Cuvânt și iubire

“Cand Iisus spune: “Tot ce veti cere in numele Meu, Tatalui, veti primi”. El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune cu alt prilej: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie sa cerem in rugaciunea noastra.

Cat priveste lucrurile si bunurile materiale, le putem cere atat timp cat ele nu ne impiedica la cucerirea Imparatiei. Dar oamenii incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele lor. Dar ei nu se gandesc niciodata a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” “Si toate celelalte se vor adauga voua…celor ce cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”, ne incredinteaza Iisus.

De ce deci sa ne mai ingrijoram de micul nostru destin, sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-L iubim cu ardoare si sa-L facem iubit altora, iata datoria noastra. Accesoriile vietii acesteia – ca: sanatatea, averea, stiinta, talentele – nu pot fi decat mijloace pentru a castiga lumina spirituala si fericirea vesnica, iar nu scopuri in sine. Sa cerem deci bunurile spirituale, intelepciunea, ca Solomon, harul sfintilor care pastreaza inocenta, inspiratia divina in orice actiune a noastra in timpul milei, caci fara Dumnezeu nimic nu se face. Sa cerem curajul si taria de a pune capat oricarui obicei prost si vicios. Sa cerem remuscarea si lacrmile pocaintei, parerea de rau a tot ce am facut contra vointei lui Dumnezeu. Sa cerem ca Dumnezeu sa inmoaie inimile impietrite si sa ne inspire mijloace ingenioase de a imblanzi pe cei viciosi si corupti. Sa cerem ca inima noastra sa fie mereu flamanda si insetata de Iisus, de painea cea divina si datatoare de viata si de sangele cel sfintitor.

“Eu sunt painea vietii, cine va manca din painea aceasta in veci nu va flamanzi”.

Pentru ce deci sa ne mai ingrijoram atat de painea cea materiala care satura doar trupul, iar sufletul il lasa flamand? Caci omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant iesit din gura lui Dumnezeu.

Sa cerem ca prima noastra grija sa fie de a obtine aceasta “paine divina”, iar martirajul nostru zilnic sa fie o pregatire pentru acest ospat. Desigur sa nu ispitim pe Dumnezeu si sa nu ne mai interesam de treburile pamantesti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, ca toate ni se vor da. In primul rand sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor si apoi interesele pamantesti. Sa nu dam prioritate celor de pe urma, dar nici sa le neglijam complet, adica sa nu devenim de fapt niste interesati in fond, sa-L iubim si sa-L slujim pe Dumnezeu in scopul de a ne da si a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru. Daca toate celelalte ne sunt date, sa multumim cu recunostinta lui Dumnezeu, sa nu punem pret pe ele, sa nu ne deprimam si sa nu ne departam de Dumnezeu. Ce rusinoasa si meschina ar fi dragostea noastra atunci. Sa rabdam ca Iov, sa ne resemnam ca el – aceasta este mantuirea noastra. Sa cerem deci darul de a ne lepada de noi insine, de amorul propriu de orgoliul care este cauza tuturor suferintelor omului.

Sa cerem curatenia, nevinovatia, mila de orice cuvant spurcat. Sa cerem rabdarea si pacea impotriva contrarietatilor. Sa cerem bunatatea si blandetea, amabilitatea si ingaduinta fata de cei ce ne provoaca.

Dupa ce vom cere toate aceste bunuri spirituale putem cere in rugaciunile noastre si ceea ce este necesar trupului nostru, care de fapt este Templul Duhului Sfant. Deci vom cere sanatate acestui templu pentru ca Dumnezeu sa locuiasca in pace in el.

Sa cerem o viata lunga, nu pentru a ne inmulti greselile, ci pentru a lucra si a adauga inzecit talantii incredintati de Dumnezeu fiecarui om la crearea lui. Sa cerem bogatia, nu pentru a ne satisface pasiunile si dorintele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o bimefacere trimisa de Dumnezeu la cererile lor.

Sa cerem stiinta, nu pentru a ne ingamfa cu ea si a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevarata lumina si pentu a o impartasi si altora, pentru binele tuturor.

Sa cerem prieteni adevarati, care constituie cea de a doua jumatate a noastra. Ei ne completeaza atunci cand sunt sinceri, credinciosi iar nu lingusitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.

Sa cerem copii. Ei sunt binecuvantarea familiilor si comoara parintilor, dar ei trebuie sa fie mai mult copii lui Dumnezeu decat ai parintilor. Daca acesti copii tradeaza pe Dumnezeu din dragoste pentru parinti, mai bine nu s-ar fi nascut.

Sa ne rugam pentru altii. Este o datorie impusa din mila crestina. Aceasta rugaciune este cea mai placuta lui Dumnezeu, ea este lipsita de interes propriu, constituie deci o lepadare de sine o mortificare. Aceasta rugaciune constituie unirea intre suflete, pacea si armonia pe pamant.”

Părintele Arsenie Boca

5. Ţara. Poporul

“Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit.

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.

Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut pe el.

Odihnească-n pace gloriosul Ştefan, că n-au fost spuse în deşert cuvintele mândre şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: “Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri, însă, se va îndura de lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte”.

Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viaţă, şi nenumărate pâraie se despletesc, în cărări de argint, peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi-ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale “mirajelor”, aşa de frumos numite de popor “apa morţilor”.

Călătorii străini care-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în căruţele de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui ştefan, libera şi mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebiut să crească-n sus, şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii ferate, înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici ce scot la lumină bogăţiile ţării.

Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atâtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în mijlocul câmpiei dunărene, ridicând palat lângă palat, pe unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid acum porţile altarele luminii — treptat poporul se înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă roditoare.

În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul universităţii, iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi apostolul.

Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dâmboviţa se minunează de strălucirea şi mândreţa-n care se desfac malurile ei, ascunse până mai dăunăzi sub rădiuri de sălcii.

De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gândurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi mai mândră-ntre podoabele ţării, este poporul românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvălit în zloată şi-n bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca să-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, şi mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri!

Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!…

“O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind de poporul român.

În adevăr, suferinţile acestea au pus o blândeţă divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri.

Câtă gingăşie e în cântecul cu care-şi adorm ţărancele copiii:

“Nani, nani, puişor”

Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care-au izvorât, îşi petrec morţii la groapă:

“Dragile mamei sprincene,

Cum o să fiţi buruiene!

Dragii mamii ochişori,

Cum o să vă faceţi flori!…”

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: “Sunt român!”

LUCRÂND LA REACTIVAREA FONDULUI SUFLETESC UMAN

Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii ro-mâne din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar „Drumul nostru”, care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne – canalul 31 şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu nu-mai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi re-gizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinemato-grafie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scri-sului şi atinge punctul suprem cu aparitia celor doua volume – volumul „Între două lumi” (Ed. „Atticea”, Timişoara) si volumul „In doua lumi” (Ed. „Singur”, Târgovişte) volume lansate şi în România.

            Cunoscut în toată lumea datorită articolelor apă-rute în presă ori pe multe site-uri de cultură ale Inter-netului, Ben Todică dovedeşte o tenacitate şi o gândire exemplare în raport cu noua conduită a omului modern, mereu consumat de ideea că nu are timp să le facă pe toate. Ceea ce-şi propune şi în acest volum care conţine, pe lângă interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate şi un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între două lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievaţi are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese şi despre modul cum văd societatea de azi; aceste „fil-trări” ale ideilor exprimate fără rezerve creează, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe cărţi de sociologie apărute în ultimul timp: una este să afli părerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) şi cu totul alta să ai multiple oferte ideatice.

            Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa ac-tivitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale. De multe ori, inter-venind în mărturisirile interlocutorilor, adaugă un plus de culoare spontană ce provoacă destăinuiri spontane şi în asta rezidă şi frumuseţea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine şi care n-au tenta voit aca-demică ce îndepărtează potenţialul public, în loc să-l a-propie de cuvântul scris.

Volumul de faţă, prin conţinutul său de excepţie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evo-luţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebări şi frământări încearcă Ben Todică să le răs-pundă aducând în faţa cititorului oameni pregătiţi pentru asta.

Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cul-tură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de bu-ticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mi-leniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să im-pună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.

Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest „festin” al inteligenţei şi culturii numit „În două lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat.                                                                                                                              

  Ştefan Doru Dăncuş

AVRAM IANCU (1824 -1872)

“Avram Iancu (…) va vietui in memoria noastra si a tuturor generatiilor ce ne vor succede noua pana cand istoria omenimei va mai avea sa consemne cate ceva din viata natiunei daco-romanesti”. George Baritiu

 
“NEPOTII  LUI  HORIA”

 Avram Iancu, conducatorul oastei taranesti transilvane in revolutia din 1848-1849, luptator de frunte pentru cauza natiunii romane, s-a nascut in 1824, la “vremea cireselor”, adica prin iunie, in inima Muntilor Apuseni, in aceasta vestita “Tara a Motilor”, unde doar cu patru decenii inainte, pe aceleasi locuri, rasunasera prelung buciumele rascoalei condusa de Horia, Closca si Crisan.

Nu putini dintre acesti oameni oropsiti, constransi sa traiasca intr-o aspra saracie, isi

spuneau cu indreptatita mandrie, “Nepotii lui Horia”. Avram Iancu era al doilea fiu – primul fiind cu patru ani mai mare – a lui Alexandru Iancu si al Mariei – nascuta Gligor -, oameni harnici si bine vazuti in tot acest tinut. Tatal eroului, desi iobag, ajunsese, ca si cei doi frati ai sai, la o oarecare stare materiala si dobandise unele slujbe de incredere, ca aceea de jude – un fel de primar al satului – si de paznic al padurilor ce apartineau domeniului fiscal.

Fata de ceilalti moti, Alexandru Iancu se bucura de o stare mai buna, rotunjita si prin zestrea sotiei, avand stana de oi si vaci cu lapte, boi de jug, porci, pasuni si un lot de pamant arabil. Cu toate acestea, lipsa de libertate conditia sa de iobag, mizeriile indurate

de cei din jurul sau nu erau de natura sa-l  multumeasca.

Ca si multe alte sate din Muntii Apuseni, Vidra ajunsese cu vremea, pe nedrept, proprietatea statului, iar locuitorii – iobagi lipsiti de libertate, supusi domeniului, reprezentat de administratia nobiliara.

Imperiul habsburgic luase ilegal in stapanire pamanturile comunelor – fanete, araturi, paduri -, rapind incetul cu incetul toate drepturile – pasunarit, lemnarit – de care motii se bucurasera din vechime. Cu diferite prilejuri, stapanirea i-a despuiat pe moti  de drepturile statornicite de veacuri, sporindu-le taxele anuale si numarul zilelor de robota. Oamenii erau obligati sa faca fara plata tot mai multe zile, sa taie lemne din padure, sa plutareasca apoi pe apele raurilor sau sa le transporte cu carele lor pana departe, pe drumuri ca vai de lume. Mai carau de la Zlatna minereul trecut prin steampuri, pentru a se alege acolo firele de aur. Cei cu vite de jug erau impusi la bir. Dreptul la vanat, la pescuit, se platea, de asemenea scump. Ca si cel de a tine moara sau a vinde bauturi. Si pentru stupi se plateau dari, iar la trecerea podurilor peste ape, cand ii manau la drum nevoile, trebuia sa dea vama. Mai aveau motii acestia si alte greutati. Putinul lor pamant arabil era adesea stricat de pietrisul adus de puhoiul apelor repezi, care spalau araturile de pe coaste. Oamenii isi cautau imbucatura in campie, ducand in schimb acolo, atarnate pe spatele cailor marunti, fel de fel de obiecte de lemn, indeosebi ciubere, donite, cercuri de butoaie, confectionate de ei cu uimitor mestesug, mostenit din tata in fiu. Asprele conditii de viata, lipsa oricarei posibilitati de castig le-au impregnat celor din zona moteasca trasaturi darze, harnicie, staruinta in munca, o mare sobrietate in traiul de toate zilele.

Lucia lor saracie se oglindea in versuri de o jalnica tristete:

“Muntii nostrii aur poarta

Noi cersim din poarta-n poarta”.

Tocmai pentru asta, spre sfarsitul celuilalt veac se rasculasera motii. Dar nici atunci si nici dupa aceea, conflictul acesta crancen dintre administratie si moti nu se rezolvase.

Avramut

(…) In aceasta atmosfera, de mocnita revolta, a crescut Avram, ca si fratele sau mai  mare, Ioan, pe care tatal, vazand ca are voce buna, l-a destinat preotiei. Nu numai de la parintii lor ci si de la batranii satului, – care luasera parte direct in tineretea lor, la rascoala lui Horia – copiii au ascultat de atatea ori despre ispravile motului Nicolae Ursu din Albac. Si nu o data istetul Avramut, copil zdravan, plin de viata, cu par balai si ochi albastri, ca si maica-sa, va fi reflectat la tragicul sfarsit a lui Horia, la cruzimea celor ce asupreau de veacuri iobagimea. Chiar daca, la acea frageda varsta, nu toate implicatiile sociale ale acestor lupte ii erau limpezi, sufletul sau de copil a adunat zi de zi ura impotriva “domnilor”. I-a vazut pe consatenii sai de atatea ori batuti cu vergile de oamenii stapanirii austriece pentru ca indraznisera sa ia lemne din padurile ce fusera alta data ale lor, dar incapusera pe nedrept in mainile hraparete ale imperialilor; asemenea acte i-au impresionat profund sufletul sensibil, si nu le va uita niciodata.

Primul dascal, la scoala din Vidra, s-a convins repede de ravna la invatatura si puterea de judecata a copilului. Un biograf al sau, Iosif Sterca-Sulutiu, care l-a cunoscut cand Avram  avea zece ani, isi va aminti mai tarziu cum l-a intalnit prima oara “in mijlocul curtii, in camasa  lunga, incins peste mijloc cu un serparel neted, frumos cusut, iar pe cap o palariuta neagra cu ciucuri rosii”. Era foarte doritor de joaca, de balaceala in iazul morii, de hoinareala pe dealurile impadurite sau de pescuit cu undita, fapt pentru care, afland in el un bun prieten de joaca, copiii satului nu puteau decat sa-l iubeasca.

Curand insa, dandu-si seama de interesul fiului pentru carte si urmarind sa-l scoata din iobagie pe calea scolii, tatal se hotaraste sa-l dea la invatatura mai inalta. Avram paraseste astfel casa parinteasca pentru a merge la scoala din Campeni. In acel orasel de munte era pe atunci un foarte vrednic dascal, pe nume Moise Ioanette, om plin de ravna pentru educarea tinerelor generatii; dintre fostii sai elevi unii au absolvit apoi scoli inalte, dovada ca stiuse sa le insufle dragostea de carte.

Dupa terminarea cursului elementar, tatal il inscrie, in toamna lui 1837, la gimnaziul din Zlatna. Implinise treisprezece ani. Intra acum intr-un mediu strain. Liota copiilor zglobii si joaca de la stavilarul morii ramasesera undeva in amintire.

Gimnaziul se afla sub conducerea unor preoti catolici, care predau in limba latina. Iar pe el il inregistreaza in foile matricole scolare cu un nume maghiarizat de “Iank Abraham”, ba se incearca totodata sa i se schimbe si religia – masura la care apoi s-a renuntat -, in scoala domnind spiritul catolicismului.

Si aici, cu toata greutatea limbilor straine in care se preda – latina si maghiara -, Avram Iancu dovedeste multa sarguinta la invatatura, mentinandu-se in toti cei patru ani printre primii din scoala. Primeste notele cele mai mari si absolva gimnaziul cu calificative exceptionale.

Vacantele si le petrecea acasa, la Vidra, unde-si ajuta parintii la lucru; isi imbraca atunci iarasi straiele sale taranesti, fiind intru totul asisderea cu ceilalti tineri moti. Tatal se arata multumit de sporul la invatatura al fiului cel mic. Pe cel mare  l-a trimis la Sibiu, la seminar; pe praslea il va indruma spre alte rosturi.

Avram e acum un flacaias naltut, chipes, cu chica balaie, cu ochi mari, deschisi la  culoare; e vioi la minte, hotarat in actiuni, avid sa cunoasca mai ales trecutul poporului sau, pentru care cauta sa citeasca tot ceea ce poate gasi.

In 1841, Avram Iancu merge la Cluj, oras ceva mai indepartat, la care se ajungea pe un drum anevoios, indeosebi iatna, fapt pentru care isi vedea mai rar parintii. In schimb tatal sau nu-l uita. Un coleg a lui Iancu isi va aminti de figura distinsa a unui om frumos, cam la 50 de ani, imbracat in port romanesc, cu cioareci de aba si pieptar, care venea sa-si vada fiul si sa-l indemne cu parinteasca grija spre bunele rosturi ale vietii. Liceul la care se inscrie, intitulat pompos: “Institut superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, avea in genere profesori renumiti, cu bogate cunostinte; fiii intelectualitatii romane transilvane il preferau altor scoli. Pe aici trecusera Sincai, Petru Maior, Barnutiu, si multi altii. Iar acum ii urmau cursurile numerosi tineri romani, dornici de a primi o temeinica instructie.

Mereu acelasi silitor elev, Avram Iancu invata aici clasa superioara de umanistica, si tot aici va termina, in anii urmatori, celelalte doua clase de filosofie, primind bune certificate, cu care la sfarsitul celor trei ani de studii, se intoarce acasa la Vidra. Desbracandu-si uniforma scolara, de asta data pentru totdeauna, si revenind la straiele sale motesti, isi ajuta din nou parintii la munca. Acum este un barbat de douzeci de ani. S-a inchegat bine la trup, s-a inaltat. Chipu-i energic, cu trasaturi distinse, este impodobit de o mustata rosietica, dandu-i un spor de expresivitate si o semeata barbatie.

Ii place mai ales sa umble prin sate si sa-i asculte pe moti. Iar acestia, simtindu-l de-al lor, isi deschid larg inima. Si au de ce se plange. Sirul proceselor cu fiscul nu se mai termina. Si de nicaieri nu le vine nici o inlesnire. Unii au fost multi ani catane; luati cu sila in armata austriaca, au umblat si prin alte tari, unde au auzit de revolutia franceza.

Portile liceului clujean, de unde tocmai se intorsese tanarul Iancu, nu ramasesera fireste zavorate spiritului noilor idei de reforme politice, care se vanturau pe atunci prin tarile Europei. Profesorii insisi erau alaturi de lupta poporului maghiar pentru inlaturarea stapanirii absolutiste habsburgice si pentru ca Ungaria sa devina un stat independent. Tineretul roman studios urmarea insa afirmarea propriei constiinte nationale. Avram Iancu nu putea sa uite apartenenta sa la un popor lipsit de orice drepturi, desi constituia majoritatea populatiei Transilvaniei; romanii trebuiau deci sa se bucure si ei de aceleasi drepturi.

Gandurile acestea le purta cu el prin sate tanarul mot, iar plangerile ce le auzea ii intareau si mai mult convingerea ca romanii au de luptat pentru a fi recunoscuti, inainte de toate, ca nationalitate.

Cu aceasta convingere isi incepe Avram Iancu, in toamna anului 1844, cursurile academice de drept. Se hotarase sa devina jurist, cu gandul de a fi astfel mai de folos iobagilor, aparandu-le dreptatea in procesele prin care era tarati”.

Bibliografie : “Avram Iancu – erou al cauzei nationale” – autor: Marin Mihalache, Editura “LIBRA” -Bucuresti, 1992)

Cartea poate fi gasita la Biblioteca “Mihai Eminescu” – Wollongong, N.S.W -Australia

Bibliotecar: IOAN MICLĂU

Revista Iosif Vulcan, Australia

“O nouă limbă europeană – Poezia”

FESTIVALUL ”  MARE ŞI CUVINTE “

Între  4  şi  8 august , a avut loc la Budapesta a doua ediţie a Festivalului  internaţional de poezie, “MARE ŞI CUVINTE”, organizat şi iniţiat  de poetul  şi traducătorul maghiar, Aron Gaal. Întalnirea din acest an s-a desfăşurat sub  deviza, “O NOUĂ LIMBĂ EUROPEANĂ:  POEZIA”. Aron Gaal – iniţiatorul şi organizatorul festivalului. Pe cat de implicat în viaţa literară  din Ungaria şi nu numai, pe atat de   discret în comportament.  Nu vorbeşte  despre sine , dacă se înmplă să i se aducă o mulţumire în public, se retrage în sine, face un gest de genul…”lasaţi,  vorbiţi despre alţii”… Cu toate acestea, realizează  contacte scriitoriceşti internaţionale, publică în  varii reviste din diverse ţări, editeză cărţi, traduce în limba maghiară, coordonează Fundaţia Culturală “EOS” a iniţiat şi iată, e sufletul Festivalului “MARE ŞI CUVINTE”  şi bineînţeles, scrie  poezie.

 

George ANCA

http://georgeanca.blogspot.com/