7 Jul
2020

Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea

Motto:

,,O literatură trebuie să inoveze

dacă vrea să trăiască și să fie puternică.” 

(Alexandru Macedonski)

 

       Al. Florin Țene recidivează, aplecându-se de data aceasta asupra vieții scriitorului Alexandru Macedonski. Lucrarea sa de excepție, romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2017, are ca argument, menirea omului frumos.

      ,,Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă cauza”. (Thomas Mann)

Romanul autorului, o dovadă a faptului că, studiile științifice despre scriitori, pot marca destine, el însuși trăind și suferind alături de pesonajele create, pe care îi percepe ca ,,oameni vii”.

Volumul, „Veniți, privighetoarea cântă…!” este structurat în două părți, cuprinzând nouă capitole, având o prefață excelentă semnată de prof. univ. dr. Floretin Smarandache urmată de motivația autorului și în final un curriculum vitae impresionant, demonstrând rodnicia creatoare a scriitorului clujan, Al. Florin Țene.

Din prima parte, suntem cuceriți de capitolele: I. Copilăria din mijlocul unei avuții edenice; II. Rătăcirea unui efant prodigue prin Evropa; III. Trezirea conștiinței de poet; IV. Intrarea în viață ca o luptă cu taurii; V. Chemarea muzelor. Relatarea diferitelor episode ale vieții socio-culturale și politice ale vremurilor, ni-l dezvăluie ca pe un rebel, răzvrătit, într-o căutare de sine.

În partea a doua a romanului, perioada maturității literare a lui Macedonski întâlnim capitolele: V. Mai bine o viață de abnegație, decât o viață de decepții; VI. Când nu încetezi să urci, treptele se înmulțesc la nesfârșit; VII. Familia – insula de pace și reverie; VIII. Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic; IX Cine poate fi sigur de Gloria lui?

Fiecare capitol este însoțit de un motto bine ales, versuri scrise de Alexandru Macedonski. Este ca un ritual în scriitura lui Al. Florin Țene de a lăsa în romanele sale monografice, versurile celor  prinși în poveste.

Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” a lui  Al. Florin Țene  este considerat ,,cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene”.

Putem vorbi de o monografie romanțată, un roman de tip lovinescian, poetul Nopților fiind adus din nou în fața cititorilor cu viața sa tumultoasă.

De remarcat unele aspecte și personaje inventate de Al. Florin Țene care au adus o savoare în plus fișei biografice a lui Macedonski.

Prin volumul bine documentat, Al. Florin Țene se ridică pe o treaptă superioară cu gingășia celui care iubește, alăturându-se altor exegeți de-ai lui Macedonski, ținând cont de aserțiunea poetului: ,,Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală. Este de ajuns că sunt, ca oameni, victimele ei.

Poate generațiile de mâine, vor da o nouă dimensiune controversatului poet Alexandru Macedonski sau de ce nu între literați, dezbateri constructive.

Lăudabilă aplecarea scriitorului Al. Florin Țene spre acest gen de monografii romanțate.

Ca și pentru Adrian Marino, Macedonski creează ,,o tipologie morală, făcută din miraj și himeră lucidă, voluptatea mistificării și totodată a demistificării, trăită alternativ ca o damnare, dar și cu profundă satisfacție ideală”.

Parafrazând din poetul român George Filip trăitor în Canada, ,,sub aura blândă a scriitorului Al. Florin Țene zvâcnește un Vulcan de veșnică incadescență, un izvor inepuizabil de nostalgii, drame și simfonii”.

Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, îi asigură lui Al. Florin Țene, un loc special în istoria literaturii române.

————————-

Mariana GURZA

Timișoara

7 iulie 2020

1 Jul
2020

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: La marginea vieţii (poeme)

Aproape de tine

 

Sub tălpile tale fug drumuri de pământ,

printre paşi zboară păsări din ierburi,

cu lacrimi de ploaie, norii

te păzesc de întâmplări vinovate.

 

Aproape de tine

îmi frământ mâinile fără atingeri

sub impulsul trădărilor interioare

de care doresc să mă rup.

 

Fac scut din urme de aşteptări,

mă îmbărbătez să nu uit de îndrăzneală

şi lupt cu ochii necontenit,

să vezi ce nu e de văzut.

 

Nu mă lăsa să sufăr

mai mult decât iubirea mi-o cere,

pune-mi în braţe trupul şi sufletul

ca pe un trandafir alb în zori.

 

 

La marginea vieţii

 

În timp fără de sfârşit

la marginea vieţii, vise nu sunt,

ci mai degrabă o acceptare-n tăcere

a trecerii în lumea ce nu mai apune.

 

Lumina cea vestitoare de mugure

ca şi seminţele îngropate nu mor,

ploile între tunete trezesc pământul din somn

şi respiră-n câmpii mirosul de pâine.

 

Iar toţi cei ce caută-n memorie

răscumpărarea sufletului ce învinge

păcatul cu iertare,

îşi pleacă genunchi şi văd mai departe

orizontul spre care merg.

 

Tu să nu-mi spui că-ţi pare rău

pentru ce nu ţi s-a întâmplat

când căutai peste tot rodul naşterii,

tot ce-i trecut nu se mai întoarce.

 

De când s-au stins luminile serii

 

Bat clopotele în urechile nopţii obosite,

uneori numai furtunile se sperie

şi oamenii când bat într-un anume fel,

flămânde cu limbi vestitoare de moarte.

 

De când s-au stins luminile serii

călătoresc prin întunericul brut,

o să-ţi spun despre nălucirile de pe drumuri

când bate miezul nopţii în fiorul din trup

şi aşteptările tale pline de dorinţe ascunse

au rămas în cuvinte răvăşite pe file albe.

 

În ochii tăi au crescut plantaţii de lumină,

în fiecare rază e o ninsoare de petale

care-şi lasă polenul pe umerii fini.

 

Pământul la care mă întorc cu faţa,

să ascult izvoarele ce vin din adânc

cu tumultul mineral al bogăţiei seninului,

pun în mine culoarea fructului copt

în conturul mai verde decât verdele.

 

În numele luminii care cheamă norii,

să ude copacii şi ierburile ţării

cu ploaia îmblânzită de cosmice mâini

mă înalţ înflorind iubirea în cântec.

 

Întuneric gros în noaptea speranţei

 

Cine doreşte să se mântuie

nu fură şi nu, nu…

deaceea nu-i compătimesc niciodată,

este aproape dezolant

să te simţi în nesiguranţă,

dreptatea şi adevărul nu se pot obţine

peste tot e o luptă pentru interesele proprii,

întuneric gros în noaptea speranţei.

 

Peste tot se promovează falsul,

minciuna cu faţă de adevăr promis,

nu se cunosc limite şi nici ruşine,

nu mai avem niciun contract moral,

socialul se fabrică în grupuri de excroci

şi teama la modă respiră curgător.

 

Săracii îşi i-au pâinea de la ghenă

şi dorm împreună cu copii în frig.

Aceste imagini mă neliniştesc,

mi-e scârbă de huzurul îmbogăţiţilor

de pe urma semenilor spoliaţi.

 

Aş plânge dacă Dumnezeu mă aude,

dar nimeni nu mai crede nimic

şi înainte de iertare e necesară dreptatea,

extirparea acestei plăgi infecte.

 

O fântână secată

 

Mă surp ca o fântână secată demult

până-n adâncuri de nisip,

izvoare din inima cerului

mă găsesc pe drumuri

şi alunecă la vale şipotind.

 

Se filtrează în mine comorile ascunse

cu lumina învierii,

femeie tu ai coaste furate

şi mă pedepseşti

ca pe o mamă, să te iubesc,

Read More »

1 Jul
2020

Cristian Gabriel MORARU: Îndestularea din cuvânt sau despre bogăția lăuntrică a poetului a poetului Nicolae Vălăreanu Sârbu

Volumul ,,Femeia de ploaie”, editura ECreator, Baia Mare, 2019

„Mă îmbogățesc pe dinăuntru…”.

Cu aceste cuvinte își începe discursul liric Nicolae Vălăreanu Sârbu în volumul Femeia de ploaie, care seamănă cu o scoică în care crește perla metaforei.

Crescut la școala (neo)modernistă și scriind majoritatea poemelor sale în versul liber inițiat în lirica românească de Alexandru Macedonski și consacrat definitiv de Lucian Blaga, poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, asemenea unui păianjen țesător/visător, își construiește cu răbdare pânza lirică menită să-i ademenească pe cititori.

Cu cât te zbați mai mult în firele de mătase aurii care sunt stihurile sale, cu atât nu mai reușești să lași cartea din mână până nu o termini de citit, indiferent că are o sută sau două sute de pagini.

Peste 160 de poeme conține noul volum al poetului din Șelimbăr care șelimbărește cuvintele într-un ritm amețitor, adică reușește să le purifice de zgura denotativă și să le confere noi și bogate sensuri.

Bogăția lăuntrică și-o transpune în versuri de o inegalabilă frumusețe, fiind important nu atât ce spune, ci cum spune, pentru că temele sunt de regulă aceleași.

Domnul Nicolae Vălăreanu Sârbu are un stil poetic inconfundabil, cititorul fiind în măsură să-i recunoască imediat atributele esențiale și inegalabile ale liricii sale: metafora ca procedeu artistic principal, deși nu evită nici alți tropi artistici; ideea poetică exprimată în suficiente cuvinte cât să nu fie minimalist sau să cadă în repetiții sau aglutinări inutile; forța discursului liric este cea a unui uriaș, nu rudimentar, ci atent, delicat, capabil să nu strivească în palmele sale o floare sau un fluture imperial.

Și, ca să respectăm tonul impus de blajinul nostru poet în acest volum, eul liric se află în ipostaza unui pământ mănos care de-abia așteaptă să vină ploaia binefăcătoare ce ia chipul unei femei asemenea florii unei plante din Himalaya, Narilatha, care înflorește o dată la douăzeci de ani.

Tema majoră a întregii opere poetice a lui Nicolae Vălăreanu Sârbu este indubitabil dragostea, fie că este vorba de dragostea de Dumnezeu, de oameni, de cuvinte sau de femeie, care se topește, iată, și devine lichidă, din pricina temperaturii dragostei sale, riscând s-o piardă printre degete.

Poetul este un gurmand fără doar și poate care se îndestulează din cuvinte, după cum recunoaște singur în faimoasa artă poetică intitulată Mă îndestulez din cuvânt: „N-o să vii să ne întâlnim/nici n-ai avea cum,/nu am un loc în care să mă opresc,/am un timp fără sincope.// În piept am mai multă dragoste decât inimă,/mă îndestulez din cuvânt,/respir clipele ca pe un dat din aer/şi adorm la ferestrele trenurilor în mers.//Eu nu mă îmbrac în culorile vremii,/dar plec odată cu ele,/rar mă întorc la primăverile care-mi scapă din mers/şi înfloresc în magnolii.//Oricum întâlnirea propusă/este un fel de îmbătrânire frumoasă/dincolo de umbrele castanilor înfloriți/pe o alee cu pietre megalitice vorbitoare/ce nu ne grăbesc să murim.”

Așadar, trei sunt ideile de forță ce se degajă din această ars poetica, emblematică, în opinia mea, pentru creația poetului Nicolae Vălăreanu Sârbu: prima este (re)cunoașterea faptului că dragostea este motorul diesel al creației, o dragoste fără margini, care de-abia dacă-i mai încape în piept, a doua, îndestularea din mierea cuvintelor ca un veritabil urs carpatin, iar a treia, mefiența în fața modelor poetice de tot felul.

Să ne trăiască Poetul!

———————————

Cristian Gabriel MORARU

Roșiori de Vede, 14 mai 2019

26 Jun
2020

Adrian BOTEZ: Grupaj poetic (partea1)

 

 

CHEMAŢI VISELE LA VORBITOR

 

chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le

că eu – în adâncul temniţei – mor

 

să-şi caute – tot printre cei cu înspinată

 

coroană – stăpân: să uite

din mine – tot ce nu

am sângerat să rămân

***

 

PLÂNGERE CĂTRE DUMNEZEU

 

ce să facem – Doamne – cu suferinţa şi cu moartea

cu păsările care zboară doar noaptea

ce să facem cu trupul – când i s-a prelins inima

ce să facem cu ziua – când simţim că e ultima?

 

prea multe lăsaşi – Doamne – să se zvârcolească-n

sfântul văzduh şi să se

războiască întru putere:

 

cântarul lumii se strică

chiar toate-ale totului când se ridică

spre lumină: trebuie puţină

asprime şi plivire

altfel degeaba  -  Doamne – ai trudit la nemărginire

***

 

VENEŢIA

 

în palate s-au tolănit şerpii

trăgând peste ei masca petalelor

 

pe tăişul punţii aleargă

zeiţe nebune

 

din smoala apelor răzbat

ochii amanţilor înecaţi:

sumedenii perle

 

a ieşit din adâncuri – gânditor

diavolul – privindu-şi – pe deget

inelul de doge

***

 

VAGABOND AL LUMII

 

mâinile mi se scufundă în buzunare

ca-n peştera lui Aladin

 

trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm

pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:

Rege Zdrenţăros al Marilor

Dispariţii şi Pagube

***

 

DRUM CU CAVALERI

 

venit-am din Arhipelag – sub

aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu

inepţii Cavaleri ai Apocalipsului

 

imperial drum: să stingi – rând pe rând

sub surzenia apei – insulele

care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru

a închipui hieroglifa cântată a

nemărginirii

 

când vei trăi – într-o altă viaţă

Apocalipsul -  acum doar visat

îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem

prea des încercat

*

geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată

cu sabia

fumegă muntele de tămâie:

numai îngerii mai pot aici să-ntârzie

*

se-ncaieră caii

strănută craii

când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor

 

salvaţi cavalerii –

turnirul serii

a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii

 

culeg melci de zale

funingini astrale

înfundă coşul respirării domestice de vise

 

plângi don Quijote –

plânsul pe note

umple de sânge palmele-aplauzelor

 

Selenarei Curţi

*

Ierusalime – cavalerii zgurii

clăditu-te-au în visele din Nord:

când călărim pe racii graşi ai urii

eşti când cetate – când ceţos fiord

***

 

CĂTRE DON CERVANTES

 

pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când

sumbrul Sfinx îmi va zâmbi

 

nu cavaleri m-au ciopârţit – ci

pietroaie de râu – Cuvintele

 

aşteptaţi – aşteptaţi laşilor

mă voi scula şi voi rosti un trăsnet

păsări şi furtună voi isca

voi face să fulgere stele – pe trupul

Potirului

 

aşteptaţi -  aşteptaţi laşilor

am prins în menghinea braţelor – zilele

va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci

pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt

Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume

 

am ascuns anotimpurile sub piatra inelului

marea: cerşetoare încântătoare – la

porţile trufaşelor stânci

 

sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe

mese de joc

 

îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:

pipăie mistice goluri – între

lună şi soare

 

 

sunt din neamul regilor norilor – şi ai

mărilor

nestatornice: sclava cea mai de preţ a

haremului meu

valurile – ghemuri de suspin: le sacrific

eternităţii

 

făptura mea princiară se îmbată măreţ

la toate ospeţele uitării

 

de aceea -  sunt de o politeţe desăvârşită

în faţa morţii

***

 

LÂNCED NEAM AL AURULUI

 

lânced neam al aurului: Bizanţ

mă-ntorc la incendiul mistic al

Crucii

 

nu-mi ajung apele – pentru-a

pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi

cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte

să navighez – spre

de nimeni bănuitul

VID

 

şi  doar din neam de Sfinţi Matrozi

m-am tras spre lagunele Cerului:

o zdreanţă din naufragiul cântecului

va pluti veşnic peste mările mele

peste îngheţatele mele suflări

 

un vierme face vocalize în inima catargului

măsor cu valul – cât mai e

până la Ithaca

 

comori de aur lânced – incendii

nestemate – mă cheamă stăpân

gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli

cumplite ale pământului – voi coborî

mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând

sălbatic – ale întunericului

 

o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi

degenerate – vlăguite odrasle – ale

ipocritei lumine a Soarelui

 

mi s-a întins – pe mantie – incendiul

Crucii

 

El m-a ales ca trăsnet – herald puterii

m-a smuls din praful gloatei – şi

m-a-nchinat Durerii

 

m-a aşteptat sub minunări să gem

mi-a pus

pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem

***

 

LICORNUL

 

Licornul blând

Coboarã sfânt

Dintre pãduri

De dumnezei

 

E tot flãmând

De duh şi cânt

Şi trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tãcut

Coboarã scut

Peste virginul

Prinţ din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scuturã pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din lunã

Arme sunã:

Iubiri – rãzboi

Suie în mit

 

Îngenuncheaţi

Fraţi cruciaţi:

Aţi fost aleşi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteţi tustrei

Chemaţi la cer:

E-ospãţ de zei

 

Licorn de pazã

Ia în vazã

Pe cei ce-ajung

Prin rãstigniri

La Sfântul Duh

***

 

PLÂNGÂNDU-L PE IISUS

 

Plângându-L pe Iisus – un copil

Adormi la ferestrã:şi-L vãzu pe Ucis

Plutind lin – lebãdã sângerie

Scurgându-se-n cântecul ultim – spre

Lac

 

Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate

Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre

Orbitoare Grãdinã

 

Şi copilul – în vis – o porni spre

Eternele dimineţi – iar

Când s-a trezit – nu mai avea

Nicãieri de ajuns

***

 

PRIGOANĂ DE DOINĂ

 

Lacrimă de păsări

Fir de busuioc

Cuvântaţi în plaiul

Fără de noroc

 

Florile-n puhoaie

Lujere de cai

Scapătă-n poveste

Şi în joc de nai

 

Vodă al dumbrăvii

E bolnav de cântec

Brazdele-ndurării

Au luat duh în pântec

 

Leşinată-i zarea

Mâini de Făt-Frumos

Dezmiardă-n descântec

Mugurii de jos

 

Doamne al vestirii

Lin scrânciob de cer

Buciumele firii

Ferecă-le-n fier

 

Se-aud hoarde-n tropot

Sughiţând oştiri

Fauni fără minte

Jefuiesc iubiri

 

O – mărite Doamne

Pajişti se-ncruşesc

La uşa luminii

Nu mai nimeresc

 

Nu lăsa copitei

Raiul ca o pradă

În pieptul ispitei

Să proptim o spadă

 

Să-mpletim din raze

Răului hotar

Focul de arhangheli

Să intre-n cântar

 

În patria vremii

Vuiesc covălii:

Râvnind paradisuri

Să dăm bătălii

 

Împotrivă-s neguri

Satana-i monarc –

Mută struna lirei

În coardă de arc

 

Doamne al minunii

Ce începi să sângeri –

Schimbă raza lunii

În legiuni de îngeri

 

Lenevită-n tihne

Grohăie-omenirea:

Bici de foc şi vifor

Trimite-i iubirea

 

Cavaleri de stihuri

Se prăval pe-altare –

Umplu gura beznei

Cu-a doua născare

***

CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI

 

Sudori de înger bem în veac

Însărăcindu-l pe sărac

Şi din potir şi din aripă

Ne-agonisim în cer risipă

 

Read More »

15 Jun
2020

Victor RAVINI: Unde este patria?

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”1 Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”2 El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia.”3

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.4 Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”5

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”6

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care Feuerbach nu l-a spus. Probabil că nu s-a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de sânge, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă și limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

———————————————————–

1 Die Religion ist … der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion. (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, pp. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975)

2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie. (idem p. 22)

3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion. (idem p. 24)

4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion. (idem p. 24)

5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das ­Bewußtsein des Wesens überhaupt … (idem p. 27)

6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung. (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, pp. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960)

——————————

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Iunie 2020

15 Jun
2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un

   Eminescu profet şi educator al naţiunii.”

(Septimiu Bucur)

   Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă.

   Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu – Om – Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

   Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale.

   Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului.

   Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

   Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament.

    „Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre.” (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

   Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

   Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte.

   Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală.

   Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

   Patria este entitatea sfântă, care îşi ia viaţa mai întâi din acel primordial Pater ceresc-Tatăl Familiei Dumnezeeşti, apoi, din faimosul pater ontologic – tatăl familiei pământene, a locului natal-rădăcina eului lui, în al cărui trunchi, cadru şi structură a luat naştere fenomenul vieţii, eredităţii unei ginte, trib, popor, neam, consolidându-se ca forţă, putere, conservare, coeziune, înmulţire, existenţă prin legătura de sânge şi cea religioasă-cultul morţilor, într-o slăşluire reciprocă, Familia – patria cea mică, patriarhală fiind prima mamă-fiică a Patriei celei Mari.

   Altă semnificaţie, alt simbol, al sens al Patriei este sinonimul Ţară, întrupat din rădăcinile primordiarului Ţăran, care şi-a aşezat Vatra în Ţarnă/ Ţarină, sacralizată apoi spiritual ca ţărână sfântă prin sângele eroic-martiric al urmaşilor deveniţi faimoşii Strămoşi şi Străbuni.

   Ţarina cuprinde pământul, adică Terra, dar în acelaşi timp îmbrăţişează strămoşii-Pater.

   Moşii şi Strămoşii au trecut din viaţa existenţei – focul Vetrei străbune în Pământul  Patriei, Oasele lor sacre devenind astfel ţărâna sfântă – sângele, aluatul noii vieţi a urmaşilor lor.

   Inspirat a fost marele scriitor, avocat, academician Barbu ŞtefănescuDelavrancea când a spus, probabil în trilogia capodoperei sale, închinată Marelui Voievod vlaho-muşatin Ştefan,  „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”, că: „pe oasele lor se sprijină pământul Moldovei.” (apud. Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259)

 

   Datorită acestei osmoze sacre creştinismul ortodox nu permite adormiţilor săi incinerarea.

   Într-o cancelarie dintr-o şcoală oarecare un profesor mai uman şi mai vârstnic l-a întrebat pe colegul său de religie: „Părinte, nu ştiu ce să hotărăsc: să fiu incinerat sau îngropat?”. Preotul, om smerit, rafinat, subtil, inteligent, dar autoritar i-a grăit: „Domnule, coleg, Dumnezeu poate să te adune de oriunde, din pământ sau din aer… Dar, dacă te arzi, faci un păcat naţional.” (culeasă de Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259)

   Ţarnă/ Ţarină, implică în mod cert atât legătura de sânge, cât şi factorul geografic.

   De aceea filosoful Vasile Băncilă a insuflat termenii: cosmopatriotism/ geopatriotism.

   Tocmai de aceea, patriotismul – naţionalismul creştin implică cel mai înalt sentiment, cea mai profundă cunoaştere, cea mai puternică voinţă, cea mai curată jertfă, cea mai sublimă suferinţă, cea mai frumoasă dragoste, după creştinismul credinţei ortodoxe a lui Hristos.

   Între cele două patrii, cea patriarhală-locală şi cea mare există o legătură de filiaţie indestructibilă, ereditară şi eternă prin viaţă, limbă, rude, învăţare, educaţie, cunoaştere, etnografie, istorie, filosofie, vatră, luptă existenţială, dimensiunea continuităţii, suveranitate, spirit, obiceiuri, cultură, datini, tradiţii, cult, iubire, desăvârşire, jertfă, cruce şi înviere.

   Limba este indispensabilă, deci esenţială naţiunii, dar religia este însăşi esenţa naţiunii.

   „Cultul morţilor înseamnă religie, deci religia a format familia mare, din ce în ce mai mare, iar aceasta a dus la etnic. Familismul este esenţa religiei şi religiosul este esenţa familiei.”(Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 50)

   În sânul Naţiunii sălăşluiesc două naturi independente de instincte, cel biologic, empiric, predominant: raţionalist, pesimist, amoralist, individualist, trufaş, laş, cosmopoliticist şi cel spiritual: elitist, etnicist, metafizic, mistic, moralist, smerit, salvator, temerar, transcendent.

   Marii filosofi, teologi, poeţi, artişti şi literaţii creştini-ortodocşi dăruiesc Patriei şi Paterului ceresc întreaga gamă a instinctelor lor spirituale, modelând poporul, oferindu-i putere, autoritate, demnitate, conştiinţă supremă naţională, dând astfel, o oglindire celestă etnicului.

   Patriotismul creştin-ortodox, respectiv naţionalismul pur este o deplină conştiinţă naţională.

   „Patriotismul sau conştiinţă naţională, remarca marele filosof brăilean Vasile Băncilă este sinteza sublimată a emoţiilor de filialitate, de paternitate, de fraternitate şi de religiozitate, repetate pe planul timpului, spaţiului şi al culturii, totul în legătură cu emoţia de valorificare a eului personal.” (ibid., p. 58)

   Căutările lui misterioase, găsirile sale spirituale s-au împletit discret şi diafan cu căutările ştiinţifice şi aflările culturale, standardizându-i interdisciplinar marea sa personalitate, ce i-a afirmat prerogativa promovării uriaşei sale dimensiuni mistico-profetice de neegalat, conturând identitatea naţională pe spiritul religios, dând amploare naţionalismului creştin.

   Aura sa profetică s-a dăltuit axiologic pe Cruce: libertatea cuvântului pe curajul adevărului!

   Tema sa de predicaţie permanentă pentru popor, pentru aleşii zilei a fost o aprigă dorinţă de autenticitate în tot ceea ce trebuie să facă omul: în cuget, în cuvânt, în scris, în artă, în discursul şi făptuirile politice, în realitatea istorică, în reflecţia filosofică, în credinţă, în meditaţia teologică, în asceza morală, în sferele dogmatice, în profunzimile mistico-isihaste.

   Apartenenţa sa naţionalist-creştină a fost o continuă întrupare întru Hristos, Fecioara Maria-Crăiasa Cosmosului şi Neamul dacoromân, care i-au dăltuit în cremene carpatină caracterul, i-au primenit spiritul, i-au adâncit cultura, i-au lărgit suferinţa, i-au înmulţit jertfa, i-au intensificat atitudinea, i-au înălţat dimensiunea biruitoare a Crucii, crescând ca ramurile falnicului Stejarefigia dacismului zamolxian ce se resfiră pe cer în toată cuprinderea sa, din care a ţâşnit doldora lumina sa diafană strălucind ca un real Luceafăr – Emin!

   Menirea unui mare Profet creştin ortodox dacoromân se identifică, se intensifică şi se amplifică cu cele două trăiri supreme, divine, chiar absolute: etnicul în cuprinderea sa valahă nemuritoare de amploare, organicitate, originalitate, integralitate şi religiosul în necuprinderea lui spirituală, apologetică, cosmică, hristico-transcedentală, nemuritoare.

   Dacă, principiul etnic naşte cea mai mare victorie – umanitatea, religiosul la rândul său renaşte cea mai mare biruinţă, dincolo de închipuire – îndumnezeirea.

   Dacă, etnicul este una dintre forţele temerare care propagă determinarea istoriei, religiosul asumă finalitatea istorică a naţiei prin călăuzirea ei pe calea neultimă, unde sfârşitul nu încetează, ci renaşte ca o creaţie de început a mântuirii omului hristic, isihastic carpatin.

   Filonul etnicităţii noastre a fost Ţăranul, iar seva religiosului s-a prelins din preotul-ţăran.

   Mihail Eminescu prin misiunea şi vocaţia sa profetică a dospit în etnicitatea sa românească identitatea de idei, căreia i-a alăturat identitatea de sentimente, chiar sentimentul de exaltare specific naţionalismului creştin, atât de firesc ortodoxiei, ambele structurate simultan pe identitatea de voinţă, amplificând apoi identitatea spiritului pe diversitatea de temperament.

   Harul pogorât, devenit corola supra-etnicului creştin a dat vibraţie puterii spiritului, ideii superioare de a întrupa vitalitatea ca prefigurare din imanentul istoriei în transcendentul divin.

   Geniile, Profeţii, Filosofii, Teologii, Conducătorii, Dascălii, Pedagogii, Poeţii, Preoţii, Mamele, în cadrul Naţiunilor lor eminamente creştine, au creat armonia spiritului, fundamentul plenitudinii sufleteşti a omului ortodox, determinând astfel, istoria, devenind creatori de istorie, amplificând cultura, devenind creatori de cultură, iar prin profetismul lor creştin revoluţionar au reînnoit religia, dând slăvire şi preaslăvire în plan naţional-universal.

   Profetismul lui Mihail Eminescu, ca alte mari profeţii geto-dace s-a urzit pe o înaltă predestinare în care s-au ţesut toţi strămoşii şi înaintaşii Neamului pentru a lăsa posterităţii un râvnit şi neegalat Pantheon spiritual creştin ortodox, sub cupola căruia naţiunea se poate îndumnezeii, se poate ridica diafan până la Dumnezeu, adică poate deveni sublimată religios.

   Poeţii, Filosofii, Teologii, Istoricii, Artiştii, Scriitorii circumscrişi ortodoxiei străbune au suveranitate de mare monarh în care, creează sau recreează Naţiunea prin cultură, prin spirit, prin cult, prin voinţă înaltă, prin prestigiu, prin profetismul lor, prin sentimentul adânc, prin jertfă mistică, prin crucea biruitoare, dând reprezentare trecutului, impunând un ideal prezent pe care să se ctitorească măreţ viitorul ca o catedrală a unei faimoase pedagogii naţionale.

   Oamenii mari, Oamenii aleşi, Oamenii predestinaţi, Profeţii devin pentru Naţiunea lor principii formatoare, determinând cu viaţa, elanul, crezul, vocaţia, misiunea lor, însăţi viaţa naţiei, corectând-o, îndrumând-o, adăugându-i noi frumuseţi prin valorificările reprezentative ale spiritualităţii trecutului, astfel că după plecarea lor, rămân Operele lor, iar ei încep şi aici pe pământul străbun o nouă viaţă a lor, o nouă viaţă a naţiei, în aşa fel încât tot ceea ce se clădeşte, se crează sublim, măreţ, divin, veşnic se consideră a fi tot meritul lor somptuos.

   „Eminescu, mărturisea neegalatul filosof creştin ortodox Vasile Băncilă, a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie.” (op. cit., p. 83)

   Făuritorii de Naţie – Creatorii de generaţii se întrupează principiului ceresc al cunoaşterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, pe care și-l asumă , raportându-l apoi în egală măsură şi etnicului, pentru a se întruchipa personalităţii sale, misiunii pentru care Naţiunea a fost hărăzită de Dumnezeu.

     Ei, deci, învaţă, educă, formează, corectează, îndrumă, precizează, transfigurează, îmbogăţesc, înfrumuseţează, solidarizează fiii Naţiunii lor sfânte şi dragă.

   Nemurirea Dacoromânilor se mişcă permanent între Transhumanţă şi Transcendenţă!

  

   Profeţii Ortodoxiei dacoromâne devin Catehismele nemuritoare ale Naţiunii lor.

 —————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 15 iunie 2020

Pictura: Sabin Bălașa

15 Jun
2020

Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea sufletească a ciobanului. Peisajul mioritic îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Nu se întâmplă nicio acțiune în afara ciobanului. Totul se petrece în peisajul lui lăuntric, psihologic și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm cu inima. Fiecare din noi, după cum ne este inima, cugetul și caracterul. Depinde de experiența noastră de viață și de ce cadru de referințe avem. Mai depinde și cum o receptăm în cap. Am explicat pe larg toate astea și încă multe alte idei în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016 și 2017.

Austriacul Leo Spitzer zicea că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Miorița folosește aceleași procedee literare și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să respingem afirmațiile neîntemeiate sau uneori răuvoitoare la adresa Mioriței și a ciobanului și să o repunem pe piedestalul pe care au pus-o străinii încă de la început și de unde câțiva dintre erudiții noștri au trântit-o în noroiul rivalităților universitare. Răspândirea Mioriței pe întreg teritoriul populat de români a contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară geografic și stabilă în timp.

Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm?

——————————

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Iunie 2020

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 27368

Ultimele Comentarii