Mariana Gurza – Blog

Ben Todică: De mult mă gândesc s-o intervievez pe doamna Veronica Balaj, însă știind câtă experiență are în domeniul jurnalisticii, radioului și a cuvântului scris am concluzionat că trebuie să viu cu ceva mai diferit de interviul clasic luat profesioniștilor, omului academic, omului rutinat în ale lumii artelor și literaturii și de aceea am hotărât să folosesc o formulă mai excentrică, ”o călătorie”, în a construi personajul mult cunoscut și admirat al Banatului și nu numai, și atunci am intrat ”în direct”:  Ascultați cu plăcere radioul?

Veronica Balaj: În ce mă privește, poate că radioul este ceva predestinat. În copilărie, mă fascina vocea venită din cutia aceea dreptunghiulară și regret că bunicul meu matern nu a păstrat în familie un asemenea obiect. M-aș bucura să fi avut cineva ideea să-l ferească de patima de a arunca vechiturile dar, tuturor ne place să reconstruim zidurile, să dăm altă imagine caselor, și mai ales, oamenilor în general le este la îndemână să arunce obiecte ieșite din uz sau din modă.

Doar colecționarii le știu valoarea și protejează chiar poveștile care se așeza peste  unele lucruri din această categorie. Aș prețui dacă astăzi aș avea un radio care pe vremea aceea mi-a oferit clipe magice.

Ar fi o mărturie măcar sentimentală, în fine, fapt este că, radioul mă fascina. Fascinant  este și azi când te gândești, nefiind fizician, cum de se aude pe distanțe foarte mari o convorbire, o relatare a unui fapt, se aduc aproape de noi oameni necunoscuți, cu  părerile lor, cu partea lor de viață, frânturi din realitate într-o derulare mereu nouă.

Nuanța vocilor, intonațiile, vibrațiile vocilor pe distanțe  mari, fără să vezi  pe cel care le rostește este chestiune de tehnică dar și de artă. E știintă dar și mister. Și dacă mai adăugăm că orce cuvânt rostit are în el viață, viață adevărată, atunci, se înțelege cum ajungem direct, fără ocolișuri, la fascinanție.

Prin   radio, accesam  de pe atunci,   sentimentul comunicării  pe un palier mental dar și sufletesc. Puteam vibra la o anume  melodie transmisă , la o anume informație  care mă putea atrage, încânta, întrista, mă putea  bucura, îmi dădea posibilitatea să glisez   în mod misterios, de la o stare la alta, îmi dădea încredere uneori, alteori îmi  deschidea posibilitatea unor  conexiuni mentale ad-hoc, devenite  mai târziu, cine știe ce sămânță de gând.

Radioul a fost mereu ceva persuasiv.

În aceeași perioadă   îmi confecționasem  din hârtie un soi de pâlnie care  se  voia cred eu acum, un  microfon, dar  atunci mă interesa doar  să-mi  aud  vocea  trimisă prin acel cornet. Și dădeam  spectacole de declamație și cânt, fără să mă aplaude sau să mă  audă careva, minunată era doar starea, era spectacolul comunicării construit în mintea mea. De aceea spuneam că, poate o fi ceva predestinat.

Am fost norocoasă că am ajuns să exercit o meserie care mă  încântă , nu mă obosește.

Aș putea numi radioul, un aparat care înlesnește participarea la un spectacol al comunicării. Și atunci, cum să nu-l  ascult?

Revenind la întrebare,  îți răspund fără  ocolișuri sau zăbavă:  firește, sunt însoțită de  radio  cam oriunde. Doar face parte din viața mea. Îmi trăiesc meseria cu pasiune.

Dacă sunt în străinătate, chiar  mi-am făcut un  obicei din a urmări  accentele vocilor, repezi, molcome, insinuante,  ferme, calde,  dar neaparat   convingătoare. Când  ascult   radioul în mașină de pildă, în planul doi, mental, văd parcă fazele realizării  reportajului, a emisiunii în sine,  intru în ritmarea și în tonurile expresive. Am  parte de o comunicare  suplimentară. Dincolo de înțelesul exact al cuvinteor.

Radioul  înseamnă pentru mine  și o intercomunicare dacă extrapolăm sensurile, toți ascultătorii de la un anume moment, suntem beneficiarii aceluiași peisaj informațional, deși nu ne vedem. E un dar ce ni se face, acela de a fi oarecum împreună și totuși stăpâni pe individualitatea de moment. Și ar mai fi ceva: o forță a verbului care poate dăinui în mintea ascultătorului. A mea. Este acrosant, interesant la maximum să  fii în relaționare cu persoane care ți se adresează ca unui prieten. Sau unui conviv.

B.T.: Care-i cea mai devreme memorie de după naștere?

V.B.: Întrebările acestui intreviu chiar sunt incitante. Parcă mă redescopăr. Am  senzația ca am fost filmată de cineva nevăzut și acum, sau alte ori când se întâmplă să fac un declic în memorie și dau și de aceste vechi momente. Care ne definesc întrucâtva  structura de mai târziu dacă le căutăm resortul psihologic. Va să zică, să derulez înapoi șirul de secvențe rămase pe cortex…

O veche, cea mai veche  amintire?

E undeva, sigur este undeva, cuibărită în memorie. Iat-o: imaginea mamei bolnavă în pat iar eu, așezată în preajma sa, încercând să fac bucăți, bucățele, prin spragere un   soi de scrumieră din sticlă verde care avea imprimate niște flori în  structura sa.  Probabil voiam să văd cum de stau acolo florile. Repetam gestul. Cineva din familie  îmi atrage atenția că nu e bine ce fac, atunci, intrevine în memorie, vocea mamei care  spune salvator, “las-o, e curiozitatea”. Nu mă cearta, nu îmi intrezice să distrug  obiectul. Poate nu o fi cea mai îndepărtată amintire dar, pentru că se leagă iremediabil de imaginea mamei care, nu peste multă vreme calendaristică, îmi va spune din același pat, o frază învelită în lacrimă, “ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”, din acest motiv, cele doua imagini se leagă și nu le pot separa. Copiii țin minte mai mult ceea ce-i impresionează. Așa că, mai apare o secvență: jocul cu o gentuță cum aveau medicii și în care își țineau ustensilele absolut necesare unui consult la domiciliu. Aceasta, din micul meu fragment de viață era o geantă de culoare urâtă, gri, dar nouă, nu era ponosită, și mă servea în cele ce aveam eu  de întreprins, cu fantezia mea dar, intrevine iarăși un element șocant: sora mamei îmi spune că, unchiul Jorj, fratele buniclui meu dinspre mamă, deja medic, ținuse în studenție în geanta cu pricina nici mai mult nici mai puțin decât, oase de om. Și, am crezut… Ce păcat! Am aruncat   obiectul ba, în plus, mi s-a imprimt o reținere și, mai târziu, am ratat o posibilă profesie medicală. Când a fost să fie aleasă calea meseriei mele, am refuzat cu înfiorare să studiez medicina.

Din pricina acelei stări create, statornicite în memoria de copil.

Psihologic s-ar putea spune multe referitor la felul cum ne marchează câte ceva dar, nu e cazul acum să lungim incursiunea.

B.T.: Fraza: ”ce va fi?… de-acum rămâi fără mama”. Ce s-a întâmplat cu mama? Ați crescut fără mamă?

V.B.: O vreme am crezut că dacă ea a devenit înger, eu sunt copil de inger și, așteptam să se petreacă ceva  anume și, să fiu  alături de îngerul-mamă, ce rost avea să rămân aici? Apoi, cu timpul, (pentru  copii trece altfel decât pentru maturi), am început să mă obișnuiesc  cu  faptul că trebue  să fiu împreună cu  bunicul, bunica și nu cu mama și mi-am inventat un alt jos decât acela de-a “îngerul în așteptare” să zic  așa.

Toate aceste secvențe nu le pot departaja. Se leagă în memorie cu o viteză de nestăpânit așa că, le trec în revistă pe toate.

În ordine, apare  brusc, momentul jocului de-a fetița elegantă, pardesiul de culoarea vișinei coapte, purtat de mama mea, încă mai era în dulap și rochia de triplu voal de aceeași nuanță, iar eu, le priveam fără să le iau de pe umeraș, doar poșeta mă tenta dar nu aveam curaj, nu știu de ce. Probabil că, moartea  lasă  când trece pe undeva, lasă o umbră de gheață, o simțeam instinctiv… așa îmi explic acum.

B.T.: Care credeți, și cum credeți că ar trebui să fie petrecută cea mai frumoasă după amiaza de Duminică?

V.B.: O după amiază de duminică în viitor ziceți? O duminică visată, dorită? Păi, dacă suntem  la capitolul visare, pot fantaza. E liber la fantezie… Nu m-am gândit dar, sigur  ar putea să fie petrecută în cele mai insolite și diverse moduri o după amiază de duminică. Dacă tot este să procesez un timp viitor, îți spun ce gândesc la momentul acesta.

Uite, sincer zic, aș dori să fie ziua în care se va celebra  nunta  unei  strănepoate sau a unui strănepot al meu pe care, Doamne dă să-i am! Duminica la care m-ați  îmboldit să visez, să fie o prelungire a altor după amiezi duminicale împodobite de sărbătoarea nunții nepoatelor mele.

Mă văd  petrecând plină de voioșie, îmbrăcată  elegant, și mai ales, să nu le fie rușine cu mine,  să nu arăt ca o fosilă  adusă la expoziție.

Ar fi ceva, nu-i așa? Ziua nunții unei  strănepoate… pare prea  departe… și, mai ales, să fie, în duminica visată, lume bună la suflet, frumoasă, veselă, iar eu să nu fiu jenată de   bătrânețea mea, să fiu în stare să mă bucur laolalta cu ei.

Îmi aduc aminte că am participat la Paris la o nuntă care se desfășura într-un     adevărat palat, nu  exagerez, dar mai mult decât opulența și grandoarea interiorului, mi-a rămas în memorie, bunica miresei, o distinsă doamnă în vârstă care, îmbrăcată  superb, privea nunta zăcând într-un pat aflat într-una din camerele cu uși înalte și larg deschise. Invitații treceau pe rând să o salute mai ales dacă o cunoșteau.

Continuau apoi petrecerea dată după oficierea la primărie a evenimentului.

Ei bine, nu aș vrea să ajung așa, ca bunica respectivă ci, să fiu în duminica despre care am fantazat, un conviv fericit pe picioarele sale. O fi prea mult ce sper?

B.T.: Aveți vreo alergie? Vă place să purtați pantaloni?

V.B.: Da am o alergie constatată din păcate, medical. Se declanșează la mirosurile puternice, la atingerea unor  substanțe chimice și ca urmare mă feresc de toate acestea. La modul figurat, nemedical, aș putea enumera alergia la cuvintele grosolane, la  bădărănie, la prostia care se afișeaza în chip de ifose.

Nu-mi place să port pantaloni.

 Accept din comoditate să-i îmbrac. Nu-mi place nici un accesoriu masculin adăugat ținutei feminine, de exemplu cravate, brățări gen cawboy, din piele late, voi fi  dezaprobată dar, mărturisesc nu-mi plac nici blugii. Mai bine un pantalon elegant decât blugi.

Să fii mereu ca în uniformă… Și, scade imens farmecul ținutei feminine.

Se poate replica, bine dar arată formele, oh, formele pentru care azi nu trebuie blugi neaparat pentru a atrage atenția.

B.T.: Care e diferența dintre RadioTimișoara și restul posturilor de radio din țară?

V.B.: Radio Timișoara? Este a doua mea casă. Fiecare studio de radio își are  particularitatea sa așa că, și cel din Timișoara nu face excepție.

Poate înainte de orce, trebuie menționat faptul că de aici, se emite în șapte limbi.

Nu e puțin lucru.

Poți să asculți emisiuni realizate de profesioniști, întrucât, ca parte a Radioului public, Radio România, prima condiție este profesionalismul. Se emite în limbile română, germană, maghiară, sârbă, slovacă, bulgară, și, odată pe săptămână, ora de romani, (accentul pe ultima silabă). Acestea fiind și limbile vorbite în Banat.

Un alt element specific ar fi  legat de istoria  orașului. Revoluția din ‘89, a determinat redeschiderea studioului pe alte coordonate. Fusese închis  cu câțiva ani înainte din motive de securitate politică, și faptul că  a fost primul studio teritorial liber, de la  microfonul căruia se ținea legătura cu desfășurarea evenimentelor de după 22 decembrie ’89, în orașul unde se murise chiar pe  scările Catedralei Mitropolitane pentru ideea de libertate cât și pe caldarâmul de la intrarea în Operă, a făcut  din această instituție  un pilon referențial.

Foștii jurnaliști  trimiși acasă într-o zi de ianuarie, 13, ’83, fără nici o explicație și care au revenit fie pe tancurile care acum nu mai erau periculoae, fie pe jos din Piața Operei la Radio, cu elanul zilelor acelea, cu dăruirea de totdeauna, cu arderea   interioară, spune iarăși foarte mult.

 Ar mai fi de spus că suntem ascultați în câteva țări, explicabil, doar ne aflăm între granițe. Suntem recepționați în Serbia, Ungaria, Slovacia, Germania. Să nu uit a menționa și întreaga parte de vest a României.

B.T.: V-a fulgerat vreodată întreaga viață prin fața ochilor?

V.B.: Nu, nu pot  spune că mi s-a derulat vreodată întreaga viață prin minte. Am auzit că asta se petrece în cazuri de cumpănă periculoasă. Oricâte am avut de petrecut sau, de ce nu, de depășit, de învins, nu a fost cazul să sintetizez în câteva secunde întreaga mea viață. A fost nevoie să găsesc soluții imediate în unele cazuri și m-am concentrat în clipa respectivă  pe acestea.

B.T.: Ați muls vreodată vreo vacă? Dar de călărit?

V.B.: O vacă? De ce să o călăresc? Poate  asta fac  băieții în prima lor copilărie. Nuuu, așa ceva nu.

B.T.: Mă refeream la călărit un cal. Nu m-am explicat bine.

V.B.: Calul este unul dintre animalele mele preferate. Nu am făcut  echitație, dar  am admirat  și am privit  cu simpatie  orce  cal. Am văzut undeva  în sudul Franței, cum copiii orfani aveau într-un centru de plasament, o mică herghelie pentru a le da acestor nedreptățiți de soartă prilejul să se atașeze  afectiv  și să primească afecțiune  pe lângă momentele de activitate, de implicare. Caii aceia erau atât de plini de dăruire în ochi, parcă știau că sunt utili, daa, calul este  un animal  spectaculos  și  adorabil.  Personal, am o amintire atât de veche încât, am senzația că este o poveste… și nu ceva trăit de mine în copilărie. O  familie m-a  luat  într-o seară  într-o trăsură cu un cal, să mergem unde? Nu mai știu… Mi-a rămas în minte  o lună plină, ”o atmosferă  miraculoasă, drumul, trapul calului, și oamenii aceia, soț și soție, prieteni sau cunoscuți de-ai bunicului meu, care au vrut să mă bucure oferindu-mi o plimbare. Toate au rămas ca pagina de  poveste trăită  parcă pe un alt tărâm cum numai copiii își pot  imagina și cum numai ei pot  simți.

B.T.: Deci nu știți nimic despre mulsul vacilor?

V.B.: Chiar mă întreb și eu, oare am mângâiat vreodată o vacă? Nu-mi amintesc. De  muls o vacă, nu am avut ocazia să exersez gestul. Nu regret însă, mai  am foarte multe lucruri pe care ar trebui să le încerc.

B.T.: De ce am pus această întrebare? Pentru că în vest majoritatea nu mai știe că laptele vine de la vacă. Au rupt contactul cu realitatea, cu natura. Guvernanții vor o turmă de “oi” de muls, nu altceva, vorba lui Ilici: “noi muncim, nu gândim”.

Ce face radioul și televiziunile, dacă se deosebesc vreunul de celălalt? Întrebarea e de avangardă poate, dar, dacă mai știe sau va ști un tânăr “cum se mulge o vacă”? O să zică precum prichindelul din vorba aceea: “banii vin de la cutiuța poștală”, așa și laptele, ”se mulge de la magazin”. Nu? Dar când n-or mai fi astea, care va fi viitorul? Să mori de râs! Zău, când te gândești bine, ai impresia că “viața a depășit Circul”.

Credeți că mai există azi avangardă?

V.B.: Doamne!… Avangarda poate fi orce idee care  aduce noutate dar se încadrează și într-un program. Tentația noului este mare, mintea umană este creativă, multe încercări  au fost de-a lungul vremilor, unele cu  valoarea de sămânță  care a încolțit și s-a dezvoltat, altele, au fost  acoperite de  răsunetul  celor mai valoroase.  Firea  umană, creatoare simte nevoia să aducă ceva nou de la tehnică până la  literatură, pictură, muzică.

 Astăzi le spunem adesea experimente. Pentru că e nevoie de timp ca o direcție  artistică în special să fie validată ca avangardă, un experiment poate atrage atenția la momentul producerii sale dar, poate să nu reziste în timp. Adică să nu aducă ceva  atât de  novator încât, să dureze ca și curent, ca direcție.

B.T.: Ați trăit vreun asemenea moment?

V.B.: O  secvență de posibilă avangardă  trăită de mine  pe care să o  aduc acum în discuție? Ar fi  un spectacol  de muzică  modernă, compoziție  instrumentală  absolut  altfel decât  știm noi despre sonoritățile clasice.  Departe de așa ceva.  O compoziție îndrăzneață,  pusă în scenă de un profesor  de muzică de la Universitatea La Guardia, la New York.

Era sala  plină, începe  concertul, dar muzica era atât de disonantă  dacă pot spune așa, avea o ritmare atât de stranie, încât, rând pe rând  spectatorii au început să iasă din sală și să prefere o cafea luată de la automatele din hol. Singurii spectatori care rezistau (din politețe și obligație), erau reprezentanții Ambasadei noastre iar pe mine m-a făcut să zâmbesc admirativ, privindu-l pe compozitorul care se arata foarte încântat de reacția sălii. Nici vorbă să se supere că nu-i este înțeleasă creația.    Dimpotrivă, credea, în stilul special american, că asta este o dovadă (și așa și era), o dovadă de noutate șocantă.

Avangardismul oricând, oriunde s-a manifestat, și-a propus să șocheze să atragă atenția cu putere, nu calm, nu blând, nu molcom.

Arta tinerilor este plină de  încercări  avangardiste. Se va cerne  cu vremea ce este valoros. Limite de creație nu sunt.

 Mai ales astăzi când, prin internet poți afla orce sclipire de noutate din orce parte a    lumii. Avangarda este ceva necesar evoluției creative.

B.T.: Obișnuiți să cumpărați bilete de loterie?

V.B.: Nu m-a prins patima loteriei, luam într-o vreme câte un loz în plic, câștigam cea  mai mică sumă și mă mulțumeam cu gândul și speranța că norocul nu mă ocolește  definitiv. De altfel, viața la noi este atât de tivită cu griji și nimicuri existențiale încât, nu aș mai avea timp să calculez cât aș pierde dacă aș investi fără să câștig la jocul de-a norocul chior, cât  aș câștiga nu-mi pun problema pentru că la acest capitol, sunt campioana pierderilor. Probabil că pentru divertisment, dacă voi merge la Los Angeles, voi juca să văd cum este dar să fac o pasiune din subiectul cu pricina, nu am avut datele necesare. Patimă avem  toți pentru diverse lucruri… Nu contest  frumusețea senzației de încordare, așteptare, speranță să câștigi, dezolarea dacă pierzi o sumă frumușică, toate își au farmecul lor, fac parte din accentele vieții. Rămân însă în așteptare. Nu mă implic. Nu am condițiile necesare. Doar nu le putem avea pe toate.

Mă mulțumesc dacă mi s-a dat câștigul unor experiențe literare în lume, o carte, o poveste trăită, văzută…

B.T.: Care credeți că e cea mai mare poveste din lume și care-i ce-l mai mare personaj de carte citit?

V.B.: Dintre atâtea cărți și personaje este greu să alegi doar una și un  singur protagonist. Voi pune totuși în  capul  preferințelor din punct de vedere  al felului cum  este prezentat un sentiment uman, Poemul lui Ghilgames, exceptând  biblia și pe Iisus  pe care nu poți decât să-l pui deasupra tuturor. 

B.T.: De ce Ghilgames?

V.B.: Pentru că este  cea mai veche  și  frumoasă poveste  despre prietenie. De la el a putut  să pornească orce altă scriere pe această temă.

 Presupune spirit de sacrificiu, dăruire, altruism…  într-atât încât, personajul vrea să lupte cu moartea numai să fie salvată prietenia. Toate aceste sentimente  sunt exersate  firesc, pe linia înrudirii cu cineva acolo intervenind  relaționări  complexe, este glasul sângelui, ceva   independent de noi în mare parte  dar în prietenie, tu ca persoană alegi, decizi dacă  și cât merită și totul are alte coordonate.

 Cine are cultul prieteniei se poate  numi om superior dar  acest lucru e mai rar  azi.

Ca personaj literar…, îl  ador pe Ulysse. Homer  te face să te înclini, Shakespeare la fel, dar  eu îl  prefer pe acest temerar plin de farmec, de inventivitate, cu  forța inteligenței mereu trează. Un  personaj care ne poate fi  exemplu în  multe privințe, mereu ai putea descoperi ceva  actual în firea și gesturile sale chiar dacă au trecut mii de ani de când  a fost creat.

B.T.: Vă place să dansați? Aveți vreo melodie preferată?

V.B.: Daa, îmi place mult să  dansez, deși nu am mai  fost  de multișor pe un ring de dans. Dansul este explozie vitală, ritm de viață, de veselie, îmi place. Am o cunoștință, doctoriță care a mers  la un Congres  în Argentina  doar  pentru a dansa o seară la una din sălile speciale  deschise  iubitorilor de tangou.  Nu am fost în stare de un asemenea gest.

Păstrez însă o frumoasă amintire de la  concursurile de dans  unde  am fost de câteva ori în juriu. Mă documentam despre stilurile de dans, apoi, trăiam bucuria spectacolului  împreună cu participanții. Mai am și o frază  minunata pe  care  o port în memorie, soțul meu, mi-a spus   de la început, ”Vero, tu trebuie să mergi prin viață dansând. Grijile, o să le preiau eu”. Această promisiune absolut specială, încurajatoare, m-a călăuzit ca sens și adesea am avut sentimentul că viața e un dans plăcut. Până ce… a dispărut ritmul acela al vieții de dinaintea clipei când a trecut hoașca de moarte  printre noi.

Melodii preferate?  Pot fi muulte, în legătura cu etapele, cu anii noștri… Îmi place înca Joe Dassin, poate și pentru că știu că avea un doctorat în științele naturii. Adică era un  interpret  cult. Spun  chiar cu îndrăzneală  un <nu>, muzicii  actuale,  de scenă care se asociază mai mult cu scălâmbăiala și eschibiționismul decât cu armoniile muzicale și când, puștani fără o pregătire adecvată, devin peste noapte vedete. Muzica aspiră spre perfecțiune, nu e o invenție oarecare. Am în casă un pian care tace, mai mult tace, dar îmi face bine să cred că există undeva în memoria timpului nostru familial, păstrate  măcar exercițiile, repetițiile pieselor cântate de fiica mea Cristina încă din clasa întâia primară…

B.T.: De ce? Ea nu le mai cântă azi?

V.B.: Acum, ea fiind plecată, nu mai cântă  la pianina din camera de la Ottawa, aceste  melodii care… , oricum… , nu vor suna nicăieri la fel ca atunci, și ca aici, acasă…

B.T.: De ce credeți că urzica e atât de populară în meniul bănățean? Care-i mâncarea dumneavoastră preferată?

V.B.: Oh, ce balans  al  subiectelor, foarte  atractiv, ca într-un carusel  trebuie să fiu… Păi, urzicile… sunt cum să spun ,,un subiect care  nu m-a preocupat niciodată. Nu cred că am mâncat  decât de vreo două ori urzici gătite ca și spanacul cred. Nu știu exact momentul. Bănățenii dacă le preferă, atunci este clar că totul ține de o intuiție  ancestrală, când, la venirea primăverii, oamenii  simțeau că  e bine să schimbe, să  împrospăteze meniul. Se știa desigur că urzicile au fier și alte săruri benefice  organismului. Nu noi, modernii am inventat totul. Și îmi iau ca argument  al acestei explicații, faptul că în alte zone ale țării, este folosită ștevia… spre pildă. Din aceleași rațiuni tradiționale.

Mâncarea preferată? Răspund la plural… lactate, dulciuri, fructe. Și carne.

B.T.: Care a fost experiența dumneavoastră la revoluția din 1989? Ați văzut vreun strigoi de atunci?

V.B.: Momentul revoluției din 1989, face subiectul unei cărți, ”Jurnal de Timișoara”, pe care am scris-o după ce  veneam acasă  din Piața Operei în  zilele acelea  de  singurătate  a orașului în fața agresiunii și  notam tot ce văzusem. M-a  impresionat  și expresia figurilor, glasurile, vocile umane unite sunt  ceva  de nedescris… temerile… La intrarea în  locuința mea, pe bulevard era amplasat un tanc.   Câtă frică?…

Cel mai mult m-a impresionat însă, că pe scările Catedralei S-A MURIT. Cineva  a tras  gloanțe  spre  tinerii aflați acolo  în dorința de a se adăposti. Și, în aceeași  notă a emoțiilor negative, de neuitat, este moartea fostului meu coleg de birou, de la Centrul de Îndrumare a Creației Populare, eu fiind acolo mutată după ce, Studioul de Radio a fost închis pentru a nu fi un pericol de vorbire la microfon a eventualelor  nemulțumiri, asta e altă poveste…  Colegul meu, Ladislau Czismarik, azi, declarat erou pe bună dreptate a fost unul dintre primii împușcați în ‘89.

Era dirijor de coruri. Vineri seara, când a început totul, el a împărțit foi cu textul cântecului “Treceți batalioane române Carpații”, a fost vizat și apoi, omorât.

Coincidența joacă rol împrevizibil chiar și în istorie. Purta asupra sa aceste hârtii, întrucât venea de la tipografie unde urma să apară o broșură cu cântecele vechi patriotice ”așa era ordin de la partid”, la Cântarea României să fie auzite și aceste cântece. Altfel, poate nu le avea la el și… nu murea.

Ar fi multe de spus la acest capitol…, dar las cartea să fie mărturie personală. Alții au văzut din alte unghiuri, s-au implicat, eu doar am notat ce am văzut și atâta tot.

B.T.: Iubirea e un câmp cu flori sau un câmp de luptă? Ați ”împerecheat” vreodată pe careva? Dar o scrisoare de dragoste ați scris?

V.B.: Hm… iubirea??  Începe prin a fi câmp cu flori. Și apoi, constați că e de fapt un fel de luptă necesară. Fermecătoare. Sau distructivă. Luptă să nu pierzi, luptă să fii la fel ca în primele clipe… Luptă să ai supremația, adică să fii iubit, adesea e posibil, nu să vrei să iubești ci, mai mult să fii iubit. Depinde, sigur depinde…  Suntem structurați  diferit și conjuncturile vieții pot determina schimbări nebănuite. Și marele Dumnezeu, vrea iubire. Vrem și noi muritorii. Sunt atâtea feluri de iubire, câte suflete există.

Dacă am scris vreo scrisoare de dragoste? Muulte, foarte multe. Le păstrez și pe cele scrise de mine și pe cele primite de la soțul meu pe vremea când îmi făcea curte cum se spune. Azi este internetul, totul se rezolvă simplu fără așteptări… mers la poștă, timbre etc… de aceea scrisorile își au încă farmecul lor.

“De  împerecherat“ pe cineva cu altcineva , nu am avut ocazia și nici nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu intremediar în acest gen de treburi. Subtile, de finețe, dacă e să se placă  unii cu alții, vine totul de la sine, nu e nevoie de intremediar. Cel puțin așa cred eu.  Dacă întâmplător sunt invitații mei și se cunosc în casa mea, la  același eveniment, sigur că nu e nicio problemă dar nici meritul meu nu ar fi. 

B.T.: Uitați și iertați? Credeți în revanșă?

V.B.: Da iert, nu pentru că îmi propun, așa îmi este firea. Mai întâi sufăr cumplit  pentru ceva apoi, mă vindec și trec în uitare. Cred că așa e iertarea în ce mă privește.  Uit. Nu-mi plac oamenii ranchiunoși.

Cât  despre revanșă… cred că există un echilibru undeva în univers. Păcat că adesea acesta se restabilește privitor la persoana noastră, după alte reguli nu când vrem noi.

Nu  am avut curajul să văd cum este dacă mă răzbun.

Iarăși ajung în același  punct: uitarea.

Adică pun totul într-un  modul închis și… nu mai despic firul.

Cred că nu e nici adevărată iertare nici revanșă, e doar ignorarea unor lucruri care mi-au pricinuit tristețe să zicem…

B.T.: Dacă ar rebui  să  schimbați  vreuna din  cele zece porunci pe care ați schimba-o?

V.B.: Mama mia, să schimb  eu  una din cele zece porunci? Nici să le comentez nu cred că se cuvine. Sunt  tabu. Ceva sfânt. Nu aș schimba nimic. Aș adăuga dacă s-ar putea prin absurd.

Unele porunci sunt foarte restrictive iar o parte dintre oamenii moderni nici nu le cunosc dar-mi-te să le bage în seamă… Mă refer la porunca despre partenera altuia, un fel de lege a fidelității.

Știm cu toții că în contemporaneitate este așa un libertinaj, așa o decădere morală, atâta lipsă de respect pentru principiile morale încât, aș fi ridicolă să cred că ceva se poate schimba.

Măcar de s-ar păstra cele zece porunci așa cum sunt moștenite.

Să rămână un reper moral chiar dacă nu se  pot respecta întocmai pentru că, tentațiile  vieții sunt mari.

Numai să nu ucizi, în rest poate se iartă dacă se întamplă să greșești și apoi să revii la  reguli, numai uciderea este distructivă.

Nu cred că este prea ușor să nu faci o atingere  a unei alte  porunci (atingere cu vorba, cu gesturile noastre necugetate, impulsive, disprețuitoare de reguli).

Numai să nu ucizi.

B.T.: Pe cine admirați ce-l mai mult? Vă place să fiți fotografiată? Cum și unde?

V.B.: O să fii dezolat. Acum nu mai admir pe nimeni, Sunt foarte selectivă în orce sentiment… iarăși nu e meritul sau vina mea, așa sunt construită. Am admirat totdeauna frumosul  dacă e  să spun la modul general. În particular, individualizând adică ,,nu mai e cazul să admir… decât vreo mare operă artistică… dar nu cred că la  asta te referi.

 L-am admirat și l-am  iubit imens pe bunicul din partea mamei. Omul care pierduse averi, fusese nedreptățit și totuși, nu l-am auzit să se plângă vreodată… cu cât trecea vremea… mă  miram și  mai mult cum de nu l-am auzit plângându-se, detalii știam de la mătușa mea nu de la el.

Atâta demnitate avea!

Acum, fie sunt egală cu cineva, fie îl prețuiesc pe acel care realizează lucruri spectaculoase dar admirația ar însemna și să vreau cât de cât să fiu ca acel cineva. Nu se mai potrivește

La întrebarea cu fotografierea, răspunsul este afirmativ din plin.

Îmi place să mă fotografiez, care femeie nu are asemenea tentație? Fie și măcar  pentru a păstra, a imortaliza un moment drag.

În ce situații îmi place să mă fotografiez? Când este ceva memorabil, familial sau de conjunctură, excursii, locuri noi,…  Ai traversat  vreodată Bosforul să zicem la vreme de seară sau, Dardanelele ? Îți garantez că nicio fotografie nu poate surprinde emoția și extazul pe care îl încerci acolo… dar te fotografiezi sau, de ce nu filmezi, tot imagine se cheamă, imagine statornicită. Iată am dat și un exemplu particular.

B.T.: Ați mers vreodată singură la restaurant? Vă aduceți aminte prima dată, și din ce motiv?

V.B.: Nu, nu am avut ocazia să intru singură într-un restaurant. Mă refer la localuri selecte nu la vreo pizzerie sau ceva de genul acesta. La New York, am fost la renumitul restaurant care se rotește și în 45 de minute vezi Manhattan-ul, ei bine, acolo am văzut femei singure venite să petreacă o seară și mi s-a părut excelent. Bravo lor! Eu nu am niciodată timp de așa ceva, trebuie să intrevină un evenimnet să fiu invitată și atunci, merg.

B.T.: Este vreo clădire în Timișoara care a dispărut și ați dori să mai existe? Dacă ar trebui să vă mutați în alt oraș după care din cele de azi ați tânji?

V.B.: Întrebarea asta îmi place atât de mult de parcă eu v-am sugerat-o. Chiar acum câteva zile am trecut pe lângă fosta locație a Cafenelei Spielhour, era locul unde în perioada interbelică se întâlneau scriitorii de vază, Virgil Birau și sculptorul Romul Ladea se zice că aveau masa lor… locul lor exact. Nu se așeza nimeni pe  scaunele lor. Cât respect!

Ei bine, clădirea, cam mică și mâncată de vremi, a fost dărâmată ca multe altele care au însemnat ceva pentru istoria orașului. Eu persoanal, am citit și mi s-a povestit de către scriitorul Mircea Șerbănescu, acum în vârstă de peste 90 de ani, cum era pe atunci.

Alte vremi, sigur azi nu ar mai fi fost așa de spectaculoasă această locație, sunt unele  spectaculoase, moderne, renovate, la Bastionul Cetătii, dar avea și ea farmecul ei, nu trebuia oare salvată?

Dacă ar trebui să mă mut în alt oraș sau dacă măcar aș vrea, unde aș pleca?

La Roma. La Roma fără eziatre. Este minunată. Are o clima plăcută, limba este cantabilă, italienii sunt volubili, prietenoși, este atâta cultură, atâta istorie, ce să mai adaug?

Mai am desigur și alte  motive, orce preferință sau slăbiciune pentru ceva anume are desigur și motivații adiacente… La mine ar fi de genul spectaculosului și de rangul neuitării… Uite, vă și spun decodificat despre ce este vorba: am luat la Roma în 2005, pentru romanul Baltazara, tradus în italiana și lansat acolo, am luat o distincție dar mai ales, am trăit momente pe care nici nu le-am visat vreodată… De pildă, faptul că prezentarea a fost făcută de soția Consulului Italiei la Timișoara, distinsa profesoară, Claudia Menichelli, secondată de traducătoarea Marcella Marone, fiica fostului dirijor al Filarmonicii din Roma, m-au onorat cu prezența prim judecătorul de la Vatican, fratele  traducătoarei, am dat un intreviu pentru Radio Vatican, secția română, asta cred că m-a impresionat cel mai mult și mai mult. Tot la Roma, în 2009, și culmea în aceeași dată, 20 iunie, diferă doar anul, am luat  Premiul Internațional de Poezie, Don Luigi di Liegro.

A fost un regal poetic la Palazzo Valentini. Cred că chiar schematic argumentând, am lăsat să se înțeleagă de ce aș prefera Roma. Sigur ca să merge acolo măcar de două ori pe an, dar să mă mut acolo, nu am eu norocul ăsta să mai schimb ceva atât de  substanțial în viața mea.

B.T.: Care e cel mai mare spectacol văzut pe viu din viața dumneavoastră?

V.B.: Dacă poate fi numit  spectacol, (în termenii cei mai  gravi însă), atunci, vorbesc de zilele revoluției de la Timișoara din ‘89. O desfășurare de stări, sentimente, speranțe, răbufniri, revoltă, ură chiar, hotărâre, acțiune intensă. Alt spectacol  PE VIU, CUM SPUNEȚI DUMNEAVOASTRĂ, nu aș putea  aminti.

Era dramă, emoție și  teamă. Auzeam că cineva cunoscut a murit, trăiam spaima, ca să vă imaginați cum trăiau timișorenii în acele momente istoria, hai să evoc doar un mic fragment de stări încercate nu doar de mine și de ai mei. Vis-a-vis de geamul sufrageriei mele era Direcția de Radio, antenele instituției erau un punct ochit, acolo se trăgea intens și de teamă, ne ascundeam în baie mai ales după ce, un tânăr angajat  de la Direcția respectivă, a fost împușcat în cap ziua în amiaza mare, prin fereastră. Acum acolo e un ștrand… nu mai sunt antene, puțini mai știu dintre cei veniți la plajă, că acolo s-a murit pentru libertate.

B.T.: Ce doriți să-și amintească lumea despre Veronica Balaj?

V.B.: Lumea… lumea… lumea uită repede, suntem  ușor scoși din circuit… dar hai să   zicem că, își vor aduce aminte de comunicarea  mea cu  oamenii pe calea undelor, de vreo lansare de carte… de exuberanța și căldura cu care i-am întâmpinat pe oameni. Sau poate, să-și amintească de bucuria pe care am împărțit-o cu ei în anii când am  conlucrat pentru emisiunile în direct care sunt un fel de spectacol rotund, emoționant, profesionist, în echipă. E foarte frumoasă meseria noastră și dacă rămân câteva  fragmente din cele trăite pe direct, e bine.

Să sper că își va mai aduce aminte careva cum vocea mea se auzea în tot centrul orașului unde erau instalate niște megafoane, conexiuni cu radioul, desigur și pe undele medii pentru cei care ascultau atunci, în acel moment radioul, când, pe neașteptate s-a produs cutremurul din zona Patra, Jebel. Eu eram în direct, am simțit cum se clătina microfonul, și am spus, “cred că traversăm împreună un cutremur”. După care le-am transmis ascultătorilor primele informații luate prin telefon de la Observatorul Astronomic. Este ceva de neuitat pentru  mine și pentru actorul care îmi era invitat ca interlocutor.

 E stranui să fii într-o cabină de emisie izolată fonic, fără ferestre și să nu poți pleca chiar dacă simți cum se clatină totul în jurul tău, poate sunt persoane care au auzit  atunci cum făceam legătura cu ei, și poate unii nu au uitat… și câte altele s-ar putea să fi rămas în memoria ascultătorilor.

Să amintesc despre spectacolele transmise de la Teatrul Național din Timișoara, cu  invitați de marcă, actori, poeți, ultimul de acest gen l-a avut invitat pe Adrian Păunescu, eu asigurând legătura cu cabina de emisie și transmițând din sala teatrului   întreg spectacolul. Era lume multă, erau iubitori de poezie, i-am făcut spectatori și chiar dacă nu erau acolo, puteau să se simtă prezenți la sala teatrului fie că erau la Jimbolia, la Deva, la Herculane, în Serbia sau în Ungaria. Totul era doar să fie pe recepție. Dintre atâtea mii de ascultători poate cineva își va mai aminti cândva. Mi-ar plăcea să fie așa cum m-ați provocat, acum să sper…

B.T.: Ce imagine vă vine în minte când pronunțați: ROMÂNIA?

V.B.: Când mă gândesc la România, chiar dacă locuiesc aici, nu sunt în diaspora, primul lucru care îmi vine în minte, așa cum s-a întâmplat când am citit întrebarea și am căutat răspunsul, a fost steagul țării. Tricolorul. Cred că am accesat în minte   repede, simbolul. Apoi, marea. Un vârf de munte… un  sunet de tulnic…

B.T.: SUPERB! Vă mulțumesc pentru călătoria oferită! A fost un adevărat traseu plin de stații încântătoare și promit să nu vă uit niciodată.

(Material primit de la Ben Todică)

“Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din capitală ca oprindu-se aici să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele: Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plată pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea ‘jertfa’ necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-l folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodimismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi).

Cum a izbutit el să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor analfabeţi de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea un număr de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispoziţia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau tomurile. În cazul când nu s-ar fi găsit cărţile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să …”citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie învăţătorul permanent şi neobosit. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere; cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări numai parţiale în adâncul textului; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii permanente nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai are şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care citeşti. Părintele spunea cuiva: ”Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

“Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează Maica Mitrodora; adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul oamenilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomanda copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea avea şi un scop personal: ea însoţea lectura, întărind-o pe altă cale, ca un instrument suplimentar de obişnuire cu ea. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt …acasă. şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă. Se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.
Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vrun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult. Dumneaei a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poeţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate proprie ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorge Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” – “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”), îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 30.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi pata aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, trebuie aflat că asta a condus la confiscarea a zeci tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii. Atunci au pierit cele 39 volume dactilo, însumând aproximativ 16.000 pagini, din scrierea: “Privelişti apocaliptice”.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; dar nu mai ”era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare, după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiaza, serile şi nopţile.

Revoluţia din ‘89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi reveniră la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri a scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, doi ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Mandiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui. Voi adăuga că, am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică convorbirile purtate cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze cu o biografie a părintelui Mandiţă, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea muncii mele de scriitor, simt că ea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Mă simt egalul în trăire al cititorilor ţărani. Nu aşa trebuie să se simtă un creator? Mai ales când colaborarea cu editura pleacă de la următoarele principii:

“Să nu vă siliţi să creaţi sau să înfrumuseţaţi o aură Părintelui;

“Să primeze obiectivitatea şi raţiunea faţă de sentiment;

“Să nu uităm că Părintele a fost privit de contemporanii săi şi este privit de unii dintre ai noştri cu superioritate şi de aceea, pentru a nu cădea în ridicol, orice susţinere favorabilă dânsului trebuie să fie foarte echilibrată şi bine fondată;

“Cât priveşte activitatea celor care încearcă să continue opera, trebuie tratată foarte discret şi numai la mare nevoie pomenită.”

Mulţumesc Proniei că mai există …ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române, nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii…

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai întâi la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină –, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar de către modelul său dese ori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o ultimă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a asculta o ultimă dată lecţia.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citescă, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.”

(Mihai Rădulescu – Procesul Comunismului)

„Slujirea poeziei este durere”

          Nimeni, de la Eminescu încoace, admirat sau pizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie, învolburând peisajul exegetic (aglomerat) şi omologând, consensual, imaginea serafică a Poetului oracular-sibilinic (devenit model popular), plutind extatic, zeificat şi gelozit, ori căzând în derapaj şi diluţie (fără a-şi diminua gloria) – precum Nichita Stănescu. Abstractizând emoţia, stănescianismul (original, inegal, prolix, iniţiatic, ermetizant, imponderabil, efeminat, fascinant, volatil etc., de răsfăţ stilistic) a devenit un fenomen socio-cultural. Şi a impus, cu superbie, o nouă poetică. Care, să recunoaştem, interesată de spectacol, n-a putut evita nici autopastişa (clişeizare, serializare, relaxare), nici droaia de imitatori, exploatând industrios reţeta. Desfăşurând un patos abstract-vizionar, întreţinând senzaţia de libertate (în pofida circumstanţelor apăsătoare), expansivul lirism nichitian a produs, în timp, şi un impresionant doar critic; „suprainterpretată” (cum observa Daniel Cristea-Enache), poezia lui Stănescu, transpersonală, rebusistică, deseori, nu este / nu poate fi definitiv clasată. Mai cu seamă că „un rest inexplicabil”, nota acelaşi critic, ne va însoţi mereu, cum se întâmplă, de regulă, cu toate creaţiile care durează, neistovite de armata iscodelnicilor exegeţi.

*

 Contextul în care s-a ivit generaţia lui Nichita era ventilat de iluziile liberalizării. Iar poetul, străin – totuşi – de tentaţiile oportunismului a fost propulsat de instanţa critică, redescoperind esteticul. S-a bucurat, negreşit, de recunoaştere oficială, dar mecanismele succesuale („valabile” în sens funcţional, veritabile pârghii propagandistice impunând în plin proletcultism lideri literari) nu ar putea explica îndestulător idolatrizarea. Dincolo de orice dirijism sau intervenţionism partinic, cu adevărat eficientă a fost politica de generaţie. Poate chiar ca reacţie compensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cult al personalităţii, însoţind perechea dictatorială. Încât, alături de V. Spiridon, putem zice că „inserţia” s-a produs pe fundalul unei formidabile solidarizări generaţioniste, liantul fiind promovarea valorilor promoţionale; altfel spus, platforma emulativă a intereselor comune, beneficiind de „cenzura şaizeciştilor înşişi”. Pasul spre mitizare n-a întârziat. Nonconformist, oracular, imprevizibil, Nichita a fost considerat chiar de confraţi Poetul prin excelenţă. Cohorta de admiratori, printre atâtea libaţii şi dedicaţii a produs şi propus accente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticii anexaţi au întreţinut cu sârg hipnoza stănesciană. În consecinţă, nici reacţiile potrivnice nu puteau întârzia, acuzele – cu o previzibilă inflamare postdecembristă – vizând fie posibila înregimentare, fie lirismul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet de altădată devenind un „înger obez”). Să recunoaştem, Nichita n-a fost un model etic. „Moliciunile” omului, aparenţa lenei, temperamentul labil, iluzia improvizaţiei, teama de singurătate, declaraţiile „ideologice” (câte au fost, de ecou însă) şi dezinteresul pentru universul domestic oferă mai degrabă argumentele unei ambiguităţi comportamentale. Nichita, sedus de mirajul poeziei a fost, deopotrivă, idol şi victimă (cf. Ioana Bot). Aşa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtă vreme poetul nu era atras de funcţiile administrative. Iar acolo unde a fost „plombat”, mai degrabă prin strădaniile amicilor şi pentru scurtă vreme, a dovedit „osteneli infime” (cf. Marian Popa). Nici poetica sa, interdisciplinară şi exhibiţionistă (cum s-a spus), dereglând semantica în numele unui imagism extravagant, de „baroc conceptual” nu poate fi suspectată de rigoare. Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filosofare, poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, liberă, străină de orice obedienţă, refuzând prozodia (înţeleasă ca fard). Poezia a fost însă, indiscutabil, miza sa existenţială.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu a fost ireproşabil, penetrând zelos topul oficios. Sau că, fixaţi în captivitatea stadiului tribal,  l-am aureolat convocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf. Vasile Spiridon) după cum poetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poate fi taxat drept „scriitor de o generaţie”. Să observăm însă, în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins – uneori – de fanatism, urcând spre acordurile unui imn exegetic nu oferă contribuţii valabile, ignorând nonşalant scăderile , incontinenţa lirică. Am zice mai degrabă că această indignare, vehementă câteodată, capătă febrile accente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – a se bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Pe de altă parte putem fi (parţial) de acord cu C. Stănescu care sesiza că nici contestarea radicală (acel atac furibund lansat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată, „un răspuns plauzibil”. În pofida acestor declaraţii, fie ele cultice ori incendiar-demolatoare (sau, poate, tocmai din pricina lor), Nichita rămâne un poet viu. O spune, răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu doar piaţa postumă ci rememorând existenţa acestui mare risipitor, producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu „instinct infailibil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică.

E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes cumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un „timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu, observa cu îndreptăţire Daniel Cristea-Enache, a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, aducându-i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile dar operând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc” a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Ed. Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.

*

Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele noastre un „mit exorbitant”, întreţinând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios că un astfel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!) supravieţuieşte într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (inventând nevoi artificiale), a tranzienţei galopante. Încât, o primă întrebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit, Gh. Grigurcu) s-ar cuveni să cercetăm dacă el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ţine, s-ar zice, de primitivismul tribal. Dar în epoca neoanalfabetismului TV, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devorate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare, Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?

Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el va rămâne obsedat de imperfecţiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică.

Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obişnuia să spună cel care  s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium propice pentru o modă comportamentală şi poetică. O figură mitică, deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieţii literare, solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atare are o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois – „ea nu nicidecum de ordin estetic”. El aparţine colectivităţii, răspunde celor mai diverse solicitări dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluţie iconică. Explozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei consumului” (H. Lefebvre), un repertoriu mitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginar colectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, producând relaţii de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţionează ca „pact social” (E. Ortigues), legitimizator. Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psiho-sociologice, că fenomenul publicitar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finalitate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile Sebastian Dâncu, orientează percepţia socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-a impus cu uşurinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativ cu presiunea aparatului de propagandă, cerând în anii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciţie. Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-a îngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritatea critică, radicalizându-şi poziţiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa, „lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic şi asigurându-i, şi pe această cale, longevitatea.

*

Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat / e roşu pe din lăuntru! / Tăiaţi-mă ca să sângerez. / Sângeraţi-mă ca să mor ! / Amin!” (v. Mişcarea prin naştere e a doua mea moarte).

*

Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop într-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit în 2005 la editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi, interogând contextul, explică aceste fluctuaţii de recepţie observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase dealtminteri iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme.

Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga) iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul generozitate, laşitate, histrionism şi atâtea altele; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate. Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori) el devine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit — în plină epocă represivă — ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru Alex Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).

Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a văzut Ana Blandiana) „revoluţionarul” Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în toţi porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceea ce nu a fost, reproşându-i absenţa militantismului. S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei după cum, pensând nereuşitele, putem biciui acest „registru meditabund” (ca să-l cităm, din nou, pe Gh. Grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus, printr-o poezie filosofico-metafizică un sistem simbolic. Şi-apoi, orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluţia nichitiană nu trebuie „citită” prin declaraţiile cohortelor de admiratori, semănând — prin adulaţie nestrunită — o păguboasă confuzie şi nivelând, fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în biografic. Dar după atâţia ani de la dispariţia sa, omul Nichita, magnanim, culant, imatur (Şerban Foarţă), iubind curtea perpetuă, amiciţia tuturor şi gestul gratuit încă trăieşte şi fascinează. Şi, probabil, abia după ce vor pleca şi cei care l-au cunoscut o discuţie critică, pe text, poate începe. Dar până atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar fi „un idol fals”, o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primenirii generaţiilor va străluci şi în zarea transmodernismului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauţilor…

*

Iarăşi curios, într-o carte „inevitabilă”, menită a isca doar scandal (credea Andrei Terian), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008) ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub lupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi. Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi, înţelegem, un fenomen natural de vreme ce „mitizarea este o tendinţă antropologică universală”. Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu, ne asigură dl. Negrici. Iar mentalul românesc, de certă potenţialitate emoţională a fost modelat de miturile literaturii (în sensul unei „mistificări luminoase” a memoriei colective), ajungându-se chiar la un „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri”. Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia” iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea” (strecoară observaţia dl. Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă), Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem, să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor. Zelatorii ca şi delatorii fac rău, deopotrivă.

*

Eugen Simion vedea în volumul În dulcele stil clasic o „carte de trecere”, autorul sfidând acolo „puritatea genurilor literare” şi deschizând pârtie postmodernismului. Jeana Morărescu va observa, e drept, la oarecare distanţă în timp şi într-o carte, regretabil, puţin comentată, că „în poezia lui Nichita Stănescu se află premisele curentului spiritual ce va urma postmodernismului”. Or, curentul spiritual chemat la rampă e tocmai transmodernismul. Generaţia lui Nichita se emancipase descoperind un aer proaspăt, despărţindu-se brutal de literatura clişeistic-convenţională. Îndrăznelile şi revirimentul labişian, exuberanţa noilor veniţi, tinereţea lor frenetică obligau la reformularea lirismului. Ruptura de poezia ideologic-triumfalistă cerea imperativ regândirea poeticităţii, un suflu novator şi, desigur, adâncirea individuaţiei. Or, Nichita nu apare doar ca o voce distinctă în peisaj, impunând o altă formulă; implicit, o altă estetică sfidând convenţiile. El, asigurându-şi „viitorizarea” (vorba lui Jung), propune o nouă viziune artistică; propune un sistem liric, şocant şi fascinant, deopotrivă. Dereglarea „coerenţei semantice” (observaţie veche, valabilă la nivelul poeziilor) eclipsează o altă constatare, vizibilă doar la nivelul operei: viziunea sistemică, construcţia ordonată, atentând – s-ar zice – la trainica (pre)judecată a răsfăţului boem, doritor – insaţiabil – de spectacol şi adoraţie.

Mai mult, cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră (din segmentul postbelic, evident) aspiră – constatase Edgar Papu – spre „o zonă superioară a realităţii”. El vrea să transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), ştie că poezia e „doar tendinţa către ea”, vrea un discurs total, trăit. Eul, aşadar, iese din sine, fiinţa îşi află prelungirile în alte fiinţe şi lucruri hrănind, prin autopercepere, mari viziuni, desfăşurări grandios-cosmice. Acea „tensiune semantică spre un cuvânt din viitor” presupune tocmai transcendere, nu doar metapoezie. Cuvântul, aflăm, reproduce „structura materiei”. Încât, cercetând „noua frontieră a sufletului”, el descoperă poezia în centrul umanului. Şi fiind o sinteză artistică a sensibilităţilor epocii, poetul absoarbe informaţii, le metabolizează, devine o bibliotecă umblătoare. Ochiul este un sensor universal, starea poetică se înstăpâneşte. Totuşi, Nichita, spun foştii săi amici fără a fi, neapărat, prin asemenea depoziţii, răutăcioşi, n-a fost un studios, un devorator de cărţi;   n-a fost, aşadar, ceea ce am putea numi un cititor insaţiabil. Curtat şi răsfăţat, trăind şi chefuind în tovărăşia unor oameni de spirit, nu doar din mediul scriitoricesc, el a dovedit „o mare capacitate de asimilare” (cf. Petre Stoica). Altfel spus, cu antene mobile, în prelungitele libaţii a preluat, probabil, prin contagiune, diverse idei şi sugestii, iscate în interminabilele dispute bahice, prelucrându-le apoi febril, grijuliu, totuşi, cu opera şi destinul său literar, gospodărindu-şi posteritatea, în pofida aparentului dezinteres şi a boemei afişate (reală, negreşit). Gata de a accepta, spun aceeaşi amici, o concesie dacă, astfel, putea „strecura”, păcălind cenzura (şi ea capricioasă), o metaforă „dichisită”. Dar nu colecţia de amintiri împărtăşite de apropiaţii poetului ne interesează aici. Înecate în aburul legendei, deformate sau inventate, astfel de mărturii, prin unele voci, par a zdruncina chiar „mitul prieteniei” coborându-l pe poet în primitivism şi suspectându-l de o răutate egocentrică, geloasă pe succesele confraţilor. Adevărul în privinţa unor pactizări adaptative şi zelul ficţionar coabitează, presupunem, în astfel de „reconstituiri”. Şi nici nu ne preocupă prioritar. Cu adevărat importantă e angajarea sa poietică, Ştefania Mincu cercetând, într-o carte de referinţă, întoarcerea poetului asupra posibilităţilor sale de exprimare. Acea poezie care, prin vitalitate pulsatorie, se face pe sine atrage atenţia nu doar asupra producerii ci şi a receptării. Iar concluzia cade implacabil: poíein-ul lui Nichita Stănescu aparţine etapei postmoderne. Dar, atenţie, cum rostirea e o mărturie, depoziţia existenţială nichitiană nu exprimă un postmodernism dezabuzat. Proiectul său de transpoetizare doar îl anunţă, depăşindu-l de fapt. Iată (încă) un splendid paradox stănescian!

Trebuie amintit că Ion Pop, în 1980, intuise acea „coerenţă fundamentală” a universului nichitian, în pofida „agitaţiei alunecoase a suprafeţelor”, întărind părelnic ideea des-centrării. Dincolo de poză, de balansul între frivolitate şi gravitate, Stănescu nădăjduia să-şi ofere o vedere „din afară”. Altfel spus, să pătrundă ontologia firii, să palpeze „semnele vii”, să reconstituie – ca participant la „singura viaţă mare” – memoria devenirii. Asta ar fi Epica Magna, cochetând cu proiectul arhetipal: „toate numerele dorm / în cifra unu.” Sentimentele, ne avertiza poetul, nu trebuie înţelese, ci trăite. Poezia-organ („ochiul care plânge”, adevărat, „un ochi neinventat”) ar îngădui întoarcerea la sursă, acea râvnită „literalitate orfică”. Aşadar, dincolo de Poet, aspirând – prin extensia Eului – la „neatinsele de mine lumini” pot fi dibuite acele „pricini îndepărtate”, cum explica însuşi Stănescu geneza Elegiilor. Fluidul misterios sondând imponderabilul, deversarea unei „memorii subconştiente”, ruptura tragică a sinelui, încarnarea atavică (Îngerul) şi revelaţia sentimentului trecerii îl împing spre trăirea limitei. Aici este tragismul artei nichitiene (cf. Paul Georgescu). Aici se cuibăresc spaimele metafizice şi intervine sciziunea, alimentând drama cunoaşterii. Şi tot aici, sub armura unui ermetism şocant (derutând exegeţii, să recunoaştem), poetul îşi impersonalizează durerea. Emanciparea auctorială, vizibilă, naşte tulburare. Absolutul comunicării („nu lăsam nici o umbră nedestăinuită”), uimirea (deloc inocentă), misterul celor ce sunt provoacă o serie de sfâşieri şi suferinţe, developate în Noduri şi semne, de pildă.

Nu ne-am propus o etapizare a liricii nichitiene, operaţiunea cerând chiar talent detectivistic, cum avertiza regretatul Al. Condeescu. Criticul a purces, se ştie, la o ediţie integrală, Opera Magna (ca „proiect de suflet”), aşezând, în ordine cronologică, textele stănesciene (unele nedatate, altele urmând a fi recuperate ca texte-surpriză ori variante ale aceluiaşi modul poetic). Proiectul nu poate ignora vechea constatare că avem de-a face cu o „poezie de viziune”. Chiar dacă devotatul exeget Al. Condeescu contabiliza „trei braţe lirice”, e limpede că gnoseologia, metapoezia şi ontologia nichitiană comunică şi privesc „întâmplările fiinţei” în totalitatea existenţei, la nivelul conştiinţei ontologice. Orfismul şi luciditatea coabitează în sensul vizualizării poemului. Eul îmbogăţeşte lumea, transformând-o în poezie. Iar percepţia „anatomică” a sensului (cf. N. Manolescu, Marin Mincu) potenţează un erotism astral. Mâinile sunt „absurde”, piciorul pare „un câine care latră”, îmbrăţişarea se vrea o contopire intensă: „şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”. Îmbătat de hieratism, vizionarismul nichitian invocă înzeirea, accesul la acea fiinţă transparentă, adumbrită „cu umbra vorbei ce eram”. Sau, aspiraţional, tânjind spre puritate sferică: „totul ar fi trebuit să fie sfere”. Contemplând criza existenţială, Nichita îşi retrăieşte „făptura ce-am avut-o”. Atins de „boala vieţii”, de adierile thanaticului, se vrea – coborând în timp – un martor al „adolescenţei ruginind”. Şi chiar constată oprirea timpului („timpul încremenise / bătut în palma ta Iisuse”), cere, faustic, „un timp oprit al conştiinţei”, râvneşte, spuneam, comuniunea.

Acest „modelator revoluţionar al limbajului poetic”, mereu curios, fabulant şi teribilist, ins pentru care poezia e o „tensiune semantică” iar matematica „o poezie dură” întreţine, grijuliu, fluxul colocvial. Dilematic, lamentatoriu, cu interludii ironice ori pusee ludice, păşind dincolo de convenţii, căzând lejer în diluţie sau autopastişă, Nichita, mânat de un irepresibil imbold cognitiv, e tentat de o epicizare misterică. Şi visează la fiinţa orfică. Desfăşoară, spuneam, viziuni în lumea meta-senzorialului, doreşte un „laser lingvistic” şi conştientizează, dureros, limitaţia simţurilor. Vizionarismul său antinomic, înţelegând lumea ca Logos, manevrează intuitiv postulate ştiinţifice de avangardă. De la drama ptolemeică, suferind pentru „ceea ce nu se poate vedea”, pentru aura lucrurilor şi până la Logica ideilor vagi (v. Respirări), poetul se vede confirmat de ultimele descoperiri. Evident, nu forţăm acum un precursoriat cu ifose protocronice. Ar fi hilar! Dar acest sistem de idei, vieţuind pulsatoriu într-o ontologie genuină naşte o „feerie fizico-matematică” (cf. Paul Georgescu) deşi vitalitatea senin- jubilativă de altădată cunoaşte accente coşmareşti în montură bizar-mitologică. Baza ştiinţifică a lirismului stănescian poate fi probată. Ceea ce nu înseamnă că poetul, evadând din lumea văzutului, amestecând idei culese din toate direcţiile nu poate fi suspectat de o mixtură delirantă. Cristian Tudor Popescu vorbea chiar, în serialul de tristă faimă din Adevărul literar şi artistic, de lecturi prost asimilate, regurgitând „o versificaţie ştiinţificoidă”. Relaţia, totuşi, vagă, cu ştiinţa, admirabilă în poezia cosmogonică, nu atenuează drama auctorială; dimpotrivă. Şi atunci, cel care nu avea „atâta timp pentru mirare” descoperă, prin re-amintire, soluţia imperfecţiunii. Cuvintele, vai, „se desfăşoară mereu în urmă”; a fi poet, citim în Antimetafizica, înseamnă „a avea dor”. Or, dorul stănescian, tangent „nebuniei” înseamnă ieşirea din sine, suferinţa cosmică, impersonalizarea. E limpede că poetul, prin moliciune şi laxism, nu avea vocaţie de disident. Dar schiţata „antimetafizică”, în pofida asigurărilor că ar urma linia doctrinară a defunctului regim, dovedea altceva. Desigur, la modul incoerent-amatoristic. Poetul „simţea” în aerul epocii zvâcnetul unor idei care „tulburau liniştea”. Să ne amintim că anii ’70-’85 au marcat bătălia pentru introducerea vagului, pregătind înţelegerea incertitudinii. În 1975, Constantin Virgil Negoiţă şi Dan Ralescu publicau, în limba engleză, primul tratat de logica vagului, o teorie fundamentată de L.A. Zadeh, cel care era şi creatorul conceptului de mulţime fuzzy. C.V. Negoiţă, acum la Hunter College unde predă matematicile superioare, pleda pentru logica fuzzy, ceea ce însemna o negare a logicii aristotelice. Altfel spus, pleda pentru fuziunea ideilor. Propunând termenul de mulţimi vagi (Fuzzy sets), C.V. Negoiţă recomanda trecerea de la opoziţia ori-ori (dualitatea) la multiplicitatea cerută de relaţia şi-şi, semnând – se spera -  actul de deces la logicii cu două valori, idealizată, decretând astfel falimentul iluminismului. Nichita, glosând în Luceafărul despre Logica ideilor vagi (1969), suspectat că se dedă la „trucuri filosofante” amintea, digresiv-poematic, despre o contradicţie în mişcare. Logica bivalentă este valabilă în lumea finitului. „Certându-l” pe Euclid, poetul se desparte de orgoliosul spirit cartezian, geometrizant, afirmând că „tendinţa este o sferă”. Până la urmă, întrebarea reală ar fi cum se poate trăi cultura într-o vreme a hiperspecializărilor, multiplicând, incontrolabil aproape, culoarele paralele (vezi, de pildă, C.P. Snow, The Two Cultures). Or, deplângând aurorala cultură unică, cei de azi, navetând între derapaje utopice şi umori criticiste, n-au pierdut speranţa unei viziuni totalizante. Ca „poet de răscruce”, Nichita Stănescu exprimă tocmai un transmodernism avant la lettre. El, prin poetica rupturii, vesteşte un alt eon spiritual şi reprezintă, afirma răspicat Theodor Codreanu, „o punte de trecere dintre două paradigme literare”.

Se ştie, posteritatea lui Nichita Stănescu nu e scutită de convulsii. Să credem oare că generaţionişti frustraţi, contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şi inclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă un nume-emblemă? Gloria lui Nichita a supărat pe mulţi. Până şi inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilul poet manifesta o graţie ingenuă, un freamăt angelic şi căuta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin modulaţii antinomice, să „prindă” tensiunea sinelui, pornit în căutarea necuvintelor. Să fixeze, orgolios, chiar tensiunea semantică. Acest Midas ploieştean a stănescizat universul nostru liric. Lumea, după Nichita, ni se dezvăluie altcumva. Chiar otrăvită de răutatea care nu oboseşte, ea cheamă — prin ochiul stănescian — frăgezimea aurorală. Şi, mai cu seamă, liantul prieteniei. Fiindcă „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturor poeţilor. Iar aici clasamentele nu contau. Importantă era legitimaţia de poet; erai (sau nu) poet pur-şi-simplu.

Adrian Dinu Rachieru

Sursa: Adrian Dinu Rachieru

„Corabia neamului”, evocată cândva de cronicarul Naum Râmniceanu, înfruntă nu numai o iarnă aspră, ci propriile căutări şi neîmpliniri. Situaţia umanităţii în ansamblul ei ridică multe semne de întrebare şi provoacă îngrijorări. Oamenii se văd confruntaţi nu numai cu o situaţie de criză, cu impresia că ea nu mai are un sfârşit, dar şi cu provocări ale naturii. Grav este şi faptul că sentimentul multora este că nu urmăm o cale firească, care să ne ajute să ieşim la liman! Sondajele de opinie confirmă acest lucru. Nici lumea politică nu oferă perspectiva unor mari speranţe. Conflicte sterile şi politicianiste din toate părţile paralizează mersul înainte şi parcă contribuie la rămânerea în urmă, zi cu zi. Câte speranţe aveam cu 22 de ani în urmă şi unde am ajuns!

A fost atunci ocazia de a se traduce în fapte nu doar o reaşezare într-o matcă firească, ieşirea din regimul totalitar şi repararea nedreptăţilor sale, dar şi un prilej de a se aplica în societatea românească nemuritoarea deviză a Revoluţiei din 1789 – Libertate! Egalitate! Fraternitate! – de a se crea o Românie renăscută, slujitoare a ideilor de reală dreptate socială şi democraţie. Dar unde s-a ajuns?

Sub impactul „băieţilor deştepţi”, unii apăruţi chiar din senin, în toate domeniile şi a unui politicianism searbăd, sub pretextul de a se îndrepta o situaţie, care nu mai fusese de îndurat, s-a ajuns la o gravă răsturnare a valorilor şi la o turburare fără precedent nu doar a unei economii, ci şi a comportamentului moral. Reperul patriei a fost şi el pierdut. Învăţământul tradiţional de calitate, inclusiv în perioada totalitară, a fost supus unei succesiuni de reforme care l-au dezechilibrat, coborând şi ştacheta nivelului său, iar educaţia pe toate planurile a fost uitată, dacă nu înlocuită printr-o contraeducaţie de servilă imitaţie! Din păcate, n-au lipsit interesele străine, imixtiuni de tot felul, care în prea mică măsură au servit redresării şi în cea mai mare măsură n-au urmărit decât însuşirea şi supunerea unei economii, care bine administrată putea asigura prosperitate şi belşug. Sub masca frumoasei idei a unităţii europene, ca şi sub cea a lichidării moştenirii totalitare, în lipsa unei clase politice capabile de a apăra (şi de a dori s-o facă) interesele fundamentale şi naţionale, România a intrat într-o derivă din care nu se mai redresează. Fiecare dintre noi ar trebui însă să-şi facă bilanţul propriei implicări, deoarece redresarea reală n-o vor putea asigura decât cetăţenii acestei ţări, prin munca şi mintea lor, prin dăruire şi către un interes general, al ţării şi nu doar prin satisfacerea unor obiective individuale. România  merită să fie scoasă din derivă!”

Academician Dan Berindei   

Sursa: Revista ART – EMIS

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile în cari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea. Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanul Nicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare a Patriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor, punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe o culme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retras acolo, sub numele călugăresc Nicodim.

            În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şi dăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi a tuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

            Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţa expunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă de ipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune din munţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

            Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de către Părintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru – Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce numărau fiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu o caligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să le dăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţile tipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi ei cunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor de cultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, Părintele Nicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-am expus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

            El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu, autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită, publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cu sine însăşi”).

            Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânzii spiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotorii ideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânul protosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date la topit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea Părintelui Nicodim”, vol. II).

            O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţia recuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de cultură ortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară, am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginii sale imprimate în inimile urmaşilor.

            Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori ai unui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va să zică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah. Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el în inimile ucenicilor săi.

            Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, în beciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umerii săi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfel bătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege.  «Nu», a răspuns reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. În cele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şi dărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-a dat drumul protosinghelului înainte de termen.

            În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus sună astfel:

            “Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luat angajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă… să-i facă pedeapsa doi…»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fost arestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreo câţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Dacă unu’ din noi vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacă doi vă angajaţi să faceţi în locul lui…» Adică era bătrân, Părintele, şi să nu moară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”, am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. De bună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îi cunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’ Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

            Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: Jorj Ionescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendă cvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în nici un caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande pe plan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearele securităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere “administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 a tuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazul celor cercetaţi de noi acum.

            Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şi aplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen a deţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile de muncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. În perioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de drept comun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea că avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la ‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim, se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cu aceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şi existenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasă rămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după marea eliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotul Părintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată după graţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificarea semenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii români graţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

            Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicarea condiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea, după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

            Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări de fapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendei străvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa  prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorire a catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletului omenesc, anume cel numit.       

            Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa – Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţă populară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de către ucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi în locul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie o adevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veac de strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendă hagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (cel puţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite, cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

            Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului în rândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce, dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă marelui scriitor, duhovnic şi pedagog.

            Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen a deţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

            Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şi slujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfească libertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipă s-o facă.

            Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devine Chemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Făcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cu gândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

            Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe această cale regală, în folclorul românesc, în legendă.

Mihai Rădulescu

 

(MIHAI RĂDULESCU.Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.II, 2004)

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

            “Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

            Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

            Plecând de la această afirmaţie, vă voi întreba: putem oare să-L despărţim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutând despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatăm că ea a fost concepută, în vederea ritualului, dar şi a contactului personal de dimineaţă, seara, în pregătirea hrănirii şi după încheierea ei, de poeţii Bisericii, în poezii sau texte pentru cântări, care corespund unor forme fixe ale timpurilor când au fost create. Astăzi, dacă se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adresează tot unor poeţi, pentru alcătuirea lor, după cum pentru zugrăvirea incintelor cultice ea apelează la pictori, pentru înflorarea catapetesmelor la sculptori şi aşa mai departe. Şi într-un caz şi în celelalte este vorba despre profesionişti, că sunt ai plaivazului, ai penelului, ai dălţii. Urcând în ani, către clipa când ei au hotărât să se specializeze într-o direcţie sau cealaltă, vom constata că descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creaţia plastică sau literară, o chemare cu neputinţă de evitat, arzătoare, ce nu le îngăduie somnul, dacă nu este dusă la împlinire, ce nu le îngăduie preocupări străine, ce nu le îngăduie fericire străină procesului creaţiei artistice. Cred că, şi într-un caz, al poetului, dar la fel şi în celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, în orice domeniu al artelor s-ar manifesta forţa lor creatoare, sunt chemaţi tot de Poezia Existenţei, acel mesaj indicibil ce permează de pretutindeni din cele ieşite din Cuvântul Domnului cu ocazia Facerii şi reflectă, ca în oglindă, constatarea Sa finală, de după fiecare zi, anume că toate erau bine făcute şi că-L mulţumeau. Va să zică, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urmă vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia şi celelalte), ori acela de creaţie cu formă dată, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre mulţumirea Părintelui a toate, după încheierea fiecărei etape a Creaţiei, este alta decât aceea a omului ce pătrunde în sfera poetică a Cosmosului: cel din urmă se umple de o mirare exultantă a bucuriei, prin aceea că are acces la frumuseţile echilibrate în chip uluitor în Facere. Atât de plin este el de vibranta admiraţie a universului încât laudele sale trec într-un limbaj specific, prin care până şi tăcerile dintre cuvinte – dacă nu în mod special acelea – devin grăitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzică a sferelor.  

            “Experienţa anilor de detenţie”, scrie mai departe Viorel Gheorghiţă, “mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul  devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei.”

            Fără să încerc o greşită confundare a planurilor, al celui ascetic şi al aceluia în care vieţuieşte condamnatul politic, constat că există apropieri posibile între ele. Ascetul elimină din existenţa sa tot ce aparţine lumii. El evită cvasicomplet comerţul cu ceilalţi oameni, atât din punctul de vedere al convorbirilor, al întrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evită până şi amintirea lor, contra căreia duce o lupta acerbă şi permanentă. El îşi reduce nevoile vitale la minimum. Îşi aţinteşte ochii cugetului şi inima către Tatăl ceresc; tot gândul său se îndreaptă, pe toate căile cu putinţă, către Dumnezeu şi alternează această întăritoare contemplare cu investigarea propriei slăbiciuni, din ce în ce mai adânc coborâtă. Legile biologice devin vrăjmaşul său de zi de zi şi de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor cereşti aspiră permanent. Luptă cu strigătele cărnii şi se preschimbă într-o flacără ce arde de dorul întâlnirii cu Stăpânul. Îşi temperează, până la anulare, personalitatea încăpăţânată, prin tăierea voii şi întreruperea contactului cu omul vechi din sine. Caută neîncetat o cât mai deplină smerire şi canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin  reeducări, cum este cazul lui Viorel Gheorghiţă, îşi duce zilele cu o mâncare neînchipuit de lipsită de vlagă hrănitoare, în interdicţia mişcării libere în afara locului (celulei) de detenţie, în interdicţia comerţului cu oamenii (cu atât mai mult dacă este aruncat în izolare, ori dacă se află într-o cameră cu reeducaţi, adică colegi de ai săi preschimbaţi în turnători, prin bătaie continuă, sau în bătăuşi ai propriilor camarazi), neavând dreptul la lectură, iar conversaţia, chiar dacă se încumetă să se avânte în ea, trebuie purtată şoptit şi cu risc, îşi va întoarce mintea asupra ei înseşi, alungând de la sine evocarea bucuriilor libertăţii, ca prea stârnitoare de durere, şi aprofundând condiţia umilă, extrem de umilă, a omului permanent ameninţat şi fără nici o putere de a-şi schimba soarta. Nu mai are decât înălţarea minţii în rugăciune, către singurul apărător care i-a rămas, către singura lui şi ultimă nădejde, către Dumnezeu. Autorul mărturisirilor din care citez lămureşte foarte simplu condiţia ascetică a condamnatului politic, în care condiţie insul este pregătit să ia contact cu Poezia cerurilor.

             “Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date” – este vorba despre circumstanţele detenţiei, la care se referă continuu Viorel Gheorghiţă –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine.”

            Şi iată cum rodul creştinesc al creaţiei poetice iese în evidenţă: ea te face să-ţi iubeşti iarăşi semenii, să-ţi redobândeşti încrederea în ei, să-i ierţi, să-i socoteşti din nou asemenea ţie. Cum are loc această transformare sufletească, de la starea celui îngrozit de aproape şi vrăjmăşindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l părtaş al bucuriei tale şi dorindu-te să devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este îngăduită prin propriul tău contact cu Iubirea Dumnezeiască, cu Iertarea Divină, cu Adevărul. Acestea metamorfozează omul căzut, îl înalţă, îl ajută să fie reprimit între fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la îndemână, căci făptura acţionează iarăşi ca o făptură a dragostei Tatălui ceresc, ca un frate cu toţi fraţii.

            Unde îl conduce pe poet noul său statut? Aflăm următoarele:

            “În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători” (adică a poeţilor) “prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie?”

            Voi aminti ascultătorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate chiar de mine, în Editura Ramida. Când am vorbit împreună despre el, nu am menţionat motivul celei de-a doua condamnări a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Târgu-Ocna, închisoarea destinată deţinuţilor pedepsiţi de soartă şi cu această nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detenţii, treptat i-a învăţat pe de rost întreaga operă. A şti pe dinafară stihuri, în închisoare, înseamnă a avea permanent o preocupare intelectuală: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe lângă acest exerciţiu de memorie, extrem de util, deoarece funcţia respectivă a psihicului se toceşte cu mare grabă în condiţiile claustrării, repetarea aducea cu sine şi o rafinare a sentimentelor, căci poeziile constituie condensările celor mai intense trăiri umane şi a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toţi o adevărată sărbătoare. Cum studentul Justin Paven mai avea puţin timp de petrecut în puşcărie, bucurându-se de o condamnare mică, fu eliberat la termen şi, odată ajuns în familie, transcrise în două caiete, mi se pare, creaţia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfăcută că la destui dintre tebeciştii de la Târgu-Ocna le venise sorocul repunerii în libertate. Hotărî să-i arunce iarăşi în gherlă. Li se înscenă un nou proces, motivat, de pildă, că s-au întâlnit şi şi-au mai povestit, ca omul, păţaniile petrecute de când nu se văzuseră, că şi-au făcut daruri amicale (părintele Constantin Voicescu, fie-i ţărâna uşoară, a fost acuzat că a primit, la naşterea fiului său, actualul preot Mihai Voicescu, un cărucior de copil, de la un fost coleg de temniţă), că au mers împreună la mănăstirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoaşterea Sfântului Calinic de a se număra printre Cei cu daruri cereşti, că cineva (o domnişoară care nu mai fusese condamnată) a insistat ca fratele ei să primească, prin oficialităţile închisorii, penicilina atât de scumpă atunci, dar atât de eficientă în cazurile de tuberculoză; şi pentru altele asemenea. S-a alcătuit un nou lot, cum l-am numit în titlul unei povestiri publicate în volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculoşilor”. Ei bine, o tânără informatoare pătrunsă în casa lui Justin Paven şi dând peste caietele cu pricina, l-a târât iarăşi în faţa justiţiei militare, alături de cei pomeniţi, drept care a primit alţi douăzeci şi cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.

             “Ceea ce ştiu însă”, ne asigură Viorel Gheorghiţă, de la care am plecat, “e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba –, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat.”

            Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la William Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.

Mihai Rădulescu

(MIHAI RĂDULESCU- Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.I, Editura AGAPIS, BUCUREŞTI, 2002. Ediţia a doua revizuită)

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el.
Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme.
Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni.
În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El îşi  aminteşte cele petrecute într-un spital de campanie, la vreme de război.

Cloroformul era pe sfârşite. Cheltuiam din el cât mai puţin şi căutam să-l păstrăm pentru operaţiile grele.
Mi-au adus un soldat – unul din grenadierii de gardă. Mâna dreaptă îi fusese zdrobită de o sfărâmătură de ghiulea. Trebuia să-i scot din încheietură degetul cel mic. Operaţia nu era grea, nici primejdioasă; dar era foarte dureroasă şi înceată. Îi spusei soldatului:
- Trebuie să-ţi scot degetul cel mic.
- Bine, răspunse el liniştit. Scoateţi-l.
- Să te adorm?
- E grea operaţia?
- Are să te doară, dar nu-i nici un pericol.
- Nu-i nimic. Dacă o să mă doară rău, mai bine…
- Dar nu prea mai avem cloroform.
- Cloroformul e doctoria care te adoarme?
- Da.
- A, înţeleg… vreţi să păstraţi cloroformul cela pentru ceva mai însemnat decât degetul meu cel mic; pentru piciorul sau pentru coapsa vreunui camarad?
- Da, chiar aşa.
- Bine… aveţi dreptate. Nu mă adormiţi, dar haide, repede, repede.
Îşi ghemui batista în gură, între dinţi. Era alb ca hârtia. Sudoarea i se scurgea de pe frunte în picături mari; dar n-a făcut o mişcare, nu s-a plâns, n-a scos un ţipăt. După ce fu gata, îl lăudai pentru curajul pe care îl arătase.
- De! spuse el; doar trebuie să se ajute bieţii oameni între ei!

Pentru Doamna de Maintenon este nevoie de curaj în tot felul de lucruri mici ce ne revin a făptui, pentru care, în genere, nu credem că avem nevoie de curaj; şi nu greşeşte. Să-i dăm ascultare când îşi dezvoltă gândurile cu privire la ‘lipsa de curaj’.
Numesc lipsă de curaj, spune ea, acea susceptibilitate în faţa oricărui lucru care ţi s-ar spune; deprimarea care îi urmează; dorinţa de a fi întruna căutat, de a fi totdeauna răsplătit când ai săvârşit cea mai mică parte din ce erai dator să faci; dorinţa de a fi văzut când îndeplineşti un lucru lăudabil; de a-ţi fi toate pe plac, fără să te osteneşti; amărăciunea când vezi că trebuie să-ţi îndrepţi cusururile. Cred că toate acestea fac parte din lipsa de curaj sufletesc.
Cât priveşte pe cel trupesc – un semn al lipsei lui este acea dorinţă de a avea totul de-a gata, care te-ar face să inventezi maşini ce ţi-ar aduce toate lucrurile la picioare, ca să nu mai ai nevoie să întinzi mâna să le iei; acea spaimă în faţa celei mai mici neplăceri, frica de vânt, de frig, de fum, de praf, de mirosul urât – care te face să te strâmbi ca şi cum viaţa întreagă ar fi nimicită; – acea încetineală în lucru – pe care nu-l faci decât silit şi în care nu-ţi arde să ai vreun spor, acea nepăsare când e vorba să faci bine ceea ce faci; teama de a fi certat, care e singurul lucru ce te pune în mişcare… întovărăşirea cu oameni cari nu te lasă să munceşti cum trebuie; neîmplinirea cum trebuie a unui lucru care ţi s-a încredinţat; nerăbdarea care te împiedică să aştepţi liniştit un lucru.

Cele ce am citit împreună surprind, parcă, o faţetă a curajului la care nu cugetăm. Nu curajul  de a lupta fizic, ci curajul de a lupta pe plan moral – ceea ce cu siguranţă mai bine este acoperit de substantivul: bărbăţie. A avea tăria să înfrunţi viaţa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei, precum trezitul devreme, păstrarea cumpătării în toate, apucatul de muncă de cum  ne deşteptăm, încrâncenarea de a duce orice  activitate la capăt şi de a o săvârşi tinzând către perfecţiune, tăria de a ne confrunta cu părerile oamenilor, când suntem siguri că dreptatea noi suntem  aceia care o deţinem, armonizarea înclinărilor noastre cu cele ce ne poate oferi clima, situaţia noatră în societate, sănătatea personală, familia şi aşa mai departe. Şi, mai cu osebire, înţelepciunea de a nu ne plânge întruna, ostenind astfel prieteniile şi iubirea ce ne sunt dăruite, precum şi vitejia de a suferi bolile fără crâcnire, ca şi celelalte suferinţe fizice şi morale. Să nu ne numărăm printre aceia pentru care viaţa, de departe, e trandafir, iar de aproape borş cu ştir. Dimpotrivă, pentru dreptul tău la bărbăţie, să te prinzi de piept cu Dumnezeu, cum zice românul, că fără bărbăţie eşti o cârpă şi nimica nu preţuieşti… Pentru antici, cei îndrazneţi sunt neîncetat însoţiţi de noroc şi toate le izbutesc. Virgiliu a scris-o în ENEIDA sa: Audaces fortuna luvat – pe cei îndrăzneţi îi ajută norocul. Eu aş adăuga că, dacă îndrăzneşti, norocul ţi-l faci singur (desigur, dacă-ţi stă Dumnezeu aproape…).
Poetul N. Davidescu a surprins cu mare subtilitate pierderea acestui curaj necesar zi de zi, pomenit de Doamna de Maintenon, curajul necesar nu pentru a înfrunta vrăjmaşi, nu pentru a cuceri locuri de frunte în societate, nu pentru a-ţi depăşi contemporanii în descoperiri, în realizări, în participarea creatoare la existenţa comună, ci necesar pentru a săvârşi gesturile uzuale ale vieţii. O atare lipsă de curaj te face să preferi a nu mai ieşi din casă, din, cum scrie el:
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvăţăm pe nesimţite
Cu a morţii veşnică banalitate,
preferi, spuneam, a nu mai vizita şi a nu mai primi pe nimeni, a căuta vegetarea, a te preschimba încetul cu încetul în plantă, ori în animal ce hibernează, fugind de cerinţele de perpetuă mişcare ale vieţii umane.
Să citim împreună poema sa:

 

UMBRA CAMERILOR

 

                           Sunt camere de-acelea ce sunt pline
                           De noi, şi-n care sufletele noastre
                           Se-mprăştie tăcute şi senine
                           Şi se deschid ca florile în glastre,
                           În mijlocul tăcerii lor depline.

                           În draperia mobilelor grele
                           De pulberea nostalgicelor vise,
                           Şi-n galbenul masivelor perdele
                           De-a pururea uşor întredeschise,
                           Ne risipim ca nişte vechi dantele.

                           De-aici, al nostru suflet, când se-adună
                           Se furişează, pentru-ntâia oară
                           Prin draperii, discret, şi împreună
                           În leneşele nopţi de primăvară
                           Cu strălucirea razelor de lună.

                           Apoi nimic; puţină poezie,
                           Închisă-n ritmuri de epitalame,
                           Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie
                           Şi caută ca, pe minore game,
                           Să prăfuească tot ce-a fost să fie.

                           Vieaţa pregetă de-a mai străbate
                           Cu frământările-i necontenite,
                           Cavourile-acestea-anticipate,
                           În care ne-văţăm pe nesimţite
                           Cu a morţii veşnică banalitate.

 

Poate că bărbăţia cea mai mare îţi trebuie pentru a-ţi recunoaşte limitele şi neputinţele, cu sinceritate, în termeni creştineşti, bărbăţia cea mai mare este să fii smerit în toate, să te recunoşti sărac cu duhul, treabă foarte grea, de voim s-o facem cu toată onestitatea, pentru că omul este fiinţă orgolioasă, ba şi mai rău, vanitoasă. Mult curaj îţi trebuie să lupţi cu tine, dar şi mai mult pentru a-l lua pe Dumnezeu drept ţintă neîncetată, recunoscând că nici măcar nu eşti în stare să te rogi cum  se cuvine; iar după această mărturisire, curajul de a trece la fapta Rugăciunii.
Daţi ascultare lui Samuel Smiles, acest mare gânditor asupra caracterului: el pune chestiunea în termeni neezitanţi: Bărbăţia ce se traduce prin eforturi tăcute, care îndrăzneşte să sufere toate şi să le suporte din dragoste pentru adevăr şi datorie, este mai eroică decât faptele măreţe ale curajului fizic, sau decât acelea ce sunt recompensate prin onoruri şi titluri, ori decât laurii adesea muiaţi în sânge.
Curajul moral este acela ce caracterizează veritabila măreţie a bărbatului şi a femeii; bărbăţia de a grăi adevărul; de a fi drept şi cinstit; bărbăţia de a rezista ispitei şi de a-ţi face datoria. Bărbatul şi femeia, dacă nu posedă această virtute, nu pot fi siguri că le pot păstra pe celelalte.
Acelaşi psiholog britanic pune accentul pe zona cea mai indicată pentru întărirea bărbăţiei, deoarece aci, în creuzetul afirmării personalităţii – căci la acea misterioasă cămară lăuntrică mă refer – dacă nu participi cu toate forţele tale, rişti să dobândeşti un monstru ce-ţi poartă numele şi chipul, dar se exprimă cu o mie de guri, acelea ale semenilor săi, şi-i lipseşte un mijloc de a se exprima pe sine. Termenii lui Smiles sunt: Calitatea de a fi întreprinzător, a intelectului, constituie una dintre condiţiile vitale ale independenţei caracterului. Este necesar ca omul să aibă bărbăţia de a fi el însuşi şi nu umbra sau ecoul altcuiva. Trebuie ca el să-şi exerseze propriile facultăţi şi să-şi exprime simţămintele proprii. Datorăm să aducem în discuţie opiniile noastre şi să ne formăm convingeri. S-a spus că acela care nu îndrăzneşte să aibe o opinie este un  laş; că acela care nu vrea s-o aibă de bună seamă este un leneş; iar acela care n-o poate avea, fără doar şi poate  e un prost.
Priviţi în urma dumneavoastră la anii regimului comunist, de care abia a scăpat ţara noastră: cel mai mare rău pe care ni l-a făcut dictatura este acela de a ne fi ascuns câte suntem în stare să făptuim de unii singuri, ce curaj fără seamăn stă îngropat în inimile fiecărui copil, adolescent şi ins matur din neamul nostru, cum oricare dintre noi îşi poate îndemna viaţa într-o cursă fără istovire îndreptată către zenit. Priviţi în jurul dumneavoastră: pretutindeni se repară, se întregesc, se înfrumuseţează case particulare existente, când nu se clădesc altele noi. Se deschid dughene pe fiece stradă, dacă nu magazine ultraluxoase. Mici ateliere dau un rost nou pivniţelor şi curţilor, iar fabricile se încropesc şi ele cum pot. Au apărut universităţi particulare puzderie, noi posturi de radio şi televiziune, gazete câte nu şi-a putut nimeni închipui că vor fi citite, edituri de asemeni. Curajul românului nu îngăduie îndoială. Fiecare om se ia la întrecere cu toţi, dar şi cu sine însuşi. Or, comuismul a lovit capul ce îndrăznea să se sumeată pentru a izbuti ceva personal; iar dacă nu l-a izbit, l-a umilit şi i-a furat ideile şi munca. Scriai o carte, făceai o cercetare ştiinţifică, o invenţie? O semnau toţi şefii tăi direcţi şi indirecţi, înaintea ta, şi tu erai socotit un fericit dacă apărea şi numele tău printre ale autorilor, nu rareori cu studiile făcute la locul de producţie, adică urmând cursuri fără frecvenţă, absolvite cu plocoane sau ameninţări. Erai atât de bun în munca ta încât să primeşti o răsplată internaţională, ori o bursă de studiu? Aceiaşi profitori şi ploşniţe ale roadelor intelectuale se bucurau de pe urma trudei tale. Se comunica savanţilor, rectorilor sau oricui te aprecia că erai bolnav şi nu puteai părăsi ţara, iar paraziţii plecau în locul tău, făcând poporul de ruşine cu lipsa lor de carte, de pregătire şi de personalitate. Românul n-a ştiut câte poate cuceri, realiza, dobândi; abia acum deschide ochii asupra vieţii. Românul n-a avut libertatea de a fi el însuşi.

Aveţi astăzi bărbăţia să fiţi voi înşivă!

Mihai Rădulescu

 

LA 200 DE ANI DE LA RAPTUL BASARABIEI –
NICOLAE IORGA:
UN STUDIU DE CAZ[1]

                                                                                                  de Gh. Buzatu

Studiu prezentat azi la CONFERINȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale / Bessarabia – 1812. National Problem, International Implications. AGENDA Chisinau – Iasi, 14 – 16 Mai 2012 »

Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.

Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

 

     Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor.

Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară.

A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice [Mişcarea Legionară], în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală.

Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.

Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă.

Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor. Pentru cea dintâi ediţie, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menţionat în Postfaţa lucrării. Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi motiva decizia şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit:

 Prefaţă la a 2-a ediţie

În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naţionale.

Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19.

Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire.

Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual.

Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte lucrarea.

Pentru toţi acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, ţin să se ştie că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci şi refacerea bisericilor dărâmate de cutremur.

COPIII şi CREDINŢA asigură viitorul şi eternitatea neamul. Lor să le dăm totul.

MAREŞAL ANTONESCU

 

Să mai reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:

Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite.

Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată.

Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face.

Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit.

………………………………………………………………………………….

     Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau deschise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul.

Din motive şi în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar, atunci, Mareşalul va renunţa definitiv.

***

Înainte încă de-a fi implicat ţara în conflagraţia mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de şanse. Dimpotrivă. Iată-l, aşadar, pe proaspătul premier şi Conducător al Statului român revenind la Bucureşti după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokyo, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanşarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, şi în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităţilor pe Frontul de Est, credinţa lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluţia în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareşal, uneori, să facă consideraţii ambigui în privinţa şanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat şi decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârşit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache, Mareşalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanţii” pentru viitorul României. Nefiind cazul, aşa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mişcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se ştie, însă aşa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureştilor n-a salvat România. Din contra, cu şi, mai ales, fără Mareşal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esenţă la demiterea şi încarcerarea principalilor reprezentanţi ai regimului antonescian. Pentru România, însă, n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupaţie, răşluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare şi, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub şenilele tancurilor roşii.

Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară şi categorică pentru a-i desluşi poziţia. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu ataşatului militar german la Bucureşti, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenţie personală de excepţie pe textul dactilografiat, Mareşalul a fixat în chip esenţial rolul şi locul ţării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „… Cred că nu mă înşel în credinţa ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutăţile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleaşi idealuri şi riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareşalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice ataşatului Reichului la Bucureşti şi rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele şi rafinăriile româneşti ar fi distruse chiar parţial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană şi oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia şi puterea poporului şi armatei germane, în faţa cărora şi eu, ca şi toţi, mă înclin cu admiraţie”. După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României şi a aliaţilor ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp!

Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, Mareşalul Antonescu nu a reuşit să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar şi politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterităţii. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experienţă. Şi anume că, în cursul anilor 1916-1919, ca şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea şi executarea acţiunilor, dar, atunci şi îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva şi-au asumat-o!) şefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ş.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecţia oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofiţerului de odinioară nu au fost puse în evidenţă dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privinţele (planificare, declanşare şi execuţie), lucrurile nu aveau cum, şi nu trebuiau, să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum şi la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură şi al său … Se înţelege ce proporţii căpăta acest aspect în imaginaţia şi în comportamentul Mareşalului, pentru el, care – oricând şi oriunde – obişnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a!

Am socotit necesare aceste consideraţii, cel puţin pentru a afla sensul deciziei Mareşalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanşate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfăşurat rapid şi, într-o privinţă, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareşalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie acelaşi an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolşevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi ai Serviciului Istoric al MStM-ului au organizat, bineînţeles, materialul arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse broşuri, ca forme ale unei valorificări … anticipate a operei finisate.

Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în documentele, mai precis:

1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la [Serviciul] Istoric”.

2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidenţial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu totul”.

3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareşalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”.

4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919.

Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat şi valorificat de istoricii militari.

În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric şi comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după consultarea (poate şi la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.

***

 Fapt cu totul semnificativ, N. Iorga şi I. Antonescu s-au mai „întâlnit” într-un rând în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a avut un caracter  drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est, nu avea să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – într-un adagiu – singurul introdus atunci – al microsintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, publicată pe atunci în româneşte (după versiunea franceză din 1922) – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, urma a fi reluat la „cel dintâi prilej favorabil”[2]. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată preţuire din partea specialiştilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de anvergură – trecute în condiţii din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.

 

***

În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:

 

Românii şi România s-au aflat

„prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!

 

Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este  consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu …  Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”[3]

Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”

Ce încheiere se impune, ne întrebăm, chiar şi în cadrul unei prestigioase reuniuni ştiinţifice, alta decât aceasta:

BASARABIA ŞI BUCOVINA – A NU SE UITA!

 

                 COŞMAR

 

– Trec ape tulburi

cu copaci smulşi,

cu dobitoace moarte,

umflate să pleznească,

trec ape tulburi,

cenuşii, vineţii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neîncetat,

surpă maluri, case,

suge vite şi porci din depărtări,

suge cerurile, vânturile, zĂrile,

macină, zdrobeşte, farmă,

faţa pământului scurmă,

zdrumică, terfeleşte,

ucide, ucide, ucide…

– Astfel de vise înseamnă ‘puşcărie’…

– Omule, dar în temniţă mă aflu.

Care altă puşcărie-mi vesteşte visul?

Tu tălmăceşti toate drept ‘gherlă’!

– Ce altceva mai aştepţi?

– Că bine zici. Ce altceva?

 

 

                           GIUVAERUL

 

I-atârnă picioarele în bocancii fără şiret,

peste marginea patului metalic

deasupra coridorului de pe mijloc.

Şi-a vârât ciolanele printre zăbrelele de fier.

 

Şi-a legat în jurul inelarului stâng doi centimetri de cârpă roşie.

Pe unde o fi găsit comoara asta?

Priveşte, îndrăgostit, rubinul.

Stă aşa, pierdut de zile întregi.

Dacă-l strigi, zâmbeşte (jenat că n-are timp de tine).

O clipă ţi-a dăruit-o,

apoi coboară iarăşi căutăturile

spre cuibul cu minuni

de pe degetul jegos.

 

 

                       INVOCARE

 

Tu, deltă, ultimă escală

În care pene zburătoare

Coboară nava tropicală

S-o-nchine zeităţii soare.

 

Văzduhuri, stufuri, zări sărate,

Ostroave de singurătate,

Cu şolduri moi, petala plină

Şi pietre grele de lumină!

 

Revers deplin (sanctificat

De păsări care ard în rază)

Al veacului însângerat,

Tu deltă, -asupră-ne veghează.

 

1959 Luciu-Giurgeni

 

 

                        COARNE

                             (lui Vasile Zvancescu)

 

De-atâta pace adormise

Un tren pe şine-ndepărtate

Şi constelaţia ce se-mparte

În roţi şi osie şi vise.

 

O vacă albă pe toloacă

Porni să legiuiască lumea

Şi se opri cu noaptea-n culme

Părând la coarne că se roagă.

 

Copitele ei prinse-n glie

Înţepeniseră de rouă.

Un muget pur ca dintr-o orgă

Aluneca pe veşnicie.

 

(11.VII .56 Costâna. Poetul şi istoricul filosofiei Vasile Zvancescu, originar din satul bucovinean numit, eu fiind arestat pe 4 noiembrie 1956, mi-a fost un îndelung suferitor martor al apărării)

 

                PENTRU HORIA NIŢULESCU,

A CĂRUI PRIETENIE MI-A ALUNGAT CU RECITĂRI MOARTEA

 

Cu-obrazul pergament acoperit de-o plagă,

Şi gâtul, carnea în amonte de la cot,

Cu sufletul prostit, rămas un jalnic ciot,

Deprins, pe dos, ca-n veac să-mi tremure şi ragă,

 

Zăceam, împresurat de-al camerei boicot,

Tratat în cursu-a zeci de zile doar cu-o fragă

De polivitamine. Dar duioasa-ţi şagă,

Pe o corabie bizară, matelot

 

M-a angajat, sub cârmuirea ta nebună

Oceanul Iad al Poeziei împreună

Să-l măsurăm, rememorând al Ei tictac,

 

Indiferenţa semenilor ce-o răzbună

Şi viaţă-ţi dă în salt şi-n berbeleac.

Te ascultam, tăceam. De-am reînviat, tot tac.

 

                    SONETE

 

(amintirii actorului sonetist Ion Omescu,  pildă de râvnă în a-şi muta, după greutatea vremurilor, darul dobândit de la Dumnezeu  de pe un umăr pe celălalt, sufletul sensibil ce a suferit până la curmarea vieţii de neputinţa de a-şi supravieţui)

 

Senin te-am vrut sonetul meu de gală

Dar mi-au crescut în jur străine schele.

Urc anevoie rima printre ele

Şi ritmul nu mai prinde tencuială.

 

Mă prăbuşesc cu dorurile mele

În hăul călimării cu cerneală.

Pătruns de îndârjire şi sfială

Mă-ncumet iar, pe scândură, spre stele.

 

Mereu departe şi mereu aproape;

Sunt numai strigăt şi sunt numai sete…

Dar scap în gol mistriile-pleoape,

Se deslipeşte versul din perete,

Se năruiesc clăditele sonete.

În patru strofe inima nu-ncape.

 

1957 Jilava

 

                      MORŢII MORŢI

 

Tot mai din fum şi tot mai străvezii

Sunt, Delia, morţii mei din închisori;

Vorbind de ei, spun că sunt tot mai vii,

Dar morţi îi văd tot mai adeseori.

 

Zvelteţi de ierbi mărunte sau cicori,

De levănţică şi de păpădiii,

Îmi mai dau încă-nşelători fiori,

Crezând că-s flori, veniţi din noapte-n zi.

 

Dar ei sunt colb şi iz de putregai.

Sunt oase, câteva, îmbăloşate.

Pieriră cicatricele pe spate,

 

Iar ochii smulşi, absenţi sunt mai dihai;

Ciuntite mâini, picioare descarnate,

Abia de pot hrăni azi câte-un scai.

 

         REEDUCĂRILE PIERDUTE

             ÎN AMINTIREA LUI SERGIU MĂNDINESCU 

 

Cu câţi creiţari de sânge ai putut plãti

Culorile ce le-ai primit din curcubeu,

Să faci din ele ortul tău şi ortul meu,

Luntraşului s-avem ce-i da, noi morţi de vii?

 

Cu ţandere de lună bunul Dumnezeu

În zale ca sicriele ne polei.

Te înfăşa în mantia-ţi de poezii;

Eu uns sunt cu-al Fecioarelor Nebune seu.

 

C-am întârziat la Cina voastră de sub Bâtă

Şi-Împărtăşania din fecale şi urină

N-am luat cu Voi. Se răzvrătesc şi lung suspină

 

Răzmii şi mii de mii de veci din veci-lumină

Din care palida mea viaţă-i izvorâtă,

Că dusă-i – fără-a fi prin iaduri coborâtă.

 

                   ALT POET VÂNDUT

 

 

Ca o mumie ajunsese în anchetã,

Neverosimilã, sfioasă şi urâtă.

Dar, cu nobleţe, spaima lui de bâtă,

În faţa tinerilor, o ţinea secretă.

 

Din amintirea crezurilor, mohorâtă,

Scotea sub soarele Jilavei din manşetă

A eroismului defunctă siluetă

Şi a veleităţii încă vii, dar câtă?

 

L-am întâlnit în libertate. I-am sărit

La piept, cu frenezie. M-a respins uşor:

S-ajungă la cenaclul M.A.I., grăbit

 

Era, -mi încredinţă. Eu, recunoscător,

Domnia de-a mă pune-n gardă, am citit,

Asupra-nscăunării sale-n iadul lor.

 

Postum regim, postumă glorie factice.

Poetul legionar murise comunist.

De lăuda, îngenunchiat, satana Crist,

Au cine-ar şti în slavă astăzi să-L ridice?

 

Nepoata sa primi gârbaciul carierist

Şi înclinarea fermă de a fi complice.

Emoţionate, iscodirile peltice

Mă încercau de-i sunt pe plac panegirist.

 

Şi n-am putut pe faţă frica lui s-acuz.

Femeia sta Prostiei îndoită roabă:

Minciuna că e adevăr, credea confuz,

 

Iar într-ai săi, Poetu-l preţuia podoabă.

O tristă victimă a unui trist abuz,

Ce liniştea din cioburi negre şi-o înjgheabă.

 

                 POETULUI ANDREI CIURUNGA,

STÂLP DE-A DREAPTA VIEŢII MELE, ÎN BALTĂ

 

Ursit ai fost de numele Andrei,

Mucenicit să rabzi viaţa-ntreagă,

Ba tras în ţeapă pe al tău condei,

Ba smuls din drum de-a Timpului mârţoagă.

 

Iar Soarta, când voia ca s-o mai dreagă,

Legându-ţi – de-un curmei un alt curmei -

O funie spânzurătorii dragă,

Făcea mereu la degete cârcei.

 

Şi iar în puşcărie te trezeai,

La terciul de oftaturi şi mălai,

Sub gratia chioară şi cu ziua ciunga.

 

Că spune-i-aş lui Dumnezeu din grai:

“Cum relele atâtea le răbdai

La micul omul mare, – Andrei Ciurunga?…”

 

 

                  MOARTEA POETULUI

 

Epidemie: -a fost o gripă spaniolă,

Ne-au dat o ceapă pe din două, preventiv.

Noi, încăpăţânaţi, cu spirit subversiv,

Trăgeam de fiecare ceas nou la tombolă.

 

Un singur necâştigător fu agresiv:

Cu pumnii lui juca pe uşă-o farandolă,

Suna în noapte -a Gherlei vastă necropolă -

Cerea un leac, cu bolmojeală de beţiv.

 

Vizeta a muşcat din spaima-ne târziu:

“Ce-i, boşorogule, -ai căpiat?!” – “Mi-e rău…” – “Atunci,

Te vindec eu!” îl linişti un caraliu.

 

Gardianule, cu cizma -n capul lui arunci

Şi azi, când moaştele i-s palid sidefiu.

Opreşte-te, -asfinţi demult D. Iov în munci…

 ***

 

În loc de încheiere

 

INSCRIPŢIE PE “TASSO ÎNTEMNIŢAT”

                  DE EUGÈNE DELACROIX

 

Poetu-n gherlă, şleampăt şi bolnăvicios,

Tot frământând un manuscris sub talpă, jos,

Priveşte-n cumpeni, îngrozit, spre treapta-afundă

A pâclelor în care mintea-i se cufundă.

 

Îmbătătoare, hohotele-n puşcărie

Gândirea către straniu şi absurd o-mbie;

Îi dă târcoale Îndoiala, -l încolţeşte

Cumplita Spaimă, mii de măşti schimbând hoţeşte.

 

În geniu-acesta-nchis în beciul duhnitor,

În ţipete, scălămbăieli, roind în zbor

Spectral, ce-i hăituiesc auzul îngrozit,

 

În visătoru-acesta de orori trezit,

Pecetea-ţi văd, tu, suflet cu visări umbrite,

Înăbuşit de zidul Lumii Pipăite.

 

Tălmăcire de Mihai Rădulescu din

Charles Baudelaire

 

 

PE MALUL LACULUI FUNDENI

Pe Rugul Prieteniei care arde veșnic, un prinos de recunoștință și

un omagiu în memoria lui Mihai Rădulescu

                                                                                       de Monica Levinger

*

Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstrușnice,”nevinovate” la prima vedere,însă în realitate neînchipuit de grele. Așa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii pași în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar și 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet și am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era de fapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creație unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenție la Români.

Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune și nici, mai presus de toate acestea, Cărțile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existențe tumultoase, plină de urcușuri și coborâșuri deseori amețitoare. Desigur că citisem reflecții filozofice de genul celor care-ți amintesc că “moartea pune capăt unei vieți însă nu și unei relații”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire,  adevărul profund al acestor cuvinte.

Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veșnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viață promițător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcușul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că de fapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înțeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care mi le puneam pe masură ce descopeream adevărul.  “Caută și vei găsi, bate și ți se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru “porți” ferecate și o mulțime de subiecte încă nelămurite.

După o vreme însă, rolurile s-au inversat și din postura de “examinatoare” care descoase și interoghează, am redevenit elevă, scoasă ca în anii școlii la tablă, la ascultat. Oricât ar părea de uimitor sau ciudat, “lectiile” cu domnul profesor au fost reluate, de parcă cineva vroia să-mi demonstreze că “putem muri fără să plecăm cu adevărat”…

Luni în șir, ori de câte ori pomeneam numele fostului meu dascăl -fie că îi evocam amintirea sau plănuiam viitoare acțiuni în memoria sa, parcă se ridica un colț de perdea de pe fereastra unei alte realități, mult mai profundă și mai vie decât cea cunoscută simțurilor mele trupești. Prin acea mică deschidere spre meleaguri de “dincolo”, răzbeau până la mine străfulgerările unei lumi necunoscute și totuși familiare, punct de întâlnire al trecutul trăit cândva cu viitorul ce urma să vină.

Spectacolul straniu la care nu numai că asistam ca unică spectatoare, dar și participam, începea de fiecare dată cu o scenă petrecută într-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu și impersonal calendar de perete. O rafală de vânt stârnită ca din senin, prindea a răsfoi înainte și înapoi, ca pe o carte, filele neobișnuitului calendar, invitându-mă fără cuvinte să le privesc mai îndeaproape. Îmi amintesc cât de uimită am fost să descopăr că pe fiecare din cele 365 de foi apărea aceeași dată – 19 ianuarie, ziua în care în urmă cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, în timp ce anul nu era menționat nicăieri- semn că putea fi unul anume sau un oricare altul.

Urma apoi un tablou a cărui sursă de inspirație am înțeles-o imediat. Dintr-un portret schiță înfățișându-l pe încă tânărul Mihai Rădulescu, mă privea un chip de o blândețe aparte, ascunzând zbuciumul unui veșnic reînceput și a unei continue căutări de sine – blestem sau binecuvântare? În ambianța ireală ca de vis, în care jocul luminii și al umbrei amintea natura dihotomică a firii omenești, se înălțau ziduri de închisoare, sumbre și amenințătoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus răstignit pe cruce; decorul părea creat anume să amintească unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Mulțimea cărților răspândite în neorânduială peste tot – pe rafturi, pe masa de scris și chiar pe podeaua de lemn, te purta cu gândul spre universul sacru din care acestea făceau parte și pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Rădulescu, denumit nu întâmplător “Literatură și detenție”, putea recunoaște cu ușurință, într-o reușită transpunere scenică, pagina de deschidere a amintitului spațiu virtual -oglindă fidelă a unei vieți sub însemnul anilor petrecuți în temnițele comuniste, dar și a pasiunii pentru scris.

      Ajunsă la apogeul său, viziunea mea primea o notă de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeți, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau în fața mea, în timp ce un soare puternic și generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creații literare?-,își revărsa lumina peste locuri și peste oameni. Mă învăluia certitudinea că nu mai eram singură, unica participantă la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.

În final, cea de a patra scenă mă proiecta într-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taină la care câteva sălcii plângătoare, pe un mal de lac, se închinau cu smerenie cerului oglindit de întinderea liniștită de ape. Nu mi-a fost deloc greu să recunosc locul. Știam din citite că dacă te desparți de șoseaua Fundeni la numărul 138, apucând pe ramura de drum ce coboară înspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi într-un colț de rai, despre care o voce fără chip îmi explica:“O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită.Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.”(1)

Mărturisesc că la capătul fiecăreia dintre repetatele mele călătorii prin lumi paralele mă încerca un sentiment frustrant, amintind nemulțumirea de sine resimțită în adolescență ori de câte ori, deși elevă silitoare din fire, nu reușeam să mă ridic la înălțimea temelor primite la școală sau…în viață. Intuiția îmi spunea că nu întâmplător se derula în fața mea acel spectacol văzut doar de mine, însă mesajul ‘dintre rânduri’, oricât mă străduiam, continua să rămână o enigmă de nedescifrat. Mi se potriveau și mie vorbele femeii din popor, spuse Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ioane, fântâna darului tău e adâncă, dar funia mea e scurtă!”  Degeaba am căutat ajutor în scrierile domnului Rădulescu, tot ce-am reușit să aflu a fost că: “Sunt lucruri pe care nu le înțelegem nici bine, nici ușor.Totuși, chiar și așa, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puțină evidență.”(2)

Tocmai când începuse să mă bântuiască gândul renunțării, am primit un semn; ca din neant mi-a fost întinsă cu gerozitate o mână de ajutor. Printr-o măiastră lovitură de teatru petrecută exact la momentul potrivit, reprezentarile ce-mi dăduseră atâta bătaie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le înlănțuise până atunci. Într-un spectacol de adio, imaginile binecunoscute mi-au apărut pe scena minții nu una după alta, precum le era obiceiul, ci toate împreună și în același timp. Geniala idee regizorală a deschis “zăgazurile” înțelegerii și, în sfârșit, am pătruns tâlcul “lecției” primite. Tot atunci, din aceeași străfulgerare de gând s-a născut hotărârea de a ne întrunicu toții pe 19 ianuarie la “conacul lui Radul”, pe malul lacului Fundeni, să ni-l amintim pe prietenul Mihai așa cum fiecare din noi l-a cunoscut, în împrejurări și în etape de viață diferite, personal sau prin corespondența pe net – un îndrăzneț proiect de suflet.

Dar cine suntem “noi” și de ce rostesc cu emoție acest cuvânt? Răspunsul pare simplu și ușor de ghicit: suntem foști prieteni ai lui Mihai Rădulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, căci altfel, ca să folosesc o remarcă umoristică prin care am fost caracterizați, “a tunat și ne-a adunat”, până într-atât suntem de diferiți și greu de “catalogat”.

Ne-am născut pe parcursul a câtorva generații, așadar suntem de vârste diferite. Diferite sunt și profesiile pe care le îmbrățișăm, ca adepți ai științelor umaniste, sociale sau exacte. Cât despre locurile spre care ne-a purtat viața și în care trăim în prezent, dacă ar fi să le unim printr-o linie imaginară, aceasta și-ar începe călătoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada și Statele Unite, urmând a străbate Europa de la apus la răsărit – trecând prin Gibraltar, Stuttgart, Timișoara, Suceava, Brăila, București, pentru a se opri tocmai în Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, în Israel. Unii dintre noi se pot mândri că au găzduit în diverse publicații scrierile lui Mihai Rădulescu, în timp ce alții, “gazduiții”, au fost publicați pe site-ul Literatură și detenție ca profesioniști ai scrisului sau ca începători. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar și  cei care s-au bucurat de sprijinul său, prin faptă sau cu sfatul. Aș putea continua la nesfârșit “jocul clasificarilor”, concluzia rămânând aceeași: deși avem “ceva” în comun, suntem cât se poate de diferiți; dar și unici.

 În ciuda deosebirilor asupra cărora n-am zăbovit întâmplător, grupul nostru este special și deosebit. Dacă cineva ne-ar întreba cum s-a născut prietenia noastră, am răspunde că ne-am cunoscut prin Mihai Rădulescu, dar nu în răstimpul vieții sale ci când deja nu mai era printre noi. Imediat după data de tristă amintire – 19 ianuarie 2009, am început să ne “descoperim” ca din întâmplare, prin coincidențe bine ticluite și sosite la timpul potrivit. Cu toții vibram pe aceeași undă a admirației ‘fără rezerve” față de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorința de “a-l păstra pe Mihai viu în gândurile și inima noastră, cu ce avea el mai bun și mai prețios.”(3)

Dar să revin la ideea de a ne întruni la “conacul” de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, întâlnirea a avut loc așa cum ne-am propus și am plănuit. A fost o zi de ianuarie neobișnuit de frumoasă pentru luna lui “Gerar”, vremea însăși fiind de partea noastră. Soarele, cam cu dinți dimineața, s-a îmblânzit înspre prânz, înduioșat pesemne de curajul  cu care am hotărât în unanimitate că “tabara” ne-o așezăm pe terasa cu vedere spre lac și nu în casă, fie ce-o fi!

Înconjurați de ape din toate părțile – căci aceasta era impresia pe care ți-o dădea priveliștea lacului îmbrățișând propria sa oglindire în geamul enorm ce ne despărțea de camera de zi, ne-am lăsat în voia amintirilor și a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colț de rai și care-i conferea o atmosferă ca de mănăstire”(4) s-a pogorât și asupra noastră, dezvăluind dărnicia locului bun pentru sănătate, dar și pentru suflet.

- Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajmă? a dat cineva glas întrebării pe care ne-o puseserăm cu toții în gând. Sau poate ne privește de acolo de sus…

Mărturisesc că în acele clipe, fermecată de priveliștea și atmosfera de vis, mă simțeam ca într-o poveste și nu m-aș fi mirat deloc să-l văd pe domnul profesor apărând aievea, pășind dintr-o realitate în alta în modul cel mai firesc. Chiar mi-am închipuit o asemenea scenă în care domnul Rădulescu, întors de la cine știe ce treburi prin oraș, descoperea surprins mica noastră adunare, întrunită sub steagul prieteniei în “ograda” sa. Știu că ar fi trecut repede peste surpriza momentului și, cu aceeași bucurie cu care-și saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi întâmpinat și pe noi, ‘oaspeții nepoftiți’: “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi răsunat glasul  celui pe care o parte din noi îl ‘auziseră’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Rădulescu s-ar fi putut convinge că era într-adevăr precum s-a scris, “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice și sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganță, fără emfază, cu floreta erudiției.”(5)

Cu toții eram emoționați. În atmosferă plutea un fel de tristețe luminoasă, cât despre “depănatul” de amintiri, parcă încheiaserăm între noi un pact secret ca acestea să fie evocate în intimitatea propriilor gânduri și la adăpostul lor. Așa cum se întâmplă deseori în momentele de început, fiecare aștepta ca cineva – altul decât el însuși – să spargă gheața, luând cuvântul. Pentru că nu se cădea ca “cenaclul” nostru să debuteze sub auspiciul tăcerii prelungite, am luat inițiativa propunând tovarășilor mei:

- Haideți să-l ascultăm pe Boris citindu-ne din “Semnale către Monica”!

     Aș fi putut alege “Conacul lui Radul”, primul omagiu adus de Boris, în scris,pe Rugul prieteniei care arde veșnic, dar m-am oprit la “Semnale…”, pentru care aveam o mare slăbiciune nu numai pentru că erau scrise frumos și bine, dar și pentru că, într-un fel, scrierea mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al cărei nume era menționat în titlu.

Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea înnăscuta mea timiditate, mi-am anunțat prietenii că în “concertul” ce va urma eu voi fi “vioara a doua” și că mă voi alătura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe aparținând domnului profesor, scrise sau rostite cândva.

- O să fie ca și cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.

- Dar…, dragii mei, cu toții îmi cunoașteți scrierile în memoria prietenului nostru comun, de ce m-aș repeta?

     – Pentru că, mi-am luat eu rolul în serios, domnul profesor spunea în schița sa “Arta de a fi pom” că “Orice experiență de viață poate fi cristalizată într-o propoziție. Orice propoziție de acest tip poate genera iarăși viața, dacă este dezvoltată într-un act pedagogic.Acest adevăr nu se cuvine uitat nicicând.” (6) Așa că dragă Boris, de astă dată va fi altfel… pentru fiecare din noi.

Puteam fi mulțumită, debutasem precum promisesem – adică cu un citat, cale pe care o alegeam ori de câte ori vroiam să-mi susțin sau să-mi întăresc spusele prin vorbele de duh “imprumutate” de la cei mai înțelepți decât mine, de la care aveam ce învăța. Mărturisesc că-mi place să-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahnă pe care o am de când mă știu.

     Parcă cu domnul Rădulescu nu a fost tot așa? După ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet și am aflat că e scriitor, m-am apucat să-mi compun scrisoarea prin care intenționam să reluăm legătura doar după ce l-am citit cu sârg vreme de câteva zile. Când ai de-a face cu un artist al cuvântului scris, parcă nu-ți vine la-ndemână să-l întrebi direct, în cel mai prozaic mod: “Dumneavoastră sunteți fostul meu dascăl de engleză de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.

Nu știu de unde mi-a venit ideea și îndrăzneala să mă folosesc în deschiderea scrisorii pe care o plănuiam de vorbele elevului Toma, eroul schiței “Bursierul în SUA”, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu măiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine și natural; chiar și cele mai banale întrebări. Renunțând cu plăcere la propriile-mi cuvinte – calificate de propriul meu simț critic drept stângace și nepotrivite -, am pus ghilimele și am copiat întregul dialog cu care începea schița: “- Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?  – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Bună ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…

Dacă nu mi-aș fi conceput scrisoarea într-o asemenea manieră, vădit “scriitoricească”, poate că nu m-aș fi trezit în e-mailul de răspuns cu o invitație pe cât de neașteptată pe atât de surprinzătoare, ca să nu spun, cu alte cuvinte, că mi s-a tăiat respirația citind-o: “Dragă Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionantă pentru un fost dascăl, dar și încurajatoare pentru un om aflat la sfârșitul vieții. Păcat că nu mai am cum folosi această încurajare. Îi mulțumesc soțului dumitale pentru minunata idee de a te îndemna să mă găsești. Cum de cunoști volumul meu ‘Bursierul în SUA’? O astfel de surpriză nu mă așteptam nici mort să o capăt, mai ales de la o fostă elevă atât de sensibilă și iubitoare cum ești… Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei și cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schiță literară și public-o neapărat undeva. Ești talentată și, dacă îți convine, o pot și eu publica pe net, în site-ul meu Literatură și detenție, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci străduiește-te să o faci publică pe o cale oficială, într-o revistă din Israel. Te felicit de pe acum…!” (7)

Glasul domol citind din “Semnale…” m-a readus cu blândețe la prezentul din care, fără să-mi dau seama, evadasem pentru câteva clipe. “Prezența” mea era absolut necesară, urmând să ne reamintim împreună despre începutul unei legături speciale:

- “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (7)

Întâlnirea mea cu Borisa… Mă tulburăși astăzi amintirea acelei zile de august torid, în 2009, când am simțit un imbold de nestăpânit să scriu în spațiul ferestrei “căutare” de pe site-ul “Scribd” numele domnului Rădulescu – două cuvinte la ordinea zilei în navigarile mele pe net din acea perioadă. Uitând că nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sâcâitor al rațiunii mă avertiza: “Ce tot “scotocesti” atâta, ce speri să găsești? Ce-ar putea fi nou de ieri seară?!” Când pe ecranul calculatorului a apărut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca în “Conacul lui Radul” prietenia sa cu Mihai Rădulescu, prima reacție instinctivă a fost aceea de a salva cât mai repede scrierea abia descoperită, înainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne că o parte din mine știa deja că viitoarea prietenie, la a cărei naștere tocmai asistam, va fi una specială și de suflet, de genul celor despre care îți amintești cu emoție și recunoștință până la sfârșitul vieții; tocmai de aceea trebuia “să apăr” cu mare grijă prețiosul material.

- “Concertele” care au urmat, chiar dacă au avut “o vioară a-ntâia” în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră.A fost destul ca, doi “perfectstrangers”, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de “rând”, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.”(8)

- O legătură de o intimitate specială, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se știu legați de funii invizibile și neînțelese pe care preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.”(9)

Întâlniri sub semnul destinului, enigmatice și tulburatoare, doar trecerea timpului, dintr-o veșnic reînnoită perspectivă, le poate dezvălui menirea, ca și înțelesurile adânci.

      – Dacă aș ști cum să dau timpul înapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe această terasă cu fostul său tovarăș de detenție din tinerețe, părintele Sebastian. Se pare că în amurgul vieții, și nu mai devreme, înțelegem cu adevărat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare’: “Am fost întrebat: – Mihai, mata de câte ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Păi am scris în carte, de două ori, o dată în pușcărie, cam un ceas și o dată la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus până acasă. Domnule, astea au fost întâlniri marcante pentru infinit.Foarte frumoase lucrurile astea… O întâlnire de jumate de oră poate să însemneze o viață întreagă. Să găsești cu răbdare, cu dragoste, cu credință, atâta energieîntru devenire încât ea să te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.”(9)

Sunt oameni care îți apar în drum nu întâmplător. Acești necunoscuți ‘te citesc’ dintr-o privire, ca și cum s-ar deschide în fața lor cartea vieții tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevărului despre ține însuți, despre ce îți stă în putere a deveni; te ajută să ajungi acolo unde nu ai îndrăzni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a încheiat.

     Ca și cum mi-ar fi auzit cugetările rostite în gând, Boris a dat citire tulburătorului îndemn care pentru mulți din cei adunați suna familiar:

-“Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori!Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul.(10)

- Da, așa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie dacă vei continua, fără oprire, să-ți exersezi condeiul. Nu aveai decât să privești tabloul propriei deveniri, zugrăvit în culorile calde ale unei încrederi totale în reușita ta, pentru a înțelege că orizonturi tot mai largi se deschideau în fața ta: “Îți mulțumesc că ai încheiat singură povestirea! O aștept integral, cât mai curând. Să-mi dea soțul dumitale voie să-l felicit că s-a născut în casa voastră un om nou, un cutezător, un creator. Căci acolo vei ajunge, dacă scrii fără oprire.Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este să-ți obișnuiești duhul și condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, să nu uiți, ești datoare să iei atitudine față de viață, să nu te cruți.” (11)

- “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”,a replicat colegul meu de ‘breaslă’.“M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos:Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge,e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.”…dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastrăînşivă.Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’.Era generos, era necruţător, era prieten.”(12)

- Domnul profesor știa mai bine ca oricine altul ce eram în stare să realizăm, doar că… nu ne povestea cât sunt de reci și adânci apele în care ‘ne arunca’ fără nici o ezitare; ca și cum a ajunge la celălalt mal, fără a ști să înnoţi, era ceva de la sine înțeles. Cel puțin așa am simțit eu când după cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necruțător privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu îndrăzneala nesăbuită ce caracterizează începătorii, îmi denumisem personajul ‘micul meu prinț personal’: “Pentru că îmi acorzi atâta încredere încât să-mi ceri opinia exactă și foarte clară legată de limbajul schiței, îmi îngădui să-ți dau un sfat, înainte de publicare. Gândește-te dacă nu ai face mai bine în economia scrierii tale să înlocuiești ideea unui Mic Prinț personal. De ce? M-am gândit la această chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obligă. În definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta îți impune să scrii la același nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul în care trebuie făcut. Socotesc că istorisirea ta e valoroasă în sine, fără recursul la personajul altcuiva. Încearcă să-l elimini sau să găsești altceva în locul acestui corp străin de scrierea ta. Ce părere are soțul tău?” (13)

Mi-am amintit cât de vehement am reacționat citind recomandările făcute de domnul profesor; pur și simplu am sărit în sus de doi metri. Prima mea scriere ca începătoare necesitase un efort atât de susținut, încât practic rămăsesem fără suflu după încheierea ei. S-o pornesc de la capăt mi se părea de neconceput! Revoltată de sacrificarea personajului meu drag – ‘desființat’ fără ca măcar să mi se dea ocazia să-i vin în ajutor, m-am simțit neînțeleasă și prea aspru pedepsită. În cele din urmă m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai după ce am făcut multă zarvă înlăuntrul meu. A fost acela un exercițiu de smerenie, o piatră de încercare la începutul unei ucenicii care nu s-a sfârșit și care continuă și astăzi.

- “Dar să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul”, și-a reînnoit Boris invitația, purtându-ne de astă data prin anii ‘sfârșitului’, 2007 și mai ales 2008, când: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostitde drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri.L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina.A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.” (14)

Era suficient să pomenesc numele lui Paul pentru ca o mulțime de fragmente din corespondența noastră pe net, însoțite de imaginile născute din cuvinte, să își facă  imediat apariția, răspunzând la întrebarea ‘ce înseamnă să fii prieten în toată puterea cuvântului?’ Pe ecranul minții îl vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind târziu în noapte mesaje care anunțau că “de acum încolo tăcerea profesorului Mihai Rădulescu va fi definitivă”; același prieten din timpul vieții, dar și după moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormântul lui Mihai sau străbătând în vânt și prin ninsoare străzile Bucureștiului înzăpezit, grăbit să ajungă la slujba de pomenireinițiată de Patriarhie, la un an după trecerea domnului profesor la cele veșnice. Și iată că la întrunirea micului nostru grup Paul ne împărtășea gânduri de la ultima ‘vizită’ făcută prietenului său drag:

     – “La mormântul trist și rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiată a celor care trăiesc în posteritate prin creația lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecător, se va bucura acolo unde este de dragostea și admirația pe care cei care l-au cunoscut i le poartă pentru ceea ce a fost și pentru ceea ce a scris. Dumnezeu să-l așeze în rândul din față a cetei celor buni!”(15)

Parcă-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficientă ‘doctorie’ primită în ultimii ani de viață: “Atâta nevoie am avut, mai ales în spital, să vină oameni pe la mine. Și acuma, așa mă bucur când aud că mai vine cineva și mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut în ultimii doi-trei ani a fost mașina de acolo, Loganul… Ei bine, am găsit câțiva prieteni care din când în când ieșeau cu mine la plimbare și asta a contat imens, imens.”(16)Câte ne-ar fi povestit Paul, dacă i-am fi cerut-o, despre călătoriile în doi pe la mânăstiri, cu Loganul, în căutare de aer curat pentru plămâni și pentru suflet.

     Secretul virtuților tămăduitoare ascunse în leacul amintit avea să ni-l lămurească Boris, continuându-și lectura din “Semnale…”:

    – “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…”(17)

Privirile mi s-au îndreptat către Mariana, care mi-a răspuns la rândul ei tot din priviri, semn că ne gândeam amândouă la aceleași pagini de corespondență, în care doi ‘îndrăgostiți’ de mânăstiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul să împart cu cei prezenți frumusețea unor gânduri și a unei scrisori:

-“Mâine dimineață voi pleca spre Rarău. Vom dormi la mânăstire și dacă voi avea semnal vă voi suna pentru a vă trimite o cetină de brad poleită cu dor.– Te fericesc. Fii fericităși bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aștept să-mi istorisești fiece amănunt al expediției. Spune-i părintelui Daniel că-l iubesc și că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele și, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri și mai strașnice îndemnuri spre a-i ține amintirea trează.”(18)

Chiar dacă Mariana și domnul Rădulescu își ‘vorbesc’ astăzi din lumi diferite, puteam fi sigură că tot despre lăcașuri sfinte și slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:

     – “Știu prietene că îmi veghezi cuvântul… Te-ai întâlnit cu Adrian Ieromonahul și cu ceilalți sfinți? Îmi este dor de tine prietene, îmi este tare dor… Și dacă în anii trecuți nu am ajuns la Aiud, acum pot spune că m-am recules la moaștele martirilor de la Schitul “Înălțarea Sfintei Cruci”. În tăcere, am făcut cele cuvenite…pentru veșnica pomenire… Încercăm să ne împrospătam memoria, să nu lăsăm uitarea să se aștearnă peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamăgit și ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruință! Dumnezeu să te odihnească în cortul drepților!”(19)

Depănatul amintirilor decurgea “într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura”.  L-am rugat pe Boris să ne descrie ‘atelierul de creație al maestrului’ –“camera unde citea, scria și dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”

- “O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce se afla în spatele mesei de scris, în timp ce înstânga aceleiaşi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (20)

     – “Ați greșit când ați pășit/ cutezători în mine./ Nu sunt eu pădurea/ în care să vă rătăciți/ nu sunt eu muntele/ pe care să-l escaladați/ nici măcar soarele/ pe care în dimineți leneșe/ îl plimbați pe bulevarde./ Ați gresit… / poteca din mine/ nu duce nicăieri.” (21) Aceasta era poezia pe marginea căreia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri gânduri și idei proprii.

- Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta săle comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.”(22)

 N-a fost să fie, și totuși… M-am înfiorat la gândul că, parcă scrijelite în hârtia cărții, cuvintele scrise de o mână ce cu greu mai putea mânui pixul sau creionul, erau încă acolo, în volumul de poezii ajuns în posesia lui Boris, așteptând răbdătoare să le descoperim și să le dăm glas:

- “Aș vrea să pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicăieri.” Aș recunoaște un final. Însă cărările din mine umblă fără odihnă…” (23)

Mărturie a unei legături trainice, dăinuind în timp, cuvintele lui Dimitrie veneau să ne vorbească despre viața de după viață a prietenului său:

- “Ce ferice este Mihai să-și continue existența spirituală printre oameni, așa cum mărturisește în creion pe lîngă poezia mea ‘Eroare’: “cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni”, spune Mihai și eu îl cred. Omul cu sufletul curat aparține umanității, aparține lumii biologice conștiente, aparține acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Așa l-am cunoscut și mai ales, așa mi-l imaginez pe Mihai!”(24)

”Cărările din mine duc la nesfârșit, spre oameni“…  (25)

Am realizat în acel moment că tulburătoarea confesiunevizând eternitatea dezvăluia un crez din timpul vieții, dar,în același timp, vorbea și de viitorul ce urma să vină; de parc-ar fi știut … Dacă ceva mă fascina în Odiseea personală începută în urmă cu trei ani, imediat după trecerea dascălului meu la cele veșnice, aceștia erau oamenii pe care i-am cunoscut umblând ‘pe urmele’ domnului profesor și prieteniile legate cu ei.  A fost minunat să descopăr cum printr-o surprinzătoare înlănțuire de ‘întamplări’ și evenimente se constituia un întreg din părțile lui; să constat că rezultatul unor mici dar sincere fapte în numele prieteniei depășea cu mult suma ‘componentelor’ adunate împreună, toate la un loc!Cum aș putea oare, fără ca aceste gânduri de recunoștință să umple o carte, să le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alăturat pentru ca împreună să purtăm, din Cititor în Cititor, lumânarea ținerii de minte în amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Rădulescu să-și ocupe locul meritat nu numai în inimile noastre, ale prietenilor, dar și în cultura poporului său.

- Ei, nu te mai frământa atâta pentru un lucru așa de ușor. Am să te ajut eu, s-a auzit un glas subțirel, pe care l-aș fi recunoscut chiar și dintr-o mie de voci.

Trecuse ceva vreme de când nu-l mai întâlnisem pe ‘micul meu prinț personal’, personajul drag ce devenise în urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visătoarei prințese de odinioară’. Eroul meu de schiță, pe care în adâncul sufletului continuasem să-l numesc cu titlul său regal, mă privea ușor încurcat din cel mai umbrit colț al terasei, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Ce te miri așa, știi bine că nu puteam lipsi de la întâlnirea voastră.” Fără să piardă timp cu explicațiile, copilul de o șchioapă a trecut la acțiune, scoțând din buzunarul de la piept un creion galben, proaspăt ascuțit:

- Dă-mi mai bine o foaie de hârtie să-ți arăt răspunsul!

      Am ales din mapa doldora cu scrisori, conținând întreaga corespondență a lui Mihai Rădulescu cu prietenii săi, pusă în ordine și tipărită special în vederea întrunirii, o coală albă de hârtie și i-am întins-o fără să pun întrebări. Micul meu slujitor, așezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stăpânei’ lui, după ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.

      – Vezi cercul ăsta ca un gălbenuș de ou? Din el vor porni razele, una câte una pentru fiecare din prietenii tăi. Liniile trebuie să fie drepte, când mai lungi, când   mai scurte, ca la un soare adevărat… S-o pornim de pe continentul nord-american și să-i ‘desenăm’ pe cei doi domni care îți trimit regulat “Salutări din Toronto”.

      Mi-am dat seama că micul desenator știa mai mult decât crezusem și că se referea fără îndoială la domnii Alexandru Tomescu și Puiu Popescu, ambii redactori șefi la prestigioase reviste canadiene de limbă și cultură română – ‘Alternativa’ și ‘Observatorul’.Glasul Priteniei putea fi auzit deseoriîncrâmpeie de corespondență:  “Ne este dor de Nea Mihai. Îmi pare rău că nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atâta căldură, hotărâre și pasiune, punea în ceea ce făcea și gândea.”(26)Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu încetase pe parcursul celor trei ani scurși de la trecerea sa în neființă, în paginile ambelor publicații continuând să apară scrieri în memoria sau sub semnătura scriitorului. Premiul onorific purtând numele lui Mihai Rădulescu, instituit  în 2009 și decernat în fiecare an de revista Observatorul la întrunirea cenaclului său din luna ianuarie, venea să dovedească că prietenia se exprimă prin cuvinte, dar și prin fapte.

     – Nu trecem oceanul până nu desenăm o rază pentru Herbert, fostul coleg de clasă al dascălului tău, de la care am învățat că “prieteniile care se leagă până la 15 ani sunt foarte trainice”.  (27)

     – Dacă suntem deja în Europa, m-am prins la rândul meu în joc, hai să desenăm o rază de soare pentru domnul Lucian Hetco, căruia îi datorăm un colț In memoriam Mihai Rădulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart.Dar nu ne vom opri aici ci în țară, la un popas de suflet numit ‘Lumea credinței’, unde prin bunăvoința domnului Răzvan Bucuroiu au apărut scrieri de-ale domnului profesor sau în memoria sa. Sunt sigură că vei dori să ‘consemnezi’ evenimentul în desenul tău.

     – Zis și făcut. Acum vine rândul prietenilor tăi care scriu în versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza și Dimitrie Grama.

     Am băgat de seamă că soarele nostru se înnoise cu patru raze în loc de trei, la câte mă așteptasem după regulile aritmeticii – domeniu în care excelam, așa că l-am întrebat pe talentatul artist dacă intenționat fusese ‘darnic’ sau greșise cumva la socotit.

-Prietenul tău Boris, care-i unul și același cu Daris Basarab, și-a primit propria-i rază, dar și una pereche pentru soața sa. Cum puteam să-i ‘despart’ pe cei doi tovarăși de-o viață, când ei sunt de nedespărțit? Așa că am ‘desenat-o’ și pe doamna Margareta, despre care profesorul tău scria că este liantul prieteniei cu Boris.

    -Dacă ai ști cât de dragă îmi e perechea asta de raze… am mărturisit înduioșată de delicatețea discretului gest, pentru ca apoi, cu privirile îndreptate spre viitor, să trec la noua generație. Dă-mi voie să fac prezentările de rigoare: tânăra Cătălina – căreia domnul Rădulescu, ca sprijin și în semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licență avândca subiect ‘Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică’ la rubrica “Cartea prietenului meu”, pe site-ul său personal și…’cealaltă Cătălina’ – căreia îi datorăm, prin munca făcută cu dragoste și modestie, întreținerea și administrarea site-ului ‘Literatură și detenție’ de la crearea sa și până în prezent.

- Și cu ‘cealaltă Monica’ cum rămâne, o desenăm tot acum? mi-a luat-o înainte a toateștiutorul meu prieten, zâmbind cu înțeles. Mi-a plăcut mult cum domnul  profesor i-a spus odată că dacă  un om are o singură calitate adevărată și frumoasă, apoi se cade să dăm uitării toate defectele și să-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun.

- O mică corectură, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o știe de la mama ei. Mariana a fost alături de domnul Rădulescu până în ultimele sale clipe, îngrijindu-l cu dragoste și devotament. Cele două raze pe care le desenezi  sunt pentru mamă și pentru fiică.

- Cred că a sosit timpul să-mi povestești cum se naște pe nesimțite o scriere în memoria cuiva drag…

Am înțeles imediat pe cine urma să ‘desenăm’. ‘Povestea’ dragei mele prietene din Suceava – de la care am învățat că amintitul oraș e în Bucovina și nu in Moldova precum greșit crezusem, era una adevărată și nu născocită; poate de aceea o spuneam cu mare plăcere, încercând de fiecare dată sentimentul de minunare pe care-l ai în fața unui deznodământ fericit și neprevăzut.

-  Luminița Vartolomeu și-a pus toată dragostea și prețuirea pe care i le purta părintelui Vartolomeu în scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Rădulescu să scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea că amintirile pe care le așternea în scris cu sensibilitate și talent, răspunzând la tot felul de întrebări și nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la părinte ca și mărturiile celor care l-au cunoscut, îl vor ajută pe domnul Rădulescu să “rânduiască totul așa cum se cuvine”. Luminița Vartolomeu nu s-a așteptat câtuși de puțin ca în felul acesta, adică sub propria-i semnătură, să se nască o tulburătoare proză memorialistică despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere găzduităla rubrica ‘Cartea prietenului meu’, de site-ul Literaturăși detenție. Deși, dacă e să fim drepți, s-au auzit ‘avertismente’ discrete: “Cât sunt de frumoase poveștile pe care mi le îngânați serile, stimată Doamnă… Tare mă ispitiți să continui lista celor pe care i-am publicat la “Cartea prietenului meu”și cu numele dumneavoastră.”(28)

Pe aceeași listă a celor publicați pe site-ul Literatură și detenție – atât de importantă domnului profesor, se cădea adăugat și numele inginerul Nelu Baciu, a cărui dragoste și admirație pentru alese fețe bisericești – părintele Ioan Iovan, părintele Sebastian, măicuța Veronica de la Vladimiresti, s-au întruchipat la îndemnul și sub îndrumarea lui Mihai Rădulescu, în scrieri pentru “iubitorii de sinceritate și glăsuire frumoasă”. În semn de apreciere, o nouă rază de soare li s-a alăturat celor deja desenate.

- Dacă vrei, îți pot aduce și eu un exemplu de ‘glăsuire frumoasă’, citând-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus, referindu-se la titlul unui roman special și deosebit: “‘Hiroshige, soarele meu’ sună ca un vers dintr-un poem “…(29)

- Nu în fiecare zi poți citi o povestire în care își dau întâlnire două creații și doi artiști – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, și un scriitor pentru care arta însemna în primul rând trăire.

     – La fel simt și eu! a replicat imediat tânărul artist în devenire, după care mi-a mărturisit ușor încurcat: Tare mult mi-aș dori ca Soarele desenat de mine să inspire cuvinte la fel de frumoase…

- Mă duce gândul la minunatul roman al domnului Rădulescu despre pictorul Hrandt Avachian. După citirea cărții – portret al unui om dar și al unui secol, nu poți să nu exclami: “aceasta este lecția unui pictor, transmisă de un scriitor!”(30)  Ca să revin la dorința ta, cred că ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica să-i facem o vizită domnului Bedros Horasangian…

- Am să-l caut negreșit, mai ales că acest prieten al domnului Rădulescu este foarte ușor de găsit. Din propriile-i mărturisiri făcute pe net știu că “actualmente trăiește sub nume propriu în București”și publică, sub același nume, scrieri pe cele mai variate teme și subiecte.

- Cineva care mărturisește că“Nu chiar totul e mit pe lumea asta și, cu ajutorul lui Dumnezeu, viața merită trăită cu seninătate superioară”(31) va ști să scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucureștiului, dar și despre soarele tău, am tras concluzia de rigoare.

După ce domnul Bedros, și eu, și Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a întins foarte mândru rezultatul strădaniilor sale:

 - Ce spui de Soarele prieteniei? Îți place cum a ieșit?

Privind desenul copilăresc am înțeles de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. I-am mulțumit prietenului meu de nădejde, gândindu-mă cum l-aș putea răsplăti pentru ajutorul primit. Mi-a răspuns deschis și fără ocolișuri:

     – Dacă tot vrei să-mi faci un dar, mi-ar place să-mi spui o poveste de pe meleagurile unde trăiești.

Atunci mi-am amintit de o istorisire auzită de la un ghid amator, îndrăgostit peste măsură de Orașul Sfânt; acesta o ‘primise în dar’ de la actualul președinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea când făcea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrător al armatei.

- Ascultă cu atenție! Pe o străduță îngustă din Ierusalim mergeau doi prieteni; la câțiva pași în fața lor mergea un necunoscut. După o vreme unul din prieteni îi spuse celuilalt: – Să știi că străinul dinaintea noastră este un om frumos. – Cum ți-ai dat seama de vreme ce nu-l poți vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atenție fețele celor ce au trecut prin dreptul său, cu care s-a salutat și a schimbat în treacăt câteva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscuților săi nu mă pot înșela și de aceea ți-o repet, în fața noastră merge un om cu sufletul frumos!

În tăcerea așternută dintrodată, semn că povestirea mea fusese cu tâlc, îl puteam auzi din nou pe Boris, citind cu căldură în glas:

- “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept’”.(32)

Din privirile lui Boris am înțeles că escapada mea nu trecuse neobservată și că sosise timpul să-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioară a doua’. Înainte de a ne despărți, prietenul meu de rang regal mi-a pus o întrebare peste măsură de ciudată:

-Ce-ai să le spui neîncrezătorilor, acelora ce se vor îndoi că întâlnirea voastră s-a petrecut cu adevărat?

Am rămas pe gânduri, fără replică în fața neașteptatei provocări. Putea exista vreo urmă de îndoială că Soarele prieteniei strălucise peste ‘conacul lui Radul’, peste întinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belșug nu vorbeau oare de la sine, pledând pentru adevăr?!’Faimoasele’ mele citate, erau până într-atât de neconvingătoare?!

Cine știe unde m-ar fi purtat furtunosul meu monolog interior dacă nu l-aș fi curmat la timp?Poate că exclamațiile și mulțimea semnelor de întrebare din propriile-mi nedumeriri, însăşi întrebarea -’nevinovată’, dar cu tâlc, prin care prietenul meu ocrotitor încercase să mă pregătească pentru viitoare confruntări, m-ar fi descumpănit, împingându-mă în cele din urmă pe panta alunecoasă și abruptă a îndoielii. Dar niciuna din primejdiile închipuite nu s-a adeverit…

Băteau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav și profund, destinat pământului dar şi cerului,  mi-a reamintit calea cea dreaptă, bună de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.”(33)Norii amenințători ce acoperiseră pentru câteva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca după o ploaie scurtă de vară.

     ‘Micul meu prinț personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului’; încă un pas și avea să-i treacă pragul, spre tărâmul de unde venise. Ne-am privit lung în semn de rămas bun și, în ultimul moment, am hotărât să-i împărtășesc răspunsul cântărit îndelung:

- Celor ce-și închipuie că această povestire este un simplu exercițiu scriitoricesc, rod al imaginației mele, am să le spun că atunci cand se naște, realitatea e văzută doar de ochii minții; ca toate cele ‘inchipuite’ să se întrupeze în viața de zi cu zi, depinde de noi și de tăria credinței pe care o sădim în fapte. Orice lucru înălțat în lumea asta a început cu un vis…“Acest adevăr nu se cade uitat nicicând!”, mi-au reamintit vorbele domnului profesor.

 

Monica Levinger – 15 mai 2012