28 Jun
2017

Alexandru Nemoianu: Despre Dragostea de Țară

Exista in momentul de fata doua tendinte, am putea spune inca mai exact, doua ispite, de-a stanga si de-a dreapta, in exprimarea relatiilor cu realitatea covasitoare numita “tara”. Iar in spatiul romanesc ,dupa cum se stie, ”tara” este si patria dar si tarisoarele-vai, din Maramures si pana in Tara Almajului.
Ispita  ‘de-a stanga” afla de bine sa ponegreasca tot ce se refera la “tara”.
Tot ce este romanesc, dupa acesti inversunati, este rau, superficial, neautentic, inapoiat, etc.etc. Aceste generalitati negative sunt rostite cu glas tare, fara drept de apel, cu anume bucurie si, culmea, cu aerul unor intelepciuni speciale. Este o manifestare de, cum ziceam, inversunare fara argument; afirmatie si atata.
Este de spus ca orice generalitate, orice afirmatie  “la gramada” , este din capul locului suspecta.
Ce inseamna “tot” ? Cine sunt acesti  “toti”? Care este relatia dintre inversunatii cu pricina si restul “totilor”?
Fara indoiala cei cazuti in asemenea strasnicie ar trebui sa isi faca, din cand in cand, un examen de constinta, ar trebui sa se priveasca in oglinda si, de vor putea fi sinceri, macar atunci cand sunt singuri, vor vedea stultitia careia i-au cazut prada.
Dar in plus de asta cei care se avanta in asemenea aproximatii intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat in procurori, avocati si judecatori sunt cei care arata intunerecul lor interior. Caci capacitatea de a produce doar venin arata frustrare, oportunism, infantilism razgaiat si neputinta existentiala. Chiar venite din partea unor opozanti din temperament asemenea afirmatii arata lasitate, ranchiuna si elementara lipsa de bun simt. Acesti oameni practica cu pasiune autofagelarea degradanta.
Cumva in contrast, dar un contrast de coloratura, nu de fond, se afla cei care promoveaza un sovinism tribal, invesmantat in fraze sforaitoare, neconvingatoare si goale de continut. Mai grav acesti nefericiti leaga dragostea de tara de o anume si vremelnica stapanire administrativa sau o anume ideologie.
Acesti indivizi sunt stapanitori ai sistemului de injurii, amenintari si promotori ai unei neputincioase uri fata de alte neamuri sau fata de minoritari.
Toti cei pomeniti mai sus nu inteleg adevarul elementar rostit de catre P.P.Carp, ”primul semn al lipsei de civilizatie este intoleranta”.
Si mai este un lucru pe care il uitam.
In cea mai mare masura necazurile in spatial romanesc sunt datorate unei inclinatii bolnavicioase a celor care s-au erijat in “eminenta cenusie” a Romanilor (s-au auto uns, fara merit cel mai adesea in aceasta “eminenta”) de a imita cu ploconeala modele straine. Aceasta tendinta bolnavicioasa poate fi urmarita de la “bonjuristii” veacului al XIX si pana la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea stiu nimica despre cele pe care le predica si care nu stiu absolute nimica despre Poporul caruia ii predica. Este o atitudine de servilism degradant si care cauta sa se fofileze sub umbrella dubioasa a “sincretismului”. Acolo aflam si chemarile la “globalism”, la “ecumenism”, si la alte marsavii. Deoarece toate aceste modele straine au generat sinistra “forma fara fond” care chinuie Neamul Romanesc de aproape doua secole. Modelele straine sunt nespus de periculooase caci de la subjugarea ideologica pana la cea fizica nu este decat un pas de facut. Un foarte usor pas.
In contrast cu aceste modele straine sta modelul existential romanesc, intelegerea romaneasca a diferentei dintre bine si rau. Un model existential stravechi care s-a integrat in modelul existential Ortodox, modelul Imperial, modelul Bizantin. Personal nu cred ca acest model existential romanesc va putea fi infrant. Dar celor spuse li se aduga o imprejurare foarte periculoasa, poate cea mai periculoasa. Permanenta ispita a negativitatii pure, a necuratului, careia ii cadem toti victim. Aceasta ispita si modul ei de actiune, a fost surprins exact de catre marele teolog Alexander Schmemann, “..multi crestini sunt incredintati ca, de fapt, totul merge bine in lume si ca pot accepta modul de viata existent, toate valorile si prioritatile lui, achitandu-se in acelasi timp de “obligatiile” lor religioase. Adevarul teribil este ca zdrobitoarea majortitate a crestinilor pur si simplu nu vad preznta si lucrarea lui Satan in lume si, ca atare, nu resimt in nici un fel nevoia de a renunta la lucrarile lui si la slujirea lui. Ei nu disting idolatria evidenta care se infiltreaza in ideile si valorile carora oamenii li se conformeaza astazi, pentru a trai, si care le fasoneaza, le determina si le aserveste vietile cu mult mai mult decat idolatria vadita a paganismului antic. Ei sunt orbi la faptul ca demoniacul consta in primul rand in a falsifica si contraface, in a devia de la adevaratele lor semnificatii tocmai valorile pozitive, a spune alb cand e negru si viceversa, a minti si semana confuzie in mod subtil si vicios.”
In aceasta sinistra ispita, a aserviurii catre necuratul si a ploconirii in fata modelelor straine (care sunt tot creatia necuratului) sta pericolul zilei de azi.
In privinta dragostei de tara se cuvine a urma calea de mijloc, calea de aur, echilibrul (care chiar si este una dintre cele mai emotionante trasaturi ale caracterului colectiv romanesc). Mai trebuie sa ne amintim ca pentru Romani “tara” inseamna unitate in diversitate. Ca frumusetea intregului este suma contributiilor fiecarei “tari” romanesti, din Maramures si pana in “Valea Almajului”.
In unul dintre eseurile sale (intitulat “Stindardul Lumii”) G.K.Chesterton spunea ca prezentul si viitorul unei “tari” sau ale unui loc vor putea fi garantate doar printr-o dragoste, ”avand substrat transcendental si fara motiv pamantes”. Aceasta intelegere este in legatura consecventa cu cele spuse de Parintii pustiei, ”frumusetea este in tot locul, dar ea se dezvaluie doar dragostei”. Doar in acest chip daca vor cinsti oamenii un  ‘loc” sau o “tara” vor putea acel  “loc” sau  “tara” deveni demne de viata si de moarte..
Spunea tot Chesterton: ”Roma a fost indragita de oamenii ei nu pentru maretia ei, Roma a capatat maretie caci oamenii ei au iubit-o”.
Iar despre ce inseamna dragostea de loc si tara Duiliu Zamfirescu ne desluseste ca, ”nu este nici judecata si nici prejudecata, este un sentiment”.
Ca toate sentimentele esentiale el trebuie cultivat cu discretie, incapatanare si hotarare indestructibila.
In taina sfanta a inimii noastre s-ar cuveni sa avem sinceritatea de a rosti si marturisi, macar din cand in cand dragostea neconditionata fata de: țară, țară, țară.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

28 iunie  2017

27 Jun
2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde

   „Împărat slăvit e codrul, /Neamuri mii îi cresc sub poale, /Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.”

(Mihail Eminescu)

 

   Primul copac în care a odrăslit surâsul divin şi pe care L-a sădit Dumnezeu în Grădina Paradisului Său, ca pronie şi miraj al Omului întâi creat a fost Arborele vieţii.

   Pădurea a fost mai întâi Paradisul Protopărinţilor pelasgi, cu fascinaţia celebrului Măr…

   Codrul Verde de-Acasă este Darul cel Mare din Darul Creaţiei Moşului-Ziditor, din Codrul Măriei Sale Dumnezeeşti, dăruit multor Naţii ca Moşie Casei Neamurilor respective.

   Codrul Verde al Dacilor împărăţeşte milenar şi veşnic ca Lăcaş al tuturor fiinţelor şi lucrurilor: al omului, pustnicului, monahului, păsărilor, animalelor, insectelor, izvoarelor, mineralelor , Moşia lui Dumnezeu.

   Pădurea milenară-miracolul de taină celest este marele Dar al Cerului oferit de Dumnezeu, Omului, înainte de a-l crea pentru a-i aşterne hotar vredniciei, temeiniciei şi veşniciei lui.

   Străbunii noştrii pelasgo-traco-dacii şi-au scris istoria cu sângele lor curat pe lemnul pădurii.

   În Codru, omul se îmbracă în frumos, în bine, în taină suind în adevăr lângă Dumnezeu, din peşteri, de pe cuşmele Dealurilor şi de pe crestele Munţilor.

   Pădurea se ridică de pe pământ, dar se îmbracă din cer cu rămurele de soartă, de sărbătoare, cu rândunele ce planează înainte de răsăritul soarelui risipindu-i peste tot strălucirea verde.

   Primul instrument natural al omului a fost şi este frunza. Prima orchestră a Cosmosului este Codrul cu toată diversitatea instrumentelor lui naturale.

   De sub poalele Pădurii, din lemnul ei uscat s-au făurit aproape toate instrumentele  artistice: fluierul, vioara, naiul, basul, garnitura de ţambal, de pian , cobza și violoncelul…

   Din vremuri ce se pierd pe culmile munților  li s-au alăturat buciumul şi tulnicul.

   Când pădurile se aştern din freamătul zilei în noaptea hainei de vis a tăcerii, ne presară şoapte pe marginea cărărilor străjuite de tufe, de rămuriş, de aluniş peste care îşi dau mâna ca un arc de mănoasă câmpie sau ca o grandioasă boltă celestă.

   Suliţele razelor de soare despică mărunt frunzişul verde presărat cu marama boabelor de rouă din care se ridică firicele subţiri de mireasmă.

   Cu Mâinile calde, binefăcătoare, pline de bucurie, dar şi cu emoţie de PĂRINTE, Tatăl ceresc a presărat frumuseţea şi splendoarea peste Natura care a creat-o, pentru ca cei Aleşi, geniile, artiştii prin harul creaţiei să-i adauge în literatură şi în artă un sublim sentiment divin.

   Primul geniu religios ales de Dumnezeu a fost dacul Sfântul Vasile cel Mare (330-379).

   El s-a retras spre isihie, la meditaţie şi contemplare în miracolul pădurii din preajma râului Iris din Anatolia tracă, presărând la anul 360 în epistola către prietenul său Grigore de Nazianz, răpitoarea frumuseţe a peisajului, îndemnându-l să i se alăture grabnic: „acolo mi-a arătat Dumnezeu un loc care se potriveşte cu felul meu de viaţă, ajungând astfel să văd în realitate în faţa ochilor mei ceea ce de multe ori mă obişnuisem să plănuiesc în gând în clipele de răgaz şi de odihnă. Există acolo un munte înalt, acoperit de o pădure deasă şi udat în partea nordică de ape răcoroase şi limpezi. La poalele lui se întinde o câmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte. O pădure care a crescut parcă de la sine jur-împrejurul acestei câmpii, bogată în arbori variaţi şi de toate speciile, înconjoară câmpia ca un zid.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 3, Ed. Basilica, 2010, p. 59)

 

   Astfel de locuri mirifice şi divine se întind în hore de sărbătoare pe întreg cuprinsul Patriei-Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina

 

   În frumoasa poiană Haşca, din braţele pădurii de fag şi molid ai Munţilor Stânişoarei, Arhimandritul Iustin Pârvu a ctitorit pe vatra părintească în 1991, complexul mânăstiresc Petru Vodă, din comuna Poiana Teiului al Ţării Neamţ, locul unde s-a ostenit şi monahul mărturisitor-scriitor Atanasie Ştefănescu şi unde, din strana lor de strajă veghează înfrâțiți cu brazii, genialul poet al Suferinţei şi martiriului Radu Gyr şi Părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, veghează de acolo şi din cer la Destinul Neamului nostru nemuritor.

   Mai jos la circa 3 km, într-un loc neînchipuit de frumos Părintele Iustin a fondat Mânăstirea Paltin-Petru Vodă, construită din lemn în stil maramureşean, cu obşte de maici harnice, evlavioase, inimoase cu suflet cald şi voce de măiastre privighetori.

   Admiraţia mea pentru aceste locuri răzeşeano-pârvulene creşte de fiecare dată când le îmbrăţişez cu sufletul inundat de bucurie, cu un fior care îl simt dar rămâne totuşi în taină…

   O vrajă covârşitoare se desprinde de pe acele locuri binecuvântate: murmurul râului, ciripitul vesel al păsărilor  ce te înalţă în extaz, mireasma ţâşnită ca zborul unei rândunele din feeria catifelată a florilor, varietatea arborilor în concordanţă cu complexul mănăstiresc dau o armonie înălţătoare locului sfinţit de Dumnezeu şi de Om.

   De pe rămurelele Ateneului mirific al Pădurii primăvăratice, corurile de păsărele, unele mai virtuoase decât altele, se avântă cu trilul lor, în vârtejul albastru spre înălţimea de smarald a Codrului şi cea de azur a zenitului cântării, fascinându-ne.

   Întregul concert depăşeşte cu mult miracolul splendorii şi încântă aproape toate inimile în care sălăşluieşte bucuria trăirii în unda frumosului şi a dorului, dar cel mai aşteptat şi cel mai râvnit rapsod care dă arvună vieţii în refrenul reîntâlnirii cu noi este cucul. Cu-cu! cu-cu!

 

   Cucul, această fascinantă şi miraculoasă pasăre-Crainicul vieţii şi al Primăverii este horoscopul sorţii prin care bătrânul artist ne închide în neaua zorilor scuturând din partitura sa veselă şi matinală anii ce-i mai avem de trăit în seninul de azur al destinului nostru.

   În rariştea umbrei desprinsă de bătaia soarelui de pe coama Pădurii dese, cândva în momente aprige de nedreptate socială cete de haiduci, Voinicii Codrului, împărţeau bucate şi flinte între fârtaţi pentru a zăgăzui samavolnicia ciocoilor şi arendaşilor alogeni.

   În faldurile de azur ale zilei, peste Pădure se înalţă lumânările purpurii ale candelabrelor uriaşe ce aruncă asupră-ne sclipiri de curcubee rotindu-se diafan peste mirificul mistic al ierbii, asemeni destinului nostru dac care se îndoaie uneori dar nu se frânge niciodată.

   Către seară când umbra Pădurii se întinde şi se tot întinde onomatopeic…, ca faima lui Mircea cel Bătrân la Cozia, zvonul ei se înteţeşte ca răzeşii marelui Ştefan ce calcă toţi prigonitorii barbari ori creştini în picioarele cailor sau ca izbânda fără seamăn de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul-gloria de-a pururi a dacoromânilor… După care se lăsă ca o adiere ce se adună în soborul de vecernii al păsăretului din Codru presărat parcă în nişte miraculoase schituri seculare, ale căror stihuri, simfonii şi psalmi se răsfrâng peste ramuri, peste văi, peste coline, hăuind peste inimile arzânde ce îmbrăţişează ca într-un aluniş, cer şi pământ, copaci şi flori, păsări şi ape, tufe şi mure, iarbă şi sălcii, măceşuri şi păpădii.

   Vântul îşi duce foşnetul său cu o octavă mai sus peste cântecul apei, împrăştiind mireasma peste visele înmugurite şi câmpurile vieţii înverzite ale seraficului April.

   Deseori,când Pădurile dorm pe un covor cu pluşul îmbietor de verde, la marginea lor se întind câmpiile înmănunchiate în felurimea culorilor, mejdinându-se cu dealurile peste care s-au purtat atâtea lupte ce s-au pierdut neclare în orizont şi peste care

 s-au prelins atâtea biruinţi.

    În poieniţele Pădurii, mierla, calofirul, cinteza, piţigoiul, cucul, turtureaua, pupăza salvată de nemuritorul Creangă, ciocârlia, rândunica sunt artiştii emeriţi ai Codrului verde.

   Pentru păstorul satului românesc-tradiţionalul ţăran, monah, artist, poet, pelerin, haiduc ori Voievod, Pădurea devine centrul şi marginea lumii peste care se revarsă filosofia populară în care se întrepătrund afinitatea şi mistica suflului haric, divin dând Omului temerar sentimentul grandorii şi al frumuseţii sale cosmice.

   Pădurea ca fiică a naturii, cu apa ei, cu soarele ei, cu tot ce o înconjoară devine izvorul nesecat al creaţiei folclorice, ca port şi joc, ca Iie şi cântare, dar şi sursa prelucrării instrumentelor muzicale prin care cântecul fermecător devine o sublimă încântare.

   Atât de mult a binecuvântat Atotcreatorul Natura Creaţiei Sale, încât Pădurea şi pământul devin primele adăposturi, primele case, primele lăcaşuri ale Omului şi ale lui Dumnezeu: grote, bordeie, peşteri, altare, schituri, toate întocmite cu rost de Sus după rânduiala lor.

   Pădurea, pământul, munţii, dealurile, apele, soarele, cerul, Omul, anotimpurile, lucrurile, fiinţele, necuvântătoarele, fenomenele naturale, materia, toate de la cele mai mici până la cele mai mari sunt întocmite de Dumnezeu cu bună voinţă şi aleasă chibzuinţă, rânduite după rostul lor şi după împlinirea lor într-o rânduială cosmică, în legea firii lor ca o binecuvântare în toate formele existenţiale ale evidenţei sacre.

   Rânduiala divină prin care se desfăşoară ordinea cosmică a aşezării lumii în echilibru şi armonie, dă frumuseţea existenţei Neamului nostru Dacoromân de care permanent însetăm de admiraţie şi desfătare după ce ne-a mai rămas câte ceva şi nouă…

   Ceasornicul pădurii

   Neamul dacoromân, fiind înfrăţit cu Codrul Măriei Sale-Atotcreatorul, dintru începuturile sale protopelasge s-a împletit adânc cu taina naturii, cu sensul ei încât îşi potriveşte viaţa şi timpul său liturgic existenţial ca după un astronomic ceasornic: „cunoaşterea orei după cântecul păsărilor: piţigoiul cântă la ora 1, ½ şi 2 noaptea; pitulicea (cu cap negru) cântă între 2 şi 2 ½; ciocârlia, între 2 ½ şi 3; pitulicea (cu cap roşu) între 3 şi 3½; mierla cântă între 3½ şi 4; piţigoiul, între 4½ şi 5 şi vrabia, între 5 şi 6.” (Revista pădurilor, an II, 1887, pp. 240-241)

   Pentru cei Aleşi lui Dumnezeu, Cerul surâde Pământului ortodox deschizându-se uneori de mai multe ori, îmbrăţişându-l cu taina şi căldura sa dumnezeiască.

   Unele legende spun că acest miracol se întâmplă la Sfântul Vasile, la Bobotează, la Învierea Domnului şi la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă.

   „În noaptea de Sf. Vasile vorbesc dobitoacele şi înalţă flăcări comorile… În noaptea de Sf. Gheorghe se deschide de trei ori ceru’, capătă graiu dobitoacele, capătă puteri pomii, dau mâţişorii la sălcii şi înfloresc pomii…

   În momentul acesta, când cerul se deschide şi lumea noastră ia contact cu lumea de dincolo, se produc efecte de o mare amploare, întreaga natură, de la plantă la om, capătă puteri şi frumuseţi noi, se produc adevărate minuni.” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Ed. Humanitas, Bucureşti-2005, p. 89)

 

   Codrul Verde de-Acasă ne-a dat şi nume de persoane ilustre: Arbore-familie de boieri moldoveni; pârcălabul Sucevei şi hatmanul Luca Arbore; Ioan Arbore (1892-1954), descendent al hatmanului Luca, general, şeful armatei a III-a, deţinut politic, martir; Nina Arbore (1887-1941), pictoriţă şi graficiană din Tecuci; Ion Brad, prof. univ. dr., savant de prestigiu internaţional în biochimie alimentară, supranumit Tatăl cătinei albe; Faust Brădescu, scriitor, publicist, traducător, dr. în Drept-Bucureşti, dr. în Filosofie-Paris; Codreanu-nume ilustru de demnitate, martiriu şi rezonanţă naţionalist-creştină; Ion Creangă-nemţeanul de aur, diacon şi scriitor; Liviu Dafinescu, artist, profesor, directorul Ansamblului Profesionist Doina Gorjului; Cezara Dafinescu-actriţă de o răpitoare frumuseţe; Adrian Făgeţeanu (1912-2011), din Deleni-Cernăuţi, avocat, comisar, arhimandrit, scriitor, deţinut politic, mărturisitor; Vasile Mălinescu (1817-1866), Valea Seacă, om politic şi publicist, ramura Pădureanu, ramura Păltineanu, ramura Plopeanu, Constantin Nicolăescu-Plopşor, Rămureanu, ramura  Socaciu ş.a.

   CODRUL VERDE-Darul de Sus al Providenţei este altar de slujire, de creaţie, lăcaş de menire divină, dar şi pantheon de martiri, ca şi celebra PĂDURE VERDE a Banatului: „Plinitu-s-au vremile care au profeţit, de la începuturi, pentru neamul din coroana Carpaţilor, jertfe de sânge, jertfe de vieţi, pentru a putea trăi în duhul adevărului… Plinitu-s-a profeţia: „Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuşi. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea.” (C.Z.C.)

   În grelele şi vrăjmaşele vremi ale istoriei noastre, aceste vârfuri, ca autentici reprezentanţi, au fost cei care au condus poporul, care s-au pus, prin viaţa şi sângele lor, temelie existenţei noastre-fiind pilde, îndemn, lumină şi faptă.”(Atanasie Berzescu, Memento, Revistă de Memorie Politică Anticomunistă. Anul XIV, Nr. 8 (87) august 2004)

   Şi ei ca şi cei mulţi au scris cu sânge sfânt şi sacră credinţă pagini de jertfă în Istoria Neamului dacoromân, Eroii-Martiri căzuţi în lupta de la Pietrele Albe: PETRU ANCULIA MILOI, GHEORGHE URDĂREANU, IOAN UŢĂ, ILIE CRISTESCU-VOICA, PANTELIMON ERIMESCU, E. CAREBA, ION CARAIMAN, IOVAN BERZESCU, HOREA SMULTEA-CRIŞU, ROMULUS MARIŢESCU şi Eroii-Martiri executaţi la Pădurea Verde: SPIRU BLĂNARU, PETRU DOMĂŞNEANU, ION TĂNASE, PETRU PUŞCHIŢĂ-MUTAŞCU, AUREL VERNICHESCU, GHEORGHE POPOVICI, TEODOR UNGUREANU, GHEORGHE SMULTEA-CRIŞU, NICOLAE GHIMBOAŞĂ-MICLUŢ, GHEORGHE LUMINOSU, GHEORGHE IONESCU. (Memento…)

    Prieteni dragi, iubiţi totul: Codrul, Natura, Creaţia ca pe voi înşi-vă!

   Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu grăia :

   -Ce poate fi mai frumos decât a ajunge să-ţi dai seama că toată creaţia lui Dumnezeu ţi-e soră, mamă şi frate!

 

 ——————————-

  Gheorghe Constantin Nistoroiu

+Naşterea Sf. Ioan Botezătorul-Sânzienele, Sf. Ioan cel Nou-Suceava, Sf. Niceta de Remesiana.

   Brusturi-Neamţ – Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina

 

  

 

 

27 Jun
2017

Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Ben, de mi-ar fi dat cineva sarcină să scriu o mândrețe de monografie, n-aş fi avut măreția, măiestria lui Vladimir Cinezan, vecin de bloc cu juristul Moşuţ  Vasile, preşedinte de cooperație şi pe comuna Recea-Cristur, el fiind originar, sătean din acest centru de comună (şi ne cunoaştem de vreo 40 de ani, de când am venit eu în părțile aiestea, angajându-mă pe atunci tehnician veterinar, de abia după revoluția din decembrie 1989 numindu-mă asistent veterinar). Ben, nu mi-aş fi ştiut organiza munca de cercetare, documentația, cu ce aveam să scriu formidabil, expresiv, cu claritate scoțând în evidență aşezarea geografică şi însemnătatea istorică, asemeni unui gospodar care ştie cum se face un lucru, de unde să ia lucru şi unde să-l pună îngrijit şi bine făcut, cu-n scop, ducându-şi munca cinstit şi demn de la un capăt la altul, fără a trage mâța de coadă, având multă seriozitate şi talent, ca Vladimir Cinezan. Ţi-am mai spus Ben Todică, la mine-i altceva cu talentul înmulțit în sfințenia bucuriei, că eu mă pun pentru a scrie un vers şi scriu zeci, mă pun să scriu o frază şi scriu o sută, dar culmea e părându-mi-se, că cineva-mi dictează fără a auzi vreo vorbă şi mâna, chiar mi-e purtată de însuşi Dumnezeu fără a-ți putea explica cum, dar ea e însufleţită şi depinde de o energie şi de acea forță-voință, în iubire, drept de a fi. Să scrii asemeni lui Vladimir Cinezan e special şi nu poate face aşa ceva oricine, ci un special. Face o prezentare istorică, ne încadrează în relief: caracteristici geomorfologice şi are asul în mânecă citându-ne filozoficul: “omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte” (Alexandru Cantacuzino). Punctează punct cu punct, într-o ordine şi firesc (ne prezintă comuna Recea-Cristur având 9 sate din arealul zonei dealurilor Dejului şi Clujului (Ardeal, podişul Someşan), cu-n climat continental moderat la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului (eu de unde şi până unde să ştiu ce să fac şi unde, în ce ordine s-aranjez datele?). Cinezan are susținere de om extraordinar, ştie să utilizeze informațiile obținute. El citează pe Petru Țuțea: “Țăranul este omul absolut”. Țăranul e un EMINESCU al ogorului, zic eu şi satul e o grădină a Edenului…

Cu bine,

Pavel Rătundeanu-Ferghete

***

Dragă Pavele, diferenţa dintre tine şi Vladimir Cintezan este ca şi diferenţa dintre înţelegerea arhaică a lumii şi materialismul ştiinţific. Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Consecinţele unei asemenea atitudini, se întoarce împotriva noastră. Aproape că ne-am distrus casele, mediul în care trăim, ne-am tăiat craca de sub picioare. Normal ar fi să ne închinăm în faţa naturii aşa cum o faci tu, ca în faţa unei mirese, să o respectăm, iar în final trăim cu ea şi ea ne poate ajuta să ieşim din impas, din criza ecologică (temperaturi înalte, supraexploatare de resurse naturale, distrugerea agriculturii etc.), suntem la capătul funiei.

Cintezan cunoaşte toate aceste informaţii pe care le prezintă cu atâta acurateţe şi abundenţă care domină mass-media şi propaganda lumii materialiste în care trăim pentru că el e înfipt în ele, trăieşte în mijlocul sistemului, pe când tu eşti retras la ţară în mijlocul naturii, la coada vacii. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi. Salvarea stă mai mult în tine decât în el. Descrierile lui strălucesc, fascinându-te tot aşa cum îi fascinau spaniolii pe nativii americani. Astăzi suntem în majoritate  “nativi”. Înţelegerea arhaică este antidotul că, tu eşti veterinar şi înţelegi. Are antidotul numai atunci când suntem deschişi, receptivi şi pregătiţi să o tratăm; să tratăm natura ca pe o fiinţă vie, ca pe o entitate inteligentă, în parteneriat cu noi. Suntem o familie, suntem o echipă, suntem creaţia Tatălui. Nu suntem în competiţie, ci suntem parte din aceeaşi morfologie genetică.

Ştiu că e peste puterile noastre, ca societate, să înţelegem, să acceptăm pământul ca pe un întreg organism, să acceptăm întregul univers ca pe un organism viu. Suntem complet orbiţi de strălucirea materialismului!

Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică. Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumina, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii,  dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm? Nu cumva cu zeci de mii de ani în urmă când am fost obligaţi să emigrăm din Africa spre noi păşuni pentru a supravieţui, ne-am despărţit de mediul şi natura în care am trăit? Am făcut o aluzie la asta şi în cartea mea “Între două lumi”, când m-am referit ca ipoteză la originea noastră ca români, că de acolo venim. Când o pereche se desparte sau e despărţită de alte forţe, stările, simptomele prin care trecem nu sunt diferite de cele ale lăsatului de orice obsesie, fie ea sexuală, alcool, nicotina, heroina etc., se concluzionează cu vomitat, tremurat, nestare, lipsă de control, explozii emoţionale, insomnie, pierderea răbdării, istericale etc. Când în dragostea romantică se amestecă feromonii între ei, chimicalele şi când galaxiile universului interior sunt destabilizate, atunci devenim  necontrolabili, emoţionali, abuzivi, violenţi, războinici etc. Orice obsesie sfârseşte prin aceste simptome, poate fi ea şi politică, de ordin material sau financiar.

Deci, nestarea prin care trecem noi azi ca omenire poate că ni se trage de la acea despărţire de Africa, de plantele şi animalele ei, de atunci şi de relaţia, intereacţiunea  pe care o aveam cu ele, cu natura şi drogurile ei de orice tip, plante care au dispărut sau care sunt interzise azi de societatea raţionalistă în care trăim. Mă refer aici la partea nouă a intelectului uman, mintea omului.

Redefinirea libertăţii speciei umane, a întregului glob, a întregii civilizaţii. În alte cuvinte l-am liniştit pe Papa de la Roma acum câteva sute de ani să renunţe la cruciade şi am promovat sclavia şi antifeminismul, bărbatul a ajuns la putere. Tema exploatării şi a drepturilor femeii sunt la modă, luptăm pentru rezolvarea lor. Femeia abia acum a fost recunoscută ca egalul bărbatului în unele ţări.

Când Iisus a apărut în faţa apostolilor după crucificare şi le-a vorbit, la prima apariţie, Toma nu a fost prezent, dar când a sosit în următoarea noapte, apostolii au sărit entuziasmaţi să îi dea vestea spunând: ”Învăţătorul a fost aseară aici şi ne-a vorbit”. ”Imposibil ! Nu cred, chiar nu pot să vă cred. Voi încercaţi să mă păcăliţi”.  ”Nu! Nu! A fost! ”, au sărit din nou apostolii. ”Nu cred, până nu văd şi îi ating rănile mâinilor”, le-a răspuns Toma. Vremea a trecut şi Iisus s-a arătat din nou. Toma era prezent. Iisus cum l-a văzut, i-a zis: ”Toma, vino mai aproape”. Toma a încremenit. ”Vino în faţă! Puneţi mâinile pe rănile mele!”. Şi atunci, Toma l-a atins de mai multe ori cu neîncredere până s-a convins că e reală întâlnirea. Concluzia acestei întâmplări este că, dintre toţi pământenii, Toma a fost singurul căruia i s-a dat privelegiul atingerii rănilor lui Iisus. Cred că, cei care nu cred contribuie  la clarificarea ideilor şi a problemelor din societate şi vor fi primiţi în paradis cu daruri speciale ca recompensă pentru atitudinea lor de reconfirmare a evenimentelor creştine.

Pentru asta trebuie să avem curaj să deschidem noi uşi spre cercetare şi cunoaştere,   Mi-aduc aminte că atunci când  conduceam motocicleta beat, fără mâini, zeci de kilometri, săream coarda de sârmă cu o viteză uluitoare timp îndelungat, lucru pe care nu-l puteam face treaz. Asta nu înseamnă ca încurajez beţia, pentru că beţia grea duce la abuz şi deteriorare a sănătăţii şi, în multe cazuri la violenţă. În cazul meu, la dragoste neindentificată. Realitatea în care trăim e ca un joc de cubuleţe. Cu ele putem construi o gamă largă de lumi, o gamă largă de realităţi. Ele ajută la găsirea de alternative pentru rezolvarea problemelor din societate.

E nevoie de o reînviere arhaică, de o instituţie care să ne ajute să rezolvăm problemele omenirii. Trebuie să mergem în urmă, în istorie cât mai adânc pentru a găsi o metaforă nouă care să restabilizeze lumea, nu din timpul renaşterii sau din Grecia Antică, ci mers în preistorie, la vremea când omul trăia în armonie cu natura ca să obţinem un nou tip de balanţă. Acum 19 mii de ani în urmă, când s-au topit gheţarii, zăpezile şi au înflorit deşerturile. Un quintessential partenersip, un fel de simbioză între om şi natură s-a format.

Umblatul ăsta aiurea după fericire, ne spune că ceva nu este în regulă cu noi. Asta ne demonstrează că noi suntem creaturi simbiotice, că noi avem nevoie de o relaţie permanentă cu natura şi mediul înconjurător, cu plantele şi vieţuitoarele ei. Când nu avem această relaţie, atunci devenim instabili, alergici, nervoşi, răi, războinici, innebunim etc. Această relaţie cu natura a fost disturbată aproximativ 12 mii de ani în urmă, spun specialiştii, care a forţat populaţia din Africa, din cauza secetei să se refugieze în nord-est, unde ei nu au mai fost capabili să găsească echivalentul plantelor africane. Din acest punct, a început istoria noastră, istoria orgoliului şi a materialismului, istoria noastră de cercetare neîntreruptă pentru obţinerea altor plante care să le înlocuiască pe cele pierdute. Asta a dus la descoperirea de plante răufăcătoare. Acesta e motivul până azi pentru căutarea în univers a plantei care să-ţi de-a înălţimea ideală, perfectă. Aşa s-a ajuns atunci la consumul de ciuperci crescute în baliga vacilor pe câmp, care tocmai erau la începutul domesticirii lor. Poate acesta e şi motivul pentru care ele sunt ridicate la rang de divinitate în India.

Experienţa pe care acest tip de drog din ciupercă ţi-o dă nu este cu mai puţin totală şi transcendentă şi de neînţeles decât le era în acel timp acelor oameni acum aproximativ 15 mii de ani. De atunci suntem în căutarea ”drogului” ideal.

Tu, dragă Pavele, ai posibilitatea la ţară, la ferme cu animalele să studiezi aceste posibilităţi, să cauţi partenerul ideal pentru simbioză. Omul îşi caută partenerul perfect şi nu-l găseşte, de aceea el suferă continu. Suntem depresivi, distructivi, suferinzi etc. Umblăm după vindecare. Descoperim că suntem copiii unei societăţi vătămate, care şi-a început suferinţa, undeva în preistorie. A început cu introducerea simţământului de învinovăţire, de păcătuire, introducerea în centrul mitologiei a poveştii raiului. Suntem atât de loviţi şi traumatizaţi încât nu suntem în stare să vedem adevărul. În poezia ta,

IUBIRE, ÎN DREPTUL DE A FI

Greşim mereu şi mereu, că nevoia ne calcă

Nerespectând sfânt ce avem în acest Rai: țără şi neam,

dumnezăiasca poruncă: să iubim pe Dumnezeu şi aproapele: până şi pe vrăşmaş,

dar n-avem curaj să iubim,

să ne păstrăm în nobil şi sublim,

că şi de ştim ne prefacem că nu ştim.

(Nu vroiți să iubiți, ca să fiți pâine de o ființă, Cuvânt-Dumnezeu, zi de zi?

Nu vreți să iubiți? Nu vreți să trăiți în iubire nobil, impecabil şi sublim şi durabil?

Nu vreți nobil chipurile, că nu ştim,

deşi ştim, dar susținem subtil, că nu ştim

şi atunci la ce şi cum vă mântuiți

având prin iubire drept la înviere?

Greşim mereu şi mereu, chiar şi eu scriind Cuvântul – Dumnezeu

Rostind sau în scris mereu greşesc semenului meu

De parcă n-aş avea Dumnezeu.

De ce, cu ce drept de mântuire greşim celorlalți?

Cu ce responsabilități pentru cei scunzi sau înalți?

De ce nu-l iubim pe cel vrăşmaş şi el un cinaş fain-făinel frumuşel: chip

şi asemănare cu Dumnezeu în clepsidra de nisip mai murculit, mai schilodit de timp ca animal sadic, tâmp şi de câmp certat de Zeus din Olimp, Fain-Făinel, chiar dacă  criminal şi mişel?

(un om pus pe răzbel)?

Greşim dacă ne prefacem şi nu-l iubim pe mişel,

că nevoia ne calcă, deşi-i dumnezăiască poruncă

în greutățile vieții având elexirul tinereții şi vieții

pentru a ne iubi aproapele,

deşi aiesta, aproapele

în grădina edenului… e şarpele,

care te îndeamnă să mănânci cu noduri… merele.

Greşim celorlalți şi mai rău, că n-avem un Dumnezeu, un nobil şi sublim

Având în durabil un util,

poruncă având să ne iubim,

Însă noi curaj n-avem să fim pentru țară şi neam,

cu grijă să ne păstrăm ce avem

ca patrie limba română cu îndemână şi peste mână

păstrând ce avem iubind până şi pe vrăjmaş

şi luptând profund cu dragoste şi dor

întru rost de popor la curți de dragoste şi dor

cu răsărit de soare şi de binecuvântare

cum nu-i alta România mai mândră sub soare

în căldură de om şi înflorire de pom.

Greşim, că n-avem curaj să iubim nobil şi sublim,

că-n iubire nu stăruim fudul deştept destul

în dreptul să fim pâine de o ființă a liniştii şi păcii

harnici şi buni praznici

încadrați iarbă verde de acasă,

iubire, în câmpul muncii zi de zi cu drept de a fi candidați la fericire

şi la înviere-preț pentru a evada iubire-n  nemurire.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

 

Chiar tu realizezi  şi vorbeşti de abuzul de lucruri interzise şi în consecinţă suntem pedepsiţi de Dumnezeu, dragă Pavele.

Tu, totdeauna sincer şi vorbă dulce, că vorba dulce mult aduce şi mai meşter la vorbă pentru mine, Ben Todică, nici nu cred ca să existe sub cer (tu mă măguleşti cu vorbe de doină şi de basme-balsame – poveşti iubire a ceea ce mândru ca român eşti: de veste şi de poveste cu arome şi culori de dragoste, deşi nimic nu este dat pentru todeauna: cafeaua neglijată se răceşte, fumul de țigară se risipeşte, omul în lacrimi, ca o lumânare încetul cu încetul se topeşte în culori de nelinişte înghițit de întuneric (de propria apocalipsă, moarte şi sfârşit de lume şi de ce a fost aşa cum a fost iubire şi sfârşit de culme, de nume despre cum s-a călit oțelul social-uman încetul, încetul aşa cum se face şi oțetul) şi timpul trece, dar de fapt nu timpul, ci omul trece, el într-o bună zi nu mai este, doar amintire şi de poveste. Radu Cosaşu îmi zicea cinstit: ”ce se publică rămâne să mărturiseacă despre existența noastră”.

Fiecare mai avem să admitem că mai avem şi orbul găinii şi un orgoliu, când cineva ne laudă (ne umflăm, înfoiem, în pene). E asta: “mândrie şi orgoliu”? mândrie, pedeapsă sau răsplată a ceea ce am reuşit a fi, a realiza? (Ben foarte multe-s de cernut, făina având şi ea tehnologia, dichisul fabricației, când schimbi numele la grăunțe, că e cu impurități: tărâțe şi … (şi, chiar: ce gândim, vorbim sau scriem e o întreagă poveste-filozofie, nu-i aşa Ben Todică, neştiind, că unde dai şi unde crapă! Nu toți ne pot înghiți opinia, atitudinea, adevărul, spiritul de observație, opulența spirituală şi mai ales: lupta cu dragoste şi dor pentru starea de bine: pace şi pâine, pentru doină şi lumină).

De ce crezi că doamna Buşulenga s-a călugărit, Pavele?

Noi trăim pentru a simţi darurile oferite de Dumnezeu.Toţi cei din faţa noastră au acelaşi drept. Vezi. Într-o zi, toţi vor muri, iar noi, tu şi eu vom rămâne cu trăirile şi experienţele noastre. Sunt darurile Domnului care ne vor călăuzi în eternitate. Nu ştim unde vor merge ei şi nu ştiu unde vei merge tu. Important este cum ne-am plămădit sufletul. De asta sunt aici, de asta eşti aici, de asta suntem toţi aici. Tot ce facem, facem pentru noi, iar reacţiile celor din jur sunt drepte. Sunt trepte de împlinire, ardere,  trăire. EMINESCU a fost mult mai sărac decât noi pe pământ, însă versurile lui ne arată cât de bogat a intrat în ETERNITATE. Măreţia şi strălucirea lucrărilor sale l-au catapultat între stele, iar majoritatea care nu au înţeles, completează şi azi plajele lumii. Un domn poet mi-a spus că recit frumos, însă, dacă vreau să vin în România să recit, va trebui să i-au lecţii ca să-mi corectez dicţia. Pentru mine, asta a sunat ca şi cum Kodak i-ar fi recomandat lui Van Gogh să facă punctele mai fine pe pânză ca să se vadă imaginea clară ca a lor. Viaţa ne-a fost dăruită nouă, dragă Pavele, şi trebuie s-o atingem noi cu mâna noastră. Mâna ta e unică!

Eva a mâncat din fructul vieţii, fructul interzis, a muşcat din măr şi i-a dat şi lui Adam. Şi scrie în Geneză că, dacă ei vor muşca din fructul oprit vor devin ca şi noi, inteligenţi şi, ca atare va trebui să vă primim lângă noi, ca egali. În concluzie a fost motivul extinderii conştiinţei pentru care Iehova, dumnezeul gelos care face parte din cultura dominantă a zis: ”Nu! Voi, nu aveţi voie să urcaţi la noi în ceruri!” Dar, oricum a fost târziu, pentru că Eva şi Adam deja muşcaseră din măr şi, acesta a fost motivul pentru ruperea simbiozei din Africa şi începutul păcătuinţei. Greu de înteles atunci şi, cu mult mai greu astăzi, când limba noastră a evoluat complet într-o sălbatică direcţie, adică materialistă. Limba şi vocabularul nostru de azi e cu mult mai diferit decât cel de atunci. Ea poartă în ea mii de ani de orgoliu imperial, egocentric, materialist, care o face incapabilă să mai dialogheze cu plantele, cu natura şi vieţuitoarele ei, un dialog simbiotic şi spiritual. Ei posedau o limbă mai dotată, cu o putere mai mare de pătrundere a adevărului transcendent, decât cea de azi. Aborigenul australian îi spune englezului: “Nu te simţi privit în pădure”? unde erau singuri. Reînvierea arhaică este o invitaţie istorică făcută umanităţii, cu intenţia de a se redescoperi omul ca fiu al lui Dumnezeu, ca să se ajute să nu mai umble aiurea prin sălbăticie, să abandoneze hoinăreala prin deşert în căutare apei şi să se reîntoarcă la arhaic, la purificare şi la analiza raţională, logică a destinului său. Umanitatea se adânceşte în materie ca într-un pact faustian, în loc să intre în simbioză cu natură.

Şi încă un punct, frate Pavele,

Limba este fascinantă, pentru că trăim într-o lume a cuvintelor, o lume a cuvântului: “La început a fost cuvântul”! deci Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este Dumnezeul nostru. La recitarea poeziei ”Imaginea din oglindă” de pe You Tube ai făcut următorul comentariu: ”În noi este enormitatea de a fi, enormitatea de a exista nemărginit într-acel mai iubit către care tinde omul ca măsură a lucrurilor, tinde-n timp omul şi se îndreaptă ca sens dându-şi sens pentru a-şi apropia infinitul de obiect cu verb predicat şi subiect având respect de ceea ce este sau credem a fi perfect: rost, folos, prin ce fiinţa e iubire şi sus pe cer e o stea, şi tu eşti acel caracter, după care magii îşi au drumul către ceea ce-i drept la fericire cu paşi sfinţi, paşii cu care omul e potrivit la locul potivit şi în timp potrivit, şi eşti om prin ceea ce şi tu asemeni părinţilor  domoleşti furtuna căutându-ţi sensul în ceea ce eşti: lucru bine făcut în esenţa şi în excelenţa social-umană a vieţii pentru a trasa un drum al tău propriu cu roadă divină, preaplină de poezie, poezie pe care o înţelege Ben Todică ca nimeni altul dându-i glas şi suflet prin recitarea sa plină de o nobleţă.” Pavel Rătundeanu-Ferghete

 Deci, fără cuvânt, nu putem explica şi face înţeles efectul simţirii. Cuvântul este în centrul acestui proces de înţelegere al iubirii. Efectul declaraţiei este cel mai interesant ”drog” produs în noi, din experienţă îţi spun; când îl consumi, efectul apare doar pentru câteva sute de secunde şi, în acel loc în care te poartă sunt numeroase entităţi care produc sunete, luminiţe care, vizibil se topesc precum aburii în faţa ta. Cu alte cuvinte: Limba are potenţialul de a fi văzută mai eficient decât a fi auzită. Noi suntem, de fapt limba şi ea evoluează, iar ceea ce noi numim cultură nu e nimic altceva decât un şoc, o undă de şoc, care lasă în urmă capacitatea cuvântului de a construi. Nu poţi inventa nimic fără limbă. Nu poţi spune nimic fără limbă, nu poţi întreprinde nimic fără limbă, fără cuvinte. Limba e un set de comenzi care prin conecţiuni sintactice devine, prin cuvinte, un catalizator al procesului creativ, care accelerează procesul de construire prin cuvinte fără a le epuiza, a le consuma vreodată.

Adevărul spus cu sinceritate clarifică gândirea, dă confidenţă, responsabilitate şi măreşte conştiinţa. Gândirea liniară şi minciuna politicienilor şi, apoi preluată de mass-media este sinuciere culturală. Un stil greşit.

În comunicarea eficientă, toţi trebuie să avem aceeaşi capacitate de cuvinte sau cel puţin aproximativă, altcum nu ne vom înţelege şi asta se întâmplă azi, când sistemul de educaţie este condus spre ruină, este sărăcit, devalorizat, degradat. Trăim într-o cultură, în care gândirea este construită din orgolii. Asta e fapt!

În concluzie, raiul e la ţară, trăind în armonie cu pământul, plantele şi animalele. Toată viaţa ne căutăm, încercăm să ne întregim. Este fundamental pentru destinul nostru pe pământ, pentru a ne defini şi împlini ca specie umană, ca fii ai Tatălui şi pentru a prelua comanda acestui vas, numit civilizaţie, care se scufundă şi a-l aduce înapoi pe linia de plutire şi a-l împământeni pe tărâmul de unde am plecat. Scrie !

Cu drag,

Ben

 

26 Jun
2017

Alexandru Nemoianu: Despre “starea de tranziție”

Pentru tot cel care se uita in jur cu minimala atentie va fi cu neputinta sa nu surprinda ca omenirea, in tot cursul istoriei, s-a aflat si se afla intr- o stare de agitatie permanenta sau, mai exact o stare de neliniste. Iar cel mai adesea explicatia data acestei stari este anticiparea unei schimbari imediate si urgente si inca mai précis existenta unei “stari de tranzitie”. Aceasta conditie pare sa fie o permanenta a existentei umane. Intr-o gluma aceasta realitate a fost surprinsa foarte bine. Se spune ca, dupa alungarea din Rai, Adam i-ar fi spus Evei, ”trebuie sa fim foarte cu grija caci ne aflam intr-o stare de tranzitie”. De fapt acesta este si adevarul. Fie ca vrem, fie ca nu vrem, fie ca ne face placere sau nu, conditia umana in aceasta lume este una de provizorat. Acestei imprejurari trebuie sa i se dea cuvenita atentie.
In conditiile in care, intreaga existenta umana, a stat si sta sub semnul provizoratului, inseamna ca toti oamenii si din toate vremurile, au trebuit sa raspunda aceleiasi conditii permanente: sentimental de provizorat. Circumstantele istorice s-au schimbat si se schimba, deci acest provizorat mereu se imbraca in haine noi si, la fel ,,isi schimba culoarea raspunsurile oferite de oameni, nu in esenta, in detalii lor. Dar conditia data si raspunsurile stau sub acelasi “tip”. Iar aceasta continuitate tipologica se gaseste in esenta istoria omeneasca.
Constinta acestui provizorat si panica starnita de el s-au cerut si se cer umplute,compensate. Modurile prin care se umple acest gol sunt diferite. De la activitati “importante” la activitati frivole. Iar scopul final al acestor actiuni este de a justifica existenta. Pentru cei mai rudimentari si fara imaginative, o existenta redusa la acest exil pamantesc, dar pentru cei mai multi aceasta existenta se cere justificata in curgerea neamului si in eternitate. Si “munca” este cea care poate, si justifica si osandi.
In primul rand trebuie sa fim bine intelesi ca “munca” nu este nici un dar si nici o recompensa, este o pedeapsa data oamenilor dupa alungarea din Rai. Ca exilati intr-o lume cazuta suntem obligati sa ne castigam existenta “in sudoarea fruntii”. Nu are nici un rost sa idealizam acest lucru. Dar un alt lucru ar trebui facut. Ar trebui sa intelegem ca ““munca” este sfiintita de ceeace nu poate fi platit in ea. Din aceasta catime divina se revarsa asupra oamenilor fericire si sanatate. Valoarea muncii se orienteaza dupa marimea dragostei ascunsa in ea”. (Ernst Junger). Deci activitatea omeneasca, ”munca”, poate fi transfigurata si acest lucru este posibil doar prin dragoste. Probabil ca cel mai usor poate fi ilustrat acest adevar prin grija Mamei pentru copilul ei. Nici o truda, nici o veghe, cat de lunga si cat de grea, nu vor tine in loc bucuria mamei pentru sanatatea copilului ei. In aceste moment, prin trasnfigurarea “muncii”, atingem vesnicia. Caci vesnicia nu este o cantitate, este o calitate. Din aceasta cauza asemenea “clipe” sunt cele care apartin vesniciei si nu milioanele de ani fara rost…De aceea atunci cand activitatea noastra devine scop rau, cand scopul scuza mijloacele, atunci cand negativitatea cuprinde gand si fapta atunci asezamintele lumii se cutremura, atunci ar trebui sa ne fie frica. Caci nu exista in intreaga creatie o forta mai puternica decat libera vointa a fiintelor inzestrate cu constiinta de sine si intelegere duhovniceasca iar folosirea spre rau a acestei libere vointe poate avea urmari ingrozitoare.
Atunci cand vedem tineri, ”satui de joc si glume/care-si ucid copilaria lor” sa ne temem. Caci atunci acesti tineri isi cauta “implinirea” in erotism, in droguri, in etilism, in “balena albastra”. In stari pasionale care nu pot produce decat o enorma plictiseala, in cel mai bun caz, sau sinucidere, in cel mai rau. Sunt tineri care contrazic din rasfat, care sunt opozanti din temperament, care “rezista” fara sa stie la ce. Sunt cei care sunt manipulati fara mila de mercenari ai raului (fie ei Soros, asociatia ACCEPT sau alti eisdem farinae). Atunci acesti copii pierduti murdaresc cuvintele si se murdaresc pe sine si in timp, pierd si lumea asta si pe cea care va sa fie. Atunci acesti copii sunt transformati in cea mai jalnica categorie, a “imbecililor utili”. Utili unor cauze despre care ei nu au habar si al caror scop este raul.
Sfaturile “superioare” aici nu ajuta. Lectiile pedante fac mai mult rau. Predica virtutilor proprii (cel mai adesea inexistente) poate doar enerva si agrava. ”Argumentele” varstei si experientei sunt patetice. Exista un singur raspuns, rabdare si dragoste. Si mai ales sa nu uitam un lucru esential (spus tot de catre Ernst Junger): ”in situatia lumii de azi, care se standardizeaza si in care persoana devine numar, in care cei mai destepti esueaza si cei curajosi cauta o solutie, putem vedea cum cineva da linistit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri ca am intalnit un om care se roaga”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

26 iunie  2017

26 Jun
2017

Ion Deaconescu: Aparat de fotografiat sufletul

Foc în suflet, Wernin

***

Aparat de fotografiat sufletul

Ne fotografiem tot mai des
Şi întotdeauna părem fericiţi,
Surâdem fără jenă,
Ne luăm de după umeri,
Ne aşezăm solemn
Ca şi când vom aluneca
În eternitate.

Ce s-ar întâmpla, oare,
Dacă s-ar fotografia
Şi sufletul?

Ion Deaconescu, România (1947)
Din: „Ferestre Zidite”, Editura Cluj-Napoca, 2015

26 Jun
2017

George Anca: Ruda (poem)

 

de-acum în soarele trovant

maneaua roade carburant

de-atunci şi viaţa codobea

mai bea dansa bora ma nea

 

colon başold turco-ţigan

şi roua stelei pe bulan

 

aşijderea pe blat cablat

pe la morminte de-am umblat

copii în discoteci un sat

mi pare te-ai italiat

strigarăţi India prin nat

din Marte Carul Mic pe lat

 

coprins cocoş televizor

pe România în cuptor

cu alambicul picător

calamitatea calmilor

schizofrenia florilor

prin noaptea stenografilor

că scrisul mama Grafilor

ori mama dracului Delors

 

ce nant garant trabant Brabant

cu Sadoveanu bea trovant

urdorile dolman dansant

cocoşului iradiant

 

pe când şi vechi decasilab

îmi pică frunză baobab

prin verde năpârlirea old

a şarpelui fără milord

 

croncani spăsiţi sadea sădi

a uşurare păpădii

răspundeţi-vă cocoşii

 

de drag şi domnul doamna lui

o face bine sub gutui

a domnul universului

şi doamna tot a domnului

de ochii schizofrenului

 

schizofrenie mamă du

şi stenografa Xanadu

pe ring Sinatra tranzitu’

ba fulger paratrăznetu

peorii orhidee zoaie-n ku

 

amor în coase-mă tunică

da’ mintea ţi se întunică

cosiţa stângă ochii fripţi

înţeapă-mă eucalipţi

 

croncanii raze zorilor

munţi deşelaţi fiorilor

discopatii comorilor

flăcăilor cocorilor

 

chin antic fato un sufi

ţi-ar suferi şi îngerii

străbate-te euforii

depresiilor pandalii

cu vocile a prăpădi

manelele de păpădii

în discoteci peste copii

chimiilor crestomaţii

ori educaţii arămii

aromei apele dobrii

oranta şantier cobrii

coboară cobră cundalii

pe troliu fetei frenulii

calcină-mi însetaţi sălcii

din puţul peşte cu osii

sosii în mânuri manelii

buricului de pe câmpii

 

o taină boala cheful grauri

stricară pere tai coclauri

 

adormi în cripte fumuria

comemorare geambăşia

mă ţine minte ţigănia

de când cu ochi copilăria

 

pe fie-ta rara blondă

la brunul anacondă

din prune boasca nopţii

cu stelele nepoţii

 

calame colorate

în clame de păcate

încape-ne iertate

 

ori fata lumânarea

în Rădăuţi vidarea

a clan necomândarea

plăcerea afânarea

afină finisarea

naş finul naşpanarea

lucerna numai marea

lătrată cu spinarea

conspiră şi sudoarea

de lene lama sarea

ah aere castrarea

schizofrenia carea

 

din antic sai şair şeic

la caviarul din buric

 

kavi poet născut hindus

din transă unde ne-ai adus

cu fata toarsă şi pe fus

cu ochii-n vocile de sus

de nu din dracii lui Iisus

cu dumnezeu stenograrus

astfel buddhistul presupus

ţi-arăt privata omnibus

tot guguştiucul neapus

care tuşind strănut tungus

nu-ţi ardă cardul paraplus

cu dimineaţa muză nu-s

înghiorţului cu dans răpus

a se vedea contor mai sus

cotorului de ars porus

cu Por pe corpul corpodus

 

pliant sahib înscris onor

aceluiaşi bolnav ponor

din când în când uşuitor

mai trageţi nasul la picior

cât eu îmi fac de scriitor

plecatei tot sfătuitor

normalei neîmbietor

psihanalist de dormitor

răcişi porumb pe cărpător

mai care şi răciţilor

cârmeşte-mi palmă Pulman or

 

via Torino românesc

până-n Florenţa ghioroiesc

nuci denşi ocol de secetă

schizofrenia pregetă

 

neconversat exemplu şui

neindian studentului

 

olecăit oftatului

tot bietul guguştiucului

o climă calamburului

lombardul bradul balului

balaurul calabrului

tezaura rudeanului

pe Ruda nerudarului

de-a porcii talianului

în gaura ţiganului

pe ţurca hoţomanului

în ciocănelul hanului

izlazului hartanului

hram bâlciul iataganului

mardaua nici căzanului

destinsă a cârlanului

ce iapa armăsarului

de bun erecta zarului

zadarnica zadarului

preţăluirea harului

vitalizarea carului

 

cinstit o noapte ars manea

corabia mă rămânea

pe ploaia zilei pe sub stea

pe cruce poză maică-mea

în horă singură cu ea

şi ochiul de n-o mai plângea

pe după mort a ne vedea

copaia a ne legăna

nu ne-ar mai naşte nimenea

cum auzii prin India

 

născuţi şi morţi pe loc dărâm

aşijderi pietrelor tărâm

a ierburi nemai de la Râm

 

masonerii coloniale

manelelor vase vasale

cu mama-tata-mare-n poale

la căprior şi cărţi poştale

din est războiului matale

arhaice trădări rafale

cu morţi de ţară feudale

răspunse nerăpusei zale

nuntite moarte sororale

ori şi mirese ancestrale

până la sfânta draci matale

 

guşate raţe în sanscrită

ori broaşte greaca o mărită

 

nu guiţaţi obor de fraţi

în roua fără împăraţi

înfumuraţi dezrouraţi

 

de tu mă luminezi eşti soare

de mă-ncălzeşti îţi dau sudoare

plutească-mă o raţă

pe cât mai sunt în viaţă

 

sărim ce auziră

Orfeul fără liră

o zice Gige Nicu

din Parkinson frăţicu’

 

ne-o tunde tac-to frate

dog te roşi muşcate

 

ferise sora mea piron

în bârfa tată histrion

cu fata goală sub castron

de-o gelozie neutron

în Castri mic dejun poltron

a reciproc para peron

e vorba de trezirea von

comatul comei în amvon

nu Cogaion nu Albion

încoace pe alibion

 

nu v-aţi trezi aş scrie tot

ce altfel o să vă înot

 

concrească sepalele

să ne zvânte balele

vă ridice poalele

şi fetei domoalele

ce pe dominaţie

a fortificaţie

paragerminaţie

 

tantric atru de aratru

nu pe trei şi nici pe patru

Dante-n baltă broscolatru

 

tema cu ocol în Ruda

dantelată paparuda

în manelele de-a uda

via Telemac mahmuda

 

vană şură paraşură

din Parasurama sură

părul negru de răsură

tresărită şi arsură

numai stingere îndură

ci viaţa de te fură

aibă zgaibă a armură

 

domuri stelele s-au frânt

şi sunt verde pe pământ

 

am de-ntors paralele

neamurilor a le le-

gumi sucursalele

grajdul fără vacile

colastrelor zaci-le

şapte metri apele

omului cu sapele

 

în pământ claustrele

goalele austrele

case coperişele

grase grişagrişele

 

vinete patinele

patimă retinele

crângul salaminele

gâzele gâdinele

gadinile minele

sibilne cine le

 

dormiţi ai maicii bivolii

ai nepri către Tivoli

ba înapoi mai bine

în viaţa mărăcine

 

învăţul sângelui la sân

cu cap tăiat de omul spân

neînvierii tot hapsân

credinţa iar să mi-o amân

 

pe cine-ţi suferă te crezi

în inundaţie cirezi

 

îneacă-se olatul

şi sufletul de-a latul

se primeneşte natul

matale şi cumnatul

până vă vine leatul

egalul şi bărbatul

martirul şi umflatul

cabirul şi gealatul

 

de-aş mai urâ o viaţă

iubirea stor ostreaţă

a story precupeaţă

un avion nici ceaţă

la pruni cu Vlaicu aţă

Gherghinei eroiaţă

 

se pierde lumea hoaţă

nu şi dumnezeiaţă

 

astfel Satan Ilie

şi-a scris pe cochilie

sunând din scăfârlie

mă lasă sub tichie

în capul meu nu-ţi fie

de cap fă sătănie

că multă streche scrie

bâzâtiura vie

cântată ciocârlie

visată free frenie

beată purecie

parâmă parâmie

 

îmi stric duminica la fix

iubirea sub ori peste chix

de cum doreai perfecţion

perfecţiune ba Ion

 

filosofai nu te simţeai

ţărancă în părinte rai

mă-nvârt aminte loc parent

nu-n Trento nici înot Tarent

 

la şcoală piatra scrisă

lichenii recipisă

sub nucul foşnet misă

 

pe subiect la subiectă

că societatea nu-i abjectă

 

obsesiile ei nu tu

le scuturi pe ce te duru

şi mumă-ta să-ţi lase note

citirii domnului Chijote

 

cu cine a vorbi de leac

turbincă soacră prepeleac

am râde nu ţi se întâmplă

cu părul revărsat pe-o tâmplă

 

am pomenit n-aş mai glumi

pământului cu îngerii

mai bine să nu văd plângând

pe nimeni şi să râzi în gând

 

grozavă aură tristeţe

din dragoste şi colindeţe

învăţul arderii de tot

biserica lui Savaot

 

că unde să te duci aduci

o melodie pentru cuci

colaur colombina

tresară-mi carabina

 

trăgaci solar ruralul

înnămolire Graalul

mugeşte vedic vaca

filosofii carvaka

 

mutaşi în spate cheful

să nu vadă Areful

 

schimbarea te desfundă

zburată şi de fundă

oriunde e potrivă

de nebunie stivă

 

nici de autonaştere

n-ai mai avea cunoaştere

ce-ţi trebuie delase-le

cu moalele şi oasele

 

la nervi mai greu treci te repui

prepusului ba pulsului

duminica la popă

când nu e pe metopă

 

de probă nama steiul

scurtându-ne temeiul

zăpadă iarbă punctul

Egiptului defunctul

 

pe cine însoţirea

atrage nemurirea

carisma lecuirea

uitarea pritocirea

 

ne ţinem de sintaxă

când nu îngroaşă taxă

 

italieni examen

ţiganului de famen

o toleranţă bravă

cu muntele pe navă

 

a soarelui povară

ne încălzească ţară

în piele avatară

ai cui ne vânturară

corcire şi papară

 

necunoscute speţe

mai nu ne da bineţe

calamitate calme

obârşii de sudalme

 

ambiţii fecioria

Sibiului cu vria

 

umezeală ah gazon

gazului de pe patron

clasă de siberion

schelălăie-mă afon

soba surpă fum genom

cărămizilor sodom

prelungirilor de gnom

ancestral neclironom

 

iarba asta casta basta

iarna creasta pederasta

nu mai fie de cu d-asta

 

crucea veche şcoala şi

urzici ne-or cocoloşi

 

în foile colivei

colivă de colivii

la nucul oliv lovii

 

nici pelinul nici porumbul

pelerinei nu-mi rup bumbul

 

cuscră ce răscăcărat

e Gică neclopotat

 

vezi blănile grele cal

din copită canibal

clopotele din părinţi

scuturate de cudinţi

greco-rusul imitat

prea târziu neîngicat

 

din înconjur merele

cunoască-le erele

asurzească sferele

greiere sanscritele

azi-noapte manelele

oprite de-a stelele

 

hei vacă fire-ai a

cutăruia hei ha

ciulini eroii ra

pănuşa albăstrea

 

Ochioiu Chiva Gligor

a latinească vigor

 

ce brad şi ce mai caişi pe

din nouă sute şaişpe

mă-ntorc din drum din calea

bisericii valea

 

copilul zidit altar

pus la loc fără şalvar

comoara fără salar

 

la cutremur sfinţii cui

depictaţi ai cerului

unului ba doiului

treiului îndoiului

 

bisericoşi a crede

pe cale ca în vede

cu lumânări nevede

 

ce vineri sfânta mare

vorbiţi la lumânare

 

tovarăşi camarazii

uscându-se cu brazii

deşteptăciunea sacră

ţărană piatră acră

 

pisanii răzleţite

nici văduve nici vite

păscute latinite

în Durostor leite

 

garant corist durutul

păciuitor tăcutul

tăcerea o garanţă

răzbelul prim de-o Franţă

 

gutuile năpădul

din zarzăre zărădul

ce-mi povesteşti mi-e geană

închisă de pomană

 

pe ce mai inspiraţii

departe sunt Galaţii

 

Ion Creangă mai aproape

omonimii pe ape

cu prune pe hârtoape

şi mere la agape

 

raţelor de peste cinci

botoşeilor opinci

 

cantica pe şarpele

de deznoadă harpele

clonţul glonţul laurul

laura balaurul

 

casta gurii talpa furi-i

ori condurii din pădurii

arde-mi palma intifadă

brumă prunei din ogradă

 

pe Gresarea Moesia

rotunjeşte gresia

apele pământ nisip

brâncuşească-ne la chip

 

daltă arcă bizantină

carul stelei aur tină

cheamă un cameleon

amarantului craidon

 

când şi tai taică turist

foile de acatist

zorilor traheele

nebuniei feele

 

de la dumnezeu a da

maica domnului iada

faur graur papagal

cu distrugerea aval

 

voiajează porumbiţa

porumbelului cu şiţa

n-ai furat borcan copil

de la fabrica pistil

 

cearta că te făcui tâlă

de viteză doar în sâlă

 

cortul dreptei ce mozaic

indianului prozaic

zuruie-mă zorule

odorul omoru-le

 

camăta contreze-ne

strepezite stepene

slăvile certezele

aminu-ne depene

a minune ţepene

 

patru dharma darul har

ţuicii fără de pahar

cântecului tributar

tribalismul tatuar

cratima între hambar

de care având habar

n-ai un ban în buzunar

 

că ce-mi trebuie şi vot

îl mai dai iscariot

domnului că savaot

busuiocului cu tot

petunindu-te tarot

popii zidului azot

pe-al copilului osmot

cu altarul de chivot

 

hai impresii da’ duium

convertit busuiocum

 

carantina malului

cratima realului

cetina cvartalului

orele Aradului

când şi dharma calului

poala elefantului

Slăviteştii graalului

 

uite-te din trei ardei

focul coasei pe costrei

cu tăierea horj în trei

 

capătă din capete

să nu te mai scapete

 

spada spata chinuie

chinorozul chituie

padişahul Padeş pâr

deştele înţarcă ţâr

 

bună dimineaţa nuc

în Nucşoara te apuc

întrebat preţul din suk

numai ţie ăl trabuc

narghileaua nu flaimuc

înflorirea de caduc

ăl din caduceu haiduc

haidamacul ba Ionuc

stilul ducă mă aduc

 

dacă-ţi spun mă miluie

şi la ce nu siluie

repetiţia coronă

brevităţii ne întronă

 

cifra ultim biograf

catagrafic pe zaraf

 

calmă armă cocoşez

roşului nemaienglez

te sculaşi de dimineaţă

inspiraţiei paiaţă

 

fără de discuţie

rişca nea Rişcuţie

cantorul Pocuţie

lampadar Iacuţie

da-mă damă dolomit

domului ne domolit

 

ah format devorator

rotitor a rotisor

o plimbare cu motor

de români înroşitor

mortului lenevitor

cositorul de mohor

bătătorul de Tabor

chilipirul florilor

carapacea neicuşor

crăunitul numai dor

ce te arde puişor

şi mai greu şi mai uşor

de-mi zisesem greuşor

răsărit în grâuşor

 

schimbă limba sabia

Vicina Corabia

descinge-te talia

ţi-o strânse Italia

 

capătă canalele

nemţilor analele

supără tercirile

de cu fericirile

 

versurile biblia

sibilele trivia

cetera nu ne era

streşini Transilvania

 

castru tot Lombardia

pe Toscana Sardia

verse-ne ponoarele

cartier popoarele

 

ziua de la revedere

vorbelor din tombatere

porcilor pe reverbere

 

numără-te boxule

bicicletă moxule

mopsule small-pox-ule

 

avem ave de pe nave

cosmosurilor bolnave

meteorilor tot lave

 

plânge-mă cu supărare

de eşti fată de pe mare

ce poveste de comoară

ia un par şi mă omoară

 

cântecele indecenţa

florentină nici Florenţa

mă dau iar cu găeştenţa

Râmnicului nici demenţa

 

am o libertate n-am

viaţa ce mi-o încântam

petreceam în bairam

cu nepoţii nepoţeam

 

ce transcrisă revedere

vedelor pe dromadere

o dexteritate vere

de te lasă şi putere

şi nevasta coliere

 

zică din urzică mur

iederei de Pompadour

 

franţuzească şi mireasmă

şi italică miasmă

românească la agheasmă

din grecia cu fantasmă

 

veresie fantezie

scapă-mă de frenezie

 

vorbele mă clatină

până-n clipa slatină

cu potcoava datină

 

mă resorb în secetă

spre toamnă ce pregetă

 

rupe cuiul norule

frontul dezertorule

carul mare sorule

fânule răzorule

călare amorule

bobule boborule

globule globulele

 

de-mi spuneai petunia

busuiocul cunia

guiţai Panonia

muşcata begonia

 

rumegate viţele

mânate oiţele

muştele halviţele

 

pe şoseaua Drăgăşani

găsii o pungă de bani

mai la Olt mărunt duşmani

şi vreo nouă mii de ani

în trovanţii gologani

treci pe trei parastasani

pe la târgul de cârlani

 

mă observ cu înţeles

m-aş culege m-am cules

 

pe ales din nimicesc

înţeles înţelepţesc

la o notă mă opresc

şi cu nuntă mă silesc

robule dumnezeiesc

la icoană arabesc

resculptatului ionesc

 

tu şi cânţi cu numele

să se surpe humele

 

susure-ne năvile

foile din Glăvile

că-mi sustrăseşi lăvile

pe miroase tăvile

cartea moartea ia-mi-le

să nu plângă mamele

certe-ne surorile

să oprească morile

în concert manelele

poleiască schelele

de ţiţei belelele

băile cu ielele

şalele inelele

taliei şrapnelele

de-a italienele

anzianhienele

 

ghem corlata moş Vasile

cu vorbirea în azile

bărbilor peste gorile

moaştelor moşite grile

 

cară-mă Olteţului

Luncavăţ isteţului

apa muzieţului

ţepuirea preţului

karma precupeţului

patima iubeţului

rutina mistreţului

râtul ministreţului

cortul nătăfleţului

orzul mălăieţului

cultul perieţului

cuişorul leţului

dănţuirea deţului

 

joacă-mă la cărţi tăiat

şi mă trece Calafat

bate-mă la cap lumini

de mă sting din rădăcini

 

de-a dura de-a berbeleacu

dumnezeului al dracu

din fum indianu dacu

din fumaşi tutun aracu

blasfemie punct cu acu

 

taie-te columbilor

mătasea porumbilor

‘neaţa şi tu Nelule

jucat alunelule

 

că mă scriu cu vorbele

înotate ciorbele

rimele mecanice

lainice neharnice

 

potolite horele

duse choeforele

umbrele duhorile

preseze-mă florile

 

ce plăcere-a putrezi

fericirea hărăzi

am de gând să mă reped

îndărăt şi nu biped

 

trilobiţilor matale

să te şuşotesc la poale

mai înceată dania

cu împărtăşania

 

sângele nămol de fraţi

bobilor nedivulgaţi

 

am să caut Amsterdam

în biserici fără hram

rezidindu-se calam

 

te împrăştie arşiţe

arşiţei Euridice

tu boboaca eu răstoaca

popa nu ne bate toaca

 

aliajul peste bronz

Milarepa contra bonz

din Rodin şi nici Brâncuşi

Michelangelo pe uşi

 

Dante şi Petrarca vechi

deschizându-ne urechi

 

cifru stâng rotund hiat

potopul în Ararat

amintirii trilobat

păcăleală împărat

mici contraste retezat

munţilor dulău în lat

bicicletei din lătrat

clorului nitroglisat

găliganul Goliat

biblie cât m-am tasat

şi nici n-am mai respirat

Picu Pătruţ m-a chemat

ca şi anul celălalt

că nu m-am antonapnnat

mai a bulgăr de croat

coroiat încoronat

 

dura nici la Gâltofani

mierea la tangenţi râtani

invers pe memorii dani

veveriţelor pifani

 

învierea ce pedeapsă

Brahma paria la coapsă

viaţa ce mai pedepsire

trupului perdeluire

 

sufletului mortuar

pe cenuşă nici mortar

 

oh macabre macabeu

te fumez în gineceu

nici bărbat nici apogeu

samizdatul scarabeu

în părere derbedeu

paranoic de spudeu

 

monoton monorimon

Uppsala cu bastion

talion italion

cursă curse ichtio

vara vărul Ilion

cu Traian troian pe tron

 

ţine-mă petenţă pantă

să nu mă fărâm la jantă

oasele ponoasele

casele păroasele

 

bărbierimu-ne la ras

pâine la iconostas

sărutarea de pripas

icoanei de am rămas

 

ce vă scriu nu ştiu să scriu

că nu vă făcui pariu

gratis paria de viu

 

nu vă şterg emerg amar

nemurirea ca la kar

te priveşte palicar

ăla scrie calendar

rama sita în sătmar

nu se împăcară iar

 

ungurene miorene

apele sugrumă mrene

 

te catolic diastolic

diasporă apostolic

peste mine şi mongolic

 

cine pune mâna face

tu ce vrei în carapace

nu zici întărâtă drace

 

nu e crimă ba o fac

pedepsitului darac

împăcat bun simţ că-n rai

dinadins te cert pe cai

 

du-te tu cu caldul tău

căpială tăntălău

mă apără ucigaşa

de-mi cianurase ogaşa

 

dacă nu că nu te scoli

fără o cafea bemoli

în acustica claustră

vineţie şi austră

 

hârburile smălţuite

certurile mai trăite

nu porc nici atâtea vite

 

nu mănânci de canibal

scapi de val de mal vamal

 

d-aia şi medicamente

morţilor adiacente

viilor mănânci placente

eprubetelor recente

 

norma sură murătură

alergia arătură

în Biharia harbură

harababură sub bură

o gură suburbă ură

garagaţa pe răsură

 

nu vorbeşti blestem să-ţi dea

în foc băută cafea

 

aşa n-ai tuşit cu voci

mă omori şi mă provoci

poartă-te frumos boboci

n-ai mai scris în trei şi soci

 

nici în limbă nu visez

rotunzimea pe crestez

candidă la tindă carte

din războiul de cu moarte

 

prăpădită în genune

suferinţa de cărbune

zicând alimojdie

mă întorc în drojdie

 

budele respectele

agonii expecte-le

veselii rejectele

ritele sanscritele

vitele mărite-le

pe zi euforică

dorică bosforică

lambda lambada ba da

grătarul Oltenia

 

la raţe că te trezişi

vieţuirea fărâmiş

 

aş mai toarce parce hârci

harcea-parcea roase cârci

nepoţilor peste pârci

 

cum te cheamă zmeule

diavol dumnezeule

şi pe tine diavole

dansul de pe tavole

 

doamne nu mă mai chema

pe numele dumneata

aţa-n ac nu gaura

doamna o mai nimerea

ce urâtă bătrânea

neînstare de ceva

nimica de înstărea

 

de ce s-o fi omorât

că frigeam plăceri carât

asta e şi nu mâncarea

plăcerea de frigarea

 

repede tu cu oastea

coastele mâncate-a stea

vă aud în scris căpşuni

n-ajung nu lângă cărbuni

 

nu de soi şi vezi că uiţi

neplăcerilor desculţi

şi mai lasă-mă prostii

fleicilor pe pirostrii

 

mai strănută râd ca Nae

de-l lăsă Veronicoae

 

lasă-le mă de muieri

ducă-se-n ziua de ieri

noi ne scriem stângi dureri

şi fără de mângâieri

 

iar te doare capu’ Petre

o cafea tutun de pietre

da’ aseară ce tot beaţi

cu certare către fraţi

 

şi copilul stat târziu

de contrat contrasul viu

mă adorm pe la mijloc

versului pe poloboc

 

te târăşte brevitate

intenţionalitate

vezi că te bârfesc copile

bunicii nopţi fără zile

 

pune-le din miez pe scurt

că timpului nu eşti furt

ah în pile împilare

dragostelor nestelare

 

ba o zodie de zestre

şi nevestelor palestre

 

împărate n-o tăia

gâtului miresia

ştreangului de miluia

 

ce compui pe trei coloane

te-oi citi în galioane

juventute pe coline

drăgăşane vin divine

 

cam ca mama Veta vast

năbădăul în contrast

brevitatea perifrast

crampă campus de balast

 

ne-om elibera canari

din hareţii uliari

parpa de o purpură

harpa de o hurpură

Dunăre se tulbură

 

noi de pe cap le lipseam

şi nu ne cabulipseam

clanţa uşii clănţăneam

 

pijama cu dosu-n faţă

scrisul de azi-dimineaţă

nu e plictisită maşi-

naţia se dă cu naşii

 

ţi-ai adus pantaloni lungi

vremea toamnei să ajungi

să plăteşti şi pantalonii

o clătită a mamonii

 

mă bate un gând să nu

mă duc bibliotecu’

şi în faţă de cu fapte

mă face cafea cu lapte

 

nu mă laud nu mă scot

din al scrisului socot

Nanku give me pant Pantiuşa

cum te mai strânge cu uşa

 

de ce blugii îi calc blugii

ce e nebunatic glugii

fă-i dungă mânecă lungă

călcătură să ajungă

 

că şi eu sunt ramolită

fata nu mi se mărită

nu eşti tâlă soru-mea

râdeam de mama-Anica

 

cât de proastă că pârleşte

fiara blugilor la peşte

la guler n-ar fi pe burtă

mai jegos cenuşii turtă

 

numai astea cam aşa

lasă-l până-n India

pui ziar că se pârlea

aşa maică se ardea

pui hârtie canava

a cochetă ce proptea

 

are el metoda lui

chiar a indianului

 

hai că merge el da da

dichisit a te holba

eşti meticulos sadea

să arăţi a perfecta

pe aici nu se călca

blugul că se bulbuca

dă-te băiatul să stea

bine şi stai acolea

 

vrea să i-l pui cu alai

doamnă croitor ce n-ai

fier de călcat în Chenai

 

submarine pietrele

ne mângâie ghetrele

ca focile vetrele

mările nisetrele

animal planetele

să le vadă fetele

şi să-şi facă ghetele

de mi-am scris peretele

musca nu brabetele

 

buşite ziarele

să-le-nghită raţele

compoziţii întrerupte

de plecările la lupte

 

a te inspira-n travalii

de conducere de Vali

care poate să şi vină

că nu e nimeni de vină

 

să o ia şi pe babiţa

platagelei jurubiţa

 

suprapusă amintire

pe floare de cimitire

mai alaltăieri altire

 

camăta ca mama ta

înjurată de tata

repetiţie deseară

şi mâine a doua oară

 

vălure-mă lucernă

cancerului nu cer nă-

ravul pravul prăfuit

aerul de adormit

ce ne-o fi şi aromit

 

mai în urmă necizel

ore hoituri de măcel

 

câtă depărtare

temporală tare

nevieţuitoare

fuga pe cărare

de n-aud şi intervin

mai ermetic mi-e venin

 

ne ducem la Frăsinei

să nu intre mama ei

de-a murit printre costrei

 

împăcată moarte parte

de o floare într-o carte

şobolan de umbră zburzi

pân’ te-or roade grauri sturzi

 

m-am dus ca să mă întorc

să mănânc carne de porc

inutilă datină

fără iar o slatină

 

pot să beau cafeaua ta

Frasineii spovedea

Gigi cu banii stătea

să fie totu’ gata

când vine-ăsta să ne ia

 

auzi vă pui şi o sticlă

de apă de la Costică

pesticido tâlo cia-

nuro noro de acia

 

prin estetică la van

paravan de năzdrăvan

ce filosofii de-un ban

voi transcrie sem oltean

 

semialtitudine

fiul rectitudine

pe luate statele

cu aerostatele

 

foile de viţe Eve

nici avute nici aeve

merge-om oameni capre oi

sub gutuiul din Milcoi

 

ar fi bine-acolo mă

slujbă astăzi de n-o fă

cântece de dumnezeu

spovedind pe corifeu

 

puf de piatră voiajor

guşii zbor la selector

trandafirul alb în nor

firul ne la vorbitor

păstrătorul păstrăv c-or

 

să vă dau faţa de masă

pe ziar cu ce se lasă

indianul în melasă

a citi soarta buhoasă

buhuhoasă de dudoasă

că duioasă o fi joasă

 

maică ai venit a fiu

la care şi răbduriu

să mergi să nu căpiezi

până seara catanez

 

a plâns că a treia oară

de se-ntâmplă o să moară

să nu te mai duci la moară

am obsesie cu moara

de-mi plăcu romanul Mara

 

mor după transilvăneni

care-ai mei care mireni

dumnezeule poieni

ungureni în Vaideeni

cu vâlcenii mioreni

 

ce zile are şi popa

nu mai intră-n Europa

săgetată şi coliva

ochiul din fruntea lui Şiva

 

Noana scrie acatistul

să ne lase anticristul

câţi bani ai atâţia dai

că pe ăilalţi nu-i mai ai

 

scrii cât dai atât citesc

nu mă mai acatistesc

numai două nume restul

nu mai urcă Everestul

 

zece mii o zi o sută

o citi cu banii plută

asta numai să ia banii

că ne vin americanii

 

târg nu mai religie

mai acasă ligii e

 

popa să citească ască

boască iască rourască

de visam sanscrită bască

limba flăcăruie doască

 

nu Maria Alexandra

Maria alta mixandra

Dumnezeule de-i ştii

pe toţi când erau copii

 

dac-aşa e la botez

p-ăl mai sfânt îl înfiez

cu pomelnic toate frez

popii mor pe meterez

 

te pe re pe te re pietre

Gheorghe Vasile şi Petre

şi acolo ce scrii morţi

să le redeschidem porţi

 

aici era părul

musculeţ nu mărul

acolo mirezul

mireselor crezul

 

vom catadixire

vaideemăpire

din izlaz atlazul

din taluz talazul

 

ieri iconostasul

şi cu parastasul

maslu vasul leagă

latră saramagă

 

zisa idioată

idiosincrată

uşa a crăpată

ţeasta calafată

 

că necunoscută

alergia plută

iar că mă o moară

mu lemurioară

 

crampa de leurda

cramponează urda

joaca în contencii

hortensie trenci-i

 

mă puseşi de sursă

betelgeuzursă

că nu se venise

Indiei chalise

 

poate şi plictisul

plicul compromisu-l

compromisu-l-a loc

de-l pierdui pe Balogh

 

schim Calist alas in

Delafras din frasin

ce vă povestise

Ghelasie clise

 

florilor ce îs le

pâslarului pâsle

pârga de parâmă

părul măr mă râmă

 

nervul mă columbu’

că de ce-l mai umblu

la soacră Popescu

mamă-sa lopeţi cu

 

puşchea măturoaie

de la jigodoaie

 

în ţărani lentoare

lene călătoare

paraghicitoare

palmelor popare

 

am urlat a cobe

degetul în Kobe

ce oraş ne taie

gust de cuţitoaie

———————–

George ANCA

21 iunie 2017

Bucureşti

 

26 Jun
2017

Alexandru Nemoianu: Despre “marginalizare”

Intotdeauna cei care au cautat sa faca bine, ceea ce este cuvincios, ceea ce se cuvine, au fost “marginalizati”, asezati la marginea din afara a “valorilor” promovate de catre cutare stapanire vremelnica. Orice “putere”  isi va impune propriile standarde si mai ales va cauta sa isi subordoneze mentalitatea si memoria colectiva. In momentul de fata, al exploziei mijloacelor de informare si comunicare, acest lucru, impunerea sistemului de gandire dorit de  “putere” a devenit esential. Dar la fel de eficace devine si posibilitatea de raspuns si deci responsabilitatea personala. Caci avand acces la “retele sociale” orice persoana poate comunica acceptul sau refuzul ideologiei “puterii”. Din nou, in momentul de fata, propaganda “puterii” devine brutala si din nefericire tot soiul de tinerei teribilisti, si tomnateci, incapabili sa depaseasca o adolescenta intelectuala degradanta, cocheteaza cu mizeriile propagandistice promovate de “putere”, de la pederastie, la familia “alternativa” si de la negativism prostesc, la New Age si intodeauna in “critica” sentimentelor nationale si a celor Ortodoxe. Nici nu se putea altcum daca vom tine seama ca, mai devreme ori mai tarziu, orice stapanire omeneasca va face rau si ca, in aceste conditii, a nu fi complice la rau inseamna, minimal, sa fi macar sufleteste si intotdeauna de partea celor care “pierd” si a Adevarului. Cateva lucruri se cuvine sa fie reamintite.
Adevarul nu salasuieste in “majoritate” si niciodata in majoritatea celor carora o stapanire le da glas. De fapt persista o enorma si distrugatoare confuzie in ce priveste intelegerea conceptului de “Adevar”.
Este comun acceptat cum ca “Adevarul” ar fi suma unor principii sau a unor stari. Nimic mai fals.
Adevarul este o Persoana si relatia cu El este intotdeauna personala. Atunci cand am avea macar banuiala ca relatia nu este personala este semn ca ne aflam cazuti in ispita si in hotarul minciunii.
Ca Adevarul este o Persoana, si nu suma unor “principii” limpede ne-o infatiseaza o alta imprejurare.
Suma unor principii nu poate sa iubeasca, nu poate sa se jertfeasca si nu poate sa miluiasca. Dar o “Persoana” poate sa faca toate cele amintite si o si face; ieri, astazi, intotdeauna. Iar cu asta ajungem la un alt fapt.
Cei care stau pentru Adevar vor fi intotdeauna impinsi la margine, nebagati in seama si finalmente persescutati direct si brutal. Nici nu poate fi altcum caci ei sunt cei “alesi”, “sarea pamantului” care, daca si-ar pierde gustul nu ar mai fi de nici un folos.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

26 iunie  2017

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 13200

Ultimele Comentarii