici un foc de armă?! Inevitabilul începea să iasă la suprafaţă. Andrei a fost luat la armată şi trimis la o unitate din Kazahstan. Tatăl lui Ivan, arestat, interogat şi sfătuit să-şi cheme de urgenţă fiul acasă. Refuzul l-a costat deportarea, undeva în Siberia. Nu era un caz izolat. Din primele luni ale ocupaţiei, procesul dislocării populaţiei a început în forţă. Familii întregi erau expediate în vagoane de marfă, în condiţii inumane, în cele mai depărtate colţuri ale marii Uniuni Sovietice. Herţa a fost curăţată de orice urmă de etnie română. Maria a cunoscut disperarea în toată grozăvia ei. Era însă prea copil ca să poată înţelege ceva din catastrofa care se abătuse asupra familiei sale. La cererea Internatului, Episcopia Sucevei a preluat cheltuielile legate de şcolarizarea ei. Dragostea lui Ivan era nu numai necesară, era benefică. Sufletul ei de copil s-a legat de visele lui, de atitudinea părintească a unchiului acestuia…” „Eşi marcat de cele relatate de colegul tău. Eu, parcă ascult poveşti legate de copilăria mea. Toate îmi sunt cunoscute, dar le ascult de câte ori am ocazia, pentru a le păstra nealterate în memoria care nu iartă. Hai să ne mai oprim puţin, să mai ascultăm puţină muzică. Propun uvertura Egmont. E atât de dramatică! Dar, vorba aia, cui cu cui se scoate…” „Nu, nu, prefer să nu mă opresc. Eu nu am cunoscut nici Basarabia, nici Bucovina, în direct, cum se spune, dar suferinţa acelor vremuri nu mi-e necunoscută, chiar dacă s-a manifestat în alte circumstanţe. De fapt le cunoşti foarte bine. Vorbesc cam greoi, tărăgănat, ceva neobişnuit la mine, dar sunt marcat de faptul că nu pot reda povestea lui Ivan în maniera în care eu am auzit-o. Tipul m-a copleşit cu multitudinea de date şi amănunte, lucru pe care eu nu-l pot face. Au trecut ani buni de când am auzit această poveste, pe care nu ştiu de ce o numesc poveste, omul a şi murit între timp, iar memoria, mai bine zis stiva de memorii, a început să sufere de uzura timpului. E mai bine să continuăm, dacă nu te-am obosit deja…” „O.K…let’s go!” „Haraşo! Unde am rămas? A, da! Toamna optimismul din casa unchiului lui Ivan a luat proporţii delirante. Toată lumea aştepta cu înfrigurare declanşarea războiului de eliberare. Chemarea la guvernare a lui Antonescu a dat şi mai multă apă la moara zvonurilor. Peste noapte Hitler devenise în viziunea românilor Cruciatul care urma să izbăvească lumea de Antichrist. Nimeni nu mai credea în valoarea reală a pactului de neagresiune încheiat între Hitler şi Stalin. Aducerea la guvernare de către Carol al II-lea a lui Antonescu, la 4 septembrie 1940, a încins şi mai mult speranţele. Spre dezamăgirea românilor însă, nu s-a întâmplat nimic, nici toamna, nici iarna, nici primăvara. Abia la 5 martie a aflat Antonescu, de la Göring, de planul Barbarosa, cu promisiuni de compensaţii, în cazul participării României la campania împotriva bolşevismului. La timpul respectiv Hitler se purta cu mănuşi cu Antonescu fiind interesat de rezervele de petrol din România. Treaba asta o cunosc mai bine de la bunicul meu care era mare mahăr în lumea petrolului. Într-o zi am să-ţi povestesc mai multe despre acest bunic, un VIP în lumea petrolului european, ieşit din circuitul economic după război, odată cu sosirea sovieticilor. Aşa s-a dus pe apa sâmbetei situaţia noastră materială. Mama m-a învăţat ceva foarte sănătos: să nu regret ce am pierdut şi să-mi construiesc viitorul meu propriu. A fost o femeie înţeleaptă! Ei, şi a venit ziua mult aşteptată, 22 iunie 1941.

Românii, împinşi în faţă de către nemţi, au atacat pe Prut. Lupte grele în prima săptămână, dar la 25 iulie, Basarabia şi Nordul Bucovinei erau eliberate. Hitler, încântat de treaba făcută de români, i-a încredinţat lui Antonescu misiunea de a se ocupa de Transnistria şi de a duce luptele în bătălia pentru Odesa. Ivan, Maria, şi mulţi alţii ca ei, întorşi acasă, îşi lingeau rănile provocate de pierderile suferite. Tatăl lui Ivan dat dispărut, părinţii Mariei deportaţi. Nici urmă de Andrei, luat în armată. Se zvonea doar că luptau undeva pe frontul ucrainean, cu pistolul politrucilor în ceafă. Românii, prost echipaţi, înarmaţi cu o tehnică de luptă demnă de primul război mondial, făceau minuni, înaintând pas cu pas spre Odesa. Unităţile germane veneau în urma lor, profitând din plin de terenul gata defrişat. Hitler era mulţumit: petrol, da! carne de tun de primă calitate! Conform înţelegerii cu Mussolini, flota italiană avea să atace pe mare. Italia era angajată deja în operaţiuni maritime încă din vara lui 1940, culminând cu atacurile asupra Libiei şi Somaliei, operaţiuni care s-au întins până-n iarnă. În toamna lui 1941, au dislocat o parte din flota din Mediterana şi au trecut, fără obstacole, Marea Egee. S-au strecurat prin Dardanele, au făcut o croazieră prin Marea Marmara şi s-au avântat prin Bosfor în Marea Neagră. Vedete rapide, crucişătoare de mare tonaj echipate cu artilerie de mare calibru, vase de mare tonaj pentru transport de combustibil, muniţii şi infanterişti, şi în avangardă, un submarin german de recunoaştere. Într-o linişte prevestitoare de rele, formaţia a urmat cursul litoralului bulgăresc, apoi românesc, şi s-a îndreptat înspre Odesa, prima ţintă a misiunii. Părea că sovieticii erau împăcaţi cu pierderea Ucrainei şi-şi retrăseseră flota cu gândul apărării Sevastopolului. Nici măcar mine! Aducea a cursă întinsă celor care ar fi atacat Odesa de pe mare. La o aruncătură de tun, s-a dezlănţuit infernul. Artileria de coastă a început canonada. Răspunsul a fost pe măsură. Cuirasatele şi-au făcut datoria. Puţine obuze sovietice şi-au ajuns ţinta. Câteva vedete rapide au fost făcute surcele. Italienii au ţintit portul şi au făcut prăpăd. Au scos din uz câteva baterii de coastă stârnind panică şi făcând primele victime.După numai câteva ore de încăierare, apărarea a amuţit. Italienii nu s-au dezis şi s-au pus pe cântat. Sub acoperirea focului, au pornit spre port. Nici un avion sovietic! Părea o enigmă. Anecdota spune că Stalin, ascultând rapoartele referitoare la situaţia de pe front, ar fi spus: Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră! Macaronarii nu vor scoate nici măcar o barcă din Marea Neagră.” „Nu e chiar o anecdotă. Fraza asta a făcut istorie şi a fost repetată zi de zi până la sfârşitul războiului. El miza mult pe patriotismul proverbial al ruşilor. Întreaga ţară era împânzită cu enorme afişe pe care se puteau citi cuvintele: Za naşu rodinu, Matuşca Rosia! Adică: Pentru patria noastră, Mama Rusia! Stalin, chiar gruzin fiind, nu avea încredere în ”popoarele conlocuitoare”. Unităţile militare aveau scheletul format din ruşi, fiind doar împănate cu soldaţi de alte etnii. Tactica asta nu a dat chiar rezultatele scontate. De regulă, etniile conlocuitoare nu-i sufereau pe ruşi ceea ce ducea la tensiuni în cadrul unităţilor respective. Cei care se temeau mai mult de politruci erau ruşii. Nu puţini politruci au murit pe front de gloanţele rătăcite din armele unor astfel de conlocuitori. Ruşii, sărmanii, erau obsedaţi de sintagma – pohod na Sibiri. Dar, iartă-mă pentru întrerupere…” „Ivan povestea multe lucruri cu lux de amănunte, pe care le-a aflat de la cumnatul său mult timp după terminarea războiului. Eu le comprim destul de mult aşa că povestea pierde ceva din farmecul pe care-l pot avea amănuntele în redarea culorii locale. Dar nu ăsta este scopul. Vreau, pur şi simplu, să scot la lumină unul din multiplele fapte , sau întâmplări, pierdute în anonimat. Italienii, cu sau fără voia lor, ţintiseră bine portul, avariind, din păcate, celebra scară de marmoră, cu cele două sute de trepte ale sale, calea de acces spre oraş. Ştiu că ai fost la Odesa, aşa că poţi să-ţi imaginezi cam cum arăta totul. Trupuri neînsufleţite, gemete, asta au găsit primii italieni care au pus piciorul în Odesa. Spectaolul i-a îngrozit pe tinerii puşcaşi marini. O nouă canonadă s-a dezlănţuit. De data aceasta tunurile ruseşti au ţintit chiar portul, provocând un recul al forţelor italiene, luate prin surprindere. Mulţi şi-au găsit moartea, alţii, răniţi, s-au pomenit zăcând alături de cadavrele sau răniţii sovietici. Nu puţini şi-au găsit sfârşitul în mare. Noaptea a adus o linişte apăsătoare în ambele tabere. Nimeni nu se gândea nici la morţi, nici la răniţi. În zorii zilei italienii reiau bombardamentele vizând, de data aceasta, nu numai portul, dar şi întreaga arie a oraşului. În această perioadă Odesa, ca şi alte puncte de apărare, era împânzită cu formaţiuni militare pestriţe, fără o pregătire specială, adevărată turmă de carne de tun. Sărmanii calmuci, abonaţi fără voie la acest rol, nu înţelegeau nimic din regulile războiului, încercând prin şarje de cavalerie să apere teritorii faţă de care nu erau legaţi prin nimic. Focul prelungit al artileriei italiene a produs un adevărat haos în oraş şi în împrejurimile acestuia. Din nou au fost atinse câteva baterii de coastă, dar şi câteva din cele amplasate dincolo de oraş. Răspunsul sovieticilor s-a dovedit prea anemic pentru a opri o nouă încercare de debarcare. La coborârea pe uscat italienii au avut de suportat acelaşi spectacol dezolant: morţi, răniţi, incendii şi, ici-colo, rafale de arme automate. Din nou nici o rezistenţă la vedere. Ordinul primit era: prudenţă! Transportarea morţilor şi a răniţilor italieni. Operaţiunea a fost dureroasă şi anevoioasă. În final, un alt ordin cerea ridicarea tuturor răniţilor din armata sovietică şi, în măsura posibilităţilor, luarea de prizoniri valizi. Despre morţii din armata sovietică, nici un cuvânt. Transportarea morţilor şi viilor s-a încheiat târziu în noapte, pe unul din vasele de mare tonaj din ariergardă, unde se afla şi un spital de campanie. Italienii s-au dovedit a fi oameni. Chiar dacă prima lor grijă a fost îndreptată asupra camarazilor răniţi, au instalat un cort imens şi pentru îngrijirea răniţilor sovietici. Chirurgii lor nu se grăbeau, după cum se credea, cu amputările. Aveau un interpret pentru limba rusă, consultau, interogau, încercau să trateze rănile. Nedumerirea se putea citi în ochii prizonierilor. Andrei, căci la el am vrut să ajung, gândea cu amărăciune: Ăştia vor să ne păstreze vii pentru judecată şi apoi să ne împuşte ca pe nişte criminali de război! Noi şi criminali! Eu numai de război nu aveam nevoie! Am ajuns în armata asta ca musca-n zăr, casa mea nu mai e casă, părinţii? Cine ştie?! Şi nu noi i-am atacat! Măcar să fi luptat cu români şi să fiu dus prizonier acasă…Din prima zi când italienii au bombardat portul, Andrei s-a ales cu umărul zdrobit şi cu o plagă deasupra genunchiului. A rămas imobilizat pe celebrele trepte, înconjurat de corpuri neînsufleţite. După prima debarcare, italienii s-au plimbat printre cadavre şi răniţi, culegând armele acestora, în general automate cu încărcătoare în formă de tambur, barabane, cum le spuneau sovieticii. S-au retras din cauza contraatacului lăsând pe câmpul de luptă chiar şi proprii răniţi. La revenire, profitând de un răgaz, s-au pus pe cărat, la început proprii răniţi şi morţi, mai apoi răniţii sovietici şi ceva prizonieri capturaţi fără efort. Erau soldaţi, în special români din Basarabia şi Bucovina, care sperau ca pe această cale să ajungă mai repede în România, să se întoarcă acasă. Când Andrei s-a pomenit pe un fel de masă de operaţie, îngrijit de un tip zâmbăreţ, îmbrăcat în halat alb, şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit culcat pe jos, pe o pătură curată. Durerile, şi mai ales arsurile, se estompaseră. Era bandajat la umăr şi la picior. Nu avea curajul să se mişte. Când a încercat totuşi, a scos un strigăt de durere. Un alt halat alb s-a apropiat de el făcându-i semn să stea liniştit. Un zâmbet cald l-a făcut să uite de durere. În jurul său stăteau culcaţi alţi camarazi, bandajaţi în fel şi chip, privind nedumeriţi spectacolul ce se desfăşura în faţa ochilor. Jocul de-a debarcaea şi retragerea s-a repetat câteva zile în şir. De fiecare dată italienii soseau cu noi loturi de prizonieri, răniţi sau valizi. Medicii şi infirmierii îşi făceau datoria conştiincios, de parcă nu tratau duşmani! Hrana săracă şi puţină asigura, totuşi, supravieţuirea. Cei care nu prea înţelegeau nimic din ce se întâmpla erau, în special, asiaticii. Ei ştiau că pe front te duci să mori, să ucizi, nu să-ţi îngrijeşti duşmanul. Numărul de prizonieri a crescut uşor la câteva sute. Spitalul plutitor s-a pregătit să facă stânga împrejur. Intre timp, submarinul german primind misiunea de a se îndrepta spre Creta, a deschis calea vasului italian în drumul spre Italia, un drum lung, din fericire fără incidente, dar greu de suportat pentru unii răniţi. Au fost şi decese. Se proceda la ”înmormântări” marinăreşti, procedeu aplicat, până la urmă, şi morţilor italieni recuperaţi din portul Odesa. Călătoria pe mare a luat sfârşit la Syracusa, în estul Siciliei. Nu s-au terminat însă şi chinurile. Plimbarea a continuat pe uscat, în condiţii mult mai dificile, în camioane. Ţinta era centrul Siciliei, înspre Caltanisseta, zonă cunoscută pentru exploatarea sulfului. Italienii aveau deja organizat un lagăr pentru prizonierii de război şi se gândeau să folosească această nouă forţă de muncă. Condiţiile erau precare, barăci vechi, apă sălcie. Nici îngrijirea medicală nu a mai fost la nivelul practicat pe vasul de război. Atitudinea gărzilor era în schimb tolerantă, ceea ce a făcut mai uşoară aşteptarea. De fapt, prizonierii nu prea ştiau ce să aştepte. Veşti despre desfăşurarea războiului nu ajungeau până la ei. Rănile se vindecau încetul cu încetul, cei recuperaţi erau scoşi la muncă, timpul trecea mai uşor. Asta se întâmpla la finele anului 1941, când amintirea Odesei se estompa chiar şi printre cei ce luptaseră acolo. Odesa nu a fost cucerită de italieni. Pe la jumătatea lui octombrie, românii au ocupat oraşul.” „Da, ştiu. În două luni românii au străbătut Transnistria făcând, declaraţia lui Hitler, minuni de vitejie. Pierderile însă au fost mari. Ei au fost bine primiţi de localnici până când nemţii şi-au stabilit cartierul general la Odesa. Dar asta, numai aşa, ca să respiri şi tu puţin.” „Măi, ca să nu lungesc vorba, lucrurile au rămas aşa până prin iulie 1943 când aliaţii au debarcat în Sicilia, străbătând-o în marş forţat. Au trecut în Clabria şi, şi aşa mai departe. Evenimentul cel mai important a fost eliberarea lagărului de prizonieri. Au fost surprinşi să vadă prizonieri sovietici aduşi până în Sicilia. Pentru aceştia însă era o eliberare adevărată. Numărul lor ajunsese între timp la câteva mii. O a doua porţie de nedumerire i-a cuprins pe locatarii lagărului – atitudinea americanilor. Nu mai era vorba de o pază propriu-zisă, era mai mult un consemn, transmis prin semne şi vorbe de neînţeles. O mulţime de camioane militare s-au oprit în apropierea lagărului. Soldaţii americani s-au apropiat de grupurile de prizonieri formate ad-hoc, oferind ţigări şi ciocalată. Toţi încercau să spună ceva, dar nimeni nu pricepea nimic. La un moment dat soldaţii americani s-au retras făcând loc unui grup de militari mai arătoşi. Erau în ţinută militară, îngrijită, dar fără însemne speciale care să trădeze gradele, sau altceva. În urma lor venea vreo duzină de indivizi, îmbrăcaţi în salopete şi purtând, ca pe nişte raniţe, vermorele. Grupele de prizonieri au început să se adune formând o mulţime liniştită, dar contrariată. Un bărbat la vreo 40 de ani, bine făcut, făcu un semn prietenos cu mâna, un salut care numai militar nu era. S-a adresat în engleză, cu fraze scurte, traduse pe loc de un interpret de limba rusă. ”Sunt generalul…,n-are importanţă, şi sunt bucuros să întâlnesc prieteni din Uniunea Sovietică. Împreună ducem un război greu cu Germania hitleristă pentru a salva democraţia. În clipa de faţă aveţi condiţii foarte grele de viaţă, neigienice, departe de casă. În curând totul se va da uitării şi în spiritul democraţiei americane veţi putea alege singuri drumul de urmat. Veţi fi transferaţi într-un campus, părăsit de militarii italieni, unde veţi avea cu totul alte condiţii de viaţă. Sunteţi liberi, dar pentru o perioadă de timp, veţi fi protejaţi de militarii americani pentru a fi feriţi de eventuale atitudini ostile din partea localnicilor sau chiar a grupurilor de militari italieni care mai bântuie prin Sicilia. Să nu uităm că ei ne consideră duşmani! Campusul este situat undeva prin sudul Siciliei, unde veţi fi transferaţi treptat, în condiţii de siguranţă. Acum, camarazii mei, vor trece la nişte operaţiuni de igienizare, pentru a vă face viaţa mai uşoară. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze America!” Sovieticii erau obişnuiţi cu ovaţiile aşa că, spontan, au trecut la fapte: America! America!…Andrei jubila. Cu lacrimi în ochi privea cerul gândind în sinea lui: mă-ntorc acasă în România! am terminat-o cu Uniunea Sovietică! Erau destui români basarabeni şi bucovineni care gândeau la fel. Şi au început operaţiunile de igienizare. Prizonierii erau rugaţi să se dezbrace la piele şi să-şi arunce hainele în câteva locuri prestabilite de cei cu vermorelele. O nouă stare de nedumerire a pus stăpânire. Când grămezile de haine au fost aprinse, după ce au fost stropite cu benzină, un murmur de nemulţumire a răzbit din rândul prizonierilor. Generalul a zâmbit şi a făcut câteva gesturi de liniştire. În acest timp, în incinta lagărului au pătruns două autocisterne. Au fost instalate o serie de duşuri iar prizonierilor li s-au distribuit săpunuri. Interpretul i-a invitat să îndrăznească şi să se îmbăieze. Oarecum liniştiţi, oamenii au trecut la executare. Cei care terminau baia erau chemaţi să-şi dea pe păr cu o substanţă, plăcut mirositoare, ceva pentru despăduchiere. Atmosfera a devenit plăcută. S-au auzit chiar şi cântece, triste, dar necesare probabil descătuşării din inerenta teamă care-i stăpânise. Cei cu vermorelele au intrat în barăci pulverizând din abundenţă o substanţă, de data aceasta, mai puţin plăcută la miros. Interpretul i-a anunţat că se vor întinde corturi, cu pături pe jos, unde se vor putea odihni. Vor primi haine. Aşa s-a şi întâmplat. Pachetele, descărcate din câteva camioane, conţineau de toate: lenjerie de corp, pijama, blugi, bluze, cămăşi, câte o cravată, un costum, o jachetă de vânt, o şapcă, încălţăminte, săpun, pastă de dinţi, periuţe, aparat de ras cu lame şi, şi prezervative. Toate aranjate în cutii purtând eticheta mărimilor. Nu lipseau nici ţigările, şi încă bune. Nedumerirea care i-a stăpânit de atâtea ori s-a transformat într-o manifestaţie de bucurie – strigăte, ovaţii. Generalul le făcea cu mâna şi mustăcea a mulţumire. Dacă cei ca Andrei, proveniţi din familii mai răsărite, savurau plăcerea cu toată intensitatea, calmucii, şi alţii ca ei, trădau condiţia existenţei lor asiatice, puţin spus subdezvoltate. Nu prea înţelegeau ei ce e cu hainele astea. Un-doi, ofereau la schimb haine pentru ţigări, nu prea ştiau ce e aceea cravată, aruncau cât-colo periuţele de dinţi, stârnind, de data aceasta nedumerirea americanilor. Andrei încerca o stare de jenă pe care încerca s-o ascundă stând mai mult cu spatele spre binefăcătorii lor. Un lucru deosebit s-a întâmplat totuşi cu această mulţime pestriţă. Mulţi au înţeles că sunt cu adevărat aliaţii Americii, că amaricanii nu sunt nişte capitalişti sălbatici, aşa cum li s-a propovăduit nu cu mult timp în urmă, că sunt prietenoşi şi darnici. Să se ocupe de nişte amărâţi un general în persoană! Ce lecţie bună ar fi fost pentru nişte politruci de-ai lor, dacă s-ar fi găsit şi ei acolo unde se murea pentru Mama Rusia! Probabil că li s-ar fi explicat că nu era decât propagandă capitalistă, că americanii au ajuns bogaţi pe spinarea altora. Cam asta era atmosfera din lagărul eliberat, iar atitudinile hazlii nu au lipsit…” „Ai obosit? Hai să ne mai dezmorţim picioarele! Ştii, nu este exclus ca acel general să fi fost chiar Patton, omul surprizelor. Era în Africa cu celebrele sale blindate când a primit dezlegarea să debarce în Italia, plan care, de altfel, îi aparţinuse. A ales Sicilia, a străbătut-o în marş forţat, s-a oprit la Syracusa, să se închine memoriei lui Archimede, a luat-o spre centru, apoi spre Nord-Vest, pentru a trece în peninsulă pe la Messina. Niciodată nu şi-a lăsat spatele descoperit. Înainta, dar se şi rotea, pentru a elimina orice surpriză. Era admirat, temut şi iubit! Ocazia cu lagărul de prizonieri sovietici nu-l putea lăsa indiferent. Era şi el, cumva, omul imaginii şi nu putea să scape o situaţie cu iz diplomatic. Chiar dacă nu el a fost generalul prezent în lagărul de prizonieri, sunt convins că toată povestea a fost construită de el.” „Măi, e posibil. Cert e că Andrei nu a pomenit nici un nume. Treptat oamenii au fost transeraţi în campusul de lângă Syracusa unde condiţiile erau cu totul altele. În primul rând clima. După dogoarea din centrul Siciliei, aerul proaspăt mediteranean era o binefacere. Situaţia prizonierilor eliberaţi a rămas, totuşi, incertă. Americanii nu căzuseră încă la o înţelegere cu sovieticii asupra modului de transfer al acestora către Uniunea Sovietică. În timp ce sovieticii cereau predarea acestora in corpore, americanii afişau principiile democraţiei, considerându-i pe foştii prizonieri oameni liberi, respectiv, cu dreptul de a-şi hotărî singuri soarta. Americanii nu s-au mulţumit numai cu aceste tratative, ei s-au apucat să-i pună în temă şi pe ”prizonierii liberi”, cum le plăcea să le spună. Ei le-au făcut trei propuneri. Să aştepte terminarea războiului şi să primească statutul de oameni liberi putând să meargă care încotro, să se pronunţe pentru întoarcerea imediată acasă, sau, să accepte să facă instruire militară pe lângă unităţi americane pentru a se putea întoarce, la nevoie, pe front. În cea de a treia variantă urmau să fie supuşi regulilor vieţii militare, cu o soldă formală de cinci dolari pe lună. A fost o găselniţă grozavă pentru a le da o preocupare permanentă. Componenţa era pestriţă şi ca atare şi răspunsul la cele trei întrebări nu putea fi decât pestriţ. Primii care şi-au manifestat dorinţa de a se întoarce au fost asiaticii, în speţă calmucii. Basarabenii şi bucovinenii oscilau pentru varianta rămânerii până la terminarea războiului, convinşi fiind de faptul că victoria sovieticilor însemna şi permanentizarea stăpânirii teritoriilor ocupate în 1940. Ruşii, ucrainenii, şi alţii ca ei, se gândeau la dolari. Nu ştiau nimic despre valoarea dolarului, reţinuseră că era mijlocul stăpânirii popoarelor, al exploatării, dar bănuiau că era calea spre îmbogăţire. În sinea lor americanii se amuzau, demonstrând, mai fără de perdea, o doză mare de cinism. Totuşi, cei care optaseră pentru dolari, au fost transferaţi într-un alt campus, pierzând astfel legătura cu foştii lor camarazi de arme, cum era şi normal. Pentru cei care manifestaseră dorinţa de a se întoarce acasă, au început tratative directe cu sovieticii, tratative, cumva, trase de păr, din vina ambelor părţi. Cei care aşteptau terminarea războiului, erau şi cei mai liniştiţi. Aleseseră varianta care le surâdea cel mai mult americanilor. De ce?! Era greu de înţeles. Urmăreau ei ceva pe linie de propagandă. Aşteptarea era, totuşi, grea şi din cauza nasiguranţei ascunse în propunerea americanilor. Mai era şi dorul de casă şi veştile contradictorii de la radio. Prindeau şi Bucureştii şi Moscova. Sovieticii câştigau teren şi se părea că nimic nu-i va mai putea opri. Pentru basarabeni şi bucovineni asta însemna rămânerea pe vecie sub stăpânirea lor. Andrei se întreba dacă nu cumva şi soarta României nu era pecetluită. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, atunci în care Românie avea să se întoarcă? Ca el gândeau şi alţii. Gândul trecerii în grupa celor ce urmau a fi trimişi acasă a început să încolţească. De rămas în occident nici nu putea fi vorba. Acasă însemna, oricum, sub sovietici. Evenimentele începutului de an 1944 aveau să-i confirme presupunerile. Aliaţii, speriaţi oarecum de înaintarea nestăvilită din Est, au forţat frontul din Italia, s-au bătut la Cassino şi în iunie au ocupat Roma dându-i pe nemţi peste cap.

Tot în iunie a avut loc şi debarcarea din Normandia. Şi sovieticii, şi aliaţii trăgeau, care mai de care, să ocupe cât mai mult din Europa. Cu o strângere de inimă caracteristică luării marilor hotărâri, Andrei s-a prezentat la comandantul campusului şi şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce acasă. Aşa s-a alăturat el, împreună cu alţi români, grupului de asiatici pregătit pentru plecare. Din cele câteva mii de prizonieri se formase un grup de 50 de oameni. Cei mai fericiţi erau calmucii. Cântau de dimineaţă până seară. Era un semn de bună dispoziţie specific acelor oameni neobişnuiţi cu viaţa sedentară, îndrăgostiţi de animale şi în special de cai. Andrei a devenit calul de bătaie al întrebărilor fără răspuns. De unde putea şti el cum vor evolua lucrurile, cum vor fi primiţi acasă? Erau întrebări care îl frământau şi pe el. Răspunsul era o enigmă. De la înrolare nu mai primise veşti de acasă. Din auzite aflase de nenorocirile care se abătuseră asupra celor din Herţa. Despre ai lui însă, nu ştia nimic. Au fost transportaţi în Turcia, undeva pe lângă munţii Ararat, aproape de graniţa cu Armenia. Acolo urma să se facă predarea oficială. Erevanul era aproape. Un oraş frumos, cu oameni primitori din fire. Speranţele într-un viitor pozitiv au început să înflorească. Cu rănile pe care le primise, Andrei spera într-o lăsare la vatră imediată. Şi a sosit şi ziua cea mare. Încărcaţi cu valizele pnine de tot felul de lucruri, cadouri primite de la americani la părăsirea Italiei, încfadraţi de militari americani în echipament de război, cu inimile bătând să se spargă, prizonierii s-au apropiat de punctul de trecere al frontierei. O îmbrăţişare frăţească între grănicerii sovietici şi americani a ridicat ştacheta speranţei. După formalităţile de predare, coloana, costumată în civil, stârnind zâmbete ironice în tabăra sovietică, a trecut, cu paşi nesiguri, linia de demarcaţie. Americanii s-au întors la maşini agitând braţele în semn de rămas bun. Grănicerii au făcut semn coloanei să-i urmeze într-o pădure, unde, noii sosiţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, de provenienţă americană. Au urmat şoseaua spre Erevan într-o tăcere apăsătoare. Nici un cuvânt nu a fost adresat celor întorşi acasă, de bună voie.” „Cred că aş putea continua povestea în locul tău. Am cunoscut prea bine lumea lui Stalin ca să nu intuiesc ce a urmat.” „Crezi?! Ar trebui să te las să scrii ce ai în cap şi apoi să confruntăm cu povestea mea. Dar, hai să n-o mai lungim! Nedumerirea repatriaţilor a crescut brusc atunci când au fost invitaţi să coboare din maşini într-o zonă pustie, la marginea căii ferate, unde staţiona o locomotivă legată de câteva vagoane de marfă. O trupă înarmată cu automate a coborât dintr-un vagon făcând un lanţ în jurul nenorociţilor care nu mai înţelegeau nimic, sau, mai bine zis, nu voiau să înţeleagă. La un ordin dat de comandantul trupei, valizele au fost depuse într-unul din vagoane, iar cei cincizeci de nefericiţi au fost împinşi, cu toţii, într-un singur vagon. Odată uşile vagoanelor blocate, trenul s-a pus în mişcare. Călătoria fără de sfârşit începuse. O călătorie lungă, istovitoare, de exterminare premeditată, fără mâncare, fără apă. Oameni înghesuiţi, rezemându-se unii de alţii, gemând de durere şi oboseală, făcându-şi nevoile fireşti pe loc, nu îndrăzneau să comunice între ei. Cei care leşinau, riscau să fie striviţi de picioarele confraţilor de suferinţă. Cinci zile fără haltă! Nu departe de Taşkent, trenul a oprit aproape de malul unui râu. Au fost lăsaţi să coboare, să bea apă din râu, să se spele, aşa îmbrăcaţi cum erau, să se trântească pe jos. Li s-au distribuit un fel de pesmeţi. Un calmuc, simţind libertatea pe care o oferea imensul spaţiu, s-a aruncat în apă şi a înotat vârtos spre celălalt mal. O rafală bine ţintită a pus capăt temerarei încercări. Dacă a fost un act necugetat sau o încercare deliberată de sinucidere, nimeni nu a putut afla. Oricum, a fost un avertisment ferm. Înainte de reîmbarcare, deţinuţii, pentru că asta ajunseseră, au fost puşi să cureţe interiorul vagonului. Un miros pestilenţial răzbătea din vagonul carceră. A urmat o nouă săptpmână de chinuri. Aceleaşi condiţii, acelaşi drum istovitor. Oamenii se transformau, încet-încet, în fiare. Într-un spaţiu atât de limitat se iscau, fără vreun motiv anume, adevărate bătălii. Primii răniţi şi primele decese. Cei rămaşi, încă, lucizi, încercau să atragă atenţia soldaţilor însoţitori cocoţaţi pe acoperişurile vagoanelor sau pe tampoane, bătând cu pumnii în pereţii vagonului şi strigând după ajutor. O rafală, prin acoperişul vagonului, a pus capăt vacarmului. Câteva cadavre în plus, călcate în picioare, gemete. O nouă haltă, încă zece oameni mai puţin. Nu era pentru prima oară când Kazahstanul era martorul acestui pohod na Sibiri. Ţinta era Siberia Meridională, undeva în estul marelui lac Baikal, zonă care devenise celebră încă din timpul imperiului ţarist. Aici erau expediaţi ocnaşii politici, alături de criminali, pentru a munci şi muri. Aici au ajuns şi prizonierii eliberaţi de americani şi predaţi sovieticilor, după propria lor voinţă! Andrei, înnebunit de cele ce i se întâmplau, murmura obsesiv: mă-ntorc acasă, mă-ntorc acasă…Spera să fie doar un coşmar din care urma să se trezească. S-a trezit îmbrăcat în zeghe, interogat de doi indivizi în civil, cu picioarele în lanţuri de care era fixată o bilă grea. Acuzat de trădare!? Era prea de tot! Luat la întrebări din două direcţii, cu un proiector puternic în faţă, trebuia să repete la nesfârşit acelaşi răspuns – n-am trădat, am fost rănit, am fost capturat – fără ca întrebările absurde şi acuzele să înceteze. Scenariul era cunoscut din auzite, dar ceea ce se întâmpla depăşea orice imaginaţie. Condamnat la muncă silnică pe viaţă – a sunat ca un tunet! Nu mai auzea, nu mai înţelegea nimic. S-a pomenit, alături de confraţii scăpaţi cu viaţă, pe un şantier de spart piatră, muncind din zori şi până seara, izbind cu târnăcoapele şi baroasele nişte iviri de stâncă dură, ucigătoare. A supravieţuit. La zece ani de la terminarea războiului a fost graţiat, dar cu domiciliu stabil în zonă pentru încă cinci ani. Căsătorit cu o fostă ocnaşă, într-un sat de ocnaşi, fără nici o veste de acasă, trăia sperând într-o minune. Singura consolare erau cei doi copii. Clima blândă din zona lacului i-a prins bine. A ajuns miner, apoi maistru. După cincisprezece ani de aşteptare a primit aprobarea să facă o călătorie în Bucovina sovietică, încorporată în Ucraina. Părinţii dispăruseră fără urmă. Maria, rămasă în România, era căsătorită cu Ivan. A dat de urma lor, dar n-au putut să se întâlnească. Condiţiile nu erau încă destul de coapte pentru asemenea vizite. El nu putea trece în România, ei nu aveau curajul să se întoarcă acasă. Andrei şi-a scris povestea pe îndelete şi a transmis-o, printr-un localnic, lui Ivan. Ivan mi-a relatat-o mie.” „Am bănuit o parte din final, dar realitatea a depăşit imaginaţia mea. Oare câte astfel de poveşti adevărate au marcat viaţa celor care au cunoscut, direct sau indirect, Uniunea Sovietică?!” „Majoritatea, cred, nici nu au fost povestite. La acea vreme, nici noi nu ne prea bucuram de prea multă libertate, iar când nu eşti liber, nu ai încredere în oameni. Mai păstrez şi eu în memorie destule poveşti adevărate, trăite şi nu auzite, care pentru mulţi ar putea fi simplă ficţiune sau imaginaţie bolnăvicioasă. Poate ar merita să încerc să le sistematizez. Au cam început să se estompeze…Cred că e momentul să ne despărţim, iar eu s-o iau spre casă…”

25.06.’03
Bucureşti

Daris Basarab

 

 

 

Brânduşa Dobriţă s-a născut la 11 mai 1956, la Bălţaţi, judeţul Iaşi, într-o familie de învăţători. Urmează cursurile Liceului „Mihai Eminescu”, apoi Facultatea de Filologie, ambele din Iaşi. În anul 1980 este repartizată la Şcoala generală nr. 5 din Vaslui, unde funcţionează şi astăzi ca profesoară remarcabilă de limba şi literatura română. Într-o recunoaştere unanimă, este născută să îndrume şi să modeleze destine umane în formare. Profesoara Brânduşa Dobriţă “a nutrit în adolescenţă aspiraţii justificate pentru o carieră cinematografică, după o experienţă timpurie în domeniu, nedusă la capăt din pricina imponderabilelor destinului”. În 1968, la vârsta de numai 12 ani, joacă în Baladă pentru Măriuca, un film despre Maria Zaharia, eroina de la Mărăşeşti. Brânduşa Dobriţă a cochetat din tinereţe cu arta scrisului, dar a publicat mai târziu volumul de proză Viaţa mea, aşa cum a fost, Vaslui, Editura Thalia, 2004, Teste cu poveste: pentru tezele cu subiect unic la limba şi literatura română, 2008, volumul de versuri Din dor de dor, Editura StudIS, Iaşi, 2010, în lucru aflându-se volumul de proză Amintiri din copilărie şi nu numai. Cu privire la volumul de proză editat, criticul literar şi de teatru Teodor Pracsiu consemnează: „Ceea ce ne reţine atenţia este sinceritatea netrucată a discursului epic, asociată cu o limpede fixare a dominantelor comportamental-atitudinale ale eroilor. Analizelor fastidioase de ordin psihologic, sondajelor abisale (predilecte la unii autori moderni) autoarea le preferă frazelor directe, netede, atenţia fiind fixată asupra reveberaţiilor sufleteşti imediate. Notaţiile rapide din proza Brânduşei Dobriţă, destul de apropiate de acelea ale jurnalului intim, refuză epicul spectaculos în favoarea nuanţei evanescente, a vibraţiei inefabile”. Resursele lirice ale autoarei sunt scoase la lumină prin editarea volumului „Din dor de dor”, în care traspar aceeaşi sinceritate şi naturaleţe ca şi în povestirile publicate. Stilul direct, accesibil i se potriveşte pentru a ajunge nemijlocit la sufletul cititorului, reuşind să-i transmită emoţii şi sentimente puternice, profunde, fascinându-l. Experienţa trăită în lumea satului îi rămâne vie în suflet, amintirile mereu proaspete, astfel reuşind să ne poarte gândurile către obârşie, originea tainică a satului. Imaginile poetice sunt realizate prin ochii de copil îndrăgostit iremediabil de locurile natale, de oamenii şi viaţa satului. Ilustraţiile cărţii, semnate de tânărul şi talentatul profesor Emil-Lucian Răscanu, cuprind imagini de o mare sensibilitate sufletească şi măiestrie artistică. Titlul volumului Din dor de dor este extrem de sugestiv. Repetiţia cuvântului „dor” în titlu este de o mare forţă expresivă, argumentând profunzimea sentimentului şi, parcă, înglobând toate dorurile lumii. Repetiţia ne oferă ocazia de a cunoaşte universul miraculos al iubirii, în care autoarea trăieşte sentimentul de dor, ca un ecou dulce amar al iubirii nemărginite. Ca posibil numitor comun al versurilor este capacitatea autoarei de a configura fenomenul orginar al vieţii satului prin vorbirea neaoşă moldovenească cu arhaismele ei.

Mirajul copilăriei simţit în concretul naturii, vieţii satului şi în sânul familiei este o permanenţă a vieţii autoarei, care se transformă în confesiuni discrete, de o excepţională vibraţie sufletească şi intelectuală. Cititorul este martorul spovedaniei sale lirice, de data aceasta a adultului cu o experienţă complexă, formată din bucurii şi întristări, din timpuri cu mangâieri line, diafane şi vânturi aspre asemenea crivăţului sălbatic, care nu au răpus-o ci, dimpotrivă, au călit-o pentru a-şi urma cursul vieţii şi a-şi împlini misiunea. Tema predilectă a poetei este iubirea. Ca si în viaţă, poeta surprinde mai multe faţete ale iubirii. În versurile sale nu se referă doar la iubirea sublimă, cu un sfârşit fericit, ci şi la suferinţa din dragoste neîmplinită. Durerea părăsirii iubitei/iubitului, indiferent din ce motiv, alegerea unei alte iubiri, plecarea din ţară sau alegerea slujirii Domnului şi retragerea în mănăstire, este copleşitoare pentru cei cărora li se întâmplă acest lucru, însă totul este acceptat şi fiecare îşi caută sensul vieţii într-o altă iubire. „Şi-am urcat la plopi, la mănăstire,/ Să-l întreb pe Domnul ce-am greşit./ Şi-am văzut apoi dintr-o privire/ Că am încă mult de suferit./ Cu ce te-oi fi supărat, mândră dragă, / C-ai ales pe bunul Dumnezeu?/ Ai fugit de lume, mândră dragă,/ Şi-am rămas în lume numai eu”. Sus în deal, la plopi”Măi mândruţă din alt sat, / Te-am iubit, te-ai măritat, / N-ai gândit cu mintea ta/ Şi mi-ai secat inima./ Eu te plâng mândruţă dragă,/C-aveai inima vicleană,/ Sa te ierte Dumnezeu,/ Că mi-ai făcut numai rău”. Măi mândruţă din alt sat Prezentarea satului, cu tot ceea ce înseamnă locurile, oamenii, obiceiurile şi simbolurile acestora dezvăluie adevăratele valori umane, afective, spirituale ale autoarei. „Satule între coline,/ Cu ape cu unde line,/ Cu uliţe largi în soare/ Şi oameni cu suflet mare./ Cu biserică străveche,/ Cu strămoşi fără pereche,/ Cu preot, cu harul sfânt,/ Ce ne ţine pe pământ./ Gara, poarta satului,/ Trenul, leacul dorului,/Casa mea, un Rai ales,/ Fraţii, dorul necules”/. Voi nu ştiţi de un’sunt eu”

Autoarea, a fost hărăzită şi cu darul cântatului, moştenit de la dragii săi părinţi, dascăli. Fratele, şi el învăţător a dat glas melodios multor cântece populare atât în ţară cât şi în Italia, unde se află în prezent. Autoarea mărturiseşte că a scris versurile din volumul Din dor de dor la rugămintea fratelui său. Muzicalitatea versurilor o îndreptăţeşte pe Brânduşa Dobriţă să considere că textele culegerii „vor deveni, odată puse pe muzică, melodii populare pentru că ele reflectă dorul meu după casa părintească de care nu m-am putut desprinde definitiv niciodată, cât şi recunoştinţa faţă de cei doi părinţi care ne-au făcut de mici să îndrăgim dansul şi muzica populară”. Dorurile Brânduşei Dobriţă răsună prin cuvintele poeziilor sale asemenea unor sunete zglobii de clopoţel fermecat sau a unor sunete suave de liră romantică, de care se simte prinsă printr-un legământ pe vecie. “Am să cânt satul şi hora,/ Să fiu alin tuturora./ Am să cânt codrul şi luna/ Şi iubirea mea, nebuna…/ Am să cânt ce mi-a dat Domnul:/ Grai frumos din legănuţ,/ Să laud a lui lucrare,/ Să fiu la lume drăguţ”. Dor de sat. „Satul meu, cu grădini multe,/ Am pe vale doruri mute./ Am plecat de lângă vatră/ Şi-am lăsat pe maica-n poartă, / Cu lacrimă grea pe geană/ Şi cu norul în sprinceană/ Tinereţe, tinereţe,/ De ce fugi şi rătăceşti/ Zilele mi le topeşti”?– Satul meu cu grădini multe. Prin drăgălăşenia ei copilărească, feciorelnică, prin delicateţea şi bonomia omului binecrescut, prin însuşirea de bine şi frumos, Brânduşa Dobriţă a evoluat personal, profesional, spiritual. Este o bucurie s-o întâlneşti şi să-i asculţi povestirile, poeziile, poveştile. Cine nu a avut şi nu are privilegiu de a o cunoaşte, este suficient să-i citească lucrările pentru a înţelege cine este cu adevărat purtătoarea „dorului de dor”.

Poezia academică modernă

                                                                      – impresii de cititor –

                                                                                                                                        Adina Dumitrescu

 

            Neieşită încă din pasul muntos  aflat lângă fostul oraş roman Caudium din sudul Italiei,  aflată sub tirul de arme al samniţilor – alias – dezinteresul şi graba cititorilor sau mutarea preferinţelor literare spre fum, foc, furt şi fraze reduse la gemete strict „concupiscere”, poezia încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine şi să iasă la lumină. Şi iese o parte, cum nu, ori aceea cu harnaşamentul cel mai uşor, cu ideile cele mai puţine, cea cu impact rapid şi direct asupra cititorului, ori cea mai savantă. Numai că la noi, rar se avântă cineva spre ultima citată. Ne-au depăşit înaintaşii –  poeţii filozofi, căutătorii, iar indexul nostru este mereu îndreptat înspre ei. Mergem deci înainte, privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile de criză înfloresc artele. Poeţii, deci românii adevăraţi, că suntem o naţiune poetică,  stau cu condeiul aproape de filă şi de inimă. Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o pune repede pe hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu şapte capete  se hrăneşte cu ea, înainte de vederea tiparului. Şi chiar de a văzut, credeţi că este vreun impediment în zilele noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărţi, eliberându-ne astfel drumuri? Căci suntem, mai mult ca alte naţii, şi una grăbită, parte din noi am pierdut obişnuinţa cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute ne duce acolo unde nici n-am visat… Aşadar, iată naţia cu mulţi poeţi grăbiţi ce-n fugă îşi uită trecutul, părinţii şi moşii-strămoşii, civilizaţiile ce se credeau nepieritoare, abisul şi piscul simţirilor. Iată naţia devenită fugă de cerc pe făgaşul dispariţiei istoriei nearanjate, a curgerii şi disipării acesteia, curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieşind din monumente, rămăşiţe arheologice, hrisoave, legende şi „cânturi”. Ne fiind atenţi, forţa centripetă ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe şi mixează identităţi, nefiinţe, uitări. Nu avem timp să privim înapoi şi în noi înşine, ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca estuaru-n vărsare sau mai rău, ne putem automalaxa. Ne grăbim cu sacul plin, dar care are o densitate  mică. Cum orice acumulare nu se încadrează într-un plus şi minus infinit, ci duce brusc la schimbare, cum suntem deja nu numai cu vârful peniţei spre aderare, ci chiar primiţi membri cu drepturi depline, volens-nolens am intrat  şi cu creaţia literară în concursul mileniului. Baremuri de intrare nu am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe podium cere expertiză, iar aceasta are condiţii de eligibilitate. Unii sunt mai eligibili decât alţii şi cum să nu fie? În afară de talent, la cât a avut acces poetul sau scriitorul român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanţei alături de alt „unionist”? Noi, cei de pe margini ne facem griji.  Numai că, din când în când drumul nostru de coborâre ne este parte barat de formaţiuni asemănătoare florii de stâncă. Învingem inerţia, ţinem frâul din scurt şi cu greu ne oprim, dar o facem. Ducând foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o luminozitate şi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel dacă îl mişcăm în stânga şi-n dreapta. Şi ne aflăm ca în faţa caleidoscopului copilăriei, în care fiecare mişcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puţin cu mirare şi ne spunem, măi ce ţi-e şi cu timpurile astea moderne!… Nici n-am schimbat locul şi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale şi o mie de lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele şi ştim ce-am simţit! Ne privim mâinile… Cum de a dispărut floarea de mină şi când locul i-a fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de atunci,  nici în tâlcuri, nici în frumuseţe, nici în mărime!… În aceeaşi lucrare stau Mahabharata sanscrită din itihasa – istoria Indiei, Iliada şi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul  iudaic cu Tora ebraică şi aramaică descrisă de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor şi basmelor româneşti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau Eszterei care răpită  de „forţa răului – tâlharul răpitor de fete”, din ţipăt, trezeşte muntele Suhardul Mic (Cohard) şi-l face să-şi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naştere Lacului Roşu. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul toacei monahale, pădurea-ramul şi cântul, marea-visarea şi cerul, aducerea aminte, melancolia şi umorul. Voi, scepticii, nu mişcaţi capul în semn de neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!… Căutând un loc găsim locurile, vecinătăţile, naşterea şi curgerea lor, ce le creşte deasupra şi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul şi ce formă sau gust au căpătat acestea pe parcursul  drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este legat prin rădăcini de pământ, iar prin reţelele gândului, la cer. Un fluid în deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.

            Nu este la îndemâna oricui să compună o astfel de operă, căci aceasta este compoziţia literară  academică modernă atotcuprinzătoare  şi atotştiutoare, iar poetul „meşteşugar” este George Anca, personalitate înzestrată şi cu un  eclectism demn de un artist modern aşezat pe o întreagă filozofie a istoriei şi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la început eşti paralizat de esenţa ideii, percutarea ei rapidă, şi totuşi, muzicalitatea  expresiei:

de ce să fiu

cu mulţi întâi

nici toţi târziu

nici nu rămâi

cum nu puteau fi

oamenii-ntr-un loc

libertatea şi

moartea luau foc

            Coexistenţa divină a cuplului bărbat-femeie, interdependenţa acestora, dispariţia ambilor prin dispariţia unuia este redată în aşa de puţine cuvinte, încât şi numai parcurgerea acestora îţi dă unicitatea poetului.

împreună chei

ramură femeie

aer împăcat

ramul bărbat

                        Paparuda 1968

            Femeia primordială, femeia tuturor timpurilor, jumătatea întregitoare, dar şi simbol al siguranţei perpetuării spiţei umane şi naţiei, iubita, născătoarea şi roaba, jertfa, este redată-cântată, întregită splendid în:

a mai veche

o femeie

se descheie

boabă-n bob

roabă de rob

acum lui

răului

leatului

bărbatului

din ea strecuratului

i se-nchină

pentru vină

şi-i trec ani

în jelanii

că e roabă

de podoabă

            Paparuda 1968

            Femeia soţie, căldura alianţei, sunt descrise de poet într-o singură  frază, dar cât de adâncă…„darul legitim, tandreţea copleşitoare a întoarcerii timpurii, chiar dintr-un  paradis într-o insulă, şi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho şi te-o, cu eleganţă şi patimă la  Nansi”

            Douăsprezece nopţi 2008

            Urmaşii, copiii de toate felurile, buni, răi, sunt găsiţi în puţine „cuvinte potrivite”, printr-o cheie care îi fişează:

aşa cunoşti

pe fiu cum

te paşte

mamă a ierbii

arme-nfricoşătoare

pentru fiecare

nu există bine

mi-e teamă de mine

Descrierea lumii în care trăieşte are sonorităţi şi simţiri de Nirvană: „dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci şi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală şi insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una după alta echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî cu băşicile tălpilor la un loc”. Zis şi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit, şi a călătorit. Călătorind, a sublimat.  Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaşi vers. Şi vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză, proza în piesă de teatru şi toate la un loc duc la opera literară academică, specifică numai acelora ce nu doar au simţit şi au scris, dar au şi văzut multe, au învăţat multe şi au avut puterea şi inspiraţia unică a sintezei. Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului. Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează labirintul malului sau abisului.

 a game at chess traducerea

 nu va mai fi arhaică netragic mat

 Swinburne între Middleton şi Baudelaire

 

  când nu e în călduri nu ies cu ea în parc

  mai raţă apa văzătoare transă jet

  se caută imnuri în căşti juma cocaină

 

   focul şi celelalte vedas în caravanele

   stihuite caietic rare mantre genocid

   personaje ştiute de actori la noi acasă

   ne lansăm – Barba lui Hegel 2011

Poate mi-a trebuit mai mult timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama neinstrucţiei mele, pe obişnuinţa citirii textelor cu un conţinut şi o exprimare precară. Mi-am însuşit critica asupra-mi şi am continuat, mai atrasă, lectura. M-am simţit atunci în câştig intelectual, spiritual, ca şi când am lăsat în urmă o treaptă a definitivării mele şi am urcat şapte. Căci tipul acesta de poezie academică  face cititorul părtaş la o lume nouă, modernă, îmbogăţită în simţire, ajutându-te să nu rugineşti între paralelele unei lumi care nu ţine pasul cu tine, ci ţi-o ia veşnic înainte.

            Citind, nu intri numai într-un culoar din care pătrund înspre tine realităţi, fiinţe, drumuri, istorii îmbrăcate în haina talentului literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe care l-ai parcurs, l-ai simţit şi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent şi fiecare ţară străbătută i-au pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât, poezia lui devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza şi teatrul compuse de el cuprind îngemănarea de naţii, limbi, legende, crâmpeie de istorie, personalităţi de vază, obiceiuri, şi mai ales sublimarea acestora în „ochiul şi gustul” poetului, ca apoi, să-ţi ofere spre citire o stare. Aceea te aşează exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul parcurs.

Satele româneşti, satele prin care a trecut ca şi cel în care s-a plămădit, au fiecare dâra, izul propriu, rămas în simţire ca „arhanghel în biserica dărâmată din Izbăşeşti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul Slănic, păr de câine  în podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor, peşte”.

Pădurea, leagăn de frunze, de arbori şi flori, de ţipete de păsări în cuiburi, împletiri radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are conotaţii de templu în care o dată pătruns, e şi prins în şuvoiul rugii spre cer „Le bat fagii cu palma, oftez în liniştea morţii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le mărturisesc neputinţa omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a adus la umbră şi întâi cu lumina ei.”

Deasupra tuturor, deasupra dealurilor şi pădurilor, deasupra noastră, rămaşi de-a pururi îngeri-sfinţi, aducându-ni-i cu evlavie în memorie şi cinstire – sfinţii români –

 Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca Tănase  …………

Legea prin Moise harul şi adevărul prin Iisus

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu

În mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaşteţi

Femeie ce am a face cu tine nu mi-a venit încă ceasul

 Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut

 Şi voi nu primiţi mărturisirea noastră

Oricui bea  din apa aceasta îi va fi sete

 Mihai Constantin Lucian Tudor Corneliu Mircea

 De aceea să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.

                                                                Martirilor de mâine  2008

            Şi ca un Crez Sfânt, o jelanie şi o rugă, o înălţare şi o supuşenie nemaiîntâlnită, ca o jertfă:

  Surioară Salomie, Românie pe tipsie…….

  ………Domnul pe cruce cu tine a vorbit.

 N-am pierdut pe niciunul.

 Ucenic al sfântului Daniil,

 din Putna Ierusalim ai făcut.

Catapeteasma neamului s-a despicat.

Bucură-te, Mireasă urzitoare

de nesfârşită rugăciune.

Tantum esse sub fragmentum

Quantum toto tegitur.

                                                                              Icos:  Ioan şi sfinţii români

            Darul cel mai mare al poetului este plierea până la identificare cu locurile, legendele, evenimentele şi fiinţele cu care acesta a fost în contact.

stăncuţa s-ar fi aşezat pe umeri

dar barba îmi fugi speriată

din tinereţe după viezuri în nori

 

vedem ce mai facem în India

hotelul Poem din Stambul

ghat pe Gange deversămu-ne

 

nu ţi s-au deschis trandafirii

12 păuni înghiţindu-şi penele

trenele migrenele jenele

                       nu mă cunoşti – Barba lui Hegel

            Durerea, lucrul ne-la-locul-lui, ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veşnic luminat, stricarea, demolarea sunt prinse în numai câteva versuri

aur horn de suflet mama

iartă caravela Yama

de la Salva-n Ligonier

 

debara debarcader

film al paişpelea în rol

treişpe că te pun parol

 

scenă lemn construct chivot

arca bardă stupa cremeni

o fanatică pentadă

                          aur horn – Barba lui Hegel

Necunoscuţii călăreţi mânaţi într-un du-te-vino pe creste formate din roci fără vegetaţie, acei rămaşi fără de locul natal, fără habitaclul începutului, acei mânaţi de iluzorii promisiuni şi trăitori de casă a datornicilor, de casă de păpuşi, perdanţii, au parte de versuri „închinate” de un tragism ibsenian:

ceas tăiat sodom de iepe damn

nu cunosc pe nimeni pe toţi îi

recunosc rezumatelor muze

 

dus-întors paşi pas manadă

inverşi oculţi năpădului a

mai călări stone Livingstone

 

mai o catrinţă ferfeniţă

cucută anesteziată otravă

cadastrul nonentităţilor  pe cal

 

suntem pe aripile ultime

fiziologii de fete poate

cu Nora fără de Ibsen

                                 Ceas tăiat – 2011

Pătrunzând în proza  mai nouă a lui George Anca, găsim aceeaşi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat, grăbitului sau poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase  dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje, trăiri. Gustăm cu pipeta concentratul care ne umple gura, fiinţa. „Am citit ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta?  Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău,  că pe fostul primar Costin, soţul directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.”   Diaspora YR – 2012-02-17

Am ascultat şi am auzit voci… slabe voci… cine nu se pricepe, tace. Căruia-i place să se audă vorbind, vorbeşte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n faţă şi numai la asta, dă din coate, loveşte şi fuge-nainte. Numai că în cazul de faţă, indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune şi se suprapune unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteşte de o poezie filozofică a unor înaintaşi care au avut de suferit din cauza curajului de a fi scris şi în „alt fel” – inteligent, simţit, sfâşietor de simţit şi dedicat scrisului şi românismului. Nici vorbă de influenţare din hinduism, apartenenţa la secte meditative etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu poate trece prin filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o lega de o a doua, doar acela care nu poate lega realul de ireal şi noţiunile între ele… agnosticul. Acela care zice – e discursivă – . Pare discursivă, numai că ea este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de săgeata-îndreptar de alt punct, aceştia formează vectori continui care  umplu spaţiul material împrăştiindu-l spre cer, întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică modernă, cea care poate merge în echilibru şi pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt „jucăriile lui Brâncuşi”, cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace cu ele, dar sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minţilor luminate.

Adina Dumitrescu

Sursa:  http://georgeanca.blogspot.com/

 

  

 

 

 

 Văliug – România, jud. Caraş Severin

Epistolă

 

Mi s-au cerut o fotografie şi un scurt reportaj pentru revista EPOCA . Fotografia este făcută azi. Am dorit să vedeţi steluţe în ochii mei, aşa cum am zărit eu pe lac, în jocul peştilor. Chiar dacă am făcut mai multe, licărul din ochi a rămas. Licărul primit sus pe munte.

“Reportajul” este o scrisoare : una este “revista”, altceva OMUL şi LOCUL. Şi pentru că preţuiesc OMUL , cel ce prin strădanie  “gradinăreşte” , am să vă plimb puţin prin ţinuturi cărăşene.

Nimic mai plăcut decât NATURA, în toată splendoarea ei. Sâmbăta , ne-am oprit la 5 km de Reşiţa, unde ne-a atras atenţia o mănăstire cochetă. Urcând , am fost întâmpinaţi de paroh, care ne-a dat explicaţiile necesare. Preotul , de dragul “dealului bănăţean”, a reuşit să plece de la oraş, şi cumpărând teren şi-a construit lăcaşul, pe care l-a denumit Sf.Ilie. Sfinţirea nu a fost posibilă pe vremea  PS Streza ci a găsit sprijin la cel care l-a urmat. Are de gând să facă un aşezământ pentru bătrâni .

Iata cum , încetul cu încetul , încep să gândeasca tot mai mulţi preoţi, ce ar fi mai potrivit pentru cei singuri .

Am urcat spre Valiug . Natura , aşa cum a fost ea creată , ne-a dat sentimentul că am ajuns în alt loc. Copacii şopteau, ciripitul păsărelelor- un tril de întrebări şi bucurie . O linişte desăvârşită. Doar noi, pădurea, cerul şi vieţuitoarele ce ne urau bun venit. Nu am oprit ci am încercat să ajungem pe Semenic, la cota unde iarna schiorii se înghesuie pe pârtii. Ne-am simţit aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, aşa cum îmi place uneori să mă răsfăţ.

       Muntele Semenic, Romania, jud.Caras Severin

Din nou natura m-a surprins prin brazi şi ici-colo câte o pată de zăpadă. Dar, dezamagirea a venit din altă parte, din ceea ce putea să faca omul în acele locuri…

Localuri şubrede, clădiri cu un aspect sinistru. Delăsare şi tăcere. Probabil, iarna, prin voia Celui de sus, toată mizeria acoperită de puritate ascunde turiştilor starea pârtiei şi acoperişurile cenuşii. Doar micuţa biserică SF. Ilie părea că străluceşte în acel peisaj.

Îi strigam soţului : Uite, am ajuns aproape de cer ! Dacă întindeam mâna poate atingeam norii…Nu ştiu cum nu am încercat…

Am coborât, nu aveam unde ne caza. Ne-am întors spre Valiug şi spre Crivaia. Ne-am oprit la “Rândunica”, unde am şi înnoptat. Nu întâmplător cred i se spune aşa. Am fost întâmpinaţi de ciripit şi dimineaţa au fost ceasul nostru deşteptător.

Da, mai avem multe de învăţat despre turism. O diferenţă mare între pensiunile din Ardeal, Moldova şi cele din Caraş.

Cu regret am constatat lipsa de a valorifica locul, de a ne alinia cu cei din lumea civilizată. Dimineaţa am coborât către lac. O splendoare. Ne-am lăsat în voia apei urmărind verdele, viaţa, soarele şi tot ce a putut sa pună Dumnezeu în acele locuri.

Prin apa se vedeau dansând peştii. În ea, erau oglindite cerul, pădurea şi soarele.

Am făcut multe fotografii. Am avut impresia că nu sunt în Caraş, ci undeva în nord, văzînd ataţia fagi.

Da, avem “locuri” minunate, indiferent unde mergem. Dar de ce nu ştim să profităm de bogăţia ce ni s-a dat? Poate este mai bine ca vegetaţia lăsată să-şi urmeze cursul, dar clădirile din altă perioadă uneori strică mirajul peisajului fiind lăsate de izbelişte.

Oare ce aşteptam? Asa cum ne spunea astăzi, un domn profesor, să vina alţii de-afară să ne înveţe cum să punem în valoare frumuseţea locului?

Din curiozitate ne-am oprit şi în “staţiunea Secu”. Natura zâmbitoare, dar în rest – oameni ce au fugit din arşiţa oraşului spre răcoare. Focuri de tabără, frigărui, nimic organizat, vechea poiană care avea scenă, carusele şi altele: distruse. Manelele mi-au zgâriat urechea. Un fel de 1 Mai de altădată. Urcând până unde ne-a dus drumul, am descoperit un complex cochet, în stil rustic.

Doar la întoarcere am fost curioasă să văd cum arată lacul. Dezolant pentru cei care doreau să se îmbăieze şi să facă o baie de soare pe plajă.

Ne-am întors cu sentimentul că a meritat să ne înfruptăm cu aer proaspăt, linişte şi concert de păsări, chiar dacă m-a revoltat neputinţa “cărăşanului” de a face o “Poiana Bănăţeană” din aceste locuri minunate.

Născută în Caraş, nu pot decât să am sentimentele mele legate de judeţ. Păcat că se aşteaptă mereu, pentru a rezolva ceva ce am putea face singuri.

Mariana Gurza

2007

Văliug – România, jud.Caraş Severin

 

 Muntele Semenic, România, jud.Caraş Severin

        Muntele Semenic, Romania, jud.Caras Severin

 

            Văliug – România, jud. Caraş Severin

 

               Văliug – România, jud. Caraş Severin

 

Muntele Semenic

 

Protoiereu Stavrofor Milivoi Stoin

 

Gând pentru un prieten

 

„  Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi „ ( Matei 22, 39 )

 

            Îl cunoscusem întâmplător. I se dusese vestea prin oraş , prin împrejurimi, pentru blândeţea şi ascultarea domniei sale. Intrând în încăperea sa, mă izbise miros de mir şi tămâie plăcut mirositoare.O linişte şi o pace sacră, un om fără vârstă, mărunt la statură cu ochi pătrunzători şi ageri.

Acesta era  MILIVOIE STOIN, om al bisericii ortodoxe sârbe, Protoiereu stavrofor (preot şi protopop). A sporit în timpul vieţii în post şi rugăciune, în smerenie, ajungând înainte văzător şi făcător de minuni. Prin sfinţenia vieţii lui cunoştea gândurile oamenilor.Era un iscusit părinte duhovnicesc, cu mulţi fii şi fiice.La el se mărturiseau mulţi, alegând locuinţa sa, unde în noapte parintele nu înceta a se ruga.

Ne-am privit pentru o clipă în tăcere. Fiecare din noi încerca ca prin aerul ce ne despărţea să găsim o nişă tainică.

Primisem primul surâs, o blândeţe şi o căldură duhovnicească. Cuvintele deveniseră de prisos. Doar noi şi Dumnezeu. Îi cerusem o binecuvântare, o rugăciune, un cuvânt de folos.

Îmi văzuse sufletul. Îngenunchiată, cu sfânta cruce în mână, i-am ascultat rugăciunea. Simţisem căldura, mângâierea, realizasem că mă aflam în faţa unui om deosebit.  

Născut în data de 11.03.1913 la Variaş într-o familie modestă, fiul lui Jivco Stoin şi al Persidei născută Rustici şi-a petrecut copilăria în localitatea Gelu. Parohul local protoiereul Milan Nicolici, apreciindu-i inteligenţa şi calităţile deosebite l-a înscris la Gimnaziul său particular, pe care l-a absolvit cu succes în anul 1928. Chemat de convingerile sale creştine, suferind şi fără o bază materială solidă, petrece un an de zile la Sf.Mănăstire Bezdin. Remarcat de stareţul Iosif (Protici) şi de monahul Miron (Nenadovici) a fost îndrumat spre Seminarul Teologic din Sremscki Karlovici cu durată de şase ani, absolvindu-l în anul 1936. După absolvirea studiilor a fost hirotonosit de către episcopul Irinej ( Ciric ), episcop din Bacica şi administrator al Eparhiei de Timişoara. A fost numit preot la Stanciova, unde şi-a îndeplinit cu onoare şi credinţă îndatoririle de slujitor al Domnului şi nu numai atât. S-a implicat în viaţa obştească, s-a dovedit a fii un bun dascăl şi un adevărat patriot, dorind ca această localitate să-şi păstreze identitatea naţională.

În anul 1945 a fost transferat la Pecica unde prin har şi dăruire a clădit din nou o nouă viaţă spirituală prin credinţă şi multă muncă. Pentru meritele sale deosebite a fost distins cu dreptul de a purta ,,brâul roşu” de către episcopul Irinej (Ciric). Până la pensionarea părintelui, în anul 1970, a activat ca preot paroh în localitatea Cenei.

Viaţa i-a dat posibilitatea să aducă multă lumină în jurul domniei sale prin gesturi umane, prin fapte eroice în perioade de criză, ca urmare a  primit şi alte onoruri şi distincţii deosebite. Astfel, în anul 1970 la Vârşeţ, episcopul Visarion (Kostic), episcop al Banatului şi administrator al Eparhiei de Timişoara, l-a hirotesit la rang de protoiereu cu drept de purtare a nabedreniţei, iar în anul 1989, la propunnerea episcopului Sava   (Vukovic), episcop de Sumadija şi administrator al Eparhiei de Timişoara, Sfântul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe, i-a fost acordată cea mai mare distincţie pentru preoţii mireni ,, dreptul de a purta crucea pe piept”. Această distincţie i-a fost înmânată în Stara Pazova de către episcopul Vasilije (Vlădic), episcop de Srem.

            Pierderea unicului fiu, Alexandru, student al Facultăţii de Drept din Cluj, urmată de decesul soţiei sale l-au îndurerat şi a continuat ca prin rugăciunile sale să ceară iertare şi să se apropie şi mai mult de divinitate, dorind  să aducă linişte atât în casele românilor cât şi în casele sârbilor.

„De la pierderea fiului-au trecut deja patruzeci de ani-viaţa mea a devenit o rugăciune neîncetată pentru toţi cei care s-au adresat pentru ajutor”

În urma unei morţi clinice, revenindu-şi, Dumnezeu l-a lăsat printre noi pentru a se ruga mai arzător pentru omenire. La  vârsta sa înaintată, încă facea rugăciuni acasă. Înconjurat de medici români, era mereu sub observaţie.

„De când sunt neputincios, mă rog în apartamentul meu, loc în care sunt şi vizitat de cei care au nevoie de rugăciune.Printre aceştia se numără începând de la judecători, avocaţi, medici, până la ţărani simpli şi oameni fără loc de muncă, pentru că în faţa lui Dumnezeu suntem cu toţii egali. Şi vin , şi revin.”

Fusese acuzat de confraţii săi  – inexplicabilă atitudine faţă de un om care la cei 92 de ani, mai avea putere  să scrie şi să îndrume creştineşte pe cei împovăraţi de griji. Nu o face pentru câştig material, altruismul şi singurătatea, iubirea faţă de semeni şi de ţară l-au menţinut plin de vigoare şi Dumnezeu îi sporea puterea. Era căutat de pretutindeni, înzestrat cu mult har, în miez de noapte citea din cărţile sfinte şi se ruga pentru cei năpăstuiţi. Preotului Milivoi nu era nevoie să-i spui prea multe. Dotat cu o psihologie nativă îţi citea chipul şi sufletul. A fost înconjurat cu multă dragoste şi s-a  considerat un om bogat având foarte mulţi prieteni din medii sociale diferite în ţară şi în străinătate. Este omul de la care ai avut ce învăţa zilnic câte ceva.  Nu-i plăcea singurătatea şi tânjea  după colegii pe care îi respecta şi îi stima. Aceştia uitau şi-n zile de sărbătoare creştinească, de preotul Milivoi, fie că era Craciun, Paşti.

Uneori îl găseam trist, cu teama de a nu fi dat afară din locuinţă…Mereu hăituit…

  Avea o voce de aur şi mulţi tineri preoţi ar fi putut învăţa din cântecele vechi biseiceşti.

Înainte de a pleca la Domnul, fusese plecat în Italia unde a fost primit conform rangului său.

Când vom învăţa să ne preţuim valorile ? Pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat, părintele a fost înger cu aripi tămăduitoare. Rugându-se pentru omenire, pentru semeni, îşi clădea zilnic templul iubirii, dăruind… Picioarele bolnave nu-l mai ajutau. Suferinţa şi-o ascundea cu stoicism dar, din când în când, puteai zări strălucind o lacrimă ca o bobiţă de aur. Ai fi vrut să o prind, dar ea se rostogolea spre un pocal tainic. Uneori amărăciunea i se citea pe chip, dar, rugăciunile îl întăreau, sfidând indiferenţa şi răutatea din jur,  avându-L pe Dumnezeu alături, nu se temea…

Aceşti ,,indiferenţi” au oare conştiinţa curată? Ce vor face dânşii la 93 de ani ?

Preotul Milivoi rămâne prin harul şi omenia sa un truditor al bisericii ortodoxe. În 2002 îi apăruse o carte religioasă, intitulată ,,PĂRINTELE PREDICĂ !”. La început  apăruse în limba sârbă dar prin intermediul prietenilor a fost tradusă şi în limba română. ,,În această carte se găseşte un mănunchi de predici…” se destăiniuie părintele. Eu aş spune, un snop de grîu cu boabe de aur. Şi tot părintele Milivoi mai adaugă în cartea sa ,, Oricât m-aş strădui să aleg ceea ce i-ar fi spre învăţătură cititorului din ziua de azi, trebuie avut în vedere că aceste predici nu au fost compuse şi rostite de un înger, ci de un rob păcătos, şi deci îi rog pe toţi cei care ar observa vreo greşeală să o corecteze, dat fiind că ea mi s-a strecurat nu din rea intenţie, ci urmare a slăbiciunii umane”. Lansarea cărţii a fost sublimă deşi până la aparţia ei a întâmpinat multe greutăţi. Nimeni însă nu-l putea opri de a a scrie, de a călătorii şi de a ajuta bisericile sărace. Nimeni nu-i putea lua IUBIREA pe care cu generozitate ne-o dăruia. Citându-l pe scriitorul nostru Milivoi  ,,Când Dumnezeu în Sfânta Scriptură a spus „  Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi „ ( Matei 22, 39 ) a dat lege să iubim orice om, pe prieteni şi pe duşmani. Şi ne confirmă din acest lucru, când, contrazicându-se cu fariseii, dacă este voie de vindecat sâmbăta (Luca 14,5), ne învaţă „ Care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei„ Însuşi Domnul Iisus Hristos, când îl chinuiau, s-a rugat la Dumnezeu pentru duşmanii spunând  „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Dacă ar fi putut fi înţeles, de cei care nu au dorit să înţeleagă, nu ar fi plecat în lumea de veci trist, fără să i se permită sicriului să stea în biserică conform dogmelor creştine.

În 2005 apăruse în limba română „PĂRINTE, NU ÎNCETA SĂ PREDICI”.

 Religia noastră ortodoxă trebuie apărată. Doar credinţa noastră strămoşească, comoară de mare preţ, ne poate salva. Îmi doresc să fim mai buni, mai iertători, trăind în locuri binecuvântate. Noi singuri, cu faţa spre Dumnezeu, trebuie sa deschidem calea, calea spre mântuire.

            M-am simţit bine în preajma părintelui, simţindu-mi cuvântul şi sufletul mai liniştit într-o lume în care respectul faţă de semeni se clatină.

Iată ce scria în ultima sa carte:

            „În nopţile cât sunt ele de lungi meditez şi îmi număr zilele şi păcatele, şi ştiu, în curând voi răspunde pentru tot ceea ce am făcut şi pentru tot ce n-am făcut. Dumnezeu mi-a dăruit o viaţă lungă, dar prin aceasta m-a şi obligat să lucrez timp mai îndelungat.Chemarea de preot nu se limitează doar la timpul cât este preotul în funcţie la vreo parohie, preoţia este o mare nevoinţă, pe care omul trebuie să o ducă până la moarte, şi chiar şi prohodul, slujba de înmormântare, îi va fi deosebit.Mare este demnitatea preoţiei, dar mare este şi îndatorirea.

            De aceea, tot mai mult şi mai des mă gândesc la sfârşitul meu şi îl rog pe Dumnezeu ca sfârşitul meu să fie creştinesc, aşa cum am rostit de atâtea ori în ectenii: -fără durere, neînfrânat, în pace, şi răspuns bun să dau la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”

            Dumnezeu să-l odihnească în grădina Sa. Dumnezeu să-i ierte pe cei ce au uitat de « demnitatea preoţiei »

 Preotul MILIVOI STOIN, care s-a stins în data de 08.11.2005 , va rămâne un simbol al crestinismului ortodox. Înmormântat în Cimitirul eroilor din Timişoara şi-a găsit linistea alături de fiul şi soţia sa.

Uneori mai trec sa schimb o vorbă tăinuită… Flori, lumânări ce ard, acelaşi miros de mir şi tămâie… Semn, ca încă cei care l-au cunoscut, nu l-au uitat.

Dormi liniştit, bunul meu prieten.

08.01.2007

Mariana Gurza

CUVINTE DE FOLOS

„Tinereţea nu ne este dată de ani, ci de duhul pe care îl avem înăuntrul nostru, şi de legile Domnului, pe care omul are obligaţia să le respecte, pentru ca acest duh să nu pălească.

Sfânta Scriptura ne învaţă că nu trebuie niciodată să obosim în a face bine. Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul ucenicilor săi. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezandu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei.28,19)

Preotul nu este doar un aducător de jertfă, ci este şi învăţător de adevăr, morală, credinţă, şi totodată tămăduitor al sufletelor omeneşti.

Totul în viaţă este expresia voii Domnului şi a Providenţei Sale, dar mai cu seamă a iubirii lui Dumnezeu, iubire spre care nădăjduiesc zi de zi

Răbdarea, iertarea, iubirea şi bucuria, sunt virtuţi în care ar trebui în mod obligatoriu să înobileze pe orice creştin, dar mai cu seamă pe preoţi, dar tot în mod obligatoriu li se adaugă – smerenia, umilinţa şi îndelunga răbdare; pentru că şi iubirea şi bucuria pălesc fără smerenie. Apare, neîntârziat, orgoliul. Din păcate, în ziua de astăzi în sufletele multora se furişează spiritul secularizării şi al exaecerbării importanţei valorilor materiale, ceea ce atrage după sine vanitatea. Aceasta este păgubitoare pentru toţi oamenii, bineînţeles şi pentru preoţi, care este obligatoriu să fie calmi, şi smeriţi, şi cu îndelungă răbdare, iar recompensa nu trebuie să o aştepte de la oameni, ci de la Domnul.

Convingeri politice? Încă de la ziua intrării mele la Seminarul teologic, am avut o singură politică, să folosesc termenul Dumneavoastră, iar aceasta este Evanghelia lui Hristos.

În Sfânta Scriptură stă scris : Nu mai este iudeu, nici elin: nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).

Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă sunt diferiţi ca rasă sau naţionalitate. Din moment ce Dumnezeu îi iubeşte în egală măsură pe toţi, şi îi ocroteşte sub acelaşi soare, soare care luminează pentru toţi la fel, şi pentru cei buni şi pentru cei răi, cine sunt eusă îmi pot permite să împart oamenii şi să îi judec?

Omul însuşi este cel care va hotărî şi va alege. Indiferent de coloratura politică, oamenii trebuie obligatoriu să aibe conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu.

Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,15).”

PROTOIEREU STAVROFOR MILIVOI STOIN

(Părinte, nu înceta să predici – Protoiereu Stavrofor Milivoi Stoin)

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

Viaţa şi activitatea preotului Milivoie Stoin

    11.03.1913-08.11.2005

 

Preotul Milivoie Stoin s-a născut în ziua de 11 martie 1913, în localitatea Variaş, jud. Timiş. Părinţii preotului erau Jivco Stoin si Persida Stoin (n. Ristici) venită în Variaş dintr-o altă localitate timişeană, Gelu.

Creşte şi se dezvoltă în casa părintească din Gelu, într-o familie de agricultori. Aici va absolvi şcoala primară, sub atenta îndrumare a învăţătorului Vladimir Nenadov.

Fiind un elev eminent, dar din păcate, cu posibilităţi materiale reduse, el este luat sub aripa preotului local Milan Nicolici, care se oferă să-i asigure continuarea studiilor, ocupându-se personal de educaţia sa gimnazială. Certificatele de absolvire a anilor de gimnaziu ne dezvăluie un elev silitor, care în anul 1928, în localitatea sârbă Novi Vrbas, va reuşi să încheie cu succes cei 4 ani ai şcolii gimnaziale.

În anul 1929, datorită problemelor de sănătate, precum şi a celor materiale, el se va retrage pe o perioadă de un an la mănăstirea ortodoxă sârbă Bezdin, jud. Timiş. Aici, sfătuit fiind de către egumenul mănăstirii Iosif (Protici), călugărul Miron (Nenadovici), precum şi de preotul Milan Nicolici, tânărul Milivoie va lua decizia continuării studiilor. Astfel, următorii 6 ani îi va petrece în localitatea Sremski Karlovci (Serbia) unde va urma cursurile Seminarului Teologic în perioada 1930-1936.

La 27 oct. 1936 este hirotonisit diacon de către Administratorul Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timişoara. Câteva zile mai târziu, mai precis pe 2 noiembrie 1936, este hirotonit preot la Stanciova, localitate timişeană cu o populaţie predominantă de etnie sârbă. În acelaşi an se căsătoreşte cu Gordana Bugarin, fiica meşteşugarului Alecsandar Bugarin din Semicloşul Mare, care pe data de 15 oct. 1937 îl va naşte şi pe unicul lor copil Alecsandar.

Demn de remarcat este şi faptul că pe lângă drumul preoţiei sale din Stanciova, el va îmbrăţişa şi slujba de învăţător, predând astfel cursuri la şcoala din localitate.

Între anii 1945-1962 este mutat şi va activa ca preot în cadrul parohiei din Pecica, jud. Arad.

Pe 10 aprilie 1962, îşi va pierde fiul, pe atunci student la Facultatea de Drept, într-un tragic accident de circulaţie.

Pe parcursul aceluiaşi an este numit preot paroh la biserica ortodoxă sârbă din Cenei, jud Timiş.

În 1970 este ridicat la rangul de protoierei de către Episcopul Visarion (Costici), Administrator al Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timişoara. După pensionarea sa, care va avea loc în decursul aceluiaşi an, se va muta la Timişoara, unde va continua să-l slujească pe Dumnezeu, ţinând slujbele atât în bisericile din ţară, precum şi în cele din străinătate.

În anul 1996 îi moare soţia.

Începând cu anul 1970 şi până în 2005, anul morţii sale, locuinţa preotului Milivoi devine un refugiu atât pentru cei nevoiaşi şi bolnavi, precum şi pentru toţi cei care caută măntuire întru Dumnezeu.

Moare la Timişoara pe data de 8.11.2005, fiind înmormântat în cimitirul orăşenesc, alături de cei dragi.

Creaţia părintelui Milivoie Stoin

Ataşat fiind de consătenii săi din localitatea Gelu, părintele Milivoi adună toate predicile sale într-un număr de 6 cărţi, pe care le va publica şi dedica în mare parte acestora.

Dintre acestea amintim:

–         Besede, Samizdat, Temišvar, 2002;

–         Svešteniče propovedaj!, Glas Javnosti, Beograd, 2003;

–         Svešteniče, ne prestaj da propovedaš!, NIP Glas Javnosti,. Beograd, 2005.

Toate aceste cărţi au fost traduse şi în limba română, după cum urmează:

–         Părintele predică!, Samizdat, Timişoara, 2002;

–         Părintele predică!, Editura AURA, Timişoara, 2004;

–       Părinte, nu înceta să predici!, Samizdat, Timişoara, 2005, traducere efectuată de Simonida Şolaia;

–         Părinte, nu înceta să predici!, ediţia a II-a, Editura SOLNESS, Timişoara, 2005.

Trebuie să recunoaştem totodată că, nu mulţi dintre noi se pot mândri cu un astfel de opus, cu atât mai mult dacă amintim şi faptul că publicarea acestor lucrări a fost finanţată, în mare parte, de însuşi părintele Milivoi.

Aşadar, nouă nu ne rămâne decât să citim şi să învăţăm câte ceva din toate aceste lucrări, căci iubind cuvântul lui Dumnezeu, părintele nu a încercat altceva decât să-l studieze, să-l aprofundeze şi să ni-l transmită în final nouă, simpli muritori.

*

 

Љубомир СТЕПАНОВ

Књиге проте Миливоја Стојина

 

ЖИВОТОПИС ПРОТЕ МИЛИВОЈА

 

 

• · 1913. Рођен је у Варјашу 11. марта, као син Живка Стојина и Персиде рођене Ристић из Кет­феља.

Одраста у родитељској кући у Кетфељу, у земљорадничкој поро­дици. Основну школу похађа у месту; учитељ му је мештанин Владимир Ненадов.

Као одличног ђака скромних материјалних могућности, месни парох прота Милан Николић прима га у своју приватну четворо­раз­редну гимназију и преузима бригу о његовом школовању у систему ванредне наставе.

• · 1928. С успехом полаже малу матуру у Новом Врбасу.
• · 1929. Због здравствених и материјалних разлога годину про­води у манастиру Бездину. Ту му игуман Јосиф (Протић), те монах Мирон (Ненадовић), који му је био и рођак, као и прота Милан Ни­колић препоручују да се упише на Богословију.
• · 1930. Послушан својим добро­детељима, уписује се у шесто­разредну Богословију у Сремским Карловцима.
• · 1936. Успешно и у року завр­шава карловачку Богословију.

Жени се Горданом, ћерком за­натлије Александра Бугарина и Матилде, из Великог Семиклуша.

Владика Иринеј (Ћирић), епис­коп бачки и администратор Епар­хије темишварске, рукополаже га за ђакона у Темишвару 27. окто­бра, а за презвитера у Новом Саду 2. новембра, с назначењем за па­рохију у Станчеву.

Децембра месеца преузима парохију.

• · 1937. 15. октобра, родио му се син Александар.
• · 1940. 25. јуна с успехом по­лаже испит сталности за паро­хијског свештеника.
• · 1940-1945. Због недостатка учитеља и ратних прилика обавља и учитељску дужност у српској вероисповедној школи у Станчеву.

Владика Иринеј (Ћирић) одли­кује га правом ношења црвеног појаса.

• · 1945. Премештен је на паро­хијску дужност у Печки.
• · 1945-1962. Обавља парохијску дужност у Печки, такође са запаженим резултатима.
• · 1962. 10. априла, умире му син јединац, Александар, студент права, у саобраћајној несрећи.
• · 1962. Премештен је на па­рохијску дужност у Ченеју.
• · 1970. Владика Висарион (Кос­тић), епископ банатски, админи­стра­тор Епархије темишварске, рукопроизводи га у Вршцу у чин протојереја с правом ношења надбедреника.

Исте године прелази у заслу­жену мировину. Настањује се у Темишвару.

Наставља да служи на многим упражњеним парохијама, највише у Саборној цркви у Темишвару (Граду), али и по српским црквама широм Европе приликом својих путовања, све на славу Богу, за спас своје душе и за душу свога сина Александра.

• · 1989. На предлог владике Саве (Вуковића), епископа шумадијског, администратора Епархије те­миш­варске, Свети архијерејски синод Српске православне цркве одликује га правом ношења напрсног крс­та. Одликовање му је уручио у Старој Пазови епископ сремски Василије (Вадић).
• · 1996. Умире му супруга Гор­дана.
• · 1970-2005. Стан проте Ми­ли­воја постао је стециште и уто­чиште бројних православних верни­ка који му се обраћају и траже утеху и спас у молитви и испо­вести. Благ и стрпљив, прота Миливој се труди да сваком по­могне колико може, да сваком поврати веру, наду и љубав, хришћанске врлине о којима пише Свети апостол Павле.
• · Преминуо је у Темишвару 8.11.2005. године и сахрањен је на Градском гробљу уз своје нај­милије.

 

СТВАРАЛАШТВО

 

Своје Кетфељчане је Прота не­измерно волео па су га они при­мили за почасног члана књижев­ног кужока “Крила”. А имали су и разлога за то. Наиме, покојни про­та Миливој је објавио за живота шест књига бе­седа на црквено-верске теме. Реч је о збиркама пригодних проповеди које је Прота изговорио пред својим парохија­ни­ма током више од шест деценија свештеничке службе. А све те “при­дике” сабрао је у сле­деће књиге:

– Беседе, Самиздат, Те­мишвар 2002, 180 стр. А5;

– Свештениче, про­по­ведај!, Глас јавности, Београд 2003, 160 стр. Б5 (допуњено издање Беседа);

– Свештениче, не престај да проповедаш!, НИП Глас јавности доо, Београд и Мини­старство за дија­спору Републике Србије, Београд, 2005, 143 стр. Б5.

Ове су књиге пре­ведене на ру­муски језик и објављене као што следи:

– Părintele predică!, Самиздат, Timişoara, 2002, 170 стр Б5;

– Părintele predică!, Editura AURA, Timişoara, 2004, 134 стр. A5;

– Părinte, nu înceta să predici, Самиз­дат, Темишвар, 2005, 127 стр. Б5, превод Симонида Шолаја;

– Părinte, nu înceta să predici, ediţia a II-a, Editura SOLNESS, Темишвар 2005, 127 стр. Б5.

Морамо да приз­намо да се мало ко од нас може пох­ва­лити ова­к­вим опу­сом. И ако до­дамо да је Прота де­лимично и лично фи­нан­си­рао ове пројекте, његова је заслуга тиме већа. На нама је да бар прочитамо ове књиге и запамтимо понешто.

А у нашим срцима остаће вечно његов племенити лик и људска доброта. Нека му Господ Бог подари рајско насеље и спокој души његовој.

Molitva za prijatelja

 

Svi stižemo do godina belih

Kada nas snaga napušta

Kada smo sami i bolni

I kada se nemaš gde skriti

Bog ti u susret pošalje prijatelja pravog

Koji ume da voli

Možeš i besmrtan biti…

 

A svet je svirep

kada nisi ono što si bio nekada

Samo ti je molitva spas

(I onda juriš da Milivojev čuješ glas).

 

Vreme prolazi

A mi smerni na kolenima stojimo verni

Čekamo blagoslov

Velikih kraljeva

U skute svetle obučeni

Svetlošću božijom obavijeni

Jer, Bože mnogo si nam dao

 

I sina Tvoga

što nam je preuzeo grehe

I na raspeću patio

Da bi nas spasio.

 

Ne zaboravi Bože,

Milivoja, podaj mu svetlost

Zdravlja, mira i životnu radost!

Molitva

 

  Bože, danas te smerno molim

Podaj mi snage da vatru utolim

Uzmi mi bol i daj mi nadu

Kao što si mi ŽIVOT  poklonio

I u nedra me tvoja sklonio.

Bože, ako me čuješ

Roditeljima molim te da se smiluješ.

Decu svoju da odnegujem

Pruži mi šansu, ne daj da venem.

I ako me Bože, pozoveš sebi

Podaj mi odeždu svetlu

Da decu čuvam svoju

S oblaka da ih vidim.

 

Moja nada

  Majko prečista

Zauvek blagoslovena

Ti si moja nada

U danu teškome sada

I zamoli dobroga Boga

Da i meni snage, zdravlja poda

Puteve svetle

Majko prečista

Molim te oprosti

Misao mi čistu pusti

Da umrem duše pomirene.

Ostavi mi srce u mojoj kući

Da decu gledam, blizu da im budem

Da im mirna usnule kapke poljubim.

 

Skamenjena jesam  

 

Nemi nemir

Hladna tišina

Ništa gore

Kada te smrt pohodi

Skamenjena jesam

I zubima škripim.

Revolt je u meni

Zbog nepažnje.

Sačuvah samo veru

I ljubav

Za majku, sestru

Za Emi, Vlada i Joanu

Za para

Čoveka života mog Vasilea.

Suze mi nemoćne teku

I sve mi gori

Kao da sam vulkan

Koji kad jednom izlije

Mogao bi da sagori u ljubavi

Meni drage

 

 

Plačem za Vas prijatelji 

Molitva za mir

 

 Za tebe se molim zemljo

Zlom potresena,

I plačem ti srce gorko

što ti ga stranci pogaziše.

 

Krv žrtvena slila se na krst

I očistila osramoćene savesti,

Hrist još uvek plače

Za izmučene srpske duše.

Temišvar

27.04.1999.

 

 

Nemiri

 

Više ne čujem cvrčaka pesmu,

Već jedino krik zastrašujući

Trzam se i ne mogu da k sebi dođem

Mislim na ljude koji umiru.

 

Tišina prođe, grom se javi,

Kraj je sveta blizu;

Gde li će se sakriti tada

Oni što danas žele da nas uče kako se vlada?

 

Kakvi <poredak> žele da postave,

Kroz krv i rane,

Kad svet naši hrišćanski zove

Želi mir, a ne raspete nove.

 

Temišvar

27.04.1999.

 

 

Ne plači brate!

 

Ne plači brate, Rumun ti je blizu,

Ne plači za nehrišćansko bičevanje,

Bog je na tvojoj strani

Veruj u njegovo božansko davanje.

 

Oblaci su ljuti i žele da oteraju

Orlove s neba bez milosti

što svet su ceo zgrozili

Ali vi ste besmrtni!

 

Ceo vama se svet divi,

Jer čast je dobro koju neki nemaju

U njoj leži spas

Pred sotonskim  napadom .

Temišvar

27.04.1999

 

 

Plače Balkan Zvižde bombe plamene

 

Nad Beogradom potresenim

Srbi se pesmom brane

Čuvaju mostove

Dušom čistom.

Suze odvano presušiše,

samo dete

Prema nebu gledaše,

I Bogu se s neba moliše

Mira za roditelje

Da im Bog da

Niko više da ne strada.

 

1999.

Gânduri nocturne-Mariana Gurza/1999

 

Uvek prevareni

 

Uvek prevareni,

čekamo zoru,

talase morske

da zagrle zemlju,

da poletimo

kao ptica

što se ponovo rađa.

Uvek prevareni,

čekamo med da poteče

da gradimo saća

mesta svetla,

i zajedno da u roju

prelijemo

u svetoj bašti

plodove truda.

 

1999.

 

 

Nemam mira

 

Nemam mira…

Osećam misli mi se lede

I reči

Slušam ropac samrtni;

Sklapam oči,

Nemam mira…

Želela bih stihiju da zaustavim,

Plačem u noći i molim za srpsku dušu.

 

1999.

 

 

Huka

 

Narod ste teško okušan.

Ko li je raspet?

Kakvi su vas vetrovi dotakli

Kad kod vas plač je vasceli?

Ko želi Bože da satre

Sve što srpski diše?

I kojim vam pravom dane oduzimaju,

Ko su oni koji mrze?

Mi smo roda plemenitog

Ali drugi razdor seju.

Ne možemo uvek da praštamo

Izazivanja, što srce guše;

Koliko li ćete još izdržati

Hrabri Srbi, surovu huku?

 

1999.

 

 

Tužne grane

 

  U prozor mi kuca grana

Kao suza presahla

Ne govori mi,

Jedino drhti

Vene, vene, svakog dana.

Prozor otvaram i osećam

Hladne kapi sveta;

Plačem i ja ,

ne mogu ćutati,

ali osećam

da nemam šta reći.

Oblake držim na grudima,

Teško mi je da ih ugrejem,

Hladni su,

I osećam da mi je gospodar

Jedino Bog nebeski.

 

Kisnu razočarenja

 

Kisnu razočarenja,

Kićobran mi je mali

Nemam se gde skloniti;

Crkve su pune

Ikone suze u tišini,

Samo ja uplašena,

Plovim

I ne znam gde ću stići.

Kisnu razočarenja

Na moju dušu,

I krijem se

U gorkoj suzi

Ne razumem

Otkud toliko <sumaglice>?

 

Zvezdano seme 

Nemoćni smo

 

 

Jer želimo da takvi budemo;

Zaplašeni smo

Jer nismo jaki.

Strah je promilela iz tunela,

Odakle smo čekali

Svetlost…

Svetlost nalazimo u nama

Ukoliko bivamo svesni

Da u nama, u našim rukama

I rečima

Možemo zasejati

Zvezdano seme…

1999

 

 

Uželeo si se Aleksandra 

 

Teško mi je da mislim na tebe

Kada  čelo naborano brigama

Spuštaš na belu ploču

Moleći se pokraj groba.

 

Teško  mi je prijatelju da ti govorim

O bolovima uzidanim u ljubav

što ti dane uznemirava

I ti plačeš i moliš za milost.

 

Ti si moja zvezda 

Krijem se po zracima

I osećam opekotinu života

Ne mogu govoriti, ne mogu vikati

Po stihovima lutam.

Htela bih da dodirnem zvezdu

Koja lebdi

Bežim, jurim da je stignem

I budim se, voljeni.

Gledam i grozim se

Jer odmereni koraci

Igraju valcer zbunjeni

Ne znam gde da potražim

Zvezdu koja je već pala.

  Nemam više suza 

Moje oči plaču za svetlost nekadašnju

I traže bljesak blagosloveni 

Ni suza nemam u karju oka

 

U tišini patim puna  strepnji.

I opet je reč uzavrela

I srce zacrvenelo poskakuje

Težak je hod prema vrhu,

Lako se kotrljam ka dnu

I sve ima brzinu misli

Pred ljudskim greškama.

 

Surova vremena 

Oblaci se gomilaju

 

Tu i tamo lebde snovi

Plavi i tihi

U surova vremena.

Lebde potoci u dolinama

Proždiru sve pred sobom

I jadni smrtnici

Uprše oči u oblake

Nemarni

I Prazni.

Sa mnogo potreba.

I koliko li čovek može podneti

Sa raspetim Hristom u srcu

Šta liće dan doneti

Sada kada je voda sve prelila

Kada ljudsko đubre pliva

Kada su suze presušile

Kad ne znaš gde li grešiš

I ostaješ siromašan…

 

Boli ljubav

  Boli ljubav 

Ljubav vara

I po gorčini biraš svoj put.

Tužne oči nemoćne

Žude i nadaju se

Njoj

Obavijenoj suncem…

Zaslužujemo li toliko muka i nemira

Kada svaki svojom sudbinom

Ulazi u tvrđavu

Gde nas Bog čuva.

 

  Bežim i još bežim…

Ne znam kojim putem da krenem

Misli mi umršene

Bežim i još bežim

Sve je nejasno.

Nada tiho trepće

Od Boga je,

A ja osećam da umirem

I lutam u beskraju.

Uplašena i razočarana

Tražim sebi spasa u bolu

Bože, kakvog li tužnog života

Kad više nisi u snazi.

 

 

Plašim se šta li će biti…

Vulkan izliva

Vatra izgara

Zemlja podrhtava,

Vetar šišti.

I sve što je živo nestaje

Pri prvoj pretnji,

Ali,

On nam ruku pruža

Toplu i čistu

Da se možemo spasiti

U sledećem životu.

 

Nebo plače u mom srcu 

Nemirno nebo

Plače u mom srcu

Pokleklo

Od nemoći.

Kapi zore

Obavijaju mi telo

Umoreno sramom.

I tužno je i boli,

Svetlost koju zovem

U očaju.

I samo ću se tako obavijena

Probuditi

Sa nebom pomirena.

 

  U bolu izgaram 

Oštrica ulazi u moje telo

U bolu polako izgaram

Čedo mi je drago

Tužno je što gubim.

Krv se moja zahuktava

Hladno mi je i gladna sam

Plemenitosti,

a vetar hladan obraz para

i ljubav prazni.

Srce mi bolno rastrzano

Nezadovoljstvima i gorčinom

Sada sam ogoljena.

Koliko ljubav boli

Kada se mati uznemiri

I luta smrznuta

Po moru hladnom i nemirnom.

I plač je kao grom

Preseca svet

I doziva očajno dete

I niko ne čuje…

 

 

  Ljubav prema otadžbini

Da voliš svoju otadžbinu,

Da se boriš za istinu

Da se odeneš gordošću

Tvoje drage zastave.

To nije ksenofobija

Niti preterani nacionalizam,

Tvoja je zemlja Rumunija

I ti si bogat čovek.

Mogu te neki ljudi poniziti,

Smejati se tvojoj ver,

Ali je tvoja ljubav pradedovska

Ona koja ti ne da da se udaljiš.

Sirota zemljo, lepa i bogata

Po kolikim si olujama prošla

Stići ćemo i do demokratije

Da imamo mira u dušama.

 

  Jesen nas pokriva 

 

Jesen nas pokriva

Svojim žutim listovima,

Tužno je sve oko mene

Samo kiša sitna

Mori mi misao.

Nemoćne su senke

Što se gube po putanjama

U daljini čuju se

Munje,

Pretnje,

U daljini potresene.

Kako je sve tužno,

Kada se na pravdu čeka

Mnogi svog a mesta ne nalaze

u otadžbini demokratskoj.

 

 

U čežnji izgara pesnik u svetu

 

U čežnji izgara pesnik u svetu

Usamljen i tužan

Ali znam da sebe nalazi u ljubavi

I u reči.

Izgara pesnik kao živa baklja

Duša mu je ponovo plamen

Kako bi mnogi voleli da znaju

Da je život prosta pesma

I svi mi prolazimo voleći

Godine brojimo,

I gorčinu sveta

Žrtve neme donosimo.

Kako boli ljubav

Kako sladi bol

Kada jedino mi dodirujemo

I plačemo

Nebo i beskraj.

 

Kaži mi ko sam

  Ako me želiš upoznati

Pitaj nebo

Da ti kaže šta osećam

Ako me želiš upoznati

Pitaj vetar

Ko sam.

Želiš li tajnu da otkriješ

Htela bih da znam

Odgovore vremena

Da saznam

Ko sam

Ustvari.

 

  Vera

Bogorodice Sveta Prečista  

Vo vjeki budi blagoslovena

Daj mi haljine  svetlosne

I za sina godine bezbrižne

Daj mi Bože radost, nadu

Svecima hvalu uzdižem

Da život mi sačuvaju

O, Majko slatka toliko tražim.

I podigni ruke tvoje

Sinu milost traži

Za decu, za stare

Da sve nas pomiluje ti mu kaži.

 

  JESENJE MISLI 

Ulazim

U tvoju  pomućenu tugom dušu

U oku mi suza

Ne razumem,

Zašto život ne pruža više.

Ti si tuga

A ljudi to ne znaju.

Teško je sakriti se

U jesenjim mislima

Osmehuješ se

svakog dana,

i prkosiš apokalipsi

hrabrost te tvoja hrabri

a ti penješ

stepenike životne

i senka na sudbinu pada.

Oteraj sa tvog srca

Lišće požutelo

Tvoje su oči drago kamenje

Misao dobra

što ti zamračene putanje svetli

vreme je za život pravi

ali ti biraš put sveti.

 

Asteptând eternitatea…

O zi de vară, caniculară.  Pornisem de dimineaţă pe Valea Jiului, la îndemnul unui prieten de a-mi regăsi “bunicul copilăriei mele”, părintele Adrian Fageţeanu, izolat lângă Sfânta Mânăstire Lainici, la schitul “Locuri rele”. 

Jiul curgea liniştit, boarea dimineţii îmi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrimă ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezrădăcinaţi. Eram emoţionată de această întâlnire, aveam o teamă ce mă înfrigura, că poate ajungând “acolo” – nu-l voi mai regăsi. Răsuflasem uşurată în momentul în care un copil cobora pe scările de lemn frecate de vreme, şi c-un zâmbet angelic, mi-a confirmat că părintele Adrian traieşte.

Nu am avut răbdare să mai facem înca 5 kilometrii pe jos, deşi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier până la schit. Era dimineaţa, ora la care rugăciunea te mângâia la fiecare freămăt de frunză. N-am avut răbdare să-mi aştept soţul. Am fugit prin iarba udă spre prima căsuţă modestă din incinta schitului. Mă desculţasem să simt roua dimineţii binecuvântată şi să admir peisajul mioritic, care iarăşi mă ducea în gând spre Bucovina. Am fost îndrumată de un călugăr tânăr spre casa părintelui Adrian. O casă aşa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scările cu inima tremurândă şi auzind voci înălţătoare, am intrat şi am îngenunchiat împietrită de imaginea preotului modest şi cucernic ce îngenunchiat îşi făcea rugăciunea. Părintele care oficia slujba dimineţii, un tânăr călugăr bucovinean care-l îngrijeşte pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipă, şi cu aceeaşi evlavie şi-a continuat rugăciunea. Părintele nu-şi ridica ochii. Îngenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea faţă de omenire, îşi lasă cuvântul în rugăciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, mă facuse să mă simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu.

Ochii sai nu mai sunt ca altădată. Aceeaşi sclipire, acelaşi albastru, acceaşi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a început nu mă recunoscuse. Am început să-i povestesc de vremuri trecute când corespondam, când îl vizitam pe la mănăstirile unde era obligat să mearga. Evita să-mi pomenească de ceea ce eu atunci sesizasem. Mutat de la o mănăstire la alta, citirea corespondenţei şi altele…

I-am vorbit despre “Rugul aprins”, de poziţia intelectualilor pentru cei care încă mai suferă. Ocolea subiectul  – discret, se îmbufnase când i-am spus ca este considerat unul dintre “înţelepţii părinţi” şi “apostol” al bucureştenilor. Mândria nu i se potriveşte. Chiar daca a construit doua mănăstiri, nu vorbeşte prea mult. Legătura sa cu Dumnezeu este ceea ce îl interesează. În profunzime se simte neputincios ca nu poate lupta pentru biserica ortodoxa, împotriva celor care vor destrămarea ei. Nu are altceva de făcut decât să se roage. În momentul în care i-am vorbit de intelectualii din toată lumea, care pledează pentru integritatea bisericii noastre a tresărit uşor şi-a făcut semnul crucii.

Am vorbit despre dulcea Bucovină. O temă caldă şi dragă bunului meu bunic. Ţara Fagilor cu lanuri de in înflorit, cu scoarţe frumoase, cu mirosuri de fructe şi flori de câmp, cu oameni inimosi. Acolo, în odaia sa, m-am simţit acasă. Acasă în Bucovina. Simplitate, aer proaspăt, spiritualitate. Pentru el copiii înseamna foarte mult. Ţine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfânt ne dăruieşte. Şugubăţ din fire ne-a vorbit în pilde, aşteapta să se alăture celorlalţi şapte fraţi ce stau la umbra brazilor în curtea bisericii. Am învăţat că apropierea curată de Dumnezeu, ocolirea păcatelor ne face sănatoşi şi eterni. Ne-a mărturist îngrijorat de numărul scăzut al ortodocşilor, de practica unora de a-i convinge pe alţii să treacă la alte religii, nemulţumit pentru cei care consideră că în România sunt “prea multe ciori negre” adică călugări. De ce-i deranjează pe unii faptul că noi avem multe mănăstiri? I-am simţit amărăciunea când ne-a vorbit despre “popi” şi “preoţi”

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.  Acum, au cruce de aur si inima de lemn”. L-am simtit trist o clipa.  Rascolisem prea mult si poate nu a fost intelept. Ne-a povestit despre anii studentiei, despre detentie, despre puterea credintei in cele mai cumplite momente. Trecuse pe langa moarte de sapte ori, in inchisoare el a fost cel mai batut, dar credinta si crucea sa de lemn l-au salvat.  Dar, fiind “bunicul” meu, dintotdeauna deoarece pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata, am primit la plecare o binecuvantare.

Ar fi dorit sa-mi daruiasca ceva, asa cum se obisnuieste in Bucovina.S-a uitat lung la mine si zambindu-mi duios, mi-a spus ca singurul sau dar este rugaciunea sa pentru mine si familia mea. Un dar minunat pe care il pretuiesc.  M-am despartit cu greu de acea parte mirifica de lume. Imi lasasem bunicul trist si abatut. Trist pentru o lume neascultatoare, abatut pentru ceea ce se intampla inlauntrul nostru.  Am ajuns acasa obosita, ravasita si totusi alta. Primisem o lectie de viata, o lectie de istorie, o bucata de pace.

Eram fericita, imi vazusem bunicul ! Da, la plecare intrebandu-l ce sa-i aduc cand ma voi intoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATA DE PACE!

Sf.Mănăstire Lainici, 2006

 Mariana Gurza