6 Jan
2012

NU AM FOST ÎNŢELES / I WASN’T UNDERSTOOD…

        Dr.  George ANCA                                                                      


                  NU AM FOST ÎNŢELES

Am povestit
despre trecerea anotimpurilor,
despre vânduta Eva
şi mărul ei păcătos,
şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi muşcat din şarpe…
Am povestit chiar despre
taina noastră
aurind cuvintele.
Uitasem – cum a fost cu putinţă? –
de puntea şubrezită,
că pe fundul cupei
a mai rămas o picătură
din răcoarea eternităţii.
                                Mariana Gurza
        
             I WASN’T UNDERSTOOD

 

We told

about the passing seasons,

about traitress Eve

and her sinful apple,

and I wonder what would have happened

if he had bitten the snake…

We told even about

our mystery

gilding the words.

I had forgotten – how could I? –

of fragile bridge,

that on cup bottom

it still lasted a drop

from cool eternity

             English version by George Anca

6 Jan
2012

MIHAI EMINESCU

EMINESCU

Rugaciune

a lui Mihai Eminescu


Craiasa alegandu-te

Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,

Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,

Marie!

Noi, ce din mila Sfantului
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Craiasa peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

La Bucovina

de Mihai Eminescu

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!

 Invierea

de   Mihai Eminescu

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mani mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tanguioasa puternicile bolti:
“Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,
In palcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

“Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand -o,
Lumina ducand-o
Celor din morminte.

 „Așa, așa nobilă și frumoasă țară! Secoli întregi părăsită de toată lumea, ai suferit toate viscolele, toate lovirile și credința ta în tine n-a fost zdrobită. Ridică-ți astăzi capul în fața tuturor puterilor celor mari, care ar mai cuteza a se tocmi pentru a împărți naționalitățile ca pe turme și- a tăia în carne vie și zi-le: Mică sunt, dar leală; slabă sunt, dar atotputernică, căci cu mine este dreptul”.Mihai Eminescu (“Românul” din 22-23 Mai 1878,  privind răpirea Basarabiei).

 

 

6 Jan
2012

“Mantre vedice în cultura română”- George Anca

 

Aiudule,aiudule

“Mantre vedice în cultura romană”

Programul Colocviilor de Marţi din 31 ianuarie, 2012, are ca temă “Mantre vedice în cultura română”. Va include şi recitalul actorului Cristian Moţiu – poeme din Mihai Eminescu şi Radu Gyr.

“Rugăciunea unui dac” este vedică. În versul ultim din prima strofă, “au” este “aum”.

Poezia de temniţă a lui Gyr este mantrică. Poetica mantrică e clară în “Lanţuri”.

Vom aniversa astfel şi pe Eminescu, şi pe Gyr, şi Vedele.

Un 2012 mantric,

George Anca

 

 

Stelele-n cer
             de Mihai Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­
Asta e tot…

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile

Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

RUGĂCIUNEA UNUI DAC

                           de Mihai Eminescu

 

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

 

 

              Doina

                                 de Mihai Eminescu


De la Nistru pân’ la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân’ în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s’aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca –
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca sa ‘ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s’aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara –
Îndragi-i-ar ciorile

Şi spănzurătorile

 

 

BLESTEMUL AIUDULUI

de Radu Gyr

Aiudule, Aiudule,
temnita crunta,
fa-te zaludule
piatra marunta.

Focul mance-te
ca nu te saturi.
Mereu vrei scancete
si bei oftaturi.

Vantul destrama-te
ca nu-ti ajunge
– si’n marea-ti foamete –
mereu vrei sange.

Apele faca-te
ape ca ele,
lacrimi din lacate
plans de zabrele.

Grindina ‘ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanturi si geamãte
sa ti le’nmoaie.

Aiudule, Aiudule
fiara nauca,
face-te-ai crudule
scrum si naluca.

(Inchisoarea Aiud)

BASARABIE  ROBITĂ

de Radu Gyr

 

 

În Bugeac până-n Hotin,
bubă neagră şi venin.
Din Orhei până-n Liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şoduri slabe,
stă-ntr-o rână pe cocioabe.
Zarea zace-nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, –
soarele, pe picioroange…
Iese Foamea-n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
şi cum horcăie, beteagă,
la oblânc, într-o desagă,
sună numai căpăţâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea-n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeşte,
pârjoleşte,
şi când geme,
ca-n blesteme,
vine molima – strigoiul –
ca să joace tontoroiul.

În amurg, -naintea porţii,
văduvele-şi cheamă morţii.
La răspântii, ca bezmetici,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci şi trec năluci…

Chem căruţe spre Tighina
cu oftica şi neghina…

Foame… pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame… pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame… cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la paznic venetic
joacă luna din buric…

Gheare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
şi pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile-n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie…
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul şi de-a latul
veneticii ca bubatul…

Uite, gheara hrăpăreaţă
cum ne-nfulecă din viaţă,
şi ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul şi fâneţile, –
şi ne lasă, şi ne lasă
numai foame şi pucioasă
şi luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită-n coasă…

VECINUL CARE-A MURIT
de Radu Gyr

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.

Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila –
cand lacatu’n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.

Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si’ntr’o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.

Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios…

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: – Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.

-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr’o dunga.
M’asteapta afar’ un landou.
Deasupra temnitei m’am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.

Nu, nu m’au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celula mi l-am lucrat.

Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta’n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

(Inchisoarea Aiud)

IISUS IN CELULÃ
De Radu Gyr

 

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.

Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.

S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
– Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.

Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Luna lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.

Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulã si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…

Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.

Ridica-te Gheorghe

Radu Gyr (închisoarea Aiud)

RIDICÃ-TE GHEORGHE, RIDICÃ-TE IOANE!

Nu pentru-o lopatã de rumenã pâine,
nu pentru pãtule, nu pentru pogoane,
ci pentru vãzduhul tãu liber de mâine,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Pentru sângele neamului tãu curs prin santuri,
pentru cântecul tãu tintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tãu, pus în lanturi,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Nu pentru mânia scrâsnitã’n mãsele,
ci ca s’aduni chiuind pe tãpsane
o claie de cer si-o cãciula de stele,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Asa, ca sã bei libertatea din ciuturi
si’n ea sã te-afunzi ca un cer în bulboane
si zarzãrii ei peste tine sã-i scuturi,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Asa, ca sã-ti pui tot sãrutul fierbinte,
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobote-ti ies înainte,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!

Ridicã-te Gheorghe pe lanturi si funii!
Ridicã-te Ioane pe sfinte ciolane!
Si sus, ca lumina din urma furtunii,
ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane!…

                        Ne vom întoarce

                                                         De Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pirdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce -n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!

LANŢURI

                              De Radu Gyr

 

Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri,

Fac pas, vă aud zornăind fierăria,

Crâncen mă simt priponit de granituri,

Aşa m-a legat de ea veşnicia.

Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,

Pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu

sună,

Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună

Pe nicovală şi sub baroase.

Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi,

În ţipătul vostru satana mă strigă . . .

În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi,

Până şi-n inimă am o verigă . . .

Lanţuri, vă pipăi cu ură zangătul groaznic . . .

m-ascund, mă îngrop, nu scap de teribilul sunet . .

.

şi totuşi, v-am mai purtat altădată fierul

năpraznic,

sunetul vostru în trup mi-a rămas ca un tunet.

Lanţuri, lanţuri, îmi amintesc de voi foarte bine.

Departe, departe, în plumbul topit al amiezii

Tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,

Vulturi de foc să rupă aşchii din mine . . .

http://georgeanca.blogspot.com/

 

 

6 Jan
2012

Daris Basarab

 

 

David Boris, alias Daris Basarab, s-a născut în Basarabia, în oraşul dunărean Ismail, veche cetate moldovenească, la 10 mai 1929.
În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă, ca prin minune, dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină lamentabil pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei.
Un lung şi istovitor periplu – Călăraşi, Râmnicul Sărat, Beiuş, Oradea – se încheie în Cetatea Episcopală unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle “Comisiilor mixte de repatriere”.
Inginer chimist din 1954, se dedică cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive – publicaţii, comunicări, brevete. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind, de dragul scrisului, păstrând cu sfinţenie acest “secret”, dar cu gândul mereu la pseudonimul “Daris”, propus de talentatul său prieten şi coleg de liceu, idolul adolescenţei sale, şi el în căutarea unui pseudonim, la care nu a apelat niciodată.
O întâmplare fericită, o întâlnire de 50 de ani, şi, un coleg şi prieten, fac posibil un debut întârziat prin apariţia romanului Povod, la Editura SEMNE 2004 Bucureşti, sub pseudonimul Daris Basarab. Sertarul ce păstrează versuri şi proză, este mărturia unui vis adolescentin.

*

 

 

 

                                  Eu sunt ?!…

Eu sunt nebun?!, lumea-i nebună?!
Mă-ntreb neştiind a răspunde-
Un frig de morminte pătrunde,
Căci soarele-i gata s-apună.

Mă port ca o fiară rănită-
Rănesc şi m-arunc înainte-
Nimic bun nu-mi vine în minte
Şi hău-i suprema ispită.

Şi ce e mai rău decât răul
Ce-şi face chiar omul cu mâna?!
Aştept să mă-nghită ţărâna
Ce-ascunde-n morminte tot hăul.

De-acolo nu scapă-ntuneric,
Acolo nimic nu pătrunde!…

 

                                  Nu moartea…

Nu moartea-n sine ma-nspăimântă,
Ci-al ei mister de nepătruns-
În lumea asta infinită,
’Ntrebarea nu are răspuns.

Plecarea asta fără ţintă,
E-aspectul morţii cel mai greu-
În lumea noastră nesfârşită,
Să piară nu poate vreun ”Eu”.

În ieri şi-n mâine viaţă este,
Prin moarte, tot de viaţă dai-
Chiar de nu ştii care-i tărâmul,
De viaţă-n moarte parte ai.

Rămâne,totuşi, o-ntrebare:
În viaţă, sau în moarte-i Rai ?!…

 

                                     Destinul

Destinul, soarta, cum se spune,
E-o forţă ce trasează drumul,
Ce îl urmezi de singur unul,
Din zori la soarele apune.

Ce forţă! Câte componente!
Un vector pentru fiecare!
Traseu cu bucurii, zile amare,
Săpat adânc în unice amprente.

Destinul nu se-abate niciodată-
Destinul e-o fatalitate!
O forţă ce te mână-n spate,
Prin lumea asta-atât de-organizată.

E-o forţă ce-ţi trasează drumul-
Dar cum s-o facă, oare cine-i spune?!…


                                Dor

Dor de mare, dor de toate
Ce-au trecut pe nesimţite-
Zarea-mi pare mai aproape
În imagini ameţite.

Cât vedeam eu de departe!
Parcă, azi, nu-mi vine-a crede:
Viaţa era nemurirea,
Ignoram ce nu se vede.

Astăzi, îmi încrunt privirea-
Dioptriile-s de vină-
Când zăresc lucruri iubite,
Inima-mi de dor suspină.

Nu mai cred în nemurire-
Viaţa doar de-un fir s-anină…

 

                          Interferenţe

Stări de bine,stări de rău,
Se succed, se întretaie –
Cer senin, zile cu ploaie,
Paradis, sau numai hău.

Mă cufund şi mă ridic
Dintr-o apă-nvolburată,
Văd ce-a fost ca niciodată,
Şi-apoi iar nu văd nimic.

Nici nu zbor, nici nu mă-nec –
Sar ca peştele din apă –
El cu aer se adapă,
Eu, sub ape vreau să plec.

Stări de bine, stări de rău,
Se succed, se întretaie…

                               Durerea

Durerea-n toate e prezentă –
Latentă-aşteaptă un semnal –
Pornită, vine ca un val,
Şi la nimic nu e atentă.

Că-i fizică, sau mai profundă,
Stinge lumina de cristal –
Lovind ca apa într-un mal,
Ea se propagă ca o undă.

Femeia naşte în durere,
Iubirea piere-ntr-un suspin –
Transformă moartea într-un chin,
Strivind ce-a fost mai ieri plăcere.

Durerea, când nu e absentă,
Te-apropie de Dumnezeu!…

Bucureşti
11 aug.’96

Daris Basarab

http://www.darisbasarab.com/

5 Jan
2012

Campania europeana We are more – Act for culture in Europe

 Campania europeana We are more – Act for culture in Europe
Material primit de la Prof.dr.George Anca – Preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash, “presedintele Academiei Internationale Mihai Eminescu”.
Stimate doamne, stimaţi domni,
Culture Action Europe, în parteneriat cu European Cultural Foundation, a lansat în toate ţările membre ale UE o campanie de strângere de semnături intitulată “We are more – act for culture in Europe”.
2012 este un an important pentru că vor fi votate de către deputaţii Parlamentului European şi miniştrii din statele membre deciziile referitoare la bugetul UE pentru perioada 2014-2020. Este în joc sprijinul UE pentru cultură în următorii şapte ani, iar negocierile din primele patru luni ale anului vor fi cruciale. Campania „We are more – act for culture in Europe” îşi propune să colecteze 100.000 de semnături şi să le prezinte miniştrilor culturii din toate statele membre ale UE la întrunirea Consiliului Miniştrilor Culturii din mai 2012. Pentru a face această sarcină mai realizabilă, campania a stabilit obiective naţionale de semnături pentru fiecare ţară, pe baza dimensiunii fiecărei ţări (din România ar trebui strânse 5.029 de semnături).
Mai multe informaţii despre semnarea Manifestului pe pagina www.wearemore.eu/manifesto
Punctul de Contact Cultural al Romaniei
Centrul de Cercetare si Consultanta in Domeniul Culturii
str. Barbu Delavrancea 57, sector 1, Bucuresti, 011353
Tel / fax: 021 316 60 60; 021 316 60 61
Message book – Ghid informativ
un set de instrumente pentru susţinătorii campaniei
we are more – act for culture in Europe este o campanie la nivel european pentru arte şi cultură. Lansată în octombrie 2010, campania va continua până în 2013, când Uniunea Europeană va adopta un nou buget multianual.
Campania we are more promovează cultura, patrimoniul şi artele, alaturi de educaţie, coeziunea socială şi dezvoltarea durabila, ca domenii cheie în care UE trebuie să investească mai mult, dacă doreşte să atingă obiectivele fixate de dezvoltare şi să rămână in viitor o democraţie prosperă.
La originea acestei campanii se află Culture Action Europe, o coaliţie reprezentand mai mult de 100 de organizaţii şi numerosi artişti din Europa, în parteneriat strategic cu Fundaţia Culturală Europeană. Campania pune la dispozitie resurse si instrumente diverse si incurajeaza implicarea activa a aderentilor sai pentru sustinerea sporita a artelor si culturii in politicile si programele Uniunii Europene.
Vreti să susţineti campania, dar nu sunteti siguri ce argumente să folositi? Acest ghid informativ va oferă argumentele cheie şi date concrete pe care să va bazati. Dacă va întâlniti din întâmplare într-un ascensor cu un parlamentar European sau cu un politician regional, ghidul va explică cum să prezentati campania în acel scurt moment atat de valoros. Ghidul este folositor si pentru pregatirea unei prezentari specifice a campaniei sau a unei conferinte de presa.

Ghid informativ al campaniei
we are more – act for culture in Europe
Cuprins :
1. Prezentarea „fulger”
2. Mesaje cheie
3. Date şi cifre
4. Întrebări dificile
5. Calendarul politic pentru următorul buget al UE
6. Glosarul jargonului UE
7. Lecturi suplimentare: link-uri şi resurse
8. Campania in cateva date
9. Alăturati-vă!


1. Prezentarea „fulger”
Iată cum se poate rezuma campania într-un  minut articuland prezentarea in patru parti: context, analiză, provocare şi concluzie. Bugetul UE este adoptat de Parlamentul European şi Consiliu, pe baza unei propuneri făcute de Comisie. Negocierile privind Fondurile UE de dezvoltare regională implică şi politicieni locali şi regionali. Prezentarea „fulger” poate fi folosită deci în diverse ocazii: in întâlniri cu politicieni la nivele local, regional şi naţional sau cu parlamentari europeeni, ori jurnalişti.
  • Context & prezentare: După cum ştiţi, guvernele naţionale şi responsabilii politici europeni elaboreaza propunerea pentru următorul buget multianual al Uniunii Europene. Aceasta va fixa pentru urmatorii zece ani nivelul de finantare a culturii in UE. Pentru a demonstra că societatea civilă este preocupată de acest subiect, organizaţia mea a decis să se alăture campaniei europene we are more – act for culture in Europe. Campania are două solicitări: în primul rând doreşte ca noul Program „Cultura” să fie consolidat, mai îndrăzneţ şi mai experimental decât cel prezent. În al doilea rând, doreşte un sprijin sporit şi explicit pentru cultură, patrimoniu şi arte, în cadrul Fondurilor UE de dezvoltare regională, dedicate coeziunii şi dezvoltării regionale. Astăzi, mai mult de xx.xxx persoane din Europa au semnat petiţia campaniei (verificati pagina web pentru ultimele date înainte de a prezenta campania: www.wearemore.eu/manifesto)
·         Analiză: Mai mult de 90% din europeni doresc ca cultura să aibă un loc important în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, finantarea directa pentru cultură, patrimoniu şi arte reprezintă numai 0.05% din bugetul actual al UE. Pe lângă valorile sale creative şi artistice intrinseci, cultura are un efect catalizator pentru coeziunea socială şi teritorială şi creşterea economică. De exemplu, statisticile arată că sectoarele culturale şi artistice contribuie cu 2.6% la PIB-ul UE, generând un rulaj mai important decat  industria producătoare de automobile. Fără o crestere substanţială a investiţiilor în cultură – alături de educaţie, coeziune socială şi dezvoltare durabila – Uniunea Europeană nu îşi va atinge obiectivele de creştere şi dezvoltare fixate de „Strategia UE 2020”.
·         Provocare: Cu toţii înţelegem că într-o perioadă de diminuari bugetare, când cheltuielile publice sunt reduse, sectorul cultural nu poate rămâne imun. Se fac economii în toate domeniile publice, dar lipsa unei viziuni pe termen lung şi reducerile disproporţionate pot submina capacitatea sectorului cultural de a contribui la dezvoltarea societăţilor noastre.
·         Concluzie: Cultura este o investitie publica strategica de lungă durată. Cresterea investiţiilor în cultură, patrimoniu şi arte ar avea un impact minor asupra bugetului total al UE, dar ar produce un impact important asupra dezvoltării europene în termeni creativi, democratici, sociali şi economici.


2. Mesaje cheie
Iată cele trei mesaje cheie pe care ar trebui să le includeti in prezentarea campaniei responsabililor politici sau jurnaliştilor. Aceste mesaje simple rezumă cele trei puncte de pornire ale campaniei: de ce cultura, de ce Europa şi de ce astăzi?
1. Cultura şi artele sunt părţi integrante ale dezvoltării durabile şi incluzive. Ele ar trebui recunoscute ca atare şi susţinute de către responsabilii politici.
Cultura nu este cireasa de pe tort, este unul din ingredientele sale esentiale.
Accesul la cultură şi libertatea de exprimare culturala sunt drepturi fundamentale şi componente cheie  ale societăţilor democratice. Artele şi cultura generează valori în sine (ele ne îmbogăţesc viaţa, ne întăresc empatia, ne dezvoltă spiritul de observaţie şi capacitatea de a înţelege lumea), şi indirecte (ele sunt un factor catalizator în educaţie, dezvoltarea comunităţii, incluziune socială, coeziune teritorială şi creştere economică). Ambele tipuri de valori trebuie măsurate corespunzător şi considerate în procesul de luare a deciziilor politice şi de finanţare.
2. Uniunea Europeană este un spaţiu politic unic care are ca valori democraţia şi solidaritatea. Dimensiunea culturală a Uniunii Europene trebuie intărită.
Constructia Uniunii Europene nu a inceput cu cultura, dar este un proiect cultural. 
Artele şi cultura au fost nucleul istoriei europene şi continuă să fie viaţa noastră zi de zi. Cultura, patrimoniul şi artele ilustrează diversitatea noastră culturală. Ele deschid spaţii materiale şi mentale pentru imaginaţia individuală şi colectivă şi sunt instrumente cheie pentru a înţelege mai bine lumea complexă în care trăim şi realităţile interculturale. Mai mult de 90% din europeni cred că cultura ar trebui să aibă un loc important în Uniunea Europeană. Acest fapt ar trebui reflectat în politicile şi bugetele UE.
3. UE este pe punctul de a decide priorităţile financiare pentru urmatorii şapte ani. Mai mult decat oricand investiţiile pe termen lung  sunt necesare. Cultura şi artele trebuie să fie integrate acestei viziuni.
Criza nu ar trebui să fie o scuză pentru a reduce fondurile pentru cultură. Din contra.
În perioade de criză economică, caracterizate prin măsuri de austeritate şi disciplină bugetară, auzim argumentul că atenţia si investiţiile ar trebui concentrate pe domenii „serioase” cum ar fi şomajul şi creşterea economică. Aceasta este însă o viziune îngustă. Pe lângă valorile sale artistice şi creative intrinseci, cultura este un factor catalizator al creşterii în orice sector al politicilor publice. Cultura este, de asemenea, un instrument valoros de educare şi dezvoltare a comunităţii, precum şi un domeniu de inovaţie socială şi economică. Investiţiile publice in cultură şi arte sunt cu atât mai interesante cu cât permit investiţii relativ mici pentru impact multiplu.
 
3. Fapte şi cifre
Suntem 450 de milioane de cetăţeni care apreciază cultura în Europa!
·      91% din europeni cred că cultura şi schimburile culturale contribuie la o înţelege şi toleranţă mai extinsă.
·      92% din europeni cred că cultura şi schimburile culturale ar trebui să aibă un loc important în Uniunea Europeană.
Statistici culturale 2011, Eurobarometrul (67.1), 2007:
Mai puţin de  1% din bugetul total al UE este investit in cultură.
·      Sprijinul direct pentru cultură, patrimoniu şi arte (Programul „Cultura”, cu un buget total de 400 de milioane de euro pentru anii 2007-2013) reprezintă 0.05% din bugetul actual al UE.
·      Bugetul Programului „Cultura” reprezintă 0.13 euro cenţi per cetăţean, per an.
·      Bugetul Programului „Cultura” pentru şapte ani (400 de milioane de euro pentru 2007-2013) reprezintă mai puţin decât jumătate din suportul anual acordat industriei alimentare franceze (918 milioane de euro anual).
·      Suportul anual pentru cultură acordat prin Programul „Cultura” (aproximativ 57 de milioane de euro anual) este de circa trei ori mai mic decât bugetul anual al Operei din Paris (aproximativ 150 de milioane de euro).
·      Sprijinul estimativ pentru cultură, acordat prin Fondurile Structurale curente ale UE (politicile de dezvoltare regională), reprezintă 0.7% din bugetul total al UE.
Calcule realizate de Culture Action Europe în baza datelor oferite de  EACEA:
Date cu privire la industria alimentară franceză: http://agriculture.gouv.fr/publication-des-beneficiaires-des,1556
Programul Cultura este … more!
Valoarea adăugată a Programului „Cultura” reprezentând mai puţin de 0.1% din bugetul total  al UE, este impresionant:
·      Programul „Cultura” a sprijinit mai mult de 350 de proiecte, începând cu 2000.
·      Mai mult de 7000 de operatori culturali au fost parteneri în cadrul proiectelor sprijinite de Programul „Cultura”, începând cu anul 2000.
·      Doar în anul 2009, Programul „Cultura” a susţinut mobilitatea trans-frontalieră a 141 580 de artişti şi lucrători din domeniul culturii şi circulaţia a 422 493 de opere artistice.
Rezultate din datele oferite de EACEA:
Evaluarea intermediară a Programului „Cultura”, comandată de DG EAC, în 2010
Cultura este un factor catalizator al creşterii economice şi creării locurilor de muncă.
·      Sectorul culturii şi al creaţiei contribuie cu 2.6% la PIB-ul UE şi generează un rulaj de mai mult de 654 de miliarde de euro (2003). Această cifră este mult mai mare decât cea generată de industria producătoare de automobile (271 miliarde de euro în 2001) sau cea a producerii tehnologiilor informaţionale şi ale comunicaţiei (541 miliarde de euro în 2003).
·      Creşterea industriilor culturale şi de creaţie în anii 1999-2003 a fost cu 12.3% mai mare decât creşterea economiei în general.
·      Aproximativ cinci milioane de persoane lucrează în sectorul cultural (2005) reprezentând 2.4% din populaţia activă din cele 27 de state membre (6 milioane, dacă includem oamenii care lucrează în turismul cultural).
Economia culturii în Europa.
KEA, 2006:
Cultura joacă un rol crucial în dezvoltarea regională.
Studiile recente arată că:
·      Cultura contribuie la incluziunea socială şi îmbunătăţeşte coeziunea socială.
·      Participarea la activităţi culturale dezvoltă creativitatea şi capacităţile de inovare.
·      Sectorul cultural şi cel creativ sunt incubatoare pentru forme noi de antreprenoriat.
Studiu cu privire la contribuţia culturii la dezvoltarea locală şi regională – Date de la Fondurile Structurale. CSES-ERICARTS, 2010:
Bogăţia culturală este un element central al atractivităţii regiunilor.
·      Oferta culturală este a doua motivaţie a europenilor (după cost), atunci când aleg destinaţia turistică pentru vacanţă.
·      Dacă turiştii europeni ar trebui să-şi reducă cheltuielile în timpul vacanţelor, ei renunţă în primul rând la restaurante şi magazine, dar foarte rar la activităţi culturale şi de amuzament.
Eurobarometrul bliţ 281, 2009.


4. Întrebări dificile
Anticipează întrebările dificile şi identifică felul cum să găseşti răspunsuri pozitive.
– În contexte financiare dificile, când toate statele membre trebuie să facă economii şi reduceri ale bugetelor naţionale, de ce UE ar trebui să-şi sporească sprijinul pentru cultură şi arte?
Cu toţii înţelegem că în momente de criză sectorul cultural nu poate rămâne imun în faţa diminuărilor bugetare. Economii trebuie făcute în toate domeniile publice, dar lipsa unei viziuni de lungă durată şi diminuările disproporţionate pot submina serios capacitatea sectorului cultural de a contribui la dezvoltarea societăţilor noastre.
Nu ne aşteptăm ca sprijinul european pentru arte şi cultură să înlocuiască politicile culturale naţionale şi regionale. Statele membre au însă responsabilitatea de a garanta accesul la cultură şi la diversitate culturală, precum şi de a susţine un sector cultural sănătos şi dinamic.
Cultura joacă de asemenea un rol în dezvoltarea europeană, atât în termeni de participare democratică şi civilă, diversitate şi inter-culturalitate cât si prin favorizarea creşteri şi coeziuni economice şi sociale.
Sprijinul european pentru cultură este, de asemenea, un factor de mobilizare a finanţărilor publice pentru cooperare culturală şi circulaţie în Europa şi în afara ei.
Sprijinul direct pentru cultură, patrimoniu şi arte (Programul „Cultura” al UE) reprezintă doar 0.05% din bugetul actual al UE. Chiar dacă adăugăm finantarea prin politica de dezvoltare regională, sprijinul rămâne, în continuare, mai mic de 1% din bugetul total al UE.
Majorarea investiţiilor în cultură ar avea un impact minor asupra bugetului total al UE, dar unul major asupra dezvoltării europene, în termeni creativi, democratici, sociali şi economici.
– De ce ar trebui fondurile publice să sprijine artele şi cultura? Nu ar trebui doar UE să se concentreze pe sprijinirea industriilor culturale şi creative?
Politicile şi finanţarea publică sunt cea mai bună garanţie a accesului la cultură şi a diversităţii culturale. Artele şi cultura, ca şi educaţia, sănătatea publică sau dezvoltarea durabilă fac parte din obiectivele de interes public şi ar trebui apreciate şi susţinute de către politicile publice.
Sectorul artelor şi al culturii este un domeniu complex, unde instituţiile publice, societatea civilă organizată, economia socială şi actorii economici sunt interdependenţi. Toate elementele acestui lanţ, al “ecologiei culturale”, trebuie sprijinite cu mijloace potrivite. Necesităţile şi mediile de operare specifice  actorilor culturali trebuie pe deplin recunoscute, iar politicile şi instrumentele de sprijin trebuie elaborate corespunzător. O politică industrială nu poate înlocui o politică culturală. Ambele tipuri de politici şi susţinere sunt necesare. Ele ar trebui dezvoltate în paralel, ţinându-se cont de sinergiile şi complementarităţile existente.
5. Calendarul politic pentru următorul buget al UE
Campania we are more a fost lansată la începutul procesului de decizie a unui nou ciclu de politici şi programe ale UE. Bugetele UE sunt decise pentru 7 ani, iar procesul de negociere durează câţiva ani.
Calendarul negocierilor bugetului UE este complex, se desfăşoară pe mai multe planuri şi depinde extrem de mult de acorduri politice între statele membre negociate în spatele cortinei. Acele negocieri politice pot încetini procesul formal de co-decizie între Consiliu şi Parlament, pe o propunere facută de Comisie. Calendarul de mai jos este provizoriu şi va fi actualizat cu regularitate.
2010:
·      Evaluarea intermediară a politicilor şi programelor actuale
·      Consultaţii publice cu privire la programele UE
·      Prima etapă a activităţilor Comitetul PE pentru provocările politicilor
·      Statele membre încep discuţiile ‘în spatele cortinei’
2011:
·      Evaluarea impactului programelor şi politicilor actuale ale Comisiei Europene
·      Iunie: publicarea raportului Comitetului PE privind perspectivele politice
·      Sfârşitul lui iunie: publicarea propunerii generale a Comisiei pentru perspectivele financiare ale UE după 2014
·      Septembrie: Propunerile Comisiei pentru orientările UE pentru următoarele fonduri structurale
·      Noiembrie: publicarea propunerilor Comisiei pentru diverse politici şi programe (inclusiv Programul „Cultura”)
2012/2013:
Procese paralele ale adoptării cadrului bugetului general pentru anii 2014-2020 şi a bazei legale pentru diverse programe şi politici.
Puteţi obţine mai multe informaţii cu privire la negocierile bugetului UE pe pagina web a campaniei: http://www.wearemore.eu/campaign-calendar/


6. Glosarul jargoanelor UE
Acţiunea de Lobby
Acţiunea de lobby este restricţionată la partea de pledoarie (advocacy). Se referă în special la acţiuni de pledoarie pentru a influenţa legislaţia.
Agenda
Europeană
pentru Cultură
Agenda Europeană pentru cultură într-o lume în curs de globalizare este un document politic propus de Comisia Europeană şi adoptat de Statele Membre ale UE în timpul Consiliului European din 2007. Acesta este primul document de politică adoptat la nivel European, care pune bazele pentru acţiuni coordonate la nivelul UE în domeniul culturii.
Agenda Europeană pentru Cultură are trei obiective majore: promovarea diversităţii culturale şi a dialogului intercultural, promovarea culturii ca factor catalizator pentru creativitate; şi promovarea culturii ca element esenţial al relaţiilor externe ale UE. Aceste obiective sunt puse in practică prin diverse instrumente: integrarea culturii în politicile şi programele UE, metoda deschisă  de cooperare interguvernamentală (vezi mai jos) şi dialogul structurat cu societatea civilă (vezi mai jos).
CFM
 Cadrul Financiar Multianual  (CFM) precizeazã categoriile bugetare ale cheltuielilor UE (numite capitole) şi orienteazã pe termen lung bugetele anuale ale UE. CMF este convenit în baza unui acord inter-instituţional între Parlamentul European, Consiliu şi Comisia Europeană.
Prezentul CMF acoperă perioada 2007-2013. Publicarea propunerii Comisiei pentru următorul CFM (la sfârşitul lui iunie 2011) va lansa formal negocierile cu privire la bugetul UE după 2013.
Competenţa UE
Competenţele Uniunii Europene, adică domeniile în care UE are dreptul să ia decizii, sunt prevăzute în Tratate. Uniunea este competentă să acţioneze numai în limita puterilor acordate şi orice măsură adoptată de instituţiile UE trebuie să aibă la bază un temei legal.
În domeniul culturii, UE are o competenţă de sprijinire (art. 167 al Tratatului de la Lisabona). Aceasta înseamnă că UE poate doar să intervină pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea Statelor Membre, dar nu are o competenţă legislativă directă. Competenţa în domeniul culturii este una naţională, regională sau locală, în funcţie de stat.
Dialogul Intercultural
Dialogul Intercultural a fost definit de Platforma pentru o Europã Interculturală ca „o serie de conexiuni specifice, ancorate int-un spaţiu-timp real, între indivizi şi/sau grupuri din diverse medii si patrimonii etnice, culturale, religioase şi lingvistice în scopul explorării, testării, conştientizării empatiei şi respectului. Scopul ultim al Dialogului Intercultural este de a crea un mediu de cooperare şi bunã voinţă permiţând rezolvarea tensiunile politice şi sociale”.
Dialogul structurat
Dialogul structurat este un mecanism de cooperare utilizat de Comisia Europeană pentru a implica diferiţi actori în elaborarea politicilor sale.
În domeniul culturii, dialogul structurat a fost introdus, o dată cu adoptarea Agendei Europene pentru Cultură.  În prezent, în domeniul culturii  operează trei platforme de dialog structurat: Platforma Accesul la Cultură, Platforma Industriilor Culturală şi Creativă şi Platforma pentru Europa Interculturală.
Metoda Deschisă de Coordonare
Metoda Deschisă de Coordonare (MDC) este o nouă metodă de guvernanţă care constă in caracterul neobligatoriu şi descentralizat al reglementărilor, în flexibilitatea şi deschiderea lor, în pluralitatea actorilor implicaţi. MDC este utilizatã pentru cooperarea între Statele Membre ale Uniunii Europene în domeniile politicilor, unde UE nu are competenţă legislativă, cum ar fi afacerile sociale, educaţia sau cultura. În domeniul culturii, MDC a fost introdus prin Agenda Europeană pentru Cultură din 2007.
Subiectele abordate  în domeniul culturii prin MDC sunt prezentate în planul de lucru pe anii 2011-2014, adoptat de Consiliul Miniştrilor în noiembrie 2010. Grupuri de lucru compuse din experţi mandataţi de Statele Membre lucrează asupra următoarelor aspecte: accesul la cultură şi dialogul intercultural, industria culturală şi creativă, abilităţi şi mobilitate şi mobilitatea colecţiilor.
Pledoarie (advocacy)
Acţiunea de a susţine în mod public o anumită cauză sau o politică. Acţiunea de pledoarie poate fi realizată prin diverse instrumente: de la întâlniri directe cu responsabilii politici până la acţiuni  colective media.
Politica de Coeziune a UE
Politica de Coeziune a UE,  denumită şi Politica Regională a UE, are scopul de a reduce disparităţile între regiunile UE în termeni economici, sociali şi de dezvoltare teritorială. Politica de Coeziune a UE reprezintă 35% din bugetul total al UE, fiind a doua cea mai importantă linie financiară a UE după agricultură.
Politica de Coeziune a UE este organizată în baza a trei obiective: convergenţă, competitivitate  regională şi muncă şi cooperare teritorială europeană. Pentru a atinge aceste obiective, politica de Coeziune a UE utilizează trei instrumente: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE) şi Fondul de Coeziune. Diferite regiuni ale UE sunt eligibile pentru finanţare conform diferitor obiective, în funcţie de etapa dezvoltării lor economice (măsurată în PIB).
Cea mai mare parte din finanţările pentru cultură la nivel European provin din Fondurile Structurale. În cadrul Politicii de Coeziune, finanţarea pentru cultură este estimată la 6 miliarde de euro (1,7% din bugetul său total).
Programul Cultură a UE
 Programul „Cultura” este unicul instrument al Uniunii Europene dedicat exclusiv sprijinirii artelor şi culturii. Totuşi, finanţarea pentru cultură la nivelul UE se face şi prin alte programe şi politici, cum ar fi fondurile structurale, de inovare, antreprenoriale, cercetare, educaţie, cetăţenie, învăţare pe tot parcursul vieţii sau relaţii externe.
Programul „Cultura” 2007-2013 are un buget total de 400 de milioane de euro. Acesta are trei obiective: a promova mobilitatea trans-frontalieră, a încuraja circulaţia trans-naţională a operelor de artă, a consolida dialogul intercultural. Aceste obiective sunt cuprinse în diferite linii de finanţare pentru proiecte de cooperare de scurtă sau de lungă durată, pentru traduceri literare sau festivaluri, precum şi pentru finanţarea operaţională a reţelelor europene.
PIB
Produsul Intern Brut (PIB) se referă la valoarea de piaţã a tuturor produselor finite şi serviciilor produse într-un stat, într-o perioadă de timp. Acesta este, adesea, utilizat ca indicator pentru nivelul de trai într-un stat, dar, în realitate, este o măsură a activităţii economiei naţionale.
În ultimii ani, diverse state şi organizaţii internaţionale au cercetat metode alternative şi mai cuprinzătoare de măsurare a dezvoltării societăţii. Un exemplu al acestui efort este iniţiativa ‘Dincolo de PIB’, care are ca scop elaborarea indicatorilor, tot atât de clari şi de atractivi ca PIB-ul, dar care includ aspecte ale progresului social şi de mediu.
Strategia UE 2020
Europa 2020  este strategia economică europeană pentru perioada 2010-2020. Ea are ca scop creşterea “inteligentă, sustenabilă şi incluzivă”. Ea înlocuieşte fosta Strategie de la Lisabona. Europa 2020 îşi propune să sporească competitivitatea economiei UE bazate pe cunoaştere luând în considerare aspectele sociale şi de mediu ale dezvoltării economice. Strategia acordă un loc important “inovării”, dar nu menţionează cultura sau creativitatea.
Strategia Europa 2020 propune o foaie de parcurs pentru toate acţiunile UE în anii ce urmează. Următoarea generaţie a politicilor şi programelor UE, inclusiv Programul „Cultura” şi Fondurile Structurale vor fi aliniate cu obiectivele acesteia.

7. Lecturi suplimentare: link-uri şi resurse
O selecţie de lecturi suplimentare pentru a stimula dezvoltarea argumentelor din sectorul cultural şi a cultiva dezbaterile despre rolul culturii în societăţile noastre.
Argumente, instrumente:
Lista organizaţiilor în domeniul artelor
Adunarea Naţională a Agenţiilor de Stat pentru Arte, ANASA – National Assembly of State Arts Agencies, NASAA
Organizaţiile de artă non-profit joacă un rol important în acţiunile de advocacy pentru artă. Fondurile publice susţin programele acestora, făcând artele accesibile mai multor cetăţeni dintr-o comunitate. Manualul de advocacy prezentat vã poate ajuta să vã familiarizaţi cu bazele acţiunii de advocacy în domeniul artelor şi să vã evaluaţi organizaţia pentru a deveni un avocat eficient şi recunoscut al artelor.
Campanii naţionale de advocacy în domeniul artelor: prezentarea studiilor de caz şi a bunelor practici
Madden, Chr. Strawberry Hills: Federaţia Internaţională a Consiliilor de Artă şi a Agenţiilor Culturale (2010) – Madden, Chr. Strawberry Hills: International Federation of Arts Councils and Culture Agencies. (2010)
Raportul face referire la campaniile de advocacy care promovează aprecierea şi implicarea în domeniul artelor. Acesta descrie o serie de campanii în curs de desfăşurare sau planificate de către agenţiile naţionale cheie, care oferă finanţare în domeniul artelor. Raportul reuneşte resurse de comunicare on-line, folosite de aceste campanii şi explorează opinii cu privire la modul de asigurare a succesului unei campanii.
Cele zece reguli de aur ale acţiunii de lobby
Schonfelder, Brussels, EU Public & Governments Affairs, Conferinţa ‘Cum funcţionează Buxelles’ (2011) – Schonfelder, Brussels, EU Public & Governments Affairs, Conference ‘How Brussels Works’ (2011)
Acest document însumează regulile cheie ale acţiunii de lobby la nivel UE.
Topul Zece al argumentelor pentru a susţine artele
Cohen, R. (2011)
De la publicaţiile săptămânale în domeniul politicilor culturale, oferite gratis, cum ar fi Americanii pentru Arte şi Observatorul Artelor, acest document face sumarul a zece argumente în favoarea susţinerii artelor, care pot fi folosite atunci când abordezi lideri guvernamentali sau din domeniul afacerilor.

 

Studii, rapoarte:
Capturând valoarea culturală
John Holden, Demos, (2004)
Organizaţiile culturale şi organismele de finanţare a acestora au devenit foarte bune în a-şi descrie valoarea, în termeni de rezultate sociale. Combaterea excluziunii, creşterea diversităţii şi contribuţia la dezvoltarea economică sunt toate justificări bine cunoscute ale cererilor de finanţare. Vorbind în termeni funcţionali despre valoarea culturii, organizaţiile culturale şi-au pierdut abilitatea de a descrie scopul lor real – crearea unor opere care ar îmbogăţi vieţile oamenilor. Cultura oferă acum politica guvernului, dar prin alte mijloace.
Daruri aduse muzei: reformulând dezbaterile despre beneficiile artelor
Kevin F. McCarthy, Elizabeth Heneghan Ondaatje, Laura Zakaras, Arthur Brooks (2004)
Confruntându-se cu o competiţie acerbă pentru public şi sprijin financiar, cu prejudiciile politice ale “războaielor culturale” de la începutul anilor ’90, avocaţii artelor au decis să îşi promoveze cauza în termeni de beneficii pentru comunitate şi indivizi. În acest raport, autorii evaluează punctele forte şi slabe ale acestor argumente instrumentale şi susţin că o nouă abordare este necesară pentru a înţelege beneficiile artei. Autorii cheamă pentru o recunoaştere mai mare a beneficiilor intrinseci ale experienţei artelor, fiind critici cu ceea ce ei numesc o supra-accentuare a beneficiilor instrumentale. Ei oferă un cadru mai cuprinzător pentru a evalua valoarea publică şi privată a ambelor tipuri de beneficii: intrinseci şi instrumentale. Autorii fac legătura între realizarea acestor beneficii şi implicarea artelor.
Măsurarea valorii intrinseci
Hasan Bakhshi, Alan Freeman + Graham Hitchen (2009)
Această lucrare susţine că reticenţa de a utiliza metode economice riguroase a fost mai mult o piedică, decât un ajutor pentru cauza artelor. Acest studio încearcă să demonstreze cum economia poate furniza instrumentele necesare pentru a “măsura” şi valida valoarea intrinsecă a artelor, comensurabile cu alte măsuri de valoare, pentru cererile de finanţare pentru fonduri publice.
Carte de buzunar cu privire la statisticile culturale
Eurostat, (2011)
Cartea de buzunar a Eurostat privind “Statisticile culturale”, publicată în aprilie 2011 este a doua publicaţie din această serie. Ea prezintă date cu privire la întreprinderile din sectoarele culturale, angajarea în sectoarele culturale şi ocupaţii culturale, comerţul extern cu bunuri culturale, participarea culturală, cheltuielile private pentru bunuri culturale şi alte statistici. Publicaţia foloseşte date din cadrul Sistemului Statistic European, precum şi alte surse cum ar fi UNESCO, Eurobarometrul, EGMUS şi Vânzările Media.

 

Studiu cu privire la contribuţia culturii la dezvoltarea locală şi regională – Date din Fondurile Structurale
Centrul pentru Strategie şi evaluarea Serviciilor (CSES) –ERICARTS, (2010)
Centre for Strategy and evaluation Services (CSES) -ERICARTS, (2010)
Studiul a fost comandat de Comisia Europeană pentru a furniza date cu privire la contribuţiile sectorului creativ şi cultural la atingerea obiectivelor politicii de coeziune a UE începând cu 2000 Studiul este ilustrat de 50 de exemple concrete.
Criza economică şi perspectivele artei şi culturii în Europa
SICA, (2010)
SICA a consultat o serie de parteneri din câteva state europene pentru a lua temperatura in domeniul culturii. Primul studiu a fost publicat în iunie 2010 şi actualizat în octombrie 2010.
Economia Culturii în Europa
KEA Afaceri europene (2006)
KEA European Affairs, (2006)
Studiul a fost comandat de Comisia Europeană şi este primul de acest fel la nivel European. Acesta subliniază contribuţiile directe (în termeni de PIB, creştere, angajare) şi indirecte (legătură între creativitate şi inovare, legături cu sectorul Tehnologiilor Informaţionale şi ale Comunicării, dezvoltarea şi atractivitatea regională) ale sectorului cultural şi creativ la creşterea economică în Europa.
Civilizaţia empatică –  Cursa spre o cunoştinţă globală într-o lume în criză
Jeremy Rifkin (2010)
Consilierul politic Jeremy Rifkin investighează evoluţia empatiei şi modalităţile în care aceasta a modelat dezvoltarea şi societatea noastră. Priviţi animaţia cărţii.

 

8. Campania in câteva date
Despre ce este această campanie?
we are more este o campanie europeană pentru arte şi cultură. Aceasta a fost lansată în octombrie 2010 şi va dura până în 2013. Campania are ca scop influenţarea următorului buget al UE după 2014.  Campania we are more solicită două feluri de sprijin pentru culturã în cadrul următorului buget al UE. În primul rând, doreşte un Program „Cultura” consolidat, care să fie mai îndrăzneţ şi mai experimental decât cel actual. În al doilea rând, doreşte un sprijin explicit pentru cultură, patrimoniu şi arte în programele UE dedicate coeziunii şi dezvoltării locale şi regionale, şi anume Fondurile de dezvoltare regională.
Cine a organizat aceastã campanie?
Campania we are more a fost iniţiată de Culture Action Europe, organizaţie reprezentând societatea civilã, platformă politică pentru arte şi cultură. Campania este realizată în cadrul unui parteneriat strategic cu Fundaţia Culturală Europeană. În prezent, Culture Action Europe are peste 100 de membri, care, în total, reprezintă peste 80.000 actori artistici şi culturali din întreaga Europă şi din afara ei – din mai mult de 114 de discipline artistice. Campania este o pledoarie deschisă şi oferă pe pagina sa web instrumente care încurajează şi facilitează implicarea întregului sector cultural, precum şi a cetãţenilor ce doresc susţinerea acesteia.
De ce numele we are more – actfor culture in Europe?
Deoarece vrem să transmitem un mesaj puternic, pozitiv şi să demonstrãm că există multe modalităţi prin care indivizii, comunităţile şi organizaţiile din domeniul artei fac mai mult şi contribuie mai mult la dezvoltarea societăţii decât se poate observa la o primã vedere. Aşa cum UE înseamnă mai mult decât cărbune şi oţel, tot aşa simţim nevoia de a vorbi nu doar despre o piaţă comună, PIB şi creştere economică, ci şi despre bunăstare şi dezvoltare umană. Această campanie doreşte să arate că există multe organizaţii, care au la bază oameni ce apreciază cultura în Europa şi acţionează în numele ei. Noi suntem cetăţeni, părinţi, organizaţii din domeniul artelor, iubitori ai culturii şi participanţi activi în societate.
9. Alăturaţi-vã!
Pe pagina web a campaniei, veţi găsi diverse instrumente pentru a promova campania, precum şi idei pentru activităţi, atunci când veţi fi gata să acordaţi un sprijin mai avansat. Puteţi semna petiţia , disponibilă în mai mult de treizeci de limbi şi chiar să o integraţi pe pagina web personală pentru ne ajuta să colectăm semnăturile! Vizitaţi acum pagina campaniei şi abonaţi-vã la publicaţia bilunară, urmăriţine pe Facebook şi Twitter, pentru a afla ultimele noutăţi!
Suntem curioşi să aflăm despre ideile şi activităţile dumneavoastră – hai să ţinem legătura!
Culture Action Europe
Rue de la Science 10
B-1000 Brussels
T. +32 2 534 4002
F. +32 2 534 1150
George Anca
4 Jan
2012

Levinger Monica .Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

 

                                                               Mihai Rădulescu ( 1936-2009)

Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

Dragă Domnule Profesor,

Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile – bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi simplu din plăcerea de a  fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile – tot mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori.

Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că metafora de mai sus – precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc.

În zilele sfârşitului de vară, în care anotimpul cald şi cel rece duc tratative prelungite şi se tocmesc când să proclame începutul iernii, uitând de sora-toamnă şi de drepturile ei la domnie, aşadar în zile dramatice pentru schimbarea vremii, mi se trezesc în suflet amintiri “de sezon”, din care nu lipsesc niciodată paleta de culori ruginii, covorul frunzelor foşnitoare şi  cerul pictat cu păsări călătoare, grăbite să iasă la drum. Mărturisesc că dintre toate zburătoarele migratoare spre Egipt, rândunelele îmi sunt cele mai dragi şi mai apropiate; zile în şir le duc grija, ştiindu-le istovite de nesfârşitele ore de zbor şi răsuflu uşurată când soseşte timpul să ajungă victorioase pe continentul african. Slăbiciunea mea pentru rândunele dumneavoastră v-o datorez…

Vă aflaţi într-un colţ de lume cu ierni reci şi înzăpezite, iar eu, pe malul Mediteranei, socotesc câte mări şi ţări se întrepun între noi. Şi cu toate acestea, în ciuda distanţei care ne desparte, suntem atat de aproape şi apropiaţi… nu avem decât să ne ridicăm privirile spre înălţimi pentru a înţelege că  cerul de deasupra ne uneşte şi ne leagă, ca o punte nevăzută, nu numai peste continentele în care trăim, dar şi peste timpuri – între trecut, present şi viitor. Recunosc că sunt zile în care mi se pare că Pământul se învârte mai repede ca de obicei… În asemenea momente de cumpănă pentru echilibrul meu interior mă surprind vorbind cu dumneavoastră, făcându-vă părtaş temerilor şi îndoielilor care mă frământă; căci la cine aş putea găsi mai mare înţelegere şi sprijin când este vorba de libertatea de a fi eu însămi, de a gândi şi a acţiona după firea mea? În aceste clipe de căutare obişnuiesc să scrutez depărtările şi, convinsă că cerul prezentului şi cel al trecutului sunt unul şi acelaşi, mă grăbesc să chem în ajutor rândunelele… Rândunelele Jilavei.


Pentru păsările cerului înfrăţirea cu înalţimile este firească şi naturală, ca de la sine înţeleasă. Cu noi, oamenii, e mult mai complicat. Nu că n-am putea avea şi noi aripile noastre eliberatoare, dar cât de greu este să le creştem când trăim sub imperiul fricii şi atâtea închisori nevăzute, ascunse ochiului şi privirii, ne ameninţă libertatea! Dacă ne uităm împrejur, n-o să vedem nici gratii şi nici ziduri şi cu toate acestea temniţele sufletului există, percepute în întreaga noastră fiinţă interioară.
Şi pentru că vorbim despre închisori, vă datorez o marturisire… Când v-am descoperit pe Internet site-ul personal, titlul “Literatură şi detenţie” mi-a stârnit curiozitatea, dar m-a şi intrigat căci nu se potrivea “socotelii” că-l voi întâlni după atâţia ani  “doar” pe domnul Rădulescu – fostul meu dascăl de engleză din primul an de liceu; la vremea aceea nu am ştiut nici că aţi fost deţinut politic şi nici că aveaţi pasiunea scrisului, aşa că vă închipuiţi surprinderea mea când am făcut cunoştinţă cu scriitorul Mihai Rădulescu – creatorul istoriei literaturii de detenţie la români. Am început să vă citesc scrierile cu nesaţ – schiţe, versuri, dramaturgie, studii de stilistică, teologie şi deşi am tot dat târcoale literaturii de detenţie, nu m-am putut hotărî s-o abordez, ca să nu spun că mi-a fost teamă…Gândul că urma să trec pragul unui univers terifiant – al durerii şi al suferinţei, al ororilor petrecute în temniţele comuniste, despre care n-am ştiut mai nimic din adolescenţă şi până la maturitate, mă făcea să tot amân momentul “confruntarii cu adevărul”. În cele din urmă mi-am depăşit reticenţele, atrasă ca de un magnet de un titlu cu conotaţii vădit pozitive, afective, sugerând înfrăţirea dintre oameni şi necuvântătoare – oameni încătuşaţi şi păsările libere ale cerului.

Primii paşi prin literatura de detenţie i-am făcut alături de dumneavoastră, sub atentă supraveghere şi îndrumare, prin intermediul unei scrieri croite exact pe măsura sensibilităţii mele deosebite. A fost ca şi cum m-aţi luat de mână şi mi-aţi spus cu blândeţe: Draga mea, urmează-mă fără teamă. Nu despre calvarul celor ce şi-au purtat crucea pe la Jilava vei citi în această schiţă ci despre speranţă şi libertate… poate ţi se pare de necrezut, dar între zidurile cumplitei închisori am cunoscut o mare şi nesperată bucurie, singura de  acest fel de pe tot parcursul celor patru ani de efectuare a condamnării mele. Pentru o vreme am revenit a crede în exclamaţia filozofului, cum că ne-am afla în cea mai bună dintre lumile posibile…Aşa am făcut cunoştinţă cu “Tatăl rândunelelor”, în ochii mei cea mai frumoasă povestire adevărată despre viaţă şi libertate.

Şi v-aţi ţinut promisiunea, nici un cuvânt despre atmosfera cutremurătoare ce te izbea imediat ce coborai în temniţele Jilavei; despre cât era de potrivnică vieţuirii înspăimântătoarea închisoare, despre condiţiile subumane şi efectele lor dezumanizante aveam să aflu mai târziu, din alte scrieri. Însă la acea vreme a primei lecturi pe tema detenţiei, atenţia mi-a fost direcţionată nu spre stricăciunea sau păcatele firii omeneşti ci spre culmile spiritului şi înflorirea sa; am învăţat că libertatea adevărată nu constă în a face orice, ci în a face binele – mesaj la care mă reîntorc ori de câte ori vreau să-mi reamintesc cine sunt şi ce vreau.

Înainte de a-mi continua depănarea amintirilor legate de acel “botez al focului” de neuitat, trebuie să ştiţi că lectura scrierilor dumneavoastră este întotdeauna una dinamică şi plină de viaţă, presărată cu imagini şi dialoguri ce par a se petrece aievea – de nu ştiu niciodată dacă sunt rodul imaginaţiei sau rezultatul unor incursiuni performante în lumi paralele. “Tatăl rândunelelor” nu a făcut excepţie de la obişnuitul nostru ritual care ne permitea să fim când înăuntrul povestirii, ca participanţi la cele întâmplate, când în afara ei, înflăcăraţi comentatori sau spectatori impresionaţi. Aşa se face că imediat ce am trecut pragul celulei pe care o împărţeaţi cu încă douăzeci de deţinuţi, mi-aţi făcut semn cu capul în direcţia uşii ghintuite, înspre capătul la care aceasta se îmbina cu peretele şiroind de umezeală; privirile mi s-au supus ascultătoare, descoperind exact pe locul indicat cele două cuiburi clădite cu migală unul lângă celălalt. Din motive numai de ele înţelese, patru dintre rândunele Jilavei hotărâseră să împartă încăperea întunecoasă, aerul închis şi mirosul de igrasie cu obştea semenilor lor umani. N-aş şti să explic de ce, dar la prima vedere alegerea randunelelor mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare, parându-mi-se nefirească asocierea acestor păsări libere şi independente, iubitoare de înălţimi, cu spaţiul limitat şi limitator al celulei de închisoare. Citindu-mi gândurile aţi replicat pe un ton uşor amuzat: Surprinzător? Aşteaptă să-l cunoşti pe Susai!

Continuându-mi lectura am aflat că rândunelele aveau pui şi că doi dintre ei, insuficient dezvoltaţi pentru a face faţă greutăţilor existenţei, fuseseră condamnaţi de către părinţii lor la moarte prin înfometare. Susai, tovarăşul de celulă de care vă lega nu numai un sentiment de admiraţie dar şi o sinceră prietenie, tocmai pleda în favoarea salvării puilor de rândunică, garantându-le tovarăşilor de celulă că va găsi calea potrivită să-i înzdrăvenească până vor deveni aidoma celor preferaţi de adulţii zburători. Cucerită de entuziasmul înverşunatului apărător al celor doi condamnaţi fără de vină, am hotărât pe loc că aş fi gata să-l urmez pe “tatăl rândunelelor” până la capătul Pământului…

Nu m-am îndoit nici o clipă că Susai, despre al cărui temperament extrovertit, clocotind de vitalitate şi inventivitate apucasem deja  să citesc, îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta convingere şi cu toate acestea nimic nu m-a pregătit pentru cele ce au urmat curajoasei hotărâri – un întreg lanţ al minunilor, desfăşurate într-o înlănţuire şi sincronicitate perfecte, vizând armonia desăvârşită.  Hrăniţi cu muştele prinse de către cei mai îndemânateci dintre deţinuţi, puii începură a se îzdrăveni, crescând văzând cu ochii; părinţii, sesizând schimbarea în bine a acestora, îşi schimbară atitudinea faţă de hrănirea lor, revenind din hotărârea de a-i înfometa. Chiar şi atunci când obştea deţinuţilor constată cu stupoare că cei doi pui întârziaţi faţă de generaţia lor nu fuseseră înscrişi la “şcoala de zbor” pentru cei ce urmau să străbată ţări şi mări pentru întâiaşi dată – de a cărei existenţă nici măcar nu fuseseră conştienţi, aşadar chiar şi în faţa acestei probleme de viaţă şi de moarte, Susai găsi o cale să-şi ajute protejaţii.  Cea mai riscantă dintre acţiunile de salvare a puilor se dovedi o soluţie eficientă când aceştia, smulşi din cuibul pe care nu-l văzuseră niciodată din afară şi aruncaţi unul după altul peste capetele susţinătorilor lor umani, se descurcară în a da din aripi; începură a zbura. În acest stadiu al lecturii aţi cerut nerăbdător “dreptul la cuvânt”, pentru a-mi prezenta cu emoţie Minunea petrecută cu Susai: “Daca puii noştri reţinuseră chipul iubitor al tatălui lor uman, măcar ca imagine purtată în minusculele lor creiere, prietenul meu nu mai era pe deplin un deţinut politic “vinovat” că nu-şi denunţase şeful, ci parţial, era un zburător în drum scăldat de raze, spre Egipt. Susai, în acea parte a sa, îşi dobândise libertatea înainte de termenul stabilit prin condamnare de Tribunalul militar. Cu Susai se petrecuse minunea: pătrunsese, pe aripile puilor, în rai.”

Am rămas tăcută şi dusă pe gânduri mult după ce ultimele fraze ale schiţei “Tatăl rândunelelor” fuseseră rostite cu glas plin de bucuria biruinţei. “Să fie oare posibil ca tocmai la Jilava, sub un cer sfâşiat de durerea şi suferinţa celor încătuşaţi, să crească printre sârme ghimpate flori libere de câmp? Să iei atitudine faţă de viaţă precum îţi dictează firea şi sensibilitatea… iată o izbândă de invidiat! În ce lume s-au petrecut toate acestea?” m-am trezit dând glas cu voce tare gândurilor şi emoţiei care mă stăpâneau. Răspunsul cum că ne-am afla “…în cea mai bună dintre lumile posibile” s-a ivit ca de la sine şi odată cu el am realizat că în temniţele Jilavei se petrecuse încă o minune (a căta, oare?), prin care atât suferitorii oprimaţi cât şi oprimatorii, uniţi prin acelaşi ţel comun, fuseseră antrenaţi într-o adevărată cruciadă a binelui – salvarea a doi pui de rândunică. Aţi clătinat aprobator din cap şi pe un ton didactic datorat lungilor ani de activitate profesorală, mi-aţi explicat:  “La Jilava orice mişcare neîngăduită de regulament era sever pedepsită cu bătaie şi izolare în condiţii criminale. Totuşi, niciunul dintre gardieni, nici cei mai fioroşi, n-a intervenit în această acţiune a deţinuţilor deşi o distracţie cât de măruntă a hainelor vărgate era total interzisă ca şi orice contact cu ceva ce le-ar fi putut bucura zilele negre”.

Au trecut mai bine de doi ani de la neuitata lectură în doi, evocată cu nostalgie în rândurile acestei scrisori şi vă pot spune cu emoţie că în tot acest răstimp am recitit de nenumarate ori povestirea despre rândunele şi salvatorul lor, minunându-mă de fiecare dată de efectul învigorător pe care îl are asupra mea. Căci dacă “tatăl rândunelelor” a reuşit să rămână el însuşi în faţa temutei Jilave şi a stăpânilor ei, de ce nu aş ieşi şi eu biruitoare asupra “închisorilor moderne” din viaţa de zi cu zi ?! Pe aripile cuvântului scris, prin intermediul scrierii pe care v-a inspirit-o, Susai şi-a dobândit nemurirea, continuând să poarte ştafeta libertăţii şi a speranţei din cititor în cititor. O adevărată minune, nu-i aşa?

V-am purtat în lungul şi latul schiţei atât de dragi mie ca şi cum nu dumneavoastră i-aţi fi autorul ci… un novice, necunoscător al comorilor ascunse în ea. Am făcut-o nu numai de dragul de a sta la poveşti cu dumneavoastră – plăcere de care mă bucur ori de câte ori îmi stă în putinţă, dar şi pentru a ajunge la un punctul ţintit încă de la începutul acestei lungi scrisori. E vorba de o mărturisire pe care aţi făcut-o cândva, precum că “soarta noastră, poate a tuturora, este  de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlalţi”. Pe vremuri Susai a îndrăznit să “contrazică”  o lege nescrisă a naturii, care de milenii domnea  nestingherită în lumea necuvântătoarelor; inspirată de curajul lui, dar fără pretenţia de a mă compara cu eroul rândunelelor, în prezentul  rândurilor de faţă îndrăznesc să ies împotriva “adevărului” formulat mai sus. Şi pentru că trebuie să ştiţi care a fost rodul activităţii dumneavoastră asupra mea în acel prea scurt an de liceu sau în lunile care i-au urmat după trei decenii, vă mărturisesc că…  pentru mine  sunteţi Tatăl rândunelelor! Dumneavoastră vă datorez primul meu zbor spre tărâmurile creaţiei literare, mult după ce stolul generaţiei mele a ieşit sau chiar a ajuns în Ţările calde ale realizării de sine prin descoperirea propriei meniri. Nu e nevoie să-mi explicaţi ce au simţit cei doi pui de rândunică “smulşi”  de Susai din cuibul lor şi “obligati” să dea din aripile nedeprinse cu zborul… O ştiu prea bine pentru că şi eu am fost în situaţia lor…  Atunci când, răspunzându-mi la scrisoarea în care vă explicam cine sunt şi ce m-a determinat să vă caut după 33 de ani de la terminarea liceului, mi-aţi cerut să scriu o schiţă pe tema celor istorisite, m-am simţit ca împinsă afară din “cuibul” căldicel şi aruncată drept spre înălţimile depăşirii de sine, a propriilor bariere şi limite personale. Vă mai amintiţi? Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotacarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o neapărat undeva. Te felicit de pe acum…!”  N-am îndrăznit să nu mă supun invitaţiei formulate ca şi cum îmi cereaţi cel mai firesc şi simplu lucru din lumea…Ca şi cei doi pui de rândunică, nu fusesem înscrisă la “şcoala de zbor a celor ce urmau să străbată mări şi ţări pentru întâiaşi dată”, măcar că eram trecută de vârsta de cincizeci de ani…şi cu toate acestea, deşi nimic nu mă pregătise pentru călătoria ce avea să urmeze, am ieşi la drumul lung şi necunoscut.  Multă vreme am crezut că n-am s-o scot la capăt printre nenumăratele foi cu încercări şi ştersături, dar în cele din urmă o minune s-a produs şi cu mine când prima mea schiţă literară – “Biblioteca de împrumut”, a prins contur şi apoi… viaţă. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă împingeţi afară din “cuib”, nesigur dacă atinsesem un stadiu suficient de “creştere” pentru a reuşi să zbor prin forţe proprii şi totuşi aţi făcut-o, cu hotărâre, cu delicateţe, cu mari emoţii, precum mi-aţi mărturisit-o mai târziu. Pentru toate acestea aş dori să vă mulţumesc…

La vară, când voi veni în ţară, am să vă vizitez negreşit. Nu v-am uitat “avertismentul” prietenesc, aşa că n-am să aduc “atenţii şi alte prostioare”; am să vă pun pe mormânt doar un mac roşu cules de prin împrejurimi, să vă amintească de floarea de foc pe care aţi trezit-o în sufletul elevei dumneavoastră. Am să vă povestesc despre scrieri noi ce au urmat “Bibliotecii de împrumut” şi planuri de viitor, despre site-ul “literatură şi detenţie” care încă respiră, dar mai ales despre prietenii dumneavoastră, deveniţi între timp şi prietenii mei. Şi dacă săgeţi iuţi cu chip de rândunele vor fulgera cerul senin, tulburându-ne când şi când convorbirea, va fi acesta consemnul tacit că m-aţi auzit şi că vă bucuraţi. Până atunci vă las cu bine şi cu tot dragul închei această scrisoare,
Levinger Monica
25 decembrie 2010 – Israel

4 Jan
2012

Daris Basarab – “Conacul lui Radul”

In Memoriam Mihai Rădulescu ( 1936-2009)

                                                             

“Conacul lui Radul”  

                          Daris Basarab

Cuprins:

Emisiunea ‘AS’

    La ‘conac’ …

Ultima vizită…


                                

Emisiunea ‘AS’
1

Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul ”prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii.

L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea ”AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.

Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.

Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma ”dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii.

De ce ’interes justificat’? Eram în faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat ”Povod”, când ’a apărut’ această dublă personalitate, impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această ”dihotomie antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger.

Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă imperioasă de a-l cunoaşte personal pe Mihai, sau ”Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un show in aceeaşi formaţie, în aceeaşi ţinută elevată, în care doi ”aşi” încercau să prezinte caracterul modern al ”psihologului” Shakespeare.

Ar fi imposibil şi chiar indecent să încerc o prezentare a filmului acelui show literar. Acest film trebuie vizionat, dacă este posibil, iar pentru a fi înţeles pe deplin, trebuie completat cu o vizită pe siteul ”www.literaturasidetentie.ro. Un site excepţional prin concepţie, prin conţinut.

Când în 2004 am reuşit să public romanul Povod, la editura Semne, primul imbold m-a dirijat înspre autorul dihotomiei antonimice. Am căutat o cale şi norocul mi-a surâs. Soţia a aflat că Mihai Râdulescu era soţul Deliei, membru activ al Tenis Clubului din parcul Tineretului, pe Kisselef, unde îmi petreceam o bună parte din timpul liber. O adevărată încrengătură de legături nebănuite. Delia se împrietenise cu Margareta, având ca punct de plecare Aradul, liceul Ghiba Birta şi o sumedenie de cunoştinţe comune.

Prin ea i-am transmis lui Mihai romanul meu de debut iar rezultatul a fost peste aşteptări. La doar o săptămână m-a contactat telefonic, m-a felicitat şi m-a invitat la un pahar de vorbă.

Emoţionat am răspuns invitaţiei, după scurta lui atenţionare: fără flori sau alte prostioare! Va fi o întâlnire de lucru.

M-a tratat ca pe un coleg de breaslă şi a trecut la aprecieri, la consideraţii critice şi sfaturi. Şi toate acestea in prezenţa unei foarte drăguţe, dar şi competente specialiste în lansări de site-uri.

Printre fructele şi cafelele aduse de Delia, sau Mica, dacă vreţi, scriitorul, criticul, dascălul, sau prietenul căzut din cer, a preluat din mers rolul de dirijor. Am vorbit doar atunci când bagheta magicianului mi-a dat intrarea. De ce magician? Pentru că, fără să-mi dau seama, m-am simţit la mine acasă, fără emoţii, fără un tremur în glas. Eram eu, acela care doream să fiu, sigur pe mine.

A fost generos, ca să nu spun indulgent. Mi-a spus simplu: Este un roman bun, felicitări, merită să fie popularizat, trebuie donat bibliotecilor mari şi, bineînţeles, prietenilor. Trebuie deschis un site personal. Uite, aveţi în faţă o specialistă pe care am invitat-o pentru a vă îndruma. Voi face, cu permisiunea Dumneavoastră, într-o revistă, în Permanenţe, o prezentare a cărţii…Şi a făcut-o fără întârziere. În iulie 2004, în Revista Permanenţe, sub titlul ”Glasul clopotului cel mare” a apărut dovada generozităţii sale. Şi nu a fost singura.

Visul meu adolescentin începea să reapară la orizont, să iasă din conul de umbră în care mocnise alături de talentul lui Titus.

La despărţire, cu un ton ferm care nu prea accepta replici, a adăugat: Trebuie, totuşi, să vă fac o recomandare, imperioasă, dacă vreţi. V-aţi născut povestitor, dar nu neglijaţi modul de prezentare al scrierilor Dumneavoastră. Stilul cascadei pe care îl folosiţi, fără paragrafe, fără o despărţire a ideilor, practic fără un respiro, ar trebui revizuit. Se referea la faptul că paragrafele mele erau de fapt capitole. Era stilul telegrafic pe care l-am adaptat felului meu de a alerga fără oprire, de a începe o idee, de a o dezvolta şi duce până la capăt pe distanţa unui capitol. Era primul meu cititor care semnala această ’meteahnă’ a mea. Mi-a trebuit ceva timp să mă dezvăţ dar primele capitole din romanul la care lucram, Ecvestra, i le-am trimis scrise în acelaşi stil ’inacceptabil’. Reacţia a fost promptă. Am primit un email din al cărui conţinut voi transcrie câteva rânduri.

„Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp….Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris.”

Şi mai apoi:

„Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului. Iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.

La ce mă refer? Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta!…Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ‘prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă.”

Ce puteam face? În primul rând m-am pus pe treabă şi am continuat Ecvestra. În paralel am ”paragrafiat” romanul Povod înlocuind pe site prima versiune. La terminarea Ecvestrei i-am trimis romanul prin email iar răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Emailul cu pricina mi-a încălzit sufletul:

„Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit primele douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât e de important pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, toţi îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări.

Am întrerupt un volum de Rabindranaht Tagore. Nu voi face la fel şi cu amintirile din închisoare ale unui fost coleg, dar nu voi neglija romanul din care mă voi înfrupta cu bucurie.”

Da, acesta era omul pe care l-am cunoscut din întâmplare, omul care m-a lăudat, dar m-a şi atenţionat, omul care mi-a oferit prietenia, omul care m-a împins pe drumul împlinirii unui vis adolescentin, acela de a scrie. De scris am scris, dar am scris doar pentru mine, rupând sau umplând sertarele aşteptării. Când l-am rugat să se uite prin noul format al site-ului, şi-a arătat pe loc disponibilitatea şi mi-a transmis printre altele:

”Ţi-am trecut în revistă site-ul cel în lucru şi m-am încântat cu sonetele proaspete şi tinereşti. Bravo!

Site-ul este mult mai viu şi inventiv decât precedentul. E o realizare!”

Şi când mă gândesc că noul site poartă amprenta inventivităţii tânărului meu prieten Florin Oprea, care s-a înhămat la treabă la cei şaisprezece ani ai săi, prieten nedespărţit al calculatorului şi navigator de excepţie pe undele internetului.

Scriu aceste rânduri împins de dorinţa de a menţine vie amintirea minunatului Mihai, sau Radul, cum am mai spus-o, pe a cărui site navighez cu nostalgie după zilele de neuitat pe care le-am petrecut în preajma lui, pe malul lacului Fundeni, la doi paşi de bisericuţa ”Fundenii Doamnei”, la ”conacul” Fundeni, sau, cum l-am botezat mai târziu, ”Conacul lui Radul”, plecând de la unul din emailurile sale: radulmihai@gmail.com. Ultima oară când l-am vizitat la conac a fost în vara lui 2008. Era epuizat de spitalizare dar revenit cu îndârjire în lupta pentru viaţă.

În timpul spitalizării am avut multe, dar scurte, convorbiri telefonice. Era la Elias şi rareori s-a plâns de suferinţa fizică şi de singurătatea care-l copleşea. A făcut-o doar spre sfârşit când mi-a şi spus că ar prefera să nu se mai vindece.

Am rămas profund impresionat, n-am avut o reacţie spontană, m-am bâlbâit, am îndrugat ceva incoerent şi am închis. Nu mai era Mihai al meu, luptătorul pentru viaţă împotriva a toate şi a tuturor.

A fost externat, ca un caz fără speranţă, conform unei cutume întâlnite, din păcate, la multe spitale de pe la noi, chiar dacă era vorba de un fost deţinut politic, chiar dacă era vorba de un spital de renume, precum Elias.

A ieşit rapid din starea de accept şi, apelând le ceea ce era de fapt, a reînceput bătălia pentru viaţă. Şi a luptat. Era cel pe care îl cunoscusem, cel pe care l-am admirat şi îndrăgit. Medicamentaţie, informaţie ”up to date”, exerciţii fizice, acupunctură, masaj şi, nu în ultimul rând, lectură şi creaţie literară.

În ultima vizită pe care i-am făcut-o la conac l-am găsit optimist, plin de vervă creativă, cu evidente progrese de locomoţie, gata, ca întotdeauna să ajute pe cei care nu se mai puteau ajuta, lansându-le lucrările concepute în anii de detenţie, dar niciodată publicate.

În acele zile era ocupat cu revizuirea poeziilor lui Horia Niţulescu aflate deja în site-ul personal la pagina, sugestiv întitulată, ”cartea prietenului meu”. Ceva mai în urmă a apelat şi la ajutorul meu pentru a putea publica în aceeaşi pagină lucrări ale lui Cicerone Ioaniţoiu, primite din Franţa: Petre Ţuţea şi Aurel State. Fiind prea solicitat m-a rugat să transcriu cele două manuscrise într-o formă accesibilă lansării pe site.

A fost şi ultima mea vizită la ”Conacul lui Radul” deoarece problemele medicale au început să bântuie şi casa mea. Amintirea, însă, a acelui loc binecuvântat de natură şi de prezenţa lui, stă ancorată în raftul cu imagini de neuitat al memoriei.

Daris Basarab

La ”conac”…

2


Este greu de redat dorinţa arzătoare a lui Mihai de a se stabili pe malul acelui lac, vizat cîndva de tatăl său. Pentru aceasta avea însă nevoie de o mână de fier, mînă care s-a adeverit a fi chiar a Deliei. Mihai nu se putea înhăma la aşa ceva deoarece ar fi fost, ca să spun aşa, contra naturii. El a fost visătorul care contura în vorbe măiestre proiectul, dar Delia a fost cea care, cu eforturi care păreau insurmontabile, a ridicat din temelii ceea ce l-a făcut fericit, ceea ce aveam să-l botez ”conac”,  acceptat ca atare, cu un zâmbet îngăduitor de cel care nu-şi putea ascunde mulţumirea. Cu timpul l-am denumit ”Conacul lui Mihai”, iar în final ”Conacul lui Radul”.

Orele petrecute la conac au fost întotdeauna pline. Timpul nu era niciodată suficient pentru tot ce-am fi vrut să facem. Se întâmpla, pentru prelungirea vizitei, să mă pună să sun ’doamnei mele’ pentru un accept de prelungire a aşteptării la care era supusă. Manevra reuşea, iar el, încântat, îi transmitea sărutări de mâini.

Povesteam pe rând, căutând fiecare întâmplări uitate, aparent minore, urmate de nelipsitul sfat: trebuie publicat. Sfatul era întotdeauna luat în serios.

Apărea şi Delia când discuţiile luau o altă turnură. Aveam cunoştinţe comune din anii studenţiei, legate în special de sport. Delia făcuse parte din echipa de scrimă a Politehnicii Timişoara, echipă care a dat o campioană naţională, Lelia Talpeş, o vicecampioană, Doina Ţenovici, colegele ei de echipă şi bunele mele prietene de an. Pasiunea ei pentru tenis sau ping-pong găseau un loc însemnat în discuţiile bileterale, Mihai privindu-ne încântat de câte subiecte comune ne putea oferi sportul. Şi toate acestea pe o superbă terasă, la o cafea, sau în cadrul unui dejun încărcat de bunătăţi purtând amprenta ’eco’. Totul era de la producător, de prin vechiul sat de pe malul lacului.

O preocupare aparte o constituia fotografia sau filmul. Mergeam întotdeauna înarmat cu cele necesare pentru a imortaliza peisajul, interioarele sau diferitele ipostaze în care se complăcea.

De calculator, ce să mai vorbesc. Când începea să mă interogheze asupra programelor folosite în scriere sau în realizarea colajelor, trebuia să mă ridic la înălţimea nestăvilitei sale curiozităţi, ceea ce nu era chiar uşor. Era pus mereu pe schimbare, pe îmbunătăţire. Eu, în schimb, trebuia să caut mereu noutăţi, ca să-i răsplătesc încrederea cu care mă onora. De fapt, îmi făcea plăcere.

Ţin minte încântarea cu care a admirat forma de ”carte digitală” prin care Coelho îşi promova romanul ”O Zahir”, lansând astfel primul capitol, tradus, printre altele, în peste cincizeci de limbi.

A fost de nestăpânit. A devenit o obsesie. A încercat să rezolve problema cu ’tehnicienii’ lui, specializaţi în pregătirea materialelor pentru site, dar nimeni nu s-a înhămat. Era disperat. Ţinea foarte mult să lanseze pe site, sub această formă, lucrarea ”Citind ’Floarea de foc’ cu Părintele Daniel”.

Lucrarea, realizată de foarte  tânărul meu prieten Florin Oprea,  l-a încântat. Din păcate, materializarea lansării pe site nu a avut loc. O întrerupere a activităţii din cauza unei internări prelungite a amânat proiectul sine die. Coperţile 1 şi 4 i le-am pregătit noi, respectând cu sfinţenie indicaţiile sale, care, o spun oftând, sufereau schimbări de la o zi la alta. Acum, lucrarea se găseşte în site-ul meu ’www.darisbasarab.com’, la pagina ’In memoriam’, ca o mărturie a unei ’sarcini’ neîmplinite la timp, aducătoare de regrete.

De câte ori ştia că trebuie să sosesc, se posta în faţa terasei, rezemat de balustrada din faţă şi aştepta cu răbdare momentul apariţiei mele la portiţă. Da, aceasta era imaginea care mă întâmpina, mereu un zâmbet de neşters din memorie, în spatele căruia simţeam cum se ascunde o avalanşă de întrebări. Ne aşezam pe acea terasă primitoare, cu priveliştea minunată a lacului străjuit de sălcii pletoase, cu o superbă oglindire a acesteia, în  geamul enorm care separa terasa de camera de zi. Liniştea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colţ de rai, ne conferea o atmosferă de sanatoriu, pe care n-o puteai întâlni decât la o mănăstire.

Orele petrecute în preajma acestui om neobişnuit echivalau cu o cură balneară de aer şi izolare. Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, Mihai era un drumeţ de anvergură. Nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri. Chiar şi în ultima parte a vieţii, chinuit de boală, găsea un prieten care, la volanul maşinii sale, să-l ”arunce”, cum îi plăcea să spună, până la un locaş, pentru cei mai mulţi dintre noi, total necunoscut. Unul din aceşti prieteni de nepreţuit era Paul Budimir.

Cine ar da peste o autobiografie a lui, ar rămâne surprins de câte lucruri i s-au putut întâmpla, sau, mai bine zis, din câte întâmplări neobişnuite a putut să iasă ’curat’, cum îi plăcea să spună, fără ranchiună, mulţumit, cu înţelepciune, de ceea ce a reţinut ca ’lecţie de viaţă’. La o vârstă la care mulţi tineri, loviţi de nedreptate, ar fi eşuat pe drumul credinţei, el a ieşit întărit.

Să fii ”săltat” de pe stradă şi trimis pentru patru ani în Gulagul românesc al anilor cincizeci-şaizeci, să treci peste nelegiuirile practicate în închisorile roşii, nu de crez, ci de sânge nevinovat, să fii eliberat bolnav, fără speranţă de vindecare, cu boli provocate deliberat de torţionari în cârdăşie cu personalul medical şi să continui, totuşi, să lupţi pentru viaţă, pentru dreptate, pentru libertate, împovărându-te cu necazurile altora, ale foştilor colegi de detenţie, lansând rândurile ’pierdute’ de cei de acasă, sau scrijelite în întunericul nopţilor pe te miri ce materiale, ori transmise prin memoria celor scăpaţi, şi să le lansezi prin site-ul tău personal pe o pagină pe care s-o intitulezi ”cartea prietenilor mei”, este, poate, peste puterea de înţelegere.

Site-ul ”literaturăşidetenţie” , prin titulatura sa vorbeşte despre eroul acestor rânduri, căci este vorba de un erou, nu despre un personaj de roman, ci despre un erou al vieţii. Scăpat din detenţie a făcut totul pentru a supravieţui. A luptat pentru refacerea cât de cât a sănătăţii pierdute, pentru reocuparea locului pierdut în elita lumii culturale, pentru reluarea visului adolescentin generat de talentul său literar înnăscut, pentru cultivarea prieteniei la cel mai înalt rang civic, pentru readucerea liniştii în sânul familiei înspăimântate. Şi a reuşit, cu toate piedicile întâlnite, inerente în cadrul noului său statut.

A ajuns profesor de limbă şi literatură engleză, dar fără şanse de a fi încadrat în învăţământ. A reuşit, totuşi, într-un târziu, să fie primit ca profesor la Institutul Teologic. A predat şi a scris, a câştigat dragostea studenţilor săi, a câştigat aprecierea D-nei literaturii noastre, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prin prezentarea la doctorat a lucrării ”Shakespeare –  un psiholog modern”. N-a putut trece însă de comisia politică, neprimind aprobarea pentru susţinerea tezei. Şi astăzi, lucrarea lansată de un prieten de condei, pe www.scribd.com , stârneşte un interes vădit: peste 1700 de vizite după un an de la lansare! O altă lansare a cinci dintre lucrările lui, de către o altă admiratoare, Cristina Pereteanu, printre care şi ”Shakespeare – A Modern Psychologist” a adus, dupa cca. patru luni, peste 800 de vizitatori. Surprins, mi-a împărtăşit bucuria recunoaşterii, recomandându-mi ”uploadarea” lucrărilor la această ”bibliotecă online”. A fost, de fapt, ultimul sfat pe care mi l-a mai dat înainte de dispariţie, pe care l-am urmat şi de rezultatele căruia mă bucur din plin.

Structura site-ului său este deosebită: profesionalism şi generozitate. Cele şase pagini ale site-ului vorbesc de la sine.

Site-ul se deschide cu excelentul portret-schiţă, opera prietenului său Sabin Ştefăniţă din anul 1984, unde chipul încă tânărului Mihai, de o blândeţe aparte, ascunde zbuciumul unui veşnic (re)început.

Cine ar fi vrut să cunoască omul Mihai Rădulescu, ar fi trebuit să-l viziteze la el acasă, la ”conac”. În străduinţele mele am încercat să-l prezint aşa cum l-am văzut eu, în relaţia directă de la om la om.

Pentru a face cunoştinţă cu dimensiunile reale ale talentului său scriitoricesc, din fericire există acest site, a cărui parcurgere, departe de a fi o simplă excursie, implică un efort susţinut dar pe deplin justificat. Acest drum nu poate fi cuprins într-o simplă înşiruire de titluri repartizate pe multiplele forme de manifestare literară abordate. Amatorul avizat nu s-ar putea mulţumi doar cu atât.  Site-ul oferă nu numai o lectură plăcută, el oferă totodată mobilul unei cercetări accesibile unui critic literar. E o mini bibliotecă în care cititorul poate descoperi o lume etalată cu simplitate şi generozitate de către un om dăruit cu har. Har care i-a permis să se manifeste cu talent şi dezinvoltură pe întreaga paletă a speciilor literare.

Suferinţa nu l-a oprit niciodată din drumul ales, dar l-a învăţat un lucru rar întâlnit: modestia şi recunoştinţa. După 1989 a deschis Editura ”Ramida” pentru a putea promova autonom, cu preponderenţă, memoralistica de detenţie şi cartea religioasă. Şi a făcut-o cu succes trecând peste dificultăţile materiale inerente.

O lucrare de maximă dăruire  este ”Istoria literaturii de detenţie la români”, unică în felul său, din care au apărut două volume, cel de al treilea fiind publicat sub formă de foileton în revista Permanenţe. Acesta a fost Mihai Rădulescu, altruistul, generosul, dascălul.

Mi-amintesc cum, într-o perioadă mai puţin fastă, când atacurile îndreptate împotriva foştilor informatori l-au luat în vizor şi pe Bartolomeu Anania, l-am întrebat cum vede cazul în speţă. Mi-a răspuns fără ezitare: Dragă, ceea ce este cu adevărat important este faptul că, istoria literaturii române, nu poate exista fără Bartolomeu Anania.

PC-ul, internetul, site-ul personal, au fost lumea în care suferinţele l-au obligat să se retragă. Pentru el tastatura, pe care o mângâia cu gesturi de virtuos pianist, era refugiul în care petrecea cea mai mare parte a timpului. Scria, corecta, coresponda. Lupta cu insomniile nu mai era o problemă. Un laptop a fost soluţia. Putea lucra stând în pat fără să mai simtă oboseala. Dormea puţin, dar profita din plin de timpul astfel eliberat. Răscolea internetul în căutare de noi şi noi informaţii, ca şi cum bagajul de cunoştinţe pe care-l stăpânea, şi Slavă Domnului! era impresionant, nu ar fi fost arhisuficient. O ’enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit înr-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.

După tot ce a îndurat în această viaţă, Mihai o găsea minunată, demnă de a fi reluată într-o nouă ediţie.

Faptul că avea ceva dificultăţi în manevrarea condeiului, nu-l mai deranja. Singurele momente cînd se referea la acest ’necaz’ erau cele în care, dăruind cu deosebită căldură vreo lucrare ieşită de sub tipar, trebuia să ’mâzgălească’ o dedicaţie. O mostră a felului cum arătau  astfel de dedicaţii se află în cele câteva cărţi cu care m-a onorat, considerându-mă prietenul şi ’colegul său de breaslă’. Cu ocazia unei vizite la ’conac’, prezentându-mă unui prieten sosit odată cu mine, a spus scurt: Fă cunoştinţă cu prietenul meu, romancier…, oricum, mai bun ca mine. Eu scriu foarte greu un roman.

A fost un moment în care m-am simţit stânjenit, iar încercarea mea de a replica a fost retezată pe loc: Da, da!

Ştiu ce spun. Un roman presupune o muncă grea, migăloasă, iar tu o faci, cumva, în joacă, în cel mai frumos sens al cuvântului şi îţi iese bine.


Ultima vizită

3

Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a şi întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravieţuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturiştii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme şi doar voinţa şi credinţa neştirbită în reuşită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăşea pragul dintre viaţă şi moarte.

M-a chemat cu insistenţă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forţe. Cu toate problemele legate de locomoţie, era aceeaşi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obişnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ’alerga’ prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicaţiile. Era mândru de colecţia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.

Un lucru, totuşi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reuşit să surprinzi? păi, unde ţi-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Aşa mi-am dat seama de suferinţa ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, şi nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forţa pe plaiul tinereţii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.

Ştiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretenţii alese. Şi culmea!, îi plăcea să gătească, şi nu oricum. Un întreg ritual însoţea pregătirea unor ”specialităţi alese” printre care peştele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescăreşti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei şi a mă înfrupta cu mâncăruri de peşte pregătite ’ca acasă la mama’, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.

A zâmbit, a dat din cap, şi mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimiţându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detenţie, la puşcăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Şi cum ai ajuns acolo cu motocicleta?

I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe braţul Chilia, treceam prin faţa portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în faţa imaginii Soborului şi, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram liniştea şi bucatele pescăreşti.

Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităţi de peşte, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de voinţa lui. Urmările unor ’Periprave’, şi-au spus, până la urmă, cuvântul.

În acea zi de 23 septembrie 2008, a despărţirii noastre nebănuite, Mihai m-a reţinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ’doamnei mele’, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de ţuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiţi în casă, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul roşu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abţinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre  locurile lui preferate, mănăstirile. Eram doar noi doi la masă. M-a surprins atenţionându-mă că, în acea dimineaţă, avusese loc o ceartă ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui să discute despre ’treburile interne’ ale casei. Părea abătut. Delia n-a mai apărut. Dimineaţa, ne-a servit, totuşi, cu cafele. În rest, am rămas pe mâna Marianei, o adevărată ’gazdă’ primitoare.

Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumeţie, chiar dacă ’semnalele’, mai mult sau mai puţin mascate, ieşeau la suprafaţă. Mă presa să-i promit că-l voi însoţi la schitul Rarău pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Şi la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.

                                                                                                               Rarau

La plecare a făcut un gest neobişnuit în relaţiile noastre: m-a îmbrăţişat. Când am ajuns la portiţa ”conacului”, căci aşa va rămâne pentru mine, am simţit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înşelat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te aştept’. Rar trecea o zi fără să comunicăm.

S-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Ştiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.

Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singură!. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simţit rău, a renunţat la astfel de escapade culinare şi s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinţa respectării medicamentaţiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu şi potasiu, atingând limitele de supravieţuire. Problema era familiară Margaretei care trecuse prin stări asmănătoare, tot după un puseu de tensiune, tratat cu acelaşi diuretic agresiv, ajungându-se până la comă. Prezenţa de spirit a unui foarte tânăr medic de gardă a readus-o la viaţă. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informaţia, a deliberat cu medicul în cauză şi a trecut şi el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai făcut-o, fiind tratat la domiciliu.

Ştiam că ceva nu era în regulă şi am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise şi fusese înmormântat!?. „Nu am putut să te anunţ, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rău…”

Am rămas fără glas. Ceva mă împiedica să înţeleg faptele. Şi acum simt gustul neplăcut al întrebării care mă bântuie. M-am simţit vinovat că nu am ascultat presimţirea şi am aşteptat chemarea lui…S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.

Şi când mă gândesc că în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dădea semnale alarmante. Rugat de o colegă de facultate, Lelia Talpeş, fostă coechipieră a Deliei în echipa de scrimă a Timişoarei, să-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lăsat de tatăl său Petru Talpeş şi editat de ea, am apelat cu oarecare rezervă. Răspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mă supun. Vrea să fie publicat în Cartea prietenului meu? Îţi mulţumesc că nu mă uiţi. Cu drag şi sărutări de mâini doamnei tale. Multă sănătate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar şi cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.

Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam să acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ şi să răsfoiasacă omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creaţiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un răspuns.

O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu şapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…

Pe 15 mai 2009 i-am făcut o vizită la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe şoseaua Giuleşti. Un superb mac roşu străjuia, parcă, singurătatea veşnicului său loc de odihnă. Se aciuase lângă mormântul familiei Rădulescu unde Mihai se odihnea alături de părinţii săi mult iubiţi şi atât de des pomeniţi prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 şi, ca şi cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnă, un mac roşu, unul singur îi străjuia mormântul…

Mi-aduc aminte cum, după vizita mea din 2009, ajuns acasă, m-am aşezat la calculator şi am început să deapăn amintiri de la conac. M-am întristat şi am întrerupt. La cimitir m-am simţit mai bine. De fapt, acolo m-am şi surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie şi, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rămas bun de la Mihai.

„Dragă Mihai,

Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îţi trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tău, aş putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reuşesc să ascund lacrimile care te-au însoţit la plecare. Te-ai grăbit, prietene!

Pe curând,

Boris”

Apoi, am ataşat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am ţinut să rămână în memoria calculatorului său, ca o mărturie a unei prietenii deosebite. N-a fost să fie aşa. La un moment dat am ’aflat’ vestea că, ambele laptopuri au fost furate…

 

 

   Daris Basarab

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii