18 Feb
2017

Paolo Pennecchi: Încredințează-mi bucuria ta. Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Încredințează-mi

bucuria ta

pentru ca eu

s-o pot veghea

*

Există

planete ce-orbitează

culegând

rugăciuni

și preschimbându-le- n

praf

sideral

*

Și-n timp

ce-n vânt

rezonează

aceste mantre

răzlețe

se dospesc

recoltele

de grâu aurit

*

Astfel

bucuria

renaște-n

parfumul

de pâine

 

PAOLA PENNECCHI, Italia

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Affidami/la tua gioia/così che/la possa custodire // Esistono / pianeti orbitanti/che/accolgono/preghiere/e ne

fanno/pulviscolo/siderale//E quando/nel vento/risuonano/quei mantra/dispersi/accadono/raccolti/di grano

indorato///E’ così/che la gioia/ritorna//nel profumo/del pane

 

18 Feb
2017

Colocviile de Marți – ,,Carnavalul Caragiale”

 

Colocviile de Marți

 

Marți 28 februarie  2017, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VIII, nr. 2 (88). 

 

            Tema:   „CARNAVALUL  ESTE  ÎN  PUTERE”

 

Recital: Gheorghe Dănilă

 

Intervenții:

Dimitrie Grama: De la Uppsala în Capșa

Corneliu Zeana: Genetica Literară

            Marian Popa: Povestea răzghitului

George Anca: Gitagovinda de Jayadeva

Viorel Speteanu: Bobâlna 1437 

 

Din romanțele Ioanei Radu: interpretate de Doina Ghițescu

 

Teatru de poezie: Irina Velcescu, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Gabriela

 Tănase, Vali Pena, Ana Calimar, Liliana Popa, Ștefan Opreanu

 

Lansare:

Pranb Mukherjee: Rostiri (sub tipar la Bibliotheca)

 

Coordonator: Dr  George Anca

 

 

MIHAELA  GEORGESCU-DELAFRAS

 

Am fost daruita de soarta sa am cateva lungi dialoguri telefonice cu istoricul Dinu C. Giurescu  in vederea scrierii unei prefete la cartea bunicului meu “Ce va fi maine“.  Excelent articol, nu numai despre el, dar despre marea tradare de tara asupra careia domnul academician si istoric   avertizezeaza de la intoarcerea lui din America in 1990 si pana in momentul de fata. Una dintre cartile tatalui sau, Constantin C. Giurescu, “Istoria romanilor. Din cele mai vechi timpuri pana la moartea Regelui Ferdinand”, a iesit la editura Cugetarea, a bunicului meu,  cu o coperta ce nu a fost intrecuta, pana acum, de nici o carte de istorie a neamului nostru. Pe ea, o lespede de mormant pe care stau gravate cuvintele:

 

“Aici doarme fericit intru Domnul ostasul necunoscut savarsit din viata in jertfa pentru intregirea neamului romanesc. Pe oasele lui odihneste pamantul Romaniei intregite, 1916-1918″.

Cu speranta in mai bine,

Mihaela

“Academicianul Dinu C. Giurescu a trăit demn şi a oferit semenilor săi un model de demnitate dincolo de declaraţii. Tatăl, Constantin C. Giurescu a fost deţinut politic. Ca fiu de deţinut politic, nu şi-a putut împlini decât târziu vocaţia de istoric. In 1988 s-a stabilit in S.U.A., primind şi cetăţenia americană . In 1990 a revenit România, fiindcă aici era patria, ţara de care nu se putea despărţi…

Discursul public al academicianului cu cetăţenie americană este aşa cum îi dictează conştiinţa de român : ” Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici.Fara fermitate si demnitate in relatia cu marile puteri nu putem obtine nimic! Intotdeauna cei mari s-au inteles intre ei (…)”Ţara arată ca un vapor în derivă. E o ţară în derivă, care se desface bucată cu bucată (…) şi dacă va continua aşa se va desface de tot. Tot ce s-a votat este pentru slăbirea suveranităţii României. Asta se va vedea la primul şoc care va veni din afară.”
(…)O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori.

Este cazul României.”

Românii Vă datorează omagiul lor, domnule profesor, pentru marile lecţii de istorie predate ex-catedra, prin luările Dumneavoastră de poziţie temerare, de vajnic combatant pe Frontul Apărării Neamului Românesc.

Salve Magister !

*

With no knowledge about what the critics might have written, I went to see “Jackie”, yesterday.

There is much which caught my attention in this film, but because the times we are living are not very different from the years in which President Kennedy brought to the White House his  dreams of ending “Pax Americana” and opening good relations with Russia ( he had secret, quite friendly, telephone conversations  with Nikita Khrushchev) I will pause in the Lincoln Bedroom where Jackie (Natalie Portman) and Bobby Kennedy (Peter Sarsgaard)  have a post assasination  exchange. I am paraphrasing from memory:.

“Robert: Do you realize that in this room, on January 1st, 1863, Lincoln signed The Emanicipation Proclamation which gave freedom to four million slaves and we are sitting in it, now,  and what have we done? What will my brother’s legacy be? We have done nothing on civil rights,  we have done nothing about poverty…(and oh, was he to pay dearly for his dream of wanting to do soething about them in a future presidency….) … Oh yes, we might have averted the Cuban Missile Crisis …in fact a crisis made by us which later we had to solve.


Jackie: His legacy will be that future presidents will look to him for inspiration.”

How right they both were!

https://www.youtube.com/watch? v=7cdzT05HpS4

Fragment from Robert J. Kennedy’s article “John F. Kennedy’s Vision of Peace”

“In Kennedy’s case, both the Pentagon and the CIA believed war with the Soviets was inevitable and therefore desirable in the short term while we still had the nuclear advantage. In the autumn of 1961, as retired Gen. Lucius Clay, who had taken a civilian post in Berlin, launched a series of unauthorized provocations against the Soviets, Khrushchev began an extraordinary secret correspondence with JFK. With the Berlin crisis moving toward nuclear Armageddon, Khrushchev turned to KGB agent Georgi Bolshakov, a top Soviet spy in Washington, to communicate directly with JFK. Bolshakov, to the horror of the U.S. State Department, was a friend of my parents and a frequent guest at our home. Bolshakov smuggled a letter, the first of 21 declassified in 1993, to JFK’s press secretary, Pierre Salinger, in a folded newspaper. In it, Khrushchev expressed regret about Vienna and embraced JFK’s proposal for a path to peace and disarmament.” http://www.rollingstone.com/.. ./john-f-kennedys-vision-of…

JFK’s speech at the American University, June 10th 1963, “Pax Americana”:

https://www.youtube.com/watch? v=CTJEOTonqjs

 

ONORARIU

 

> Onorariul
> profesorului Juvara
>
> a mai circulat,dar in zilele
> astea e mai de actualitate ca atunci , cand
> “compatriotii” nu traisera 27 de ani in
> “libertate” !
>

>  Se spune că un mare
> profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său,
> l-a operat cândva pe un ins cam amărât care era
> bolnav foarte  – practic, pacientul a ajuns lat
> la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă.
> O intervenţie practicată la timp şi cu mare
> talent, însă, l-a salvat pe individul cu
> pricina. Suntem prin anii ’50, la Bucureşti, în
> plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de
> tradiţie, a intelectualilor etc.

> Văzându-se
> salvat, gata de plecare acasă, pacientul îl
> întreabă pe profesorul Juvara:
> – Cum pot să vă răsplătesc, domnule
> profesor? Mi-aţi salvat viaţa.
> – Tu ce lucrezi? – se pare că l-ar fi întrebat
> profesorul, care, provenind dintr-o familie
> macedoneană din cele ce se bătuseră cu mult
> nesaţ cu turcii, era familiarizat cu
> labilitatea balcanică, în toată splendoarea
> ei labirintică.
> – Sunt dulgher, dar mă pricep cam la
> toate.
>
>
> – Bine. Uite cum
> o să facem. Vino la mine acasă peste
> două săptămâni, după ce te întremezi.
> Zis şi făcut. Vine dulgherul la profesor acasă, iar
> acesta îl roagă să-i facă o nişă
> într-un perete, dar să i-o facă astfel încât
> să nu se vadă şi să nu fie
> bănuită de nimeni.
> – Şi, vezi, adaugă profesorul, nu trebuie să mai
> spui nimănui de nişa asta. Nici chiar eu
> n-o să zic nimănui, nimic –nici chiar familiei
> mele.
> – Se poate, domn profesor…? Cum o să spun?
> Face dulgherul nişa, iese aşa cum şi-a dorit
> profesorul, după care consideră amândoi,
> profesor şi dulgher, că
> datoria vieţii salvate era spălată.
> Şi trec lunile. Să fi trecut chiar şi un an până
> când, la un moment dat, la uşa profesorului
> bate Securitatea.
> – Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu
> cocoşei, zic cei de la Securitate.
> – Ascunzătoare?! Cocoşei?! – face profesorul pe
> niznaiul.
> – Da, tovarăşe, ascunzătoare şi cocoşei, ia
> mai lăsaţi-ne în pace
> cu figurile astea că ce, credeţi că noi nu
> ştim ce şi cum? Ia, se înforţoşează
> securistul, poruncindu-le subordonaţilor,  ia
> treceţi băh, la percheziţie că ăştia chiar cred
> că suntem proşti!
> Şi se apucă ei de treabă. Se duc aţă la locul unde
> fusese săpată nişa, se apucă de dat în
> pereţi cu secera şi ciocanul, sparg nişa
> şi găsesc în fundul ei o
> casetă frumoasă, din lemn.
> – Credeai că ne fraiereşti, ‘ai? Cu noi ţi-ai
> găsit să te joci, mă, banditule?
> Profesorul rămâne impasibil, securiştii scot caseta
> din nişă. Li se pare cam prea uşoară, dar
> nu comentează, o deschid deîndată, pentru a
> certifica flagrantul.
> Ei, şi imediat după ce au deschis caseta, iată că
> le cade faţa tuturor.
>  După aia li se lungesc mutrele. După aia se
> înfurie, dar nu mai aveau nimic de făcut.
>  Mda. În caseta cu pricina nu găsiseră decât o
> biată coală de hârtie pe care erau scrise,
> extrem de caligrafic, următoarele  cuvinte:
> ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC
> DIN SUFLET PACIENTULUI MEU CĂRUIA I-AM SALVAT
> VIAŢA.

(Net)

 

BĂTĂLIA  PENTRU  ROMÂNIA

 

               de Dan Turturica

               http://www.digi24.ro/opinii/batalia-pentru-romania-667930

               Da, academicienii care se tem pentru integritatea teritorială a României, politicienii care ne anunță grav că suntem ținta unui conflict hibrid și toți cei speriați de o conspirație împotriva românilor, au dreptate. Așa este! Iar lucrurile sunt extrem de grave.

               Ce nu vor să recunoască, însă, este că agresiunea nu este pornită din exterior, ci din interior. Și nu de către vreun comando străin, ci de români de ai noștri. Care au început un război cinic împotriva propriului popor, pentru a-și păstra imunitatea și privilegiile de care s-au bucurat netulburați, zeci de ani, până de curând.

               Situația internațională s-a complicat, într-adevăr, dar nu prezintă doar dezavantaje pentru România. Au apărut și oportunități la orizont. E drept, majoritatea vecinilor noștri tind să se alinieze, din nou, cuminți, în spatele Moscovei. Dar toți ne sunt, în continuare, parteneri în NATO. Mai trebuie să se întâmple multe până ce s-ar putea simți eliberați de obligațiile parteneriatului euro-atlantic.

               Singura problemă reală, acută, este creată de gravitatea loviturilor planificate de noua coaliție guvernamentală împotriva statului de drept, a justiției și a alianțelor strategice. Șubrezirea statului, slăbirea economiei, prin măsuri populiste, distrugerea încrederii cetățenilor în cei ce îi conduc sunt factorii de risc care transformă un context complicat într-unul periculos.

               De ce? Pentru că în loc ca energia și atenția statului să fie canalizate spre înțelegerea și valorificarea oportunităților noii ordini mondiale care se naște sub ochii noștri, ele se irosesc. În războiul conducătorilor politici cu proprii cetățeni și în mari operațiuni de jefuire a fondurilor publice.

               Suntem pe cale să pierdem, ca țară, pentru că nu ne implicăm suficient în noile jocuri de putere continentale și internaționale. Suntem absenți de la negocierile care vor contura viitoarea arhitectură geopolitică pe continent.

               Nu jucăm nimic! Nu ne pledăm cauza și nu ne urmărim interesele! Pentru că singurele interese care îi obsedează pe cei ce ar trebui să dea direcția și să coordoneze acțiunile specialiștilor sunt banii și libertatea lor. În loc să ne folosim de toate relațiile din UE și NATO, noi certăm ambasadorii că îndrăznesc să spună public ceea ce gândesc, oricum, toți oamenii onești.

               Avem nevoie de realism și de pragmatism mai mult decât oricând. Avem nevoie ca de aer să înțelegem cum funcționează lumea la care aspirăm, să-i acceptăm cu stoicism nedreptățile inerente și să folosim cu entuziasm și vigoare șansele ce ni se oferă.

               Complexul de inferioritate, obsesia că la tot pasul ne pândesc conspirații oculte, teama îngropată adânc în subconștient că nu suntem suficient de buni pentru a deveni o țară mare ne sunt cei mai mari dușmani. Și singurii care ar trebui să ne preocupe.

               Vecinii noștri devin realmente periculoși doar atunci când imunitatea statului și a societății scade, ca acum, până aproape de zero. Doar când îi implorăm, prin iresponsabilitatea castei hrăpărețe, să își bage coada. În ciuda retoricii belicoase, nici măcar Rusia nu este mai periculoasă decât o gripă. O gripă, însă, poate da o lovitură fatală unui organism deja distrus de alte boli.

               Care sunt bolile care tot mănâncă, de atâția ani, fibra acestei țări? Păi să ne uităm la ce ne spun academicienii, generalii de Securitate și de armată ai lui Ceaușescu care au invadat în ultimele zile spațiul public cu vaietele lor ipocrite.

               ”O continuă şi alarmantă încercare de erodare a identităţii naționale.” O încercare? Despre ce țară vorbesc acești academicieni? Despre România? Nu mai este demult doar o încercare! Erodarea identității naționale este un fapt împlinit.

               Nu mai știm cine suntem, cu adevărat, ca națiune pentru că, din 1945 încoace, ei și predecesorii lor s-au folosit de manuale de istorie falsificate, de proletcultism, de patriotismul de paradă, de naționalismul lipsit de substanță, de cultul personalității lui Ceaușescu, de Cântarea României, de Daciada, de 23 August, de spectacole pe stadioane, în care fiecare om devenea un pixel de carton din imaginea dictatorului, pentru a spăla pe creier milioane de oameni.

               Avem o problemă de identitate pentru că pe măsură ce au reușit să distrugă rădăcinile pe care le aveam înfipte în România ante-comunistă, într-un timp al normalității, ne-au transplantat într-o nouă realitate. Strâmbă. Pe dos. În care oamenii de valoare, reperele de moralitate și profesionalism, au devenit indezirabili și au fost excluși cu brutalitate. În care hoții, criminalii și impostorii le-au luat locul și au devenit noile modele ale României.

               Chiar dacă rețeta transplantului de cap, metoda Frankenstein, a fost de inspirație sovietică, chirurgii au fost români. La fel ca și echipele de suport. Istorici, scriitori, artiști, medici, oameni de știință, jurnaliști. Atunci a început distrugerea identității naționale.

               Hoții, criminalii și impostorii post-1989, șoimii patriei furate, nu au făcut altceva decât să ducă pe noi culmi procesul istoric început de înaintași. Așa am ajuns țara corupților, a sărăciei endemice, a minciunii instituționalizate. Le-a luat ceva să facă brand de țară din ”România, ultimul loc din Europa la … ”. Dar în final au reușit. Au reușit să transplanteze țării propria lor identitate.

               Unde au fost academicienii până acum? De abia acum constată ”încercarea de erodare a identităţii naționale”? De ce nu au scris nimic chiar din primul an în care României i s-a pus pe frunte eticheta de ”cea mai coruptă țară din Europa”? A, poate pentru că erau ocupați să-i cedeze lui Dan Voiculescu cele 2000 de hectare de teren agricol pe care le dețineau în Călărași, la un preț de nimic?

               ”Erodarea suveranității.” Care este reperul de suveranitate pentru academicieni? Suveranitatea din anii comunismului? Așa-zisa independență față de sovietici? Ar fi o glumă sinistră. Nu a existat nicio independență reală, în chestiunile majore. Eram și noi un număr în lagărul comunist. Singurul tip de ”suveranitate” din acele vremuri a fost libertatea totală pe care au avut-o capii regimului comunist în a-și bate joc, la sânge, de propriul popor.

               Azi, da, putem să fim suverani. Dar să nu uităm că am fost de acord, și noi și alte câteva zeci de țări, să cedăm o parte din această suveranitate când am aderat la UE și când am aderat la NATO. Ne rămâne, însă, destulă pentru a fi mult mai mari și mai puternici decât am fost vreodată.

               Dar asta nu o să se întâmple cât timp economia nu o să-și întindă aripile. Și cum ar putea face asta cu o clasă politică și o administrație mediocre, care văd în fiecare afacere privată și companie publică doar vaci de muls?!

               Unde erau economiștii Academiei în anii în care bastarzii colegei lor, Elena Ceaușescu, cumpărau pe doi lei întreprinderile comuniste și le vindeau la fier vechi? Azi, vorbesc de privatizări, de falimente, de defrișări, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Trezirea! Au început acum 26 de ani!

               Singura pierdere de suveranitate este că trebuie să stăm cu mâna întinsă permanent la instituțiile de credit, nu pentru a avea bani de investiții, ci pentru a acoperi găurile din buget create de incompetența unor lideri politici. O să fim suverani doar când vom fi suficient de competitivi ca să producem mai mult decât consumăm.

               Despre asta de ce nu ați scris niciodată? De ce nu v-ați folosit autoritatea pentru a trage un semnal de alarmă?! De ce nu o faceți măcar acum când PSD și ALDE și-au propus să înece creșterea economică într-o maree de măsuri populiste? Erați în România în 2009, când economia s-a prăbușit mai dramatic decât în oricare altă țară europeană, din cauza pomenilor electorale împărțite de Tăriceanu și PSD în 2007 și 2008? Asta vor face și acum.

               ”Erodarea unității naționale”. Nu știu ce înțeleg academicienii prin asta. Dar ce înțeleg eu se leagă de ce vom aniversa anul viitor. 100 de ani de la Marea Unire. Anul viitor, Transilvania va fi conectată la vestul Europei printr-o autostradă. Dar nu și de sudul țării și de Moldova. Rușinos mod de a răsplăti sacrificiile celor care au murit pentru ca România să fie întreagă.

               În mâinele cui au fost ministerele Transporturilor și al Finanțelor? Ale ungurilor, ale nemților, ale rușilor? Ale lui Soros? Nu, în mâinile lui Tăriceanu, printre alții, ca șef de partid și premier, cel care vă cântă în strună de parcă și el și voi ați fi fost parașutați azi-noapte în țara asta. De parcă nu ați fi știut ce se întâmplă și cine alege să ia șpăgi de la Iordache și alții în loc să se ocupe de marile proiecte naționale. Surpriză!! Și el tot român este.

               Despre ce unitate națională poate fi vorba când românilor le este mai ușor să ajung în străinătate decât în celălalt colț al țării lor?! Ați făcut vreun studiu despre cum ar contribui, concret, o rețea de autostrăzi la dezvoltarea economiei, la reducerea decalajelor între regiunile istorice, la intensificarea comunicării și cooperării între români aflați la distanță unii de ceilalți?

               Nu e nevoie să fii academician ca să îți dai seama că atunci când unui bucureștean îi ia aproape o zi ca să ajungă cu trenul sau mașina în Maramureș, cel mai probabil va alege o altă destinație pentru concediul său.

               Ați făcut vreun studiu ca să comparați procentul de locuitori din vechiul Regat care au vizitat Turcia și Bulgaria cu al celor care au ajuns măcar o dată în viață în Maramureș, Oaș, Apuseni? Nu vi s-a părut o temă de studiu suficient de importantă? Și dacă s-a întâmplat acest miracol, ce ați făcut cu concluziile? Le-ați trimis politicienilor, le-ați făcut publice, le-ați cerut să acționeze, urgent?! Întrebări retorice. Dar mai adaug una, la care o să încerc și un răspuns.

               De ce v-a apucat acum, dintr-o dată, grija de România? Cum ați lipsit de atâtea ori de la apelul conștiințelor puteați să o faceți și acum. Nu cumva v-au activat nucleele de securiști, politruci comuniști și progeniturile lor care sunt azi la butoanele guvernării?

               Cum de mi-a venit ideea asta? E prea mare coincidența. În aceeași zi, au ieșit la rampă un general de armată din fosta oaste a lui Vadim, și un general de Securitate din fosta oaste a lui Iulian Vlad. Amândoi insinuează același lucru. Că străinii ne coc ceva. Asta după ce tot pe ei îi fac responsabili de ce s-a întâmplat rău în țara asta.

               În plus, mesajele academicienilor și cele ale patrioților de cumetrie se mulează perfect pe văicărelile lui Dragnea, ale lui Țuțuianu și ale tuturor celor disperați că le fuge România de sub picioare.

               Dacă acesta este motivul scoaterii unora dintre ei din rezervă înseamnă că ”războiul” de care le e teamă este, de fapt, cel pe care strada l-a declarat politicienilor care au blocat până acum dezvoltarea României, iar acum sunt dispuși să o arunce în aer doar ca să nu piardă ceea ce consideră că li se cuvine de drept.

               De aceea țipă și academicienii ca din gură de șarpe că ni se prăpădește țărișoara. Și că se face praf unitatea și integritatea națională. Se tem pentru distrugerea ”unității” dintre stăpâni și stăpâniți și că se va face țăndări Binomul lor de aur, ”hoții și proștii.” Se tem pentru integritatea aranjamentului dictat de ei, care stipula că un nucleu mafiot fură cât poate iar noi stăm cu capul plecat și ne facem că nu vedem.

               De fapt, le este teamă că am ajuns la un nou punct de cotitură, cum a fost cel din 2005. Și că ce a început atunci va fi încheiat anul acesta. Că vor fi trimise la coșul de gunoi al istoriei ultimele rămășițe ale sistemului de putere instaurat ilegitim odată cu intrarea în România a Armatei Roșii.

               Poate că tonul strident al scrisorii trimise de cei 84 de academicieni este un strigăt de groază. Că se închide cercul. Poate nu li se pare o coincidență că totul se întâmplă odată cu venirea tancurilor americane.

               Poate de aceea fac apel la „întregul popor român” să „conlucreze cu responsabilitate şi patriotism pentru binele României”. Pe ei să-i fi ales Dragnea să fluture steagul alb și să ceară pace în numele castei? Ar fi amuzant. Dar și îngrozitor de trist. Pentru că înseamnă că nu sunt nici măcar atât de deștepți încât să înțeleagă că nu mai poate fi vorba de nicio pace.

ALINA  MUNGIU-PIPIDI

Există o altă ţară în Europa unde politicianul nr. 2, şeful Senatului, şi politicianul nr.3, şeful Camerei Deputaţilor, care abia au câştigat alegerile cu o majoritate confortabilă se tem de arestare iminentă şi de condamnare?
Sau în care cei mai mulţi dintre membrii proaspăt aleşi ai Parlamentului ar putea să se fi urmăriţi penal pentru orice, de la angajarea rudelor în trecut (cum ar fi procedat candidatul francez la preşedinţie François Fillon, cu excepţia că, în România, spre deosebire de Franţa, acest lucru e illegal)? Sau pentru a fi adoptat legi care ar favoriza anumite interese private? Sau pur şi simplu pentru că au luat prânzul cu cineva care este suspectat de corupţie fără să fi denunţat asta? Sau că un ministru care emite legislaţie în materie penală, ceea ce e în dreptul sau legal, să fie trei zile mai târziu pua sub acuzare de către agenţia anticorupţie (DNA) pentru acţiunile sale?
Şi totuşi, aceasta este situaţia României, o ţară în care corupţia generalizată şi cea mai dură anticorupţie din Europa au coexistat în ultimii zece ani.
Rezultatul nu este mai puţină corupţie, ci închisori aglomerate. Optsprezece miniştrii din guvernele la putere din 2004 au fost acuzaţi sau condamnaţi, inclusiv un prim-ministru care a fost închis (Adrian Năstase), şi un altul (Victor Ponta), pus sub acuzare pe mai multe capete de acuzare, de exemplu, pentru recompensarea unui om de afaceri care a sponsorizat un eveniment în timpul vizitei prim-ministrului britanic Tony Blair în România. Chiar şi familia fostului preşedinte anticorupţie Traian Băsescu, un susţinător puternic al DNA timp de mulţi ani, nu a fost imună, unii dintre membrii săi fiind în închisoare sau cu condamnări penale.
Liviu Dragnea (preşedintele Camerei Deputaţilor), al cărui partid a fost marele câştigător al alegerilor din decembrie 2017, nu a putut deveni prim-ministru din cauza unei condamnări la închisoare cu suspendare pentru că a planificat o tombolă menită să încurajeze participarea la referendumul din 2012 pentru suspendarea preşedintelui de atunci Traian Băsescu. Aceasta în ciuda faptului că el însuşi a renunţat la idee, realizând că aşa ceva ar fi ilegal. Liviu Dragnea a fost de asemenea acuzat din nou, chiar înainte de alegeri, pentru că a convins un asociat să-i pună secretarul de partid angajat la stat când partidul a rămas fără fonduri. În cazul în care primeşte o a două condamnare, prima devine activă şi dl Dragnea va execută ambele pedepse.
În ceea ce-l priveşte pe Călin Popescu Tăriceanu (preşedintele Senatului), el este acuzat că nu a făcut mărturisiri despre o scurtă întâlnire de prânz, cu toate că nu există nicio altă suspiciune împotriva sa. Acuzaţia a fost formulată înainte de alegeri, când era tot preşedinte al Senatului (şi al unui partid mic dar decisiv pentru constituirea unei majorităţi parlamentare), iar după alegeri a fost invitat de preşedintele Klaus Iohannis să schimbe alianţa. Călin Popescu Tăriceanu a refuzat în mod public, iar acest lucru a lipsit partidul domnului Iohannis de posibilitatea formării guvernului.
Deci, acestea sunt taberele. Pe de o parte, dl Iohannis, care controlează serviciile secrete, în special, Serviciul Român de Informaţii (SRI), o sursă importantă de dovezi pentru condamnări de corupţie până în primăvară anului 2016, când Curtea Constituţională a solicitat o mai bună separare a rolurilor între SRI şi DNA. Partidul domnului Iohannis a reuşit să obţină doar 20% din voturi, fiind el însuşi decimat de investigaţiile DNA.
Şi pe de altă parte, nouă coaliţie guvernamentală (250 din cele 465 de locuri în parlament), cu dl Dragnea incapabil să-şi asume funcţia de prim-ministru din cauza condamnării sale prealabile, pe care o respinge ca fiind “politică”.
Aceste partide au cei mai mulţi parlamentari, dar 37% dintre ei au probleme de integritate în funcţia publică, potrivit watch-dog-ului România curată, care întocmeşte încă din 2004 listele cu candidaţi urmăriţi pentru corupţie.
Pe lângă introducerea unor legi care l-ar scuti de închisoare, domnul Dragnea a promulgat o altă măsură controversată: a tăiat bugetul serviciilor secrete cu zece la sută. SRI nu este o instituţie de care să-ţi baţi joc. În ultimii ani şi-a tot mărit reţeaua de colectarea a informaţiilor, de la 6.370 interceptări, în 2005, până la 44.759, în 2014, dublu faţă de FBI, pentru o populaţie de şaisprezece ori mai mică decât cea a SUA. Totul în numele combaterii corupţiei.
Cu doar câteva zile înainte de adoptarea controversatei legi care rescrie lupta împotriva corupţiei, un general din vârful SRI, Florian Coldea, a demisionat, acuzat fiind de împărţirea unor vacanţe cu un magnat IT infam şi colaborator decalrat al SRI, dl Sebastian Ghiţă.
Dl Ghiţă, care a adunat sute de milioane de lei din contracte guvernamentale, în special din partea serviciilor secrete şi a Afacerilor Interne şi este în prezent căutat de Interpol.
Într-o altă promisiune riscantă, dl Dragnea a promis că acest Parlament va încerca să aducă, pentru prima dată, serviciul secret sub un control civil adecvat.
În acest climat de neîncrederea bine fondată în stat, DNA, agenţia anticorupţie, a câştigat încrederea românilor.
Atunci când DNA, preşedintele şi o secţiune a mass-media au denunţat nouă lege prezentatand-o că primul pas al unui atac total asupra sistemului judiciar, publicul a răspuns apelului. Apetitul lui pentru trimiterea corupţilor la închisoare, pe termen nelimitat la nevoie, este puternic. Oamenii sunt furioşi că procesele durează ani de zile şi, că, în fiecare regim, anumite persoane par să acţioneze cu impunitate şi că, odată închişi, politicienii reuşesc să iasă în doar câţiva ani, folosind diverse procedee neortodoxe (cum ar fi pretenţia de a scrie literatură “academică” în închisoare pentru a-şi reduce timpul de detenţie).
O puternică majoritate a declarat într-un sondaj on-line că infracţiunile de corupţie ar trebui să nu aibă termene de prescripţie, în ciuda faptului că jumătate dintre respondenţi a mărturisit că a comis în trecutul recent un act de corupţie, cum ar fi mituirea sau evaziunea fiscală. Rămâne însă întrebarea dacă România poate continua strategia de represiune dura împotriva corupţiei chiar împotriva propriului Parlament. Deputaţii permit uneori urmărirea penală a colegilor lor, dar de multe ori refuză asta. ( traducere: doamna Doina Popescu )

 

BĂI  GENERAȚIE

 

„Băi generație, manipularea nu se bazează neapărat pe prostia manipulatului ci mai degrabă pe buna credință a acestuia.

Voi încerca să-ți explic pe înțelesul tău ce s-a întâmplat în România ultimilor două luni, care sunt cauzele și care vor fi efectele pe termen scurt și mediu ale evenimentelor la care ai asistat și poate chiar ai participat.
Dragnea
Excelent consiliat, Dragnea se instalează în fruntea PSD printr-un vot în interiorul partidului, dat de circa 500.000 de membri. Din acel moment autoritatea lui este totală și pare de nezdruncinat pentru mult timp de-atunci înainte. Discursul lui public ne arată un tip calm, echilibrat, deschis spre dialog atât cu adversarii politici cât și cu societatea. Acceptă fără obiecții instalarea guvernului condus de Cioloș, arătându-și disponibilitatea de a-l sprijini timp de un an, cât mai era până la alegeri, pentru buna funcționare a țării. Speculând cu abilitate carențele unui guvern alcătuit din amatori într-ale politicii și comunicării, Dragnea își vede partidul crescând în sondaje precum Făt-Frumos și începe să viseze cu ochii deschiși la funcția de premier, ca prim pas, și la cea de președinte pentru finalul carierei sale politice. Începe campania electorală unde are o prestație excelentă și reușește o victorie împotriva unui PNL aproape inexistent ca mesaj și ca lideri. O lege dată de guvernul Năstase este pusă pe tapet de către adversarii politici și Dragnea își vede spulberat visul de a fi premier. Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, al doilea dosar penal aflat pe rol la I.C.C.J se apropie de final și, nefiind premier în momentul pronunțării, posibilitatea de a fi condamnat și încarcerat devine aproape certitudine. Panica începe să pună stăpânire pe personaj și ne trezim cu una dintre cele mai ample și prost făcute manipulări din istoria post-decembristă a statului român, desfășurată în mai multe etape.
1. Apar primele înregistrări video cu Sebastian Ghiță în care acesta ne spune că, din spirit civic, s-a hotărât să arate concetățenilor săi că răul făcut acestei țări de către Coldea și Kovesi este cu mult mai mare decât cele câteva sute de milioane de euro pe care le-a furat de la buget, atât în timpul lui Băsescu cât mai ales când premier era prietenul Victor Ponta.
2. Apar alte înregistrări cu același personaj în care, împletind abil bucățele de adevăr cu un noian de minciuni, creează o imagine apocaliptică justiției și SRI-ului, în care justiția nu face altceva decât să fabrice dosare și să închidă oameni nevinovați iar SRI-ul nu face altceva decât poliție politică.
3. Intercalată între înregistrările video cu Ghiță apare și o casetă audio, difuzată ca preambul al manipulării, în care un procuror DNA vorbește cu un necunoscut care-l introduce pe Dragnea în calitate de vânat inocent al instituției conduse de Kovesi.
4. Urmare a acestor înregistrări Coldea este destituit, o prostie cât casa, care ajută cu credibilizarea primei etape a manipulării puse la cale de Dragnea și echipa sa.
Percepția directă și subliminală care ți s-a indus, băi generație, este că SRI = poliție politică, justiția fabrică dosare și încarcerează politicieni și oameni de afaceri nevinovați, Dragnea este nevinovat dar DNA-ul cel rău vrea să-l “facă”. Drept recompensă pentru ajutorul dat, lui Ghiță i se oferă o fereastră de oportunitate de mai bine de două săptămâni în care să nu-l caute nimeni, el având astfel posibilitatea să se ascundă cu tot cu banii furați.
O a doua etapă a fost cea a sistemului penitenciar. Dacă vă amintiți, începând cu a doua jumătate a anului trecut, televiziunile au început să arate situația din penitenciare, sensibilizând liderii de opinie, care, la rândul lor, au sensibilizat o parte a populației. Fire simțitoare, domnul Dragnea preia tema împreună cu tot activul de partid și explică românilor că așa nu se mai poate, că și hoții sunt oameni, că va trebui să plătim drept despăgubiri sume imense anual și că trebuie neapărat să facem ceva cât nu e prea târziu. Considerând că primele două etape ale manipulării sunt suficiente, fără acte preparative au trecut la etapa finală, demascându-și în mod absolut cretin intențiile reale: exonerarea penală a abuzului în serviciu cu prejudicii de până la 200.000 lei, fapta penală care era reținută în sarcina lui Liviu Dragnea în dosarul penal aflat la I.C.C.J.
Care hoți, care tratament uman, care supraaglomerare, care CEDO, care amendă? Urgența era dezincriminarea lui Dragnea, care trebuia făcută pe loc, iar proiectul legii grațierii – o lege care nu rezolvă absolut nimic din problemele sistemului penitenciar, trimisă în parlament alături de alte două proiecte similare depuse de PNL și UDMR încă de anul trecut.
Acestei manipulări i-au căzut pradă două televiziuni de știri, o grămadă de jurnaliști, comentatori și analiști, care, cu bună credință, au militat pentru un tratament uman aplicat deținuților și s-au trezit apoi în situația de a-l apăra în final pe Dragnea și golănia pe care acesta a făcut-o, asigurându-și în mod gratuit un număr apreciabil de telespectatori.
Iohannis
Pentru Iohannis a început bătalia pentru al doilea mandat iar scoaterea din cursă a principalului său contra-candidat, Liviu Dragnea, prin orice mijloace, este principalul lui obiectiv în această fază. Ordonața care-l scotea practic din zona pușcăriei pe șeful PSD l-a determinat pe Iohannis să conceapă, împreună cu echipa lui, o contramanipulare de mari proporții, bazându-se și el nu pe prostia ci pe buna credință a unui număr imens de oameni. Astfel, pe rețelele de socializare au început să curgă informații terifiante despre criminalii, violatorii și tâlharii care vor irumpe din pușcării, urmare a ordonanțelor de urgență pe care le emite guvernul Grindeanu.
Televiziunile de casa ale SRI-ului amplifică grozăvia, CT Popescu enunță cu o voce cavernoasă că, gata, în România democrația a murit și în loc s-a instalat dictatura PSD, o tipă grasă, urâtă și cu ochelari, isterizează pe alt post că vor ieși criminalii și teroriștii din pușcării, mulțimile de oameni ieșiți pe străzi prin orașele țării cred ce li se spune ca o concluzie la ceea ce s-a întâmplat.
Băi generație, ambele găști te-au mințit. Gașca lui Dragnea te-a mințit că trebuie să dea ordonanțele de urgență pentru a nu plăti penalizările impuse de CEDO și pentru a ușura viața oamenilor din pușcării, iar gașca lui Iohannis că vor ieși din pușcării criminali, violatori, tâlhari și teroriști, urmare a acestor ordonanțe.
Consecințe
Dragnea
1. Prin ipocrizia și lașitatea pe care ne-a arătat-o, și-a pierdut aproape tot capitalul de încredere și simpatie obținut în timpul campaniei electorale.
2. Debarcare lui Iordache i-a slăbit major autoritatea în partid.
3. Atacul extrem de inteligent și cinic al lui Tăriceanu, care a cerut și a obținut dreptul de a participa la toate deciziile guvernului, i-a șubrezit major autoritatea asupra lui Grindeanu.
4. Mișcările de stradă i-au diminuat drastic marja de manevră în exercițiul guvernării.
5. Foarte probabil va fi condamnat.
Iohannis
1. Și-a întărit pentru moment poziția, posibilitatea suspendării fiind anulată.
2. Prin eliminarea lui Coldea a obținut acces la lista tuturor agenților acoperiți ai SRI-ului.
3. S-a poziționat în ochii occidentului ca un campion în lupta împotriva corupției și ca un titan al democrației românești.
4. A luat o serioasă opțiune pentru obținerea unui nou mandat.
5. A arătat clar că este un cabotin, fără idei proprii, manipulat de echipe de specialiști care nu dau nici doi bani pe el. Situațiile ridicole în care l-au pus sunt argumentul forte pentru aceste afirmații, el neavând niciun merit pentru câștigurile obținute.
România
1. A arătat că este o țară total dereglementată, lipsa regulii fiind regula.
2. Criza politică va continua până la clarificarea procesului pe care Dragnea îl are la I.C.C.J.
3. Capitalurile străine vor ocoli România cel puțin un an de acum înainte.
4. O depreciere accentuată a monedei naționale începând cu a doua jumătate a anului.
5. A devenit extrem de vulnerabilă la propaganda și manipularea maghiară.
Soluții
1. Scoaterea justiției de sub control politic care să delege CSM-ul în numirea șefilor de parchete și instanțe. În aceasta situație nici procurorii și nici judecătorii nu vor mai fi obligați să-i facă pe plac șefului statului, indiferent de cine va fi acesta, și nici vreo lege de răspundere a magistratului nu va mai fi necesară, CSM-ul stabilind codul deontologic al magistraților.
2. O noua lege de funcționare a SRI care să prevadă, printe altele, și alocarea bugetară după niște criterii clare de performanță, desființarea unor divizii care se ocupă de poliție politică – gen divizia pentru apărarea constituției, norme clare de control ale acoperiților, pentru a-i elimina din justiție și politică.
3. Lansarea urgentă a unui autentic proiect de țară care să repoziționeze România pe plan internațional și să-i aducă din nou pe români împreună.
4. Refacerea relației cu Rusia prin oferirea unor avantaje economice consistente. Mari capitaluri externe ocolesc România din cauza relației tensionate dintre noi și ruși și mari pericole ne dau târcoale din pricina politicii pe care am dus-o până acum față de ei”, a scris

Sorin Ovidiu Vîntu

 

Răul din societatea de azi a fost programat pas cu pas cu mult timp în urmă

 

           În anul 1773, în casa baronului Mayer Amschel Rotschild situată pe o stradă evreiască din Frankfurt, s-au întâlnit 12 evrei bogaţi, mari cămătari ai vremii.

Ei şi-au propus, nici mai mult, nici mai puţin decât gestionarea averilor lumii, în urma unui program cu bătaie lungă de mai bine de… 225 de ani! Mai mult decât atât, cei 12 îşi propuneau ca lumea să fie condusă de un guvern mondial cu capitala la Ierusalim şi toată povestea asta să fie realizată cu preţul a trei războaie mondiale.

                    Printr-o tradiţie ce ţine de istoria lojilor masonice, cei 12 şi urmaşii lor de astăzi care gestionează averile lumii şi-au spus iluminaţi.

                  Unul dintre materialele scrise de cei 12 se numeşte Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Elaborat în 1773, acest document a fost secret până în anul 1901 când, descoperit din întâmplare de către profesorul rus S. Nilus a fost publicat şi ulterior tradus în engleză de către Victor Marsden. Un exemplar se află şi acum la British Museum din Londra.

                    Destul de amănunţit, materialul prezintă strategii pentru: controlul finanţelor lumii, controlul presei, controlul asupra credinţei, manipularea informaţiei, coruperea, discreditarea şi chiar suprimarea fizică a celor ce se împotrivesc, controlul politicii, elaborarea războaielor (aducătoare de venituri importante), controlul educaţiei, controlul lojilor masonice.

                     Un alt document redactat de cei 12 este Noul Testament Diabolic, cunoscut de asemenea publicului datorită unei pure întâmplări din 1785: curierul care transporta documentul a fost trăsnit şi materialele au ajuns în mâna poliţiei. Mult asemănător în ideologie, documentul poate fi o oglindă a lumii de astăzi:

                     „Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremaţia asupra opiniei publice. Prin aceasta se poate semăna între oameni atâta sciziune, îndoială şi păreri contradictorii încât ei nu se vor mai descurca în zăpăceala colectivă…

                    Al doilea secret este de a pune în mişcare toate slăbiciunile şi defectele omeneşti, patimile, greşelile până ce oamenii nu se mai pot înţelege între ei… Prin invidie, ură, discordie şi război, prin foamete, lipsuri şi molime, toate popoarele vor fi atât de slăbite, încât nu vor şti cum să iasă din impas, decât dacă se supun voinţei noastre, a Iluminaţilor. Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, în orice caz, o pradă uşoară pentru noi.

                    Vom obişnui popoarele să ia aparenţele drept momeală adevărată, să se mulţumească cu superficialităţi, să alerge numai după plăceri, să se epuizeze căutând mereu ceva nou, pentru ca în sfârşit să asculte de noi, Iluminaţii. Iar noi vom răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor….

                      Prin şarlatanii şi vorbe goale, oamenii trebuie sustraşi pentru ca să nu se poată gândi cu mintea proprie.

Oratorii politicii instruiţi de Iluminaţi trebuie să bată atâta monedă pe conceptele de «democraţie» şi «libertate», încât oamenii să fie dezgustaţi de discursuri politice de orice natură ar fi ele. Ideologia Iluminaţilor însă, trebuie să fie inoculată necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite şi lipsite de critică.

                   Dominaţia mondială se obţine numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăţilor, prin legi, prin ordine a electoratului, prin presă, prin educaţie şi metode de învăţământ, dar mai ales sub stricta ţinere în secret activităţilor noastre.

                    Guvernele trebuie hărţuite până când, de dragul liniştii, să fie dispuse să cedeze puterea. Vom aţâţa în Europa contradicţii individuale și naționale, rasiale și religioase, astfel ca statele să nu mai găsească punţi de înţelegere între ele. Preşedinţii de stat vor fi aleşi de noi, din rândul celor ce ne dau ascultare. Fiecare dintre ei să aibă câte un punct negru, vulnerabil în trecut, pentru ca să putem exercita presiuni asupra lor, spre a putea da legilor sensul dorit de noi şi pentru a putea modifica constituţia.        Vom corupe înalţii funcţionari ca să sporească datoriile externe ale statului spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Vom provoca crize economice prin speculaţii la bursă, pentru a distruge puterea monedei…

                 Societatea spre care tindem trebuie să fie alcătuită, în afară de noi, dintr-o mână de milionari ce depind de noi, din poliţie şi soldaţi, iar în rest, din cetăţeni lipsiţi de avere.

                 Prin introducerea dreptului de vot general şi individual, vom instaura supremaţia absolută a maselor. Prin propagarea dreptului de a dispune de sine însuşi a fiecărui individ, vom diminua importanţa familiei şi valoarea ei educativă.

Printr-o educaţie bazată pe principii false, ideologii mincinoase, vom face ca tineretul să fie indus în eroare, uşor de condus şi depravat.

                      Întemeierea cât mai multor organizaţii cu nume diferite, ademenirea cât mai multora în loji publice au ca scop să le arunce la cât mai mulţi nisip în ochi.

                       Prin metodele expuse, naţiunile vor fi silite să cedeze Iluminaţilor dominaţia lumii. Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul şi binefăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie mobilizaţi vecinii şi instigaţi la o acţiune armată.”

 Sursa:  http://georgeanca.blogspot.ro/2017/02/colocviile-de-marti-carnavalul-caragiale.html

17 Feb
2017

Ana Urmă: Reflecții de cititor la volumul ,,Ninge pe-oglinda lunii” de Vasilica Grigoraș

cerul plin de nori –

în lanul de rapiţă

soarele în toi

Vasilica Grigoraş

Cine nu a admirat chiar şi în fuga  maşinii, a trenului sau la pas,  zările în culoarea rapiţei, şesuri acoperite de maci, lanuri de floarea soarelui, grâne coapte sau verzi,  cine nu a tresărit chiar şi numai o clipă atins de culoare?! încât să nu-şi dorească a mulţumi în vreun fel frumuseţii. Parcă citind din cartea deschisă a naturii, a ordinii ciclice, a culorilor revenite iar şi iar după albul prelungit al iernii, haijinii aspiranţi sau consacraţi o fac riguros, ţin cont de fiecare cuvânt, silabă, înţeles, transmit în  puţine cuvinte imagini  obiective, cum este şi cea sugerată mai sus. Un haiku reuşit ca şi imagine a unei zile de primăvară târzie, capricioasă, soarele amestecat cu norii aproape de dealul acoperit de rapiţă. În prima parte a poemului

cerul plin de nori

în lanul de rapiţă

norii vin şi trec, galbenul rapiţei rămâne şi se substituie soarelui ascuns dincolo de ei, umplând privirea până departe şi mult după ce iese din raza vizuală a privitorului, iar planul doi

soarele în toi

ne plasează în mijlocul zilei şi poate în locul însorit al trecerii de unde ni se transmite imaginea.

Fiecare din cele trei versuri răspund la obiect celor trei întrebări de verificare ale unui haiku, respectiv: ce, unde, când şi există şi o mică elipsă, aceea a culorii indusă de cuvintele: rapiţă, soare.

Un poem armonios, captează atenţia ca şi lanul de rapiţă prin care trecem, rămânem cu gândul acolo o vreme,  culoarea fascinează,  frumuseţea la fel, ni se dezvăluie şi sfârşeşte în cuvinte,  aşezate în trei versuri, 17 silabe, plus sau minus una (nu e cazul aici). Închei cu un pasaj Eugenio Montale atât de sugestiv trăirilor care ne fac să scriem şi să dăm viaţă gândurilor:

Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.

Eugenio Montale

Ana Urmă

17 Feb
2017

Dan Plăeșu: Un pod până-n Noua Zeelandă!

Consemnări

Un pod până-n Noua Zeelandă!

* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/  „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici

 

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

 

Dan Plăeșu

  Sursa: http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/85367-cronica-de-carte-un-pod-pana-n-noua-zeelanda

 

17 Feb
2017

Marin Ifrim: Literatura din ,,Literadura”

A apărut numărul 3/2017 al revistei trimestriale buzoiene „Literadura”, o publicație care poartă amprenta inconfundabilă a poetului, publicistului și comentatorului literar Teo Cabel. E greu de spus ce e mai atractiv în acest număr foarte pedant, echilibrat ca spațiu și conținut. Efectul de lumină lină este dat încă de la prima copertă, iar interiorul revistei e făcut din texte care par a fi puse pe solfegii literare bine acordate, începând cu editorialul prof. dr. Mihaela Burlacu, cu ale sale formidabile ”Zece motive să citești”.

De tot interesul posibil e și interviul luat de Teo Cabel cunoscutului poet Claudiu Komartin. Versuri de top, cu mult peste media celor publicate de alte reviste cu pretenții semnează Teodor Dume, Maria Cernegura, Mariana Gurza, Andreea Maftei-Konku, Camelia Iuliana Radu, Ioana Burghel și Sorin Călin. Revista conține și traduceri profesionist făcute din literatura spaniolă și din cea macedoneană. Pagini de mare forță lirică sunt semnate de Vasile Baghiu din Iași, un intelectual de un rafinament deja recunoscut de breaslă, și de mereu surprinzătorul poet buzoian Cornel Suditu. Proza este reprezentată de Titi Damian (unul dintre marii prozatori actuali, buzoian get-beget), de Florentina Loredana Damian și Maria Rotărescu (o mare speranță a literaturii buzoiene).

La secțiunea critică literară excelează, prin seriozitatea comentariilor, Liviu Ofileanu și Manuela Camelia Sava. Am făcut această succintă prezentare a revistei în ideea că toți literații buzoieni ar putea pricepe că, indiferent de opțiunile noastre literare, literatura e una singură, cea de calitate. Lui Teo Cabel i-am oferit tot ce puteam să-i ofer, inclusiv locul meu, la revista ”Cartelul metaforelor”. A refuzat totul din start. Atunci nu am înțeles. El nu e un continuator, ci un întemeietor, un fel de William Cuceritorul. Sunt de acord cu el. Mă bucur că la Buzău încă mai există scriitori care știu să-și însămânțeze viitorul.

Marin Ifrim

17 Feb
2017

Vavila Popovici: Despre EMPATIE

Sper să las copiilor mei un simț al empatiei și al milei și dorința de a îndrepta relele sociale.”

–Anita Roddick

 

   Conform dicționarului, Empatia este „forma de intuire a realității prin identificare afectivă; tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică (care provoacă stări, mișcări sufletești tainice) viața eroilor din opere literare, filme etc.

   Empatia mai este definită drept capacitatea cuiva de a se pune în locul altei persoane. Prin urmare, empatia presupune, în primul rând, a înțelege situația cuiva și, în al doilea rând, a încerca aceleași sentimente ca persoana respectivă, adică a simți durerea sau bucuria cuiva în inima noastră. Este considerată a fi darul prin care intrăm în armonie cu universul exterior al ființei noastre, un semn al inteligenței emoționale pe care o are fiecare dintre noi. Bazată pe înțelegere între oameni, ea poate să scadă conflictele și să îmbunătățească rezultatele.

   Empatia implică deci, emoții și sentimente; acționează ca un flux pornit din interiorul sufletului nostru spre în afară, pe un drum al iubirii – de la mine spre celălalt. Este, aș spune, o parte a iubirii sădită de divinitate în sufletele oamenilor; la unii mai mică, la alții mai mare, dovadă că nu toți ne putem manifesta acest dar cu aceeași intensitate, deși, prin auto-educație îi putem mări forța. Dar, toți suntem supuși acelorași emoții, de teamă, bucurie, mânie, repulsie, așteptări, deznădejde sau tristețe și cu toții avem programată genetic în esența ființei noastre dispoziția de a răspunde când suntem sub impulsul manifestării emoțiilor, de a da dovada înțelegerii noastre și a ne manifesta exprimând o reacție. Empatia prinde aripi și pleacă din cuibul inimii, sub impulsul dorinței de armonie, dorința de a ne conecta la modul de percepere a lumii de către ceilalți. Poate fi privită chiar ca o lege a firii necesară pentru ca acțiunile, comportamentul  meu să fie cel acceptat de celălalt, sau invers – comportamentul celuilalt să fie acceptat de către mine. Este un act care, făcut cu inima, dar și cu judecata, ține de moralitate, iar moralitatea țintește binele, curajul, dreptatea. Desigur că dorința de armonie se va realiza numai în cazul în care am instaurat armonia în noi înșine, adică o ordine a gândurilor, sentimentelor și acțiunilor generale. Și pentru a realiza această ordine, este necesar a pătrunde în adâncul ființei noastre, a urma îndemnul lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți”. „Cine s-a învrednicit  a se vedea pe sine însuși, este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngerii”, spune Cuviosul episcop sirian – Isaac Sirul (658-680), fiindcă dacă reușești să te cunoști, înseamnă că vei știi ce vei voi, pe ce drum vei merge în viață, devii mai sigur pe tine și vei știi să dai răspunsuri clare.

   Pe lângă limbajul vorbelor, folosim și alte limbaje de comunicare, de transmitere a căldurii umane, semne perceptibile uneori senzorial: strângeri de mână, îmbrățișări, săruturi, flori, daruri   simbolice.

   De curând, la noi în țară, la manifestațiile de empatie a celor din Piața Victoriei, am văzut steagurile țării fluturând, am auzit imnul țării cântat, am zărit și tineri sărutându-se, ca semn spontan al empatiei, am văzut dăruite flori, ceaiuri calde, gustări, bomboane, tot semne ale empatiei. Prin astfel de gesturi s-au identificat persoanele empatice, ale căror emoții au fost  exteriorizate în acest mod față de ceilalți. Nemulțumirea față de hoție și minciună nu a mai putut fi răbdată, oamenii cinstiți au răbufnit. Gândurile lor puteau fi citite: „Ne-am săturat! Rezistăm! Nu mai răbdăm!” Oamenii empatici au înțeles și au rezonat cu cei din jurul lor, adică cu ceilalți, pe care, poate, i-au văzut pentru prima oară.

   A fi empatic înseamnă a simți toată gama sentimentelor celorlalți, identificând totodată, la început mai confuz și apoi din ce în ce mai clar, asemănarea, dar și posibila diferență dintre trăirile proprii și a celorlalți. Ei pot fi la distanță față de tine, de simțirea ta, și totuși poți intui ce este în sufletul lor. Oamenii care sunt empatici tind să fie mai atenți și mai înțelegători și să lege relații mai puternice. Unitatea face ca empatia să devină mai intensă, mai puternică.

   Oamenii empatici sunt calzi și afectuoși, dobândesc încredere în ceilalți, sunt – cum bine spunea cineva – oameni care nu pot adormi până nu recapitulează ceea ce au auzit și au văzut în timpul cât au stat alături de ceilalți, analizează problemele care, de fapt, pot fi și ale lor, dar și a celorlalți. Inteligența relațională este cea care exprimă modul în care asimilăm stimulii din afară, îi procesăm și îi sortăm funcție de interiorul ființei noastre.

   Manifestarea empatiei este funcție de intensitatea sentimentelor, de inteligență și educație, acestea fiind în stare să sorteze minunatul sentiment al empatiei. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) vorbind despre „Sensibilitate și intelect”, spunea: „Intelectul nu poate intui nimic, iar simțurile nu pot gândi nimic. Numai din faptul că ele se unesc poate izvorî cunoașterea”.

   Cred că empatia poate fi considerată un altruism devoalat. Cuvântul „empatie“ – am mai spus-o și repet – nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini să împărtășească „aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8).

   Empatia penetrează dincolo de măști – care uneori sunt purtate – ne ajută să sesizăm starea spirituală adevărată a persoanei, a unei colectivități și să acționăm în consecință. Omul politic creștin ar trebui să manifeste empatie față de popor, să se străduiască să găsească un limbaj comun, să vorbească despre subiecte care îi preocupă pe oameni, să se străduiască să explice oamenilor faptele sale, pentru ca oamenii să poată înțelege gândurile, rațiunea sa și să aprobe sau să respingă fapta respectivă, să poată accepta sau respinge judecata sa. Aceasta ar fi o atitudine democratică.  Empatia, în acest mod și-ar putea face loc în lumea bulversată, cu blândețe și naturalețe, ajutată de inteligența noastră emoțională și relațională. Fiindcă empatia, mai spunea cineva, este „… cheia unei relații echilibrate”.

   Unii consideră că empatia ar fi o sensibilizare excesivă, ea putând duce la un consum prea mare de energie, ca atare, recomandă un gen de empatie prin care să-l poți citi pe celălalt, dar să nu te identifici cu el. Dar empatia poate fi atenuată în mod rațional în cazuri excesive și omul are inteligența de a sesiza momentul respectiv, ivit în cazurile schimbului de afectivitate. Desigur părerea de mai sus este un act de egoism care poate fi des întâlnit în vremurile noastre. Omul egoist are și alte mari defecte printre care: teama, invidia, răutatea, sau alteori, poate de cele mai multe ori, trufia. De aceea, când nu poți fi empatic față de celălalt sau ceilalți, este bine să-ți pui întrebarea dacă nu egoismul din tine este cel care nu îți permite această sensibilitate.

   Să nu uităm marea calitate a empatiei de a ajuta omul  în orice meserie sau profesie, ca el să  o facă cu dăruire. Ea a fost tema multor lucrări din literatură, contribuind la umanizarea societății.

   Creierul uman a evoluat pentru a asigura supraviețuirea noastră ca indivizi. Un exemplu al instinctului de supraviețuire fiind competiția, lupta pentru putere și resurse. La fel de puternic s-a perpetuat și capacitatea noastră de a iubi și de a coopera unii cu alții. Succesul este un lucru relevant, dar nu există nici o îndoială cu privire la faptul că empatia este una dintre calitățile oamenilor de succes din zilele noastre.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

15 Feb
2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Ioan Ianolide-Deţinutul profet

     „…Putem spune că tragedia umanităţii trebuie trăită ca propria ta nenorocire. Din punct de vedere global răspundem, ne asumăm păcatele lumii.  Dar consecinţa o trage cel care greşeşte.”

              (Arhimandritul ARSENIE PAPACIOC)

  

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet este unul dintre Vlăstarii creştini, răsăriţi din Rădăcina ortodoxă, falnică, multimilenară a Ţăranului aristocrat protodac, de esenţă imperială geto-tracă, a proto-neamului nostru pelasg, precreştin, înfiat ortodoxiei lui Hristos, care a înflorit în mari dascăli, iluştrii poeţi, mame sfinte, artişti consacraţi, eroi-jertfitori, genii ale gândirii, cuvioşi-filocalici, filosofi creştini, profeţi-mistici, martiri prisositori, mărturisitori şi sfinţi.

   Cartea eroului-martirului-mărturisitorului Ioan Ianolide, Deţinutul profet, editată la editura Bonifaciu, se desfăşoară pe trei părţi semnificative: partea I-a-Tristeţiile unui deţinut, urmată de partea a II-a cu Profeţiile unui deţinut şi încheind cu Spovedania unui deţinut.

   Lucrarea a fost prefaţată cu o Lămurire asupra ediţiei şi postfaţată cu Epilogul autorului.

   Tot zbuciumul lăuntric în care a lăcrimat sufletul acestui mare Român, al acestui mare Creştin Ortodox, mare cât Dacia nemuritorului Decebal-geneza Străbunilor hărăziţi dintru început de Dumnezeu în lume, a odrăslit în cununi de veşnicie primordială, cu Doine prelinse din bucuria şi tristeţea frumoasei prinţese Dochia şi a marilor ei luptători, cu reflexele fulgerătoare ale Eroilor urmaşi intraţi în Legendele de Aur ale Străbunilor, cu porfira de Dor şi heraldica nobilă a Suferinţei, cu mărgăritare de Lacrimi şi nestemate de Sânge, cu nădejdea nituită de Lanţuri şi libertatea prinsă în zalele Cătuşei însetată de durere, cu pogromul de Prigoniri şi Golgotele Răstignirii, cu flamura Crucii şi biruinţa Învierii Neamului nostru dacoromân sfânt, inima lui ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul profetic al Generaţiei sale mistice-mesianice-martirice.

   „Deţinutul profet” a pătimit un sfert de secol în coperţile unui manuscris ascuns de Dumnezeu de teama irozilor, ajuns în cele din urmă peste Ocean la părintele ales, pătimitor şi jertfitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa pentru a-i înlesni lumina tiparului după urcarea la cer a profetului-autor, dar mărturiile scrise mai zăbovesc un timp cu noul protector până când acesta se întoarce însoţit de manuscris în Ţara Maicii Domnului, pentru ca din această sfântă Grădină, din colţul de rai al Mănăstirii Diaconeşti, prin grija părintescă a Duhovnicului Amfilohie Brânză, Comandorul-duhovnic, amândoi martirii-mărturisitori să-şi ia zborul către cerul binecuvântat de sus al Daciei lor, lăsând zestre pământului lucrarea profetică ziditoare.

   Prin conţinutul prelins din sufletul zbuciumat, aureolat de suferinţă, dar mare şi iubitor al pătimitorului profet-teolog, Cartea este o Filosofie ortodoxă a esenţelor spirituale peste pâlpîirile de azur ale geniului creştin şi cu câteva ceruri deasupra pretinşilor teologi instituţionalizaţi. Toată urzeala ţesăturii contemporane în care existăm este reliefată de lumina cuvântului său hristic, ca o sabie spirituală, epistolară ce despică negura apocaliptică, învolburată numai de nesăbuinţa indivizilor autohtoni şi a confraţilor alogeni care au decăzut de mult din condiţia lor firească de oameni şi din Icoana Chipului lui Dumnezeu.

   Profetul-mărturisitor Ioan Ianolide nu ne vesteşte apocalipsa, ca să ne înspăimânte, ci altceva cu mult mai presus şi mai salvator : Biruinţa lui Iisus Hristos. Biruinţă care, în ciuda dezertărilor apărătorilor ortodocşi responsabili ai creştinismului, încă mai are resurse de luptă, de schimbare, de reînnoire, pe măsură ce revine la comuniunea cu Hristos, cu Dumnezeu.

   Trebuie să mărturisim-Testamentul dumnezeiesc-uman al lui Iisus Hristos, ca să salvăm, oricine fiind creştin ortodox de pe orice treaptă, din pârjolul ateu, globalist, comunist-bleu, boabele de grâu ale Zestrei existenţei şi esenţei noastre spirituale daco-creştine, pentru a nu ajunge la o arie a putreziciunii, a descompunerii, ca în cazul românilor şi a altora aflaţi pe Canaanul american-tărâmului făgăduinţei, consemnat de actorul Român Ortodox-Mărturisitor Dan Puric: „Un bun prieten de al meu mi-a spus că într-un aeroport din SUA, soţia lui, româncă şi ea, nu-şi găsea paşaportul şi uşor iritată, căutând în geantă, a exclamat în engleză Oh, my God! Imediat, ca din senin, s-a apropiat de ea o doamnă din personalul aeroportului şi i-a spus cu o voce rece şi autoritară că îi este interzisă această expresie în spaţiul public. Şi atunci vin şi spun: când România va ajunge aşa, poporul român nu va mai exista!” (Dan Puric, Să fii Român! Bucureşti-2016, p. 159)

   Mărturisirea este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe calea aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.

   O astfel de Cale trecând dincolo de imaginar, a fost cu putinţă prin biruirea Iadului din temniţele româneşti ateo-regalo-comuniste.

    Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dac, rupe zăgazul Zidului roşu, prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoirere, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.

   Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe.

   Ecoul Mărturisitorului s-a prăvălit ca un înverşunat torent, ca o mare cascadă care, mătură în calea sa toate puhoaiele meschine, persecutoare, prigonitoare, politicianiste, ca un mare fluviu învolburat aşa cum îl definea în stilul său filosoful Constantin Noica pe orgoliosul naţionalist profesor Iorga: „… e ca Dunărea, spală malurile şi poartă tot: case, nămolul fertil, pomi cu crăcile în sus, câini morţi, unguri, cioate…” (Aurel Ion Brumaru, Sfântul Petre Ţuţea şi Proiectul, articol apărut în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri-Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 52)

   Autorul, prin mesajul său profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic, încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el, revelând privilejul haric al Duhului care grăieşte prin el, pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.

   Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnată în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.

   Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii.

   Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă Taina deţinutului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.

   Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii ’85, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.

   Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.”

   Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa şi nepăsarea sa.

   Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.”

 

   „Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”

   Mănăstirea Diaconeşti, 11 Aprilie 2009.

   Partea întâi-Tristeţile unui deţinut

   Profetul-pătimitor întrevede căderea unor capete ale balaurului roşu-comunismul, dar pe măsură ce i se retează, ele cresc la loc, mai viguroae şi mai multe, pentru a-şi întinde tentacolele hegemoniei universale a răului prin forţele sale apocaliptice revitalizate deopotrivă de ateism şi de o mare parte a creştinilor inerţi, somnolenţi, indiferenţi ori corupţi.

   „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.

   Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice. Aşa se explică apariţia teoriei fiinţei sacre a Israelului, izvorâte din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, şi lumea creştină nu i se poate opune.

   Creştinismul nu poate admite Israelul caiafic, căci Îl neagă pe Hristos…

   Evreii nu pot accepta nici după două mii de ani conceptul hristic şi rămân înzidiţi în spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos Dumnezeu din raţiunea de a salva fiinţa poporului israelit. Teoria fiinţei sacre este produsul caiafismului.

   Deşi sunt impresionante vitalitatea şi mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei şi nefaste pentru omenire. Antisionismul este răspunsul proletariatului internaţional la politica israeliteană de dominare a lumii, în cadrul revoluţiei proletariatului internaţional.

   Conflictul între sionism şi comunism este public, dar nu produce incendiu pentru că ambele părţi au încă interese comune.

   Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând mângâierea şi descoperirea Duhului Sfânt.

   Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deşi în clipa unei luminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr. Misiunea omului este de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Profetul a suferit înainte, în timpul şi după suferinţă, admiţând-o şi abordând toate problemele omeneşti existenţiale prin prisma teologic-ortodoxă, străduindu-se prin subţirimea minţii coborâte în inimă să primească viziunea în har, astfel ca gândirea lui să aibă temei hristic, evanghelic, apostolic şi patristic.

   El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile condiţiei umane, doreşte să le cuprindă, dar ştie că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos…

   Pe firul Tradiţiei prelinsă din lumina lui Hristos, profetul nostru se ancorează cu tot harul pentru a da temei mesajului său şi pentru a avea rezonanţă deplină în rândul celor avizaţi de autoritatea instituţiilor pe care le reprezintă şi faţă de care sunt responsabili întru adevăr.

   Nu sunt exceptaţi niciunul dintre liderii spirituali care au rolul de educare, de îndrumare, de învăţare, de slujire: filosofi, gânditori, teologi şi mai cu seamă vlădicii prea înbuibaţi de sine.

   Viziunea lui despre lume şi creştinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos şi al Sfintei Tradiţii, dar la modul neconvenţional, neformal şi neritual, de aceea încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuţi dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.

   Cu vlădicii nu încearcă să ţină un dialog, căci nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă şi se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor.

   Marii teologi ai epocii-şi sunt câţiva-nu-i dau satisfacţie, căci nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică, ori el consideră că rolul creştinătăţii este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate istorică a lui Hristos.

   Subtilitatea ideilor sale l-a făcut şi mai credincios, căci echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu…

   În toată singurătatea lui, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume.

   Este el un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu. El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie, la teologie, la creştinătate…

   Mănăstirile îi dau un prilej de îndelungată şi rodnică meditaţie. Monahismul îi apare fie ca o dedicare de excepţie în duh paulinic ce nu s-a stins în creştinătate, fie ca o resemnare a creştinătăţii care, neputând realiza imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii, deci ca lume, s-a mulţumit cu orânduirea mănăstirească. Monahul e un ostaş ideal al lui Hristos, dar mănăstirea nu e o fidelă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu.

   Deţinutul visează să se zidească o lume creştină. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreaptă prin determinismul legităţii istorice, dar respinge şi capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vieţii, prin exacerbarea egoismului din oameni…

   Oricât de decăzut este monahismul de azi, el este totuşi expresia libertăţii omeneşti întru dreptate, adevăr şi iubire…

   Conducerile mănăstireşti, aservite statului, depind de stat. În fiecare mănăstire sunt multiple reţele de informatori.

   Viaţa în mănăstire este controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

 

   Partea a II-a-Profeţiile unui deţinut.

   Întreaga sa viziune filocalică este o ţesătură sofianică de Logos dumnezeiesc ce nu curge ca un gând lăuntric propriu, sau ca o idee de sine stătătoare, ci grăirea şi voinţa Duhului care, întregeşte o comunitate de spirit. Logosul se reflectă către cuvântul gânditorului, imprimându-i taina comuniunii. Cuvântul Cel de Sus impune tăcerea celui de jos, ascultarea deci, comunicându-se, comunicare ce presupune contemporaneitate şi simultaneitate de sens a culturii ortodoxe în Duhul filosofiei creştine, care să imprime lumii o civilizaţie creştină.

   „Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos.

   Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor.

   Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.

   Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării…

   De două mii de ani evreii militează pe firul roşu al istoriei lor fără Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist… Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă…

   Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi…

   A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii… Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai curând.

 

    Sensul apocaliptic al istoriei

   Una dintre marile antinomii legate de persoana umană constă în calitatea ei de fiinţă creată, dar devenită în acelaşi timp şi nemuritoare, astfel că unirea dintre cele două noţiuni stă chiar în paradoxul fundamental al fiinţei umane. Omul neexistând prin sine, ci în şi prin Atotcreatorul, devine nemuritor, chiar dacă existenţial trebuie să străbată şi sensul final apocaliptic al istoriei.

   Prefigurarea sensului apocaliptic vine odată cu omul, cu viaţa sa care se deschide spre toată splendoarea, dar şi spre multa, parcă prea multa suferinţă. Pruncul vine pe lume plângând, creşte cu plânsul, se întăreşte plângând, se luptă plângând, biruieşte plângând şi o părăseşte tot plângând. Aşadar, o puzderie de suferinţe se ţes în jurul plăpândei fiinţe: în inimă, în suflet, în trup, suferinţe proprii, suferinţe împrumutate, suferinţe primite, suferinţe binecuvântate.

   În mijlocul atâtor suferinţe oamenii n-au cerut alinarea de la Dumnezeu, ci s-au vrăjmăşit între ei, s-au ticăloşit mărind aria şi povara suferinţei, dezumanizându-se mai prejos de fiarele sălbatice, astfel încât, când a venit Doctorul inimilor, sufletelor şi trupurilor să le vindece, să pulseze pentru bine, adevăr, frumos, dor, credinţă şi dragoste, turma cea de jos mânată de ne-păstorii care o devorau, s-au năpustit asupra lui Hristos, Dumnezeu-Omul, l-au alungat, l-au arestat, l-au batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat, l-au lovit, l-au torturat, l-au huiduit şi l-au răstignit pe Cruce. Dar, de pe ea, El a biruit lumea şi toate forţele răului, Înviind şi lăsând posibilitatea omului renăscut în creştin să urce Golgota suferinţelor, dar şi să se mântuiască.

    Aşadar, prima condiţie a Iubirii este Suferinţa. Astfel n-ar fi trăită în toată plenitudinea ei.

    Profetul nostru, Ioan Ianolide, face o radiografie a urii generalizate, elaborate, programate, a fenomenului apocaliptic prin diagnoza răului alimentat deopotrivă de falsele ideologii ale ateilor activi şi de falsele slujiri ale creştinilor pasivi, nepăsători, încremeniţi în haosul lor lăuntric, distrugător la nivel globalist, planetar, prin Apostazie şi domnia Antihristului.

    Apostazia a apărut la 1054, prin desprinderea Bisericii de Apus din Sânul Bisericii Mamă a Răsăritului, când raţiunea umană s-a substituit dogmei dumnezeeşti.

    Al doilea pas l-a făcut Apostazia când Ortodoxia a acceptat înnoirile, adaptându-se modei lumeşti, devenind pseudo-ortodoxia ce ţine pasul cu vremurile, decăzând astfel din Instituţia Divino-umană la cea de ONG-lumesc, urmând al treilea pas-ultimul când Sinodul unei Biserici face o politică de grup, extinsă prin jocurile de rol ale fărădelegii de sus, ale ocârmuitorilor lipsiţi de râvna hristic-apostolească, conform analizei critice a Arhiepiscopului Averchie Tauşev. ( Apostazia şi Antihristul După Învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa-2009, p. 103-113)

    Conciliul vatican II-deschide noua primăvară a toamnei cenuşii: Novus Ordo Missae (NOM), aceleaşi iniţiale cu Novus Ordo Seclorum, o nouă evanghelizare universală luciferică: „Biserica nu mai reacţionează împotriva blasfemiei şi profanărilor… Biserica, prin vocea papei, îşi dezavuează trecutul, făcându-şi mereu mea culpa.Vrând parcă să confirme spusele lui Foster Bailey-„Spunând că singura cale este creştinismul, Biserica s-a înșelat amarnic, cauzând astfel persecuţii şi războaie teribile.”-în lucrările de cateheză se poate citi: „Biserica nu deţine monopolul adevărului.” (Marc Dem, Antihristul. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti-2005, p. 165)

   Sub egida edenică: Veţi fi ca Dumnezeu!, „Antihristul va sintetiza în persoana sa-sau cel puţin va încerca s-o facă-o întreagă omenire prezentă, aşa cum Adam purta în el toată omenirea care avea să vină. De aceea este indispensabil să supună întreaga populaţie a globului, să o cunoască cât mai amănunţit (fişier central, CV, pedigree), să o supravegheze (ascultarea convorbirilor, informatică, sateliţi de observare), să-i impună aceeaşi gândire (ideologie dominantă, politically correct, autocenzura, poliţia minţii), iar toate acestea nu se pot face decât de către un guvern mondial, bine înarmat din punct de vedere material şi psihologic.” (ibid., p. 81)

   Lucrarea antihristică a răului întreţinută de oamenii şi creştinii fără Hristos, grăbeşte criza milenarismului care va impune dictatura globalismului, a Noii Ordini Mondiale, descifrată în vedenia lui N. P. Rîşkovski din Rusia la 17 Aprilie 1905:

   „-Sunt slăbit şi învins, dar mai posed încă marea FORŢĂ DE SUGESTIE, şi voi zdrobi lanţurile şi cătuşele, voi trece peste hotarele universului, şi mă voi ridica împreună cu legiunile mele, şi-i voi SILI  pe oameni SĂ SE RĂSCOALE, şi voi începe bătălia, ultima  BĂTĂLIE cu acest Miel blând, ale Cărui raze de slavă, a Cărui blândeţe, smerenie, răbdare, curăţie, nevinovăţie şi Sfinţenie a Sa mă ard cu o flacără insuportabilă, ameninţând cu apropierea prăbuşirii mele în întunericul cel mai din afară.” (Marşul Distrugătorului-Lucrare tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului. Ed. Credinţa Strămoşească-2009, p. 19)

   Viziunea profetică asupra sensului istoric apocaliptic a lui Ianolide devine astfel legitimă:

  De ce are istoria sens apocaliptic?/ Se află el în raţiunea divină?/ Se află el în natură?/ Se află el în om?

   Cum a apărut răul în lume?/ Cum lucrează răul în lume?/ În duh, în trup, în natură?/ Cum lucrează răul în lume:

   La modul individual?/ La modul organizat?/ La modul politic?/ La nivelul elitelor şi al maselor populare?

   Se poate nega răul din lume?/ Se poate trăi la întâmplare?/ Se poate trăi legic şi mecanic?

   Răul spiritual nu antrenează/ orala lumii, gândirea lumii?/Cultura lumii, societatea?/ Economia, pacea, războiul?

   Cine este fiara apocaliptică?/ Şi toate forţele apocaliptice?/ Cine este hristosul mincinos?/ Cine este Antihristul?/ E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?

   Nu există o apocalipsă personală?

   Cine face parte din oştirile apocaliptice?/ Care este rolul evreilor?/ Care este rolul falşilor creştini?/ Care este rolul ateilor?/ Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?

   Care sunt modalităţile luptei apocaliptice: Cele politice?/ Cele economice?/ Cele culturale?/ Cele artistice?/ Cele ştiinţifice?/ Cele ideologice?/ Cele militare?

   Care este raportul dintre diversele forţe apocaliptice?/ Nu-şi transmit puteri una celeilalte?/ Care este atitudinea creştinilor faţă de ele?/ Tinde fiara spre stăpânirea universală?/ Va vrea fiara stăpânirea eternă?/ Cine şi când va stăpâni fiara?

   Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?/Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?/ Prin ipocrizie, prin laşitate?/

    Pot deveni creştinii robi ai răului?/ Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?/ Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?/

   Puterea răului în lume este opera forţelor răului?/ Este opera incapacităţii creştinilor?/

   Există agresivitate pe căi paşnice?/ Există tiranie pe căi paşnice?/ Există o apocalipsă instituţionalizată?/ Prin false ideologii?/ Prin rele orânduiri?/ Prin nedrepte legiuiri?/ Prin criminale abuzuri?/ Prin tiranii locale şi universale?/ Prin greşite idealuri?/ Printr-un mod degradant de viaţă?/ Prin decăderea morală a oamenilor?/ Prin cult satanic?/ Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?/

  Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?/ Nu e Cain o forţă apocaliptică?/ Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?/ Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?/ N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?/ Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?/ Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt apocalipsa contra adevărului evident?/

   De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?/ De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?/ De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?/ Ce e femeia, ce e balaurul?/ De ce apare Mielul?/ Ce este fiara care face război sfinţilor?/ Ce sunt proorocii mincinoşi?/ Ce este Fiara 666?/ Cine a biruit Fiara?/ Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?/

   Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?/

   Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?/

   Nu se desăvârşeşte lumea în confruntarea cu vrăjmaşul apocaliptic?/

   Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?/

   Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?/ Cu viaţa ei veşnică?/

   Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?/ Există o acumulare a forţelor apocaliptice?/ Există o creştere a puterilor creştine?/ Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

   Ioan Ianolide nu păşeşte pe drumul celor 20 de veacuri bătătorit de şirul opiniilor, ereziilor ori sectelor proapocaliptice, ci cerne istoria lumii prin filtrele naturii tuturor crizelor: religioasă, morală, spirituală, psihologică, etică, educaţională, socială, economică, culturală, politică, juridică, masonică, răsfrânte atât din afară cât şi dinlăuntru, de irozii şi iudele creştinismului, prin îndepărtarea de Dumnezeu şi alungarea Lui.

   Perspectiva morţii nu-l sperie, căci a plecat cu ea la drum chiar din tinereţe, ca şi cu o soaţă, nepărăsindu-l ca o umbră fidelă, dar ştiind însă că moartea nu ţine de cotidian, de lumea care ne înconjoară, ci de condiţia sine qua non a Învierii, stabilită de Ziditorul Vieţii:

   „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apocalipsa 5, 9)

    Profetul se cutremură de treapta sălbăticiei şi samavolniciei la care au ajuns semenii săi creştini ori necreştini, alegând, rămânând şi întărindu-se astfel pe Calea Bisericii sale netezită de Parusie-adevărul eficace, necesar şi singurul pentru Mântuire, pe care-l susţine şi părintele Petre Chiricuţă: „Parusia este cununa tuturor înfăptuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creaţie a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut şi au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit şi au suspinat, mângâiaţi în suferinţele lor pentru cer, toţi drepţii tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârşi, cerul şi pământul se vor înnoi pe veci. Este clipa când „toţi cei morţi întru Christos vor învia”, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoşi se vor pedepsi, drepţii se vor binecuvânta. Când, precum zice Apostolul Pavel, „El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” [...]Atunci, chiar Fiul se va supune Celui ce a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.”( Isaia 51, 6; Daniel 7, 14-27; Luca 21, 23; Apocalipsa 21, 1-27; Ioan 5, 25-29; Tesaloniceni 4, 16, Iuda 13, Evrei 9, 28; I Corinteni 15, 28; Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire. Ed. Anastasia, Bucureşti-2001, p. 73-74)  

 

   Hristos Judecătorul

   Judecata finală a fost lăsată la sfârşit pentru ca omul să aibe timp suficent pentru îndreptare.

   Judecata de Apoi reclamă omenirii momentul adevărului, al răspunderilor, al trezvirii conştiinţei, al pocăinţei, al îndreptării, al tinderii spre desăvârşire, al încreştinării tuturor oamenilor, al încreştinării evreilor. Este precedată de apariţia Fiului Omului, culminând cu biruinţa Mielului. Va fi o judecată reciprocă universală, cu o responsabilitate universală, dar şi una particulară a persoanei prin conştiinţa ei liberă.

   Osânda veşnică va fi căderea totală din Hristos, absenţa lui Dumnezeu ca iubire şi har.

   Chinul veşnic sau raiul veşnic va fi conştiinţa. Învierea va fi şi în trup spiritualizat.

   Hristos Împăratul

   Dacă Apocalipsa va zgudui lumea din temeliile şi ţîţânile ei cele mai profunde, scoţând la iveală toate nedreptăţile căzute la picioarele Adevărului revelat, dacă va fi cutremurul universal, absolut şi necesar pentru o nouă temelie a Dreptăţii Bisericii lui Hristos în care se va aşeza lumea, Parusia în schimb va cumpăni în dramatism, în măreţie dar şi în sublim.

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet-copleşeşte prin clipa de infinit care a trăit-o ca pe o eternă suferinţă împlinită ca o manifestare a voinţei în care s-a delectat trăirea sa. Fire viguroasă, naturală, surprinsă de unda dreptei măsuri, de reverenţa smereniei împodobită cu simplitatea profundă a cugetului, aprinsă de Rugul spiritual al existenţei, al definirii ca taină de sine, pe care şi-a bătătorit destinul profetic-Far ce luminează Calea multora aflaţi la început de drum.

   Partea a III-a-Spovedania unui deţinut

   Deţinutul profet-lucrare de o mare amploare şi atitudine teologică este sortită unui Testament mistic cu caracter naţional şi universal. Autorul-Fiu al Gliei noastre străbune a răsărit ca un Stejar de veghe la cumpăna dintre milenii, din ghinda celor mai falnici străbuni, s-a înălţat viguros cu corola iubirii înmiresmate spre cer, şi-a înfipt adânc rădăcinile în osemintele sacre ale martirilor, şi-a făcut din infinitul nădejdii, Coloană spre biruinţă, iar din jertfa sa curată, punte spre înălţimile serafice.

   Fiinţa lui luminată de har, cu chipul răsfrânt ca într-o Icoană de Zamfira a marelui Nicolae Grigorescu, ce risipeşte reflexe de topaz, suie armonios într-o adiere de smirnă împrăştiind celest manifestarea de o desăvârşită subtilitate a genialităţii sale.

   Toată chemarea lui, toată lupta, toată credinţa şi toată dăruirea lui ne străbat ca un cutremur  lăuntric de o intensitate capabilă să se prelungească transcedental într-un urcuş mistic al iubirii martirice.

   Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit.

   Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a mai rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu părinte duhovnic.

   În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?…

   Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi.

 

   Creştinul naţionalist român trebuie să-şi trăiască permanent viaţa în grădina Ortodoxiei, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă, udându-i florile însuşirilor sale, din care se ridică suav spre cer mireasma de nard a sufletului său dac şi curat:

 „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Viaţa lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esenţele. Adesea, aceleaşi probleme îi apar în culori şi semnificaţii înnoite. E încântat de darul cu care a fost dăruit şi opunându-se veacului, trăieşte contemplativ.

   E viu faţă de lume. A avut experienţe interesante cu oamenii şi ar vrea să le exprime.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet.Editura Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)

   Profetismul lui Ianolide nu vine pe fondul meditaţiei, al contemplaţiei sau al iluminării, ci pe aşezarea jertfei sale în iubire, în iertarea călăilor, dar şi pe atitudinea faţă de planul Distrugătorului, prin mărturisire.

   Profetismul său decantat în Potirul jertfei sale mistice reflectă conţinutul veşnic şi supratemporal al dreptei credinţe, ce dă aromă formelor de exprimare, faptelor mărturisite, adăugându-se unităţii martirice, ca un element propriu constitutiv sinelui său: martiriu săvârşit cu mireasmă de sfinţenie.

   Profetismul lui Ioan Ianolide dezvăluie în vibrantele pagini ale Deţinutului profet, o dimensiune nouă, vocaţională, naţională, universală, mesianică, filocalică şi sofianică a sufletului dacoromân ales întru misiune divină, jertfelnic-martirică.

 

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 115692

Ultimele Comentarii