22 Nov
2019

Dr. Szidonia HARAGOS: Volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019

 

Prefață

 

Este o plăcere absolută să scriu câteva cuvinte introductive la lucrarea domnului Traian Ience, o monografie a satului Țicău, care cuprinde istoria comunității de la origini până astăzi. Mă simt profund onorată și privilegiată de a face acest lucru mai ales că aceasta este povestea propriei mele comunități natale, o narațiune redată cu dragoste si minuțiozitate impresionantă și o atenție deosebită la detalii. Într-adevăr, cartea domnului Ience este rezultatul  multor ani de cercetări efectuate cu rabdare, care produc o lucrare unică ca valoare  documentară. Aceasta este prima monografie axată exclusiv pe istoria satului Ticau, cuprinzând toate informațiile de arhivă disponibile despre comunitatea noastră. Astfel, ea reprezintă o lucrare de valoare unică, una pe care ar trebui cu toții să o îndrăgim ca băștinași ai Țicăului  sau cititori interesați de dezvoltarea istorică a acestei regiuni din Maramureșul contemporan, România. Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercarile comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult  importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun.

      Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Ticaului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale: „Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“ Ca profesor universitar care a plecat din Ticău pentru a-mi construi o carieră academică și de a obține un doctorat în New York City, Statele Unite ale Americii, cunosc valoarea școlirii adevărate și simt un respect imens pentru oameni ca dl. Ience și pentru toți acei care o procedează ca dânsul. Fără finanțare externă, bazându-se exclusiv pe propriile resurse, domnul Ience a scris această monografie pentru a păstra o istorie prea ușor de uitat în lumea noastră contemporană definită de viața noastră grabită. Aceasta este probabil valoarea supremă a acestui text: este o consemnare pe care aproape că nimeni altcineva nu ar fi produs-o sau ar fi putut-o produce, povestea unui mic sat, povestea noastră, a celor care s-au născut aici și ai căror părinți, bunici și străbunici s-au născut, au trăit și au fost îngropați aici. Este un depozit al trecutului nostru colectiv și, ca atare, este de neprețuit.

      De asemenea, este o lucrare inovativă si  din alte puncte de vedere. Dl Ience subliniază în paginile de deschidere că a descoperit o sursă de informare datând cu aproximativ o sută de ani mai devreme decât cea a lui  Petri Mor  în lucrarea publicată în 1902 sub titlul ,,Szilagy vármegye monografiaja”, considerată de obicei ca fiind  prima monografie publicată despre istoria regiunii. Într-adevăr, domnul Ience a descoperit lucrarea lui Antal Szirmai din 1809 și astfel dovedind că lucrarea lui Szirmai are precedent față de Petri și ar trebui să fie recunoscută ca atare și de alți istorici. Acest lucru, în sine, reprezintă o descoperire semnificativă, mărind exponențial valoarea istoriografică și documentară a lucrării domnului Ience. De asemenea, a verificat foarte atent toate sursele  disponibile menționate în ambele monografii: conscripții și recensăminte ale Imperiului Habsburgic și monarhiei austro-ungare din secolele 18 și 19. A inclus numeroase fotografii de înaltă calitate ale documentelor istorice, cartografice, anchete și date, pe lângă fotografiile originale care prezintă oameni și locuri din sat de la începutul secolului al 20-lea . Domnul Ience a ajuns chiar să caute prin materialele puse la dispoziție de Ministerul Apărării din Cehia pentru a înregistra pierderile suferite de comunitatea noastră în timpul primului război mondial! El narează, de asemenea, amintiri personale, care, pentru mine, un învățat care studiază memoria colectivă și trauma istorică  sunt mărturii inestimabile. El relatează ceea ce a auzit de la propriii părinți despre oamenii din Țicău  care au supraviețuit în  lagărele de detenție din Siberia în timpul primului război mondial, unul dintre supraviețuitori fiind bunicul domnului Ience. Spre uimirea mea, aflu din monografia domnului Ience că, de exemplu, potrivit unui recensământ realizat între 1772-1774 ,,Cziko”  găzduia „21 țărani liberi, 8 iobagi, 5 lucrători zilieri cu casă și 3 lucrători zilieri fără casă.” O privire fascinantă în trecutul nostru, nu-i așa? De asemenea, am fost surprinsă de faptul că în micul meu sat era un loc alocat execuțiilor publice si spânzurărilor. Referințele lingvistice sunt lămuritoare: locul respectiv de pământ este cunoscut de mult ca „acastauă” sau „akaszto”, iar bunicii noștri ar fi putut să utilizeze termenul, probabil fără să știe de semnificația sa inițială.

       Una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ” În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil! „(P. 32). Este înțelepciunea învățată a istoricului care cunoaște prea bine imprevizibilitatea istoriei care dă putere cuvintelor domnului Ience aici. Așa cum subliniază, schimbări majore au avut loc în satul nostru mic de-alungul secolelor, și totuși, oamenii au trăit împreună prin asemenea răzvrătiri, unguri și români deopotrivă. Este această dualitate și unitate care ne-a definit istoria, trecutul și prezentul nostru, și este o identitate colectivă pe care am moștenit-o și ar trebui să o prețuim ca atare. Pe măsură ce alte etnii ni s-au alăturat, evreii și romii, am devenit mai puternici împreună, diverși din interior, dar uniți din exterior.

       Dl. Ience este un scriitor prolific. A scris o altă monografie a sistemului școlar din comuna în care predă (Creaca, jud. Sălaj ), un dicționar de  regionalisme și limbaj arhaic în regiunea Creaca-Jibou-Ticau și două cărți axate pe analiza istorică a sistemul educațional (Învățământul românesc din Sălaj-repere monografice și Planuri de lecție din perioada 1860-1940). După cum mi-a spus, motivația lui este să surprindă istoria și să o pună la dispoziția celor care vor să o cunoască. Este o întreprindere intelectuală inspirată de iubirea sa profundă față de comunitatea sa natală și de locul în care s-a născut și a crescut. Sper că cititorii se vor bucura de această carte, vor aprecia caracterul său unic și bogăția de informații pe care le conține și vor ajunge să împărtășească respectul și admirația mea profundă pentru autorul ei. El ne-a asigurat accesul la trecutul nostru și acesta este cel mai mare dar pe care îl poate oferi cineva comunității: este darul iubirii, dedicare și nenumărate ore de muncă altruistă. În numele tuturor din Ticau / Szamosciko, vă mulțumesc, domnule Ience, din adâncul inimii noastre.

Dr. Szidonia Haragos

Dubai, mai, 2019

Bevezeto

         Igazi öröm és megtiszteltetés pár szót írni bevezetőként Traian Ience úr monográfiájához, mely felöleli Szamoscikó történelmét a kezdetektől napjainkig. Valódi élmény ez számomra annál is inkább mert szülőfalum történelméről van szó, egy százados történetről melyet Ience úr mély szakértelemmel és figyelemmel rögzített művében. Évek áldozatos kutatómunkájának eredmenye ez a mű melyet így nyert dokumentációs érteké rendhagyóvá emel. Ez az első történelmi áttekintés mely Szamocikó teljes történelmét átiveli az összes rendelkézesre álló dokumentumforrás figyelembe vételével. Mint ilyen, mindannyiunk számára, Szamoscikó szülöttei számará, örömteli és rendkivüli alkalom e könyv megjelenése. Ugyanakkor olyan olvasók számára is élményforrás, akiket Máramaros megyének e régiója vonz és akiket a mi helysegünk különösképpen érdekel. Mint társadalomkép és történelmi emlékszöveg, e mű mindazt a tudásanyagot összefoglalja ami a kommunizmus éveit átvészelte, annak ellenére hogy a kommunista rendszer mindent megtett hogy történelmi identitástudatunkat lerombolja, hogy mindazt törölje emlékezetünkből ami ezt az identitast őrizni próbálta. Mindezt mérlegelve, hangsúlyozni szeretném Ience úr alkotói tendenciájának fontosságat, hogy á munkája által mindannyiunk, egész közösségünk törtenelmét akarta átmenteni és az utókor számára megőrizni.

         Ience úr maga is Szamoscikó szülötte, aki 40 évet töltött tanítúként a közösséget szolgálva, és e főfoglalkozás mellett, törtenelemkutatásnak szentelve életét. Ahogy nekem erről személyesen beszámolt, semmifele modellt nem követett e könyv megírása közben, hanem inkább saját belső hangját követte, attól a vágytól sarkallva hogy szülőfalujának történetét rogzitse. „Így éreztem én hogy  írnom kellett,” vallja Ience úr. Mint egyetemi tanar, aki évekkel ezelőtt Szamoscikóról indultam, hogy aztan New York-ban doktoráljak, ismerem a valódi szakmunka értékét és mély tisztelettel áldozom az olyan embereknek akik, mint Ience úr, ilyen kaliberű munkát produkálnak. Teljesen egyedül, semmifele anyagi támogatás nélkül végezte kutatását és írta meg művét Ience úr azért, hogy mindennapi életünk forgatagában a múltat mégse veszítsük szemünk elől. Talan ez az, ami valóban egyedivé teszi ezt a műalkotást: az, hogy aligha tudta volna ezt valaki más megírni, vagy aligha írhatta volna meg más szerző. Ez a mi kis falunk története, azoké akiknek szülei, nagyszülei és déd-nagyszülei itt születtek és éltek, és itt is vannak eltemetve. Kollektív múltunk hagyatéka e könyv, és mint ilyen, értéke felbecsülhetetlen.

         A könyv egyedi más szempontból is. Ience úr felfedezett egy forrásanyagot mely korabbi mint Petri Mór 1902-ben kiadott Szilágy vármegye monográfiája, mely általánosan elismert, mint a környék első monográfiája. Ience úr felfedezése Szirmai Antal 1809-es szövege, mely tehát a Petri műnel korabbi forrás. Ience úr ugyanakkor lelkiismeretesen utánanézett minden egyéb dokumentumnak is, mindazoknak melyek a Habsburg birodalom és az Osztrak-Magyar Monarhia korában, a 19 és 20 század folyaman keletkeztek. Monográfiája bővelkedik magas kivitelezésű eredeti fotókban, melyek rámutatnak a falusi emberek életére a 20 század elejn, ugyanakkor számos másolatot tartalmaz térképekről és adatbázisokról. Még a Csehorszagi Védelmi Minisztérium által kiadott es interneten köyzétett adatokat falunk második világháborús vesztesegeiről is beiktatta szerzőnk. Személyes emlékek sorát is említi, melyeket magam, mint kollektív emlékezetet és törtenelmi traumát tanulmányozó szakember, nagyra értékelek. Ience úr elmagyarazza mit hallott, mint gyermek olyan cikói katonákról, akiket munkatáborokba és szibériai lágerekbe deportáltak a második világháború alatt, saját nagyapját is. Számomra nagy élmény volt felfedezni a monográfiát olvasva, hogy egy 1772-1774 közötti felméres alapján, Czikon „21 szabad paraszt, 8 jobbágy, 5 hazzal rendelkező napszámos es 3 házzal nem rendelkező napszámos” és családja lakott. Milyen érdekes betekintés ez közös múltunkba, nemde? Az is nagy meglepetés volt megtudni hogy külön terület szolgált kivégzésekre, nyilvános akasztásokra az én kis falumban. A nyelvészeti bizonyíték erre az, hogy sokáig a falusiak szókincsében aktívan szerepelt az elnevezése magyarul mint „akasztó” es romanul mint „acastau”: talán még nagyszüleink is használták e kifejezéseket, nem is sejtve eredetüket.

      A monográafia egyik alapvető gondolata közösségünk dualitása; a kezdetektől fogva, Szamoscikó mint magyar es román falu szerepelt a feljegyzésekben, már 1431-ben, a legelső alkalommal, mint „Magyar es Olah falu” tesznek róla említést, és azóta is e kettőséget megőrizve fejlődött. Kté etnikum tagjai, két fő vallás hivei éltek egymással békességben századokon keresztül, attól függetlenül milyen külső hatalom uralkodott falujuk fölött. A Ience úr szavaival élve, „1698-ban egy idegen hatalom (Ausztria) eröltette a falubeliek átállását az Ortodoksziáról a Római Katolicizmusra. 1948-ban egy masik idegen hatalom (a Szovjetunio) határozta el a visszatérést az Ortodoksziához. Máig a dolgok így maradtak. Csak a Fennvalo tudja mit hoz majd a jövő. A dolgok állasá szerint, mondhatom hogy minden lehetseges” (old. 32). A tapasztalt történész hangja ez, azé, aki jól ismeri a tórténelem előreláthatatlanságát. Mint Ience úr rámutat, sorsdöntő változások érintették kis falunkat az idők folyamán, változások melyeket magyarok és románok együtt küzdve éltek át. Ez a kettőség és együvé tartozás határozta meg múltunkat és jelenünket egyaránt; ezt a kollektív tudatot örököltük és ezt kell továbbvinnünk is. Más közösségek is csatlakoztak hozzánk mindeközben, zsidók és romák, és együtt erősebbek lettünk, Többségben Egyesültek.

       Ience úr termékeny íro. Előző momográfiáját az iskolarendszerről írta abban a faluban, ahol tanít (Creaca, Szilagy megye). Összeállított egy szótart is a nyelvi regionalizmusokból és archaizmusokból a Creaca-Zsibó-Szamoscikó régióban, és szerzője még két másik történelmi kutatómunkának (Invatamantul romanesc din Salaj – repere monografice es Planuri de lectie din perioada 1860-1940). Mint szemelyes vallomásábol kiderül, a Ience urat éltető motiváció a történelem igaz szeretete, és a vágy hogy e történelmet mások számára ismerté tegye. Ez az intellektualis indíttatás párosul a szülőföldhöz való mély kötődéssel. Remélem hogy az olvasók élvezni fogják e művet, értékelni fogjak egyedi karakterét és jelentőségét, információbázisának gazdagságát, és velem együtt őszinte tiszteletet éreznek majd írója iránt. A szerző lehetőve tette hogy történelmi múltunk megközelíthető legyen és ez a  legértékesebb ajándék melyet valaki valaha is szülőföldjének adományozhat, számtalan óra önzetlen munkájának áldozatos gyümölcsét. Mindannyiunk nevében Szamoscikón, Ience Úr, engedje meg hogy szívből megköszönjük!

Dr. Haragos Szidonia

Egyetemi tanar

Dubaj (Egzesült Arab Emirség)

2019, májusa

13 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Când omul are talent…

E vorba de doamna Floarea Lerca, originară din Sinăuții de Jos, locuitoare a orășelului Hliboca. O doamnă talentată, harnică, pricepută…

Doamna Floarea Lerca pe parcursul vieții a lucrat în câteva școli, a fost metodistă la Casa de Creație a copiilor din Hliboca. Specialitatea ei este muzica, cântecul. A fost profesoară de muzică. Are titlul de „Profesoară Eminentă”, diplome, mențiuni, foi de laudă. A participat la zeci de concerte, festivaluri, festivități…

Acum, neobosita doamnă este la odihna binemeritată, dar este mereu în activitate.

            La vernisajul domniei sale, care a avut loc zilele trecute în incinta bibliotecii raionale Hliboca, am avut fericitul prilej să admirăm lucrurile făcute de mâinile ei harnice. Asatfel am aflat că doamna Floarea Lerca a cusut, a brodat, a pictat pe pânză în stil popular. Are covoare, fețe de perne, de masă, prosoape și șervețele, cămăși cusute și brodate. Dar și tablouri, inclusiv portrete.  O altă ocupație a sa este și sculptura în lemn. Diferite figuri: păsări, animale, flori… sunt prezente în lucrurile făcute cu multă măiestrie artistică și ingeniozitate. La sculptura în lemn o ajută și soțul Tanasie.

            Principalul însă am admirat și ascultat cu plăcere cântecele ei pline de nostalgie și romantică, dar și melodiile înterpretate la baianul pe care îl mânuiește cu pricepere. Majoritatea celor interpretate sunt în limba română, desigur, dar cu plăcere cântă și în limba rusă, ucraineană. Unele cântece mai vechi, le-a tradus din română în ucraineană, chiar ea personal, și le interpretează cu plăcere. Are o voce frumoasă, plăcută.

            La recenta ședință a cenaclului literar-artistic raional „Izvoraș”, doamna Alexandra Vozneac, conducătoarea acestui cenaclu, a propus ca talentata Floarea Lerca să fie înaintată la decernarea premiului anual „Olga Kobâleanska” în domeniul artei. Toți am susținut această propunere.

            Cei prezenți vorbind despre talentul și priceperea doamnei Lerca, i-au mulțumit pentru felul ei de a fi, pentru totul ce face. Din partea mea personal a primit în dar și câteva cărți proprii.

            Îi dorim doamnei Floarea Lerca, succese, înspirație în toate domeniile, sănătate deplină și tot binele Pământului.

Eleonora Schipor,

membră a cenaclului raional „Izvoraș”, laureată a Premiului „Olga Kobâleanska”

12 Nov
2019

Dorel SCHOR: Jacek Yerka – un pictor realist fantastic

In ultima vreme se vorbeşte nu fără motiv de o ramură desprinsă din curentul suprarealist şi care atrage numeroşi admiratori în toată lumea. Este vorba de realismul fantastic care permite creatorului desfăşurarea unei imaginaţii incredibile.     Au existat predecesori, mari maeştri, care şi-au lăsat amprenta asupra stilului, realizând picturi în care fantezia, ficţiunea şi bogăţia simbolurilor e copleşitoare.

Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel, Jan van Eyck au avut, fără îndoială,  o bună influienţă  formativă asupra acestor pictori moderni.

   Jacek Yerka este un pictor polonez care s-a remarcat în mod deosebit prin peisajele sale de excepţie , printr-o arhitectura vizuală extraordinară şi o fantezie surpinzătoare în tablourile sale, pictate în stilul atât de laborios al vechilor maeştri. Adesea tema este ezoterică, desfăşurarea fabuloasă şi imaginea atât de intensă încât artistul devine un explorator al realismului fantastic, dar şi magic .

   Picturile devin astfel emblematice, încărcătura simbolică. ideea şi imaginea se confruntă în forme monumentale, într-o atmosferă nu neapărat mistică. Atenţie la rigoarea detaliilor şi profunzimea ansamblului vizual care permit o explorare spirituală a timpului şi spaţiului.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

11 Nov
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…

               I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

            II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

            III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

          IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”
Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

            V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: “fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

          VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Suntem ca nişte copii mici care s-au împătimit de acadele şi nu mai sunt în stare să guste mâncare adevărată. Idei adevărate, gândire adevărată. Nu mai avem complexitatea minţii, refuzăm să facem efortul să gândim în mod articulat şi complex, aşa cum ne-a înzestrat Dumnezeu. Nu ne asumăm niciodată consecinţele alegerilor noastre, nu ne asumăm nicio părticică din răul pe care îl facem acestui popor tocmai prin alegerile noastre individuale: împingerea căsătoriei spre mijlocul vieţii, concubinajul între timp, avortul copiilor „neplanificaţi”, emigrarea fără întoarcere, a noastră şi a copiilor etc. etc. Ne răzvrătim mereu, ne dezvinovăţim pe noi înşine şi-i arătăm mereu cu degetul pe politicieni: „Uite ce-au făcut din ţara asta”. Dar niciodată nu vedem bârna din ochiul nostru. Avem o cultură a îndreptăţirii de sine şi a învinovăţirii celorlalţi. Să medităm bine. Nu fur eu mai mult ţara făcând un avort, sau justificând sau îndemnând pe cineva la asta? Nu lipsesc eu ţara de un om – de mine însumi – prin emigraţie, oricât de rezonabile mi-ar fi motivele?
Să începem să gândim cu adevărat. Să gândim bine. Să gândim teologic. Fiindcă toate legile nevăzute ale funcţionării societăţii încep cu noi. Toate relele pe care le vedem la vârf încep de la alegerile noastre individuale, de atâtea ori în logica „emancipării”, a traiului bun, a egoismului. Responsabilitatea cade întâi pe noi. Poate credeam că teologia n-are legătură nici cu viaţa, nici cu politica. Ba se pare că e chiar la rădăcina lor. Trec anii, se nasc alte generaţii şi… tot nu ne pocăim. Şi nu e vorba să batem mătănii aiurea, fără să ne schimbăm mintea. Căci, de fapt, miza e să îngenunchem logica noastră trufaşă. Noi avem o gândire politică „nepocăită”. Nu ne asumăm răul personal care contribuie la răul general. Şi prin asta rămânem mereu orbi la sursa răului şi a neschimbării lucrurilor în România: alegerile noastre însele, politice sau nepolitice. Negreşit, nici candidaţii cu idei conservatoare, mai aproape de spirit, nu sunt nişte oameni fără de păcat. Or fi având şi ei destule imperfecţiuni şi neajunsuri. Dar, în momentul de faţă, ei reprezintă singura posibilitate reală de schimbare a felului în care gândeşte România. Nu neapărat după modelul Poloniei sau al Ungariei, ţări cu politici profund familiale, naţionale etc. Ci după modelul nostru. Iar dacă credem că acei candidaţi care astăzi însumează 5-10% „şi-aşa n-au nicio şansă…”, gândim într-un mod fatalist, care ne va dicta obligatoriu viitorul. Ei n-au nicio şansă pentru că noi nu le dăm nicio şansă. Pentru că suntem un popor aplecat spre satisfacţii imediate, cârtitor şi mereu îndreptăţit de sine. Suntem şi chipul lui Dumnezeu, în acelaşi timp. Dar nu vom înţelege asta până nu ne vom asuma partea căzută a personalităţii noastre. Nu vom înţelege ce se-ntâmplă cu noi până când nu ne vom „pocăi” de păcatul idolatrizării „traiului mai bun”, al „emancipării” cu orice preţ, care a decimat o treime din populaţia post-decembristă României prin avorturi, şi aproape un sfert din cea rămasă prin emigraţie… Nu vom face nicio schimbare, până nu vom înnoi mintea noastră, şi nu vom asculta şi alte idei, ale spiritului sau măcar înrudite cu el, din care poate să renască România de mâine.
Iar pe plan personal – ce teribil gând…! Greu de acceptat, dar minunat şi eliberator în Duh: Să nu mai judecăm politicienii momentului! Să observăm, să fim activi, desigur, dar să nu mai judecăm. Căci în judecata noastră, Domnul se va întoarce către noi cu judecata Lui, frumoasă şi teribilă totodată, la care nu vom putea face faţă!… Dacă-i judecăm pe politicieni, nu-i vom schimba niciodată. Ba vom avea parte de aceiaşi. Fiindcă judecându-i, ne scăpăm din vedere pe noi, şi din aluatul nostru „nejudecat” se vor „fabrica” viitori politicieni. Culmea, nu-i aşa? E un cerc vicios perpetuu. Dar dacă începem să ne judecăm pe noi, atunci ceva… oricât de mic, o fărâmă de îndreptare se va ivi în viaţa noastră. Şi poate, prin legile neştiute ale funcţionării unui popor, cândva, din acele vieţi auto-reflectate şi auto-judecate, unele vor ajunge la cârma vieţilor noastre… Ce minunat ar fi, nu?
Aşa să ne-ajute Dumnezeu.

Ierodiacon Iustin T., 11 noiembrie 2019


11 Nov
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

„A fi român în ţara ungurească era o crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări, clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

 

   Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

   Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

   Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

   Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

 

   Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

   În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

   Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

   A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

      A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

 În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ,  atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

      V L A D  Ţ E P E Ş

 

   … Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

   Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

   Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ  a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

   Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

 

   Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

 

   Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

   Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ,   Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534,  Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568,  Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis  et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane,  Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan,  Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz,  L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius  Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

 Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/  Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

   Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad,  descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

    Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea.

 „Am cercetat aproximativ 55 de hectare din cele aproape 90. Şi, în urma măsurătorilor, am descoperit rezultate care ne sperie: un palat uriaş, cu lungimea de 100 de metri şi lăţimea de 40 de metri. Vrem să continuăm săpăturile şi, pe cât posibil, vrem să facem această cetate să fie măreaţă, la fel cum a fost în urmă cu peste 3.000 de ani. Pentru că trebuie precizat faptul că, la vremea respectivă, cetatea de la Sântana era o capitală a Europei”, a mai declarat profesorul Florin Gogâltan.

    Boia Lucian cel mai bine ar fi să rămână doar în postura de comisar al propagandei şovinismului şi iredentismului huno-ungro-maghiar pentru care are chemare, se pare.

   Vorba unui cercetător valah contemporan, huno-ungro-maghiarii au şase calităţi definitorii: minciuna-orgoliul-laşitatea-teroarea-trădarea-crima.

   Lozinca lor îmbibată în sânge de valah: „Nincs Kegyelem!” – „Fără îndurare!”

   Şansa maghiarilor iredentiști din România stă în laşitatea şi trădarea politicienilor români.

    Comunitatea maghiară normală, vecinul și prietenul de o viață a românului, a înțeles de mult că este respectată atunci când nu se aduc în discuție adevăruri dureroase încă pentru toți românii și, în special, pentru ardeleni.

    De la ADEVARUL istoric care se asumă ADEVĂRULUI DIVIN nimeni, niciodată nu poate aduce ” vreo înnoire” sau ”ajustare ” după interesele momentului !

 

   Cetăţene Lucian n-aţi reușit să ajungeți prin ambiția făcută publică, din păcate, nici sare, nici piper şi nici măcar Boia.

 ————————————

       Gheorghe Constantin Nistoroiu –

CAVALER de CLIO

11 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Toamna bucovineană la grădinița din Cupca

             Frumoasă, așteptată, darnică, harnică, cu flori, plante, fructe, legume, cu poezii, cântece, dansuri – iată așa a poposit toamna la instituția preșcolară de la CIE Cupca.

            Cele trei grupe: mică, mijlocie și mare îndrumate de educatoare, ajutate de dădace, susținute de părinți, au pregătit un frumos program artistic cu tematica toamnei.

            În toate grupele au fost amenajate expoziții care reprezentau personaje din povești, viețuitoarele pădurilor, natura în pădure, satul în toiul toamnei, bogățiile anotimpului împlinirilor etc.

            Decorurile în toate grupele au fost amenajate cu copaci cu frunze multicolore, cu coronițe, legume și fructe.

            Poezii, cântece și dansuri în costumașe special pregătite au răsunat în acompania unor melodii clasice și moderne.

            Zâna Toamnei frumos gătită a dansat și a recitat cu copiii din toate cele trei grupe.

          Directoarea CIE Cupca, d-na Maria Lazurca a mulțumit din numele direcției Complexului tuturor celor prezenți: lucrătoare a grădiniței, părinți, bunici, invitați.

            Le dorim tuturor succese și numai bine.

————————————–

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

5 Nov
2019

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 11772

Ultimele Comentarii