29 Jun
2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

E albă noaptea

 

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

 

Sunt un copac

 

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

 

Multe nu ştiu

 

Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.

Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom -
Doamne, multe nu ştiu!

Read More »

20 Jun
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat  după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

 

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019

19 Jun
2019

Constantin STANCU: Doinele mele, de Adrian BOTEZ

Adrian Botez este un poet incomod şi original. Scrie poezie de multă vreme, a publicat numeroase volume dense, cu mesaj. Poezia este un mod de viaţă, un loc unde el pune în lumină o viziune proprie.

În cartea Doinele mele*, apărută la Editura Rafet, în anul 2019, el îşi aşează cuvintele în palma cititorului, lămurind o bună parte din tot ce petrece cu fiecare, cu tot ce se întâmplă în lume. Viziunea este una de ansamblu, poezia aducând tuşele necesare, pentru a evidenţia căderea istoriei în superficialitate, durerea schimbării de la o epocă la alta, loviturile primite de mintea omului, în plină mişcare, pe trecerea de pietoni. El lansează şi un avertisment, teama de un final incomod a lumii este persistentă. Căderea se simte în fiinţa omului, o boală devine viaţa trăită într-un stil aleatoriu.

Volumul este structurat pe mai multe nivele, autorul fiind atent la mesajul general al cărţii:   

1. Doinele mele;  

2. Lume, lume;  

3.  Poeţilor doinei, în veşnicie;

4.  Epilog.

La finalul cărţii, avem o scurtă biobibliografie a poetului, o personalitate complexă şi dedicată a literaturii de azi, cu un titlu expresiv: Cine este Adrian Botez?

Răspunsul vine, în principal, din lectura poemelor prezente.

Titlul volumului este deschis, autorul face trimitere la influenţele folclorului asupra poeziei sale, la sinceritate, la totala deschidere faţă de problemele spirituale ale cititorului şi ale lumii. Partea spirituală domină poezia, un dor special, după o lume pierdută, mătură cuvintele cu o iubire secretă, după un Dumnezeu depărtat. O revoltă faţă de căderea în ruină a lumii, o reacţie de suprasaturaţie faţă de acţiunea demonică, din viaţa oamenilor. O lume otrăvită de superficialitate, de diletantism, de lipsa de cultură – se relevă din conţinutul poemelor. Pe de altă parte, cultura poetului, un cărturar de ţinută, cu proiecte proprii, cu dedicare pentru actul artistic, răzbate din volum. El nu se joacă de-a poezia, mesajul are ceva din soliditatea unui demers religios. Misticul are un loc aparte, versurile fiind potenţate de marile mituri ale lumii, de legendele valahe bine structurate, de tainele creştine. Suferinţa domină cunoaşterea, iubirea, revolta, cântecul de jale.

Valorile spirituale domină peisajul poemelor, un romantism bine modelat de un realism dur şi un existenţialism elegant fac, din fiecare poem, un ŢIPĂT. Lumea se mişcă într-un amurg temperat, un cântec de jale atinge fiinţele, există o poartă a luminii, ceva de demult şi de departe, care bântuie totul.

Lumea este în evidentă cădere, resturile otrăvesc totul, până la stele, universul pare că nu se mai susţine, este un frig universal, o toamnă întârziată în poeme – …şi, iată, GHILOTINA, în toiul zăpezilor. Semnul revoltei celui integru în  faţa minciunii, a ipocriziei, a luării în posesie a întregii istorii, de către omul căzut.

Pentru Adrian Botez, Poetul este personajul vremurilor, el comunică, asemenea profeţilor, în vârful picioarelor… – …lumea se blochează, în indivizi care nu mai ajung maturi. Personajul este Bătrânul poet tânăr (titlul unui poem)…

Umbrele pun în evidenţă epilogul, unul al sfârşitului de lume, prezis de profeţi, de gânditorii de toate religiile, de oamenii de ştiinţă. Este un secret care stă în spatele sărbătorilor, poetul exclamă disperat: Ce lume ticăloasă oamenii-şi făcură! Şi, totuşi – mai supravieţuieşte PATRIA, locul unde există saltul spre Hristos, spre arhetipul integru, neatins de mizeria lumii. Moartea este învinsă de cântec, de armonie, de starea de graţie.

În unele poeme, Adrian Botez foloseşte cuvinte luate din activităţile zilnice, din revoltele curente, din tristeţile provinciale. El le integrează în corpul acestora, ca anticorpi meniţi să apere FRUMOSUL, după un stil care îi este inconfundabil. Se recunoaşte modul de a scrie al Poetului, încrâncenarea şi indignarea, suferinţa, aşa cum am arătat mai sus.

Un poem dens, reprezentativ pentru viaţa artistului, este bine pus în pagină: „bagajele vieţii mi le duce/ altcineva – înainte: eu/ rămân   într-un/ clarobscur odihnitor/ liniştitor – şi privesc din/ urmă – complet detaşat – cum nişte/ bagaje – ale/ unei vieţi – înaintează/ singure – spre o calmă/ autoiertătoare lumină…” (Bagajele vieţii, p.44). Poemul acesta condensează în el credinţele poetului, grafia lui este modernă, eliberată de rigorile normelor literare obişnuite, deschisă mesajului spre absolut.

Absolutul, iată, îl urmăreşte pe Poet, exercită o atracţie puternică: „e frig – cuţitele se-ascut în viciu/ şi singuri înjunghia-ne-vom pe-altare/ e frig – şi dumnezeul de serviciu/ s-a îmbrăcat în raze solitare” (Frig zelos, p. 48).

Atmosfera este creionată cu tuşe groase, evidente: „…e o înserare/ perpetuă – înserare/ grea şi/ firoscos gânditoare – ca nişte/ turme de bolovani – întorşi/ pe dos…” (E o înserare perpetuă, p. 58). Chiar Dumnezeu se revoltă în sine, entropia divină se descoperă poetului. Aceste teme au marcat poezia lui Bacovia, bine analizată de critica literară. La fel, poetul Aurel Pantea reia temele în cărţile sale. Titlurile lor sunt expresive: Negru pe negru, Nimicitorul, O înserare nepământeană. La Adrian Botez, putem observa rădăcinile crezurilor valahe, influenţa folclorului, ideile care au marcat evul mediu, preocupat de o viitoare globalizare prin religie (Cabala Nebunilor; Nălucirile abatelui Bernardo; Ion – Patria mea etc).

Marile mesaje se comunică în stări dureros de reale: „acum e linişte de/ catedrală – printre/ moleculele din sânge –mereu/ învrăjbite – ale staturii mele de/ ceas” (Comunicate celeste în vârful picioarelor, p. 77). Epica poemelor este escatologică, totul se petrece într-un timp stabilit de Creator, un timp ieşit de sub controlul oamenilor: „cu un ceas după/ Sfârşitul Lumii” (p. 78).

Poetul, ca personaj în dinamica istoriei, are Chivără de Poet, cu o privire de sus asupra cosmosului. Nimeni nu priveşte în ochi FULGERUL! Poetul, asemenea soldatului, are coiful armatei divine, mintea îi este apărată, el se simte sub vraja luptelor spirituale, peste zări alpine, peste zări marine… Este imaginea preluată din valorile vechii lumi, a celor chemaţi.

Imaginea morţii dezvăluie echilibrul între viu şi absenţă, între albastru şi neant. Cităm: „te rezemi – cu spinarea – de un/ oarecare copac din pădure – vertical – dar/ imemorial – asasinat de toamnă: pentru tine – însă/ acel copac fără viaţă – e-un/ altar – o întreagă/ religie (falsificată – fireşte – de/ teoriile tale): te simţi nevinovat ca un/ prunc – şi vinovat ca un diavol – în/ acelaşi timp/ întomnat” (Moartea – superb inumană, p. 82).

De reţinut grafia poemului, versurile frânte de o forţă iraţional de raţională, linioare care leagă ideile, în timp ce cuvintele sunt limitate – totul exprimă un zbucium, o frământare care răscoleşte fiinţa. Este tehnica poetului de a lansa ŢIPĂTUL, semnul artistului aflat pe un pod între două lumi. El nu cerşeşte, el dăruieşte, simte seminţele cum mişcă între aceste lumi, nu există sfârşit, e doar o treaptă, viaţa are regulile ei, care se perfecţionează, pentru că: „lumină ce-i tot mai crină/ scris şi lacrimă ce-alină/ nu vorbi – numai priveşte/ sufletul tău povesteşte” (Drum spre lir, p. 106).

Cititorul iniţiat va descoperi o lume în mişcare, o lume complexă, rădăcinile venite din folclor sunt evidente, mesajul bazat pe cunoaştere exhaustivă, tonurile de doină şi imprecaţie dau o lumină specială Cărţii. Sunt exerciţii, rugăciuni şi chemări asupra fanteziei, un jurnal al unui prizonier al cărţilor, ruptă din Cartea Eternă. El se revoltă scriind, se eliberează prin iluziile asupra adevărului brut. Martorii invocaţi de poet sunt munţii, natura, apele, zăpezile atinse de ghilotinele istoriei.

El exclamă cu pasiune: „în amurg adânc de seară/ sihăstriţi – hulubii cântă/ dar nu-i văd – pe drum de ceară/ cântul mistic mă-nveşmântă/ păşesc lin – ca împăraţii/ prin mulţimea de tăceri:/ am fost vis al unei Graţii/ în grădina unei veri…” (În amurg adânc de seară, p. 10).

Poetul poate avea un loc în Raiul promis, chiar pe un drum de ceară…

—————————

Constantin STANCU

Iunie 2019

 *Adrian Botez, Doinele mele (poeme), 142 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019; coperta I: Peisaj de iarnă, la munte. O carte dedicată soţiei, Elena; carte sponsorizată de Iustinian Botez, fratele autorului.

19 Jun
2019

Adrian BOTEZ: Sinteze anamnezice (poeme)

 DORINŢĂ DE PURITATE

 

grădini lehuze – aşteptând sorocul

văzduhul să vădească-n ele Fructul :

în stele-şi osteniră Sorţii – jocul

Ondine-au reparat – azi – apeductul…

 

e-un mâl – fecund şi verde – pomi plini de prihană

iar duhuri deşucheate se azvârl la hrană :

e Mâlul Vieţii – Verdele Otrăvii

Ospăţ de Vară… – …vin – deja – Corăbii…

 

anahoreţii – scuturaţi de luturi

privesc – scârbiţi – vomele grele-a’ humei…

…spre cerul bântuit de Duh şi Fluturi

 

au predicat sfârşit Nesfintei – Ciumei…

…nu vă-nşelaţi cu Mâzga de Născare  :

va ninge Timpul – fără lupanare…

***

 

NU JUDECAŢI, CA SĂ NU FIŢI JUDECAŢI

 

Motto: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei.7:1-2)

 

bieţi copii de cioară

în lumina chioară

din pădurea rară

- frunze-ncep să doară…

bieţi copii de cioară

în lumina chioară -

sau feţi logofeţi

prinţi printre sticleţi

regi în travestire

zbor fraged de fire ?

 

orice în orice

tot trec apele :

trec spetite-n goană

noimă şi icoană…

orice în oricine

vine – pleacă – vine…

n-aveţi de-unde şti

că nu-s feţi de zi

că voi vedeţi prost

din jurul de rost

 

e lumina chioară :

ochi o să vă doară

când vă dumiriţi

c-aţi fost amăgiţi

de lumina chioară

şi-aţi lăsat să moară

cuvintele sfinte

şi v-aţi sprijonit

pe vorbe ce mint…

 

dar le-aţi scos din gură

presărat-aţi zgură

împrejur de fire

fără stăpânire…

şi aţi condamnat

pe nevinovat

şi l-aţi osândit

şi l-aţi umilit

…dintr-un ochi greşit…

 

ia – priviţi din munte

sfinţi cu mii şi sute :

copiii de cioară

din lumina chioară…

 

floare şi iar floare

fiţi buni de la-izvoare

nu năpăstuiţi

şi nu obidiţi

nu iar răstigniţi

Boarea Domnului

Duhul Cristului :

în cerdac de fire

toţi vor leac de Mire

în cerdac de ceruri

toţi visează leruri…

 

să nu vă pripiţi

să nu-ngăduiţi

judecată strâmbă

pornită din drâmbă

iar nu din vioară

ochi de căprioară…

 

decât să greşiţi

şi să umiliţi

şi să răstigniţi

mai bine iubiţi

căci toţi suntem fraţi

de rele scurtaţi…

 

…şi vă minunaţi

şi vă bucuraţi –

de rai luminaţi…

***

 

SUS – PE COPOU – SE  PLIMBĂ-NDRĂGOSTIŢII

 

sus – pe Copou – se  plimbă-ndrăgostiţii

parfum de flori de tei filtrând halucinaţii :

plutesc prin raiul fără interstiţii

surâd – din lume duşi – ieşiţi din spaţii…

 

sus – pe Copou – e pururi primăvară

nicio fărâmă de-ntuneric se strecoară :

doar umbrele celor ce ştiu că n-or să moară

şi-o boare de Sfânt Duh – din cer pogoară…

 

şoptesc copacii – înţelepţi – versete

dar tinerii îndrăgostiţi ştiu altă limbă

cari – cu săruturi – ne-ncetat se schimbă…

 

…stau şi privesc : „îmbătrânişi – Poete…”…

…nu poţi îmbătrâni în Paradis :

dau filele zăbavnic : câtă lumină-n scris !

 

…ca un proroc localnic – văd visul după vis…

***

 

DE ZIUA TA

                                          soţiei mele iubite, ELENA – 21 Mai 2019

 

în calendar nu-i – azi – Dumìnică

tu – Lebădă-ntre aştri – tu – Liră Imnică

dar suferit-ai vieţi prea multe – deci : SĂ FIE!

…să fie Sărbătoare şi Făclie !

 

tot ce iubeşti – vină-n dumbrăvi – acum – Alai !

Copacii  -  Liliacul – să-nflorească :

fii binecuvântată-n Pământescul Rai

MunţiOameni şi Jivine : toţi sărbătorească !

 

e-o zi în an când ceru-i mai înalt

şi când ţi-s CandelabreRazele de Soare

tu eşti Făclie[1]Sfântă Stea iscată-n Mare

 

şi tot ce vine către tine-i Cânt de Psalt

…fii fericită-n Sănătatea Învierii

fii luminoasă – chiar şi-n Pragul Serii…!

***

 

O – LUME-AIURITĂ !

 

inorogul plouă

luna stă să ouă

măscărici de rouă…

trandafirii se bătură

şi-au plecat într-o trăsură

 

munţii am bifat

contabil-argat…

rugi se strecurară

în biserica de ceară :

Crinul stă – iar – să răsară

 

Crist

Sublimul Colecist

de Tămâie-Ametist

învie suflet de şist :

de-aia-i Cosmicul Artist !

 

vagabonzii regi

magi – trufaşii blegi

se mănâncă-ntregi :

la priveghi de stele

veniţi cu gamele !

 

crimă în salată

o balenă beată

sânge şi răcori

menestreli în nori

 

păstori turnători

cununaţi cu flori

înfulecă ciori :

nu se mai iubeşte

decât în poveste…

 

o amigdalită

fierbe viermi pe plită

iar privighetoarea

strică sărbătoarea :

varsă-n mare – sarea..

 

…mă veţi viziona

pe solz de sardea :

Cartea-Validè

e creier-panè…

…şi-alte boacăne…

 

peştii răzgâiaţi

scuipă elefanţi

molusca minoră

deveni sonoră

flască auroră…

 

…loc de baştină

loc de Mlaştină

pe coclauri sterpi

înfloriţi cu Şerpi :

Prinţii Spinilor

Fùrii Stelelor…

 

strămoşi şi voievozi

au răzbit irozi

şi toţi au plecat

după Cerb Rotat

spre ceresc Palat…

 

…o – lume-aiurită !

demenţă-aurită…

lună cufurită

şi neisprăvită

de tot îmbeznită :

nu vezi Crizantema

nu simţi Anatèma…

 

…refuz să mai scriu

pe nisip pustiu

Foi de Copârşeu :

Măgarul – din Leu…

 

…aştept Foc

aştept Loc

pentru Scoc

pentru Proră

(…Sfântă Floră…)

pentru Steaua-Soră

pentru Vulturii Pribegi

să se-aşeze-n Crengi

Autentici Regi…

 

…pân-atunci

te usuci

te aburci

pân’ la Stânca de Lumină

s-o înveţi Slova Senină

Slovă : Plodul de Hermină…

***

 

RĂMAS BUN                   

 

am plecat :

oameni şi dumnezei – să vă ia

dracul – pe toţi

deopotrivă !

 

Read More »

15 Jun
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…


(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…
Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.
În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.
Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…
Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.
La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.
Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!
Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.
Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.
Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – „Binecuvântată eşti tu între femei!” – când Iisus era încă în pântecele ei, şi nu se născuse. Prin fiecare gest incredibil al Fiului Ei, copil prodigios, care-i revela mama Cui este. Şi ştim că ea, Maria, pe toate aceste înţelesuri „le păstra în inima Ei” (Luca 2, 51). Pentru ca de aici să poată purta Marea Durere de mai târziu, din care avea să se salveze întreaga umanitate. Să lăsăm in mintea noastră acest adevăr incredibil: viaţa cea mai tragică şi mai salvatoare de pe pământ a început cu o mare Mângâiere, cu mângâierea Mamei acestei Vieţi. Încă de la Bunavestire. Anunţul măreţei drame a început cu o măreaţă mângâiere.
O, şi atunci, dacă Fiinţa a fost atât de mângâietoare cu Mama lui Dumnezeu, oare nu e mângâietoare cu fiecare dintre noi? Cum ar putea să fie altfel, căci etalonul după care judecăm cum se poartă Fiinţa este cum se poartă, mai întâi, cu Mama Sa. Fără această mângâiere dată în arvună, Fiinţa ar fi fost crudă şi absurdă cu propria ei Mamă. Însă prin aceasta, Fiinţa se revelează ca dumnezeiesc de tandră, de gingaşă. De maternă – dacă vrem… Înainte să sufere pentru lumea întreagă, Iisus şi-a mângâiat mai dinainte Mama. Căci când Fiinţa şi-a asumat postura de Fiu, a ştiut să se facă cel mai mângâietor Fiu.
Şi dacă primim în inima noastră aceste lucruri… Şi dacă lăsăm mintea să fie învinsă de aceste înţelesuri dumnezeieşti. Şi dacă primim convingerea Bunătăţii apriorice a Fiinţei, mai înainte de orice durere şi de orice rău. Şi dacă înţelegem că Dumnezeu, la Facerea Lumii, le-a făcut „pe toate „bune foarte” (Facerea 1, 31). Şi pe prima Femeie a mângâiat-o de blestem prin promisiunea incredibilă a unui Fiu Mântuitor. Şi dacă încetăm să mai căutăm omeneşte mângâierea după o durere, înţelegând că ea – într-un mod frumos şi minunat – era aşezată mai dinainte în inima noastră, din timpul veşnic al Mângâietorului. Atunci ce înţelegeri minunate cuprind mintea noastră?
Atunci, ca un văl care cade de pe ochii noştri, lumea şi existenţa ni se revelează în lumina Bunătăţii ei dintotdeauna. În lumina Mângâietorului, care a pregătit mai dinainte inima noastră pentru toate încercările. Care, într-un mod nebunesc de frumos, ne-a pregătit deja pentru necazurile „şcolăreşti” ale restului vieţii noastre. Ne-a mângâiat deja pentru zilele de boală care ne stau înainte. Ne-a mângâiat deja pentru dezamăgirile unor copii crescuţi câteodată, strâmb, fără vina noastră. Ne-a mângâiat deja pentru strângerile de inimă şi îndoielile din ziua în care un soţ se ceartă cu o soţie. Pentru ziua când ne simţim trădaţi de cel mai bun prieten. Ne-a mângâiat deja de nedreptăţile unui servici, ale unui şef sau ale unei instituţii care, uneori, ne tratează sub demnitatea de oameni. Ne-a mângâiat deja de dreptele cauze pierdute ale vieţii noastre. Şi, pentru cine poate să primească – o Bunăvestire mai mângâietoare ca orice durere! – ne-a mângâiat deja de neştiuta şi neanticipata posibilitate a morţii unui părinte, unui soţ, unui copil, şi chiar ne-a mângâiat de propria noastră moarte. Şi de fiecare dată când căutam puterea de a îndura o suferinţă petrecută, întâmplată, noi nu făceam altceva decât să tânjim după hrana pusă deja în inima noastră, mai dinainte de necaz. Ceream din hrana care era deja a noastră, din pre-bunătatea înţelegătoare a Mângâietorului. Iar dacă de multe ori nu putem să identificăm acest ajutor antum, şi ni se pare că el a fost dat „după”, şi acest răspuns „după” e din veşnicia bunătăţii lui Dumnezeu. Îl simţim ca fiind fost acolo dintotdeauna, aşteptând să ni se reveleze cu prilejul acelui necaz. Deci parcă era tot… dinainte. Căci veşnicia e totdeauna dinainte de timp. Dinainte de răul temporal. Şi seninătatea veşniciei e totdeauna dinainte de dezamăgirea noastră.
Să ne gândim bine. Să ne gândim dumnezeieşte. Fiinţa e ori crudă, ori incredibil de bună. Nebunesc de bună. Nu se joacă nimeni cu sentimentele noastre. Durerile luate singure ne fac cinici şi resemnaţi, şi nu ne ajută consolarea post-factum. Dar mângâierile date ca arvună, tainic, de când am venit pe lume, ne fac fii şi fiice ale Mângâietorului. Fiinţa ne-a mângâiat din prima clipă, aşa cum, în fotografia de mai sus, tatăl îşi întâmpină cu o mângâiere fiul venit pe lume. Şi cine înţelege asta, înţelege că Mângâietorul trimis de Dumnezeu la Pogorârea Sfântului Duh a şi venit. Şi nu a venit calendaristic, în timpul omenesc, după Înălţare. Ci a venit şi era deja cu noi, dintotdeauna, ca şi când şi noi, oamenii, am fi fost născuţi din El, dintotdeauna. Şi, într-un fel, chiar aşa este… „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (…) voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14, 16-17).
Rusalii noi şi vieţi mai înainte mângâiate! Căci nu a fost un timp în care să nu-I aparţinem…

Ierodiacon Iustin T., 15 iunie 2019, Ajunul Pogorârii Sfântului Duh

14 Jun
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

 

   Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

   Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

   Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

 

   Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

   Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

   Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

   Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

   În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în  hlamida albă a liniştei necuprinse.

   Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii RomâniCorespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

    „În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.”  (Călin Nebunul)

   Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

   Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.”  (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne,  Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

    „Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

   De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

   „Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

   Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

   Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

 

    Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

 

   Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

   În fiinţa şi persoana sa profetică, Mihail Eminescu a întrupat trinitar ideea de sublim a comuniunii Neamului cu Dumnezeu: prin poezie-filosofie-teologie, ancorându-se astfel fundamental Operei lui Hristos, Evangheliei Sale de restaurare a Omului prin virtuţiile creştine, prin Dragostea ortodoxă, imprimând caracterului său originalitatea gândirii spiritualităţii sale pururea daco-române.

   Poezia pură poartă în fiinţa ei angelică Corola Filosofiei creştine, iar Filosofia religioasă fructele sacre ale Teologiei ortodoxe.

    La încununarea conştiinţei sale moral-creştine se îmbrăţişează toate puterile, toate energiile sufleteşti reflectate divin în omul de geniu, luminându-i menirea, înălţându-i devenirea religioasă mai presus de fiinţă, urzindu-i sinele serafic întru credinţă, răbdare, curaj, demnitate, onoare, suferinţă, nădejde, dăruire, ideal, eroism, jertfă, iubirea întru Dumnezeu şi Neam, nemurirea valahă.

   Profetul capătă astfel o dimensiune apologetică ortodoxă, întrupând fundamentala vocaţie de Sacerdot al Cuvântului, de misiune harică a propriei preoţii, acordată tuturor oamenilor în Amvonul Creaţiei divine, ca chemare, slujire şi slăvire a lui Dumnezeu şi a semenilor care la rându-le îşi asumă aceeaşi chemare-slujire-slăvire, înfăptuindu-se astfel o sublimă relaţie, comunicare, comuniune între Cult şi Cultură în chip jertfelnic, asumat principiului apostolatului naţionalist creştin ortodox ce reverberează asupra întregii naţiuni, asupra Neamului şi chiar asupra omenirii.

   Prin geniul său naţionalist, prin jertfa sa sacră, prin chemarea sa religioasă, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă, Mihail Eminescu se identifică şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca slăvitori ai Crăiesei Daciei Mari, Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, ca lumină a sufletelor strămoşilor şi străbunilor cuminecate din Potirul Logosului, întru aura transfigurării, a Învierii, a Înălţării şi a Mântuirii fiecărui creştin jertfitor, dar numai în ceata Neamului său ortodox.

   Existenţa profetului creştin ortodox dacoromân este în dimensiunea  sa spirituală o proexistenţă.

   Esenţialitatea lucrurilor, fiinţelor, persoanelor ţine de imperativul Creaţiei lui Dumnezeu, de trăirea lui Hristos în fiinţa reală a creştinului, urzită spre a fiinţa  viaţa în comuniune cu întreaga Creaţie, dar mai cu seamă cu Dumnezeu, într-o permanentă înnoire lăuntrică, într-o continuă revoluţie hristică, astfel încât schimbându-te, renăscându-te, înţelepţindu-te, te ridici deasupra vremii, te înalţi deasupra ta şi odată cu tine lumea pe care ţi-o asumi profetic ca înnoire.

    În esenţa spiritului omului chemat, a creştinului ales, a persoanei profetice stau deopotrivă simbolurile imanenţei şi cele ale transcendenţei, astfel încât Geniul creştin dacoromân transcende de le metafizicul momental la misticul monumental, determinând fenomenul să devină o fenomenologie intensificată, nuanţată, amplificată, provocând psihologic acel act inefabil, când trăirea devine conştiinţă, iar conştiinţa devine trăire, plinind astfel acea forţă revelatoare, copleşitoare, de o mare complexitate, care uimeşte totul: FASCINAŢIA unei CONŞTIINŢE UNIVERSALE însetată pururea de ABSOLUT.

   Profeţii creştini ortodocşi dacoromâni sunt Crainicii LOGOSULUI dumnezeiesc.

   În fiecare Chip dăruit de Atotcreatorul este o flacără a intercomuniunii. Dialogul elevat,  comunicarea aleasă este de fapt Rugul aprins al comuniunii. În fiinţa şi persoana Omului creştin se înteţesc deopotrivă cele două flăcări: comunicarea şi comuniunea. În operele precreştine apologetice ale Logosului, apoi cele ale Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti, flacăra exprimării s-a aprins prin dialog. „Strămoşul nostru, Sfântul Ioan Casian, ilustru scriitor dacoromân din Şcoala Literară de la Tomis, cel mai mare dascăl ascet al lumii creştine, cum a fost numit uneori, şi-a scris o parte din opera sa vastă sub forma unor dialoguri. Scrierea Conlationes XXIV este o dovadă în acest sens.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 60)

   La noi, Doina s-a născut odată cu Dacul, îndrumându-l în sfera spiritualităţii sale, a firescului său religios, a legităţii sale morale, care-i conferă o creativitate plenară, cosmică. Pentru savantul principe Bogdan Petriceicu Haşdeu, DOINA se tâlcuieşte: LEGE. „Doina e mai veche decât dominaţiunea limitată romană în Dacia. Genul poporului dacoromân este mai poetic decât acela al latinilor.” (C.I. Ionescu-Cion, Manual de poetică română, Bucureşti-1888)

  Prin ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, Mihail Eminescu a trăit plenitudinea jertfei în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.

   „De mult am vrut să-ţi scriu, să te întreb,/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ M-am făurit pe dealul transilvan/ Şi altul mi-este fratele de ţară.// Moldova este sfîntă îmi spuneam/ Ştefan şi Eminescu împreună./ Eu ardelean cu suferinţa mea/ Ce poate ea să ştie şi să spună?// Iancu şi Horia nu au fost poeţi/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Şincai muri cu gîndul în desagi,/ De Ioan Budai cine mai are ştire?// Şi mai departe mulţimi fără de rînd,/ Ţărani pe cîmpul Blajului departe/ Iobagi, păstori şi preoţi şi dieci/ Cît vezi cu ochii-afară de cetate.// … De mult am vrut prin tine să vestesc/ Mihai, Moldova că mai vine/ Încă un plîns încet în univers/ Din strunele-ardelene lîngă tine.” (Ioan Alexandru, Către Eminescu, în Imne 1964-1973, Bucureşti-1975)

   GLORIE LUCEAFĂRULUI EMIN!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 15 iunie 2019

12 Jun
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII-X

Evoluţia vieţii spirituale (religioase) a populaţiei autohtone din stânga  Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfăşurat într-un context politic şi etno-demografic fluctuant. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în regiune şi spargerea romanităţii dunărene, sub aspect religios, al creştinismului, s-au soldat cu dispariţia organizării bisericeşti pe linia Dunării şi încetarea legăturilor dintre creştinătatea nordică şi cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjuncturale, dar ele au probat profunzimea creştinismului nord-dunărean şi rolul său în menţinerea identităţii etno-lingvistice şi spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credinţele, ideile şi practicile religioase ale populaţiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crişana, Banat şi valea Mureşului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influenţa lor asupra creştinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns şi alte populaţii nomade răsăritene, anţii, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante.

Influenţa acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualităţii creştine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca şi a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spaţiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns şi au convieţuit cu autohtonii, slavii, populaţie indo-europeană cu credinţe, idei, practici, mituri, rituri proprii, ataşaţi de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinităţi, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale şi umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup şi practicau incineraţia. Studiul comparativ al spiritualităţii slave şi al celei arhaice româneşti i-a condus  pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogăţit pe cea autohtonă. Convieţuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aşa cum indică descoperirile din aşezări şi necropole, şi s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care vieţuiau în interiorul voievodatelor din vestul ţării. Lingviştii susţin că, în secolele IX-XI, se înregistrează împrumuturi masive slave în limba română, precum credinţe, cutume.

Pe fondul diferenţelor structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influenţa spiritualităţii slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creştinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Năsturel a arătat că deosebirea între credinţa creştină a populaţiei autohtone şi politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-„idol”, care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)- în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoşii românilor, ei erau politeişti. Pentru românii creştini, divinităţile noilor veniţi erau idoli vulgari. Ca urmare, aşa-zisul adstrat slav al culturii populare româneşti, mai ales cel mitologic şi religios, trebuie înţeles drept nişte calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiţii social-politice (dominaţii străine), demografice (convieţuiri, asimilări) şi spirituale (moşteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanţă de factură slavă. Dar bogata zestre romană şi thraco-dacă (a se vedea bazele creştinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc.

Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei şi religiei populare româneşti nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluţii în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul îşi are originea în realităţile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credinţe, superstiţii, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferenţele şi convieţuirile spirituale dintre romanici şi slavi. De pildă, terminologia daimonologiei româneşti: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelniţe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripţor, zgripţuroaică, dar şi latinul drac (draco) alături de care stau „cohorte” întregi de genii, îngeri, existenţe divine supra- sau sub-mundane de origine greco-romană şi orientală ce au „populat” spaţiul Daciei şi Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba, ca Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Cloanţa, Ursitoarele, după S. Fl. Marian, dar acestea nu se explică doar prin mitologia slavă, ci mai curând prin suprapunerea lor peste universul mitic al gerontocraţiei şi gerontolatriei autohtone, existenţa termenilor thraco-daci moş, moşa, moaşa (pl. moaşele), poate fi un indiciu. Este posibil, apoi, ca românescul rusaliile, făpturi mitice malefice, care iau minţile oamenilor, să aibă corespondent în rusalce-le slave (din rusalka, pl. rusalki), divinităţi feminine din ape, câmpuri şi păduri, dar suportul (real) religios şi etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel şi la geţi (daci), înainte şi după Zalmoxe. La fel ca şi semidivinităţile cu  nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii „familii” de personificări originare din spaţiul religios autohton (precreştin), cunoscute în credinţele populare ale românilor, sub numele de „iele” (din thr.-dc. elle sau preindoeur. ellai), din care fac parte zânele (zână), din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) –lat. magister.

Bogăţia patrimoniului cultural romanic şi rezistenţa sa în faţa celui slav se observă şi din influenţa exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credinţe, cutume, superstiţii sunt o consecinţă a bilingvismului şi convieţuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populaţie creştină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crişana, Banat şi Transilvania o reprezentau gepizii, dar pierderea poziţiei lor politice şi sociale dominante odată cu distrugerea regatului gepid de coaliţia avari-longobarzi, apoi dispariţia episcopiei ariene a „Gepidiei” şi integrarea în nucleele creştine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârşitul secolului al VII-lea. Populaţia autohtonă, evoluţia sa religioasă (creştină), după ruperea graniţei dunărene a Imperiului (614) până la creştinarea bulgarilor (864) şi revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informaţiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puţine. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericeşti şi a reţelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi şi bulgari, între Dunăre şi Haemus, reducerea teritorială a Imperiului şi întreruperea legăturilor cu centrele bisericeşti din Bizanţ, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia şi încetarea legăturilor cu comunităţile creştine din Europa centrală şi Italia, criza iconoclastă la Bizanţ, infiltrarea unor alogeni în arealul locuit de romanici.

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8378

Ultimele Comentarii