30 Mar
2020

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

  1. Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

  1. Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Analiza m-a dus la concluzia că portretul exterior al ciobanului este compus din metafore ce zugrăvesc însușirile lui interioare, psihice și prezintă frumusețea lui lăuntrică, profilul lui moral și spiritual. Acest procedeu este arhicunoscut în istoria literaturii universale.

  1. Cum pot să provină ciobanii din trei regiuni diferite și totuși, în aproape toate variantele, ei sunt frați? De asemeni, cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul din ei este străin?

– S-a tot spus că Miorița înfățișează conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului, a moldoveanului. Analiza ajunge la concluzia că ciobanii proveniți din cele trei regiuni sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră, ce impune exigențe și datorii mai sfinte decât rudenia de sânge. Nicio variantă nu condamnă uciderea baciului, fiindcă el nu este ucis în realitate, ci e vorba despre un omor simbolic, ca la teatru. În mai multe variante, ciobanii suflă în buciume semnale prin care anunță pretutindeni că ei încep ritualul. Cine a mai văzut criminali care să anunțe societatea înconjurătoare că ei vor comite o crimă?

Cuvântul străinel apare în diferite variante cu diferite stâlciri nefirești, care pot fi o figură de stil intenționată, ce sugerează un sens colateral și abstract, al cuvântului, pentru a fi înțeles de către unii, dar nu de către toți. Cuvântul străinel, cu variantele sale, nu definește situația socială a ciobanului, ci situația lui psihică, existențială. Baciul este străin în sensul că sufletul lui e mai legat de aspectul sacru al universului și al omului, decât de aspectul profan. El se simte străin în timpul vieții sale terestre, pe calea identificării sale personale. Această cale este ritualul inițiatic din Miorița.

  1. Uciderea este un rit sângeros, un teatru popular în mijlocul naturii sau doar o visare în imaginația ciobanului?

– Fără să știm asta, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Am clasificat variantele după aspectul modal al verbelor și am constatat că omorul, de cele mai multe ori, se petrece la modul condițional-optativ sau la conjunctiv, considerate în Gramatica Academiei noastre ca moduri prezumtive, pentru acțiuni ipotetice, eventuale și neîmplinite. Ciobanul zice Dacă o fi să mor. Poemul se sfârșește cu vorbele lui, deci nu a fost omorât. Adesea, ciobanul însuși cere la modul imperativ să fie ucis. El folosește imperativul cu forme din graiul popular, având înțelesul de conjunctiv sau de condițional-optativ, așadar prezumtiv. Ba chiar cere să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apusul soarelui. Numai la teatru sau într-un ritual teatral se pot repeta aceste acțiuni. În scenariul tuturor riturilor inițiatice pentru trecerea celui mai înalt prag, se înscenează trecerea prin moarte simbolică și învierea, iar cifra trei e nelipsită. El joacă rolul unui erou mitologic. În câteva variante ce par mai vechi, omorul este la modul indicativ, timpul trecut. El este ucis și îngropat, mama lui îl reînvie, iar el își reia activitatea ca mai înainte. Aici, el este în mod evident un erou mitologic, comparabil cu personaje din alte mitologii vechi.

  1. Ce este cu mama ciobanului?

– Unii cercetători au propus eliminarea mamei ciobanului din Miorița. În mai multe variante, ea se oglindește în divinitățile naturii și vorbește cu ele. Dar ele sunt obosite și nu o prea ajută. Rolul lor în societatea vremii a slăbit. Este fenomenul denumit de Eliade deus otiosus. Așadar Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă, în familie și în societate și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Arheologii nu au găsit echivalente masculine ale miilor de statuete feminine din paleolitic și matriarhat. Echivalente masculine apar abia în neolitic, ca de exemplu Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia.

  1. Oile, mioara și câinele sunt animale adevărate sau fabuloase? Ce simbolizează?

– În nicio creație literară nu se pot amesteca animale fabuloase cu animale reale.

Read More »

30 Mar
2020

Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?

Atmosfera din Miorița este arhaică, iar stilul lapidar și enigmatic. Totul în Miorița e simbol. Fiecare cuvânt are un bogat înțeles metaforic, tainic, ce nu se lasă descifrat la prima lectură. Și poate nici la a doua. S-au emis mai multe ipoteze pentru datarea Mioriței, însă au fost insuficient argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alții o datează pornind de la niște documente, ce nu au nicio legătură cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga ne asigură că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Nu putem pune la îndoială spusele lui. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care o datează pe vremea dacilor, fără să ne spună pe ce criterii sau cu ce dovezi. Îi credem și pe ei, pe cuvânt de onoare.

Niciuna din afirmații nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive și inatacabile, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună ca punct de pornire pentru a începe o cercetare, însă unii își prezintă intuiția drept concluzie. Cine pornește de la concluzii preconcepute și caută apoi dovezi care să îi confirme convingerile, pune carul dinaintea boilor. Concluziile trebuie să fie rezultatul la care se ajunge în final și este necesar să fie întemeiate pe constatări, pe dovezi și pe analiza acestora, cu argumente și cu sprijin în lucrări de referință necontestate. Adrian Fochi formulează concluzii, la care a ajuns „…prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea…” (Miorița, 1964, Editura Academiei, pag. 284). Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Este de mirare că el nu observă deficiența metodologică a lui Caracostea, cu concluzii bazate pe intuiție. Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este celebritatea fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Părerismul a dominat și la interpretarea conținutului din Miorița. În acest fel s-a ajuns la denigrarea celei mai frumoase și mai valoroase creații literare a strămoșilor noștri, la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru cioban, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964, ce rămâne principala lucrare și de căpătâi pentru cercetarea poemului nostru național. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. Fochi ignoră că prefațatorul monografiei datează Miorița pe vremea dacilor. Prefațatorul ignoră că această datare o făcuseră Caracostea, Diaconu și alții. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. Sau poate că această ignorare a altora ar putea fi o strategie premeditată, în buna tradiție dâmbovițeană. Fochi face parte dintre cei care susțin că folclorul nu poate fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. El este convins de contemporaneitatea folclorului cu noi și vede în Miorița luptă de clasă conformă cu ideologia partidului comunist. El aprobă uciderea ciobanului, pentru că e mai bogat și deci era un exploatator. În diferite capitole, face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Așadar, Fochi datează crearea Mioriței între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă.” Articolul despre Miorița în Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) merge pe linia lui Fochi, așa cum i-a fost trasată acestuia de partid.

Mircea Eliade afirmă că Mioriţa exprimă reacția poporului român „în fața invaziilor și catastrofelor istorice”. Această afirmație exclude datarea Mioriței pe vremea dacilor, întrucât aceștia nu puteau să știe că vor veni „nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în evul mediu sau… vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste.” (De la Zalmoxis la Gengis-han, pag. 249). Eliade nu precizează dacă Miorița a fost compusă în timpul invaziilor și catastrofelor pentru a exprima reacția poporului în fața acestora sau a fost compusă după ce acestea au trecut. Pe cât de neclară și neconcludentă este afirmația lui de mai sus, pe atât e de seducătoare și ne unge la suflet. Eliade este de neîntrecut în asemenea formulări, care ne încântă prin nebulozitatea lor. El afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (pag. 190). Eliade nu ne spune care sunt acele „alte elemente culturale” și nici cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric și social în care au apărut. Din această cauză, au o legătură directă cu realitatea, astfel încât oglindesc aspecte reale din acea societate, a acelor vremi. Cu referire la cărțile ei, toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei, cât și concepția despre viață a personajelor, pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare materială și spirituală a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, din diferite variante, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi, cât și o înțelegere a conținutului adaptată la mentalități mai noi. Modificările textului se pot observa de la o variantă la alta și arată că multe simboluri, metafore sau alegorii nu au mai fost înțelese.

Eu am analizat 973 de variante, din trei antologii, și le-am clasificat după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente. Această perspectivă sinoptică mi-a dat posibilitatea să compar variantele între ele și să văd că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Am observat că, de la o variantă la alta, textul prezintă modificări, iar conținutul a alunecat de la sensuri ezoterice, tainice și de mare frumusețe poetică, la versuri insuficient șlefuite, cu formulări și înțelesuri banale, evident contrare sensurilor din variantele ce pot fi mai bine păstrate. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate și răstălmăcite. Neînțelegerea aspectelor mitologice a derutat unii țărani rapsozi, încât au făcut modificări și improvizații cu conținut realist. Aspectele mitologice au fost înlocuite cu aspecte din viața cotidiană, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Evoluția de la gândirea mitologică la cea rațională a dus și la alunecarea înțelegerii Mioriței de la mythos la logos. Acest fenomen a derutat chiar și mulți savanți, care au ajuns la interpretări alandala. Confuziile savanților au dat apă la moară unora să condamne Miorița, cum că ar fi nocivă pentru națiune și pentru individ și ar trebui aruncată la gunoi. Nu Miorița, ci interpretările făcute anapoda merită să fie date la gunoi.

În multe variante, sacrificiul ciobanului e planificat la apus de soare – moment sfând din zi, după cum dezvăluie însuși sinonimul asfințit sau sfințit de soare, prezent în alte variante. În unele variante sacrificiul e planificat pe ziua de Sf. Ilie, care în credințele populare este protectorul ciobanilor, așa cum aflăm din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Țăranii întrebați au spus că Sf. Ilie „a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul”. Deci nu este vorba de tizul său din Biblie, ci poate proveni din religia pre-creștină a strămoșilor noștri. Credințele din cultura populară despre Sf. Ilie arată continuitatea cultului acestuia de la societatea vânătorilor, la cea a ciobanilor. El este important în textul mai multor variante și rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura și religia pre-pastorală, a vânătorilor. Ar fi lipsit de logică să planifice ciobanii o crimă josnică la un moment sfânt din zi sau din an, pentru că ar fi un sacrilegiu, acțiunea lor ar fi sortită eșecului, iar pedeapsa divină ar fi mai cumplită.

Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania și sunt mai bine păstrate, deoarece cântatul în cor limitează libertatea individuală de a modifica textul. Într-o variantă care este colind, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul spune că vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la stadiul de vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa și a țăranului colindat cu un căprior din pădure poate fi o metamorfoză, caracteristică pentru gândirea din vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în unele variante ale Mioriței sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată în epoca de trecere de la stadiul de vânători, la începuturile culturii pastorale.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare față de celelalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută să îşi caute fiul, iar alteori nu prea. Divinitățile mamei ciobanului vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Ele o trimit de la una la alta, sunt cam leneșe și nu prea mai au puterea la care se aștepta ea. Divinităţile ei prezintă simptomul deus otiosus, cum ar fi zis Eliade, dacă ar fi cunoscut aceste variante. Lenevia divinităților ei animiste și viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat. Aceasta s-a putut întâmpla în vremea trecerii spre patriarhat şi spre neolitic.

Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu urcă să îl caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci coboară să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă sau interpretarea pe care o face asupra semnelor magice și conversația cu divinitățile animiste îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Posibilitatea ei de a vorbi cu divinitățile vremii, demersurile ei cu caracter magic sau divinatoriu și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, ale ei sau ale lui, se pot explica cu referire la constatările și concluziile lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.” Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag și incoerent despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie literară, ci sunt detalii nesemnificative și disonante în context. Asemenea versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu se regăsesc în alte variante. Așadar, sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a deteriorat.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt nesupuși. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși – poate că or fi fost daci liberi – și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate, însă așa ceva ar fi prea puțin probabil într-o societate arhaică, pe vremea când încă nu se diversificase diviziunea socială a muncii. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca în societatea vânătorilor, care a precedat societatea pastorală. Cuvântul baltag, provenit din limba turcă, nu apare în nicio variantă. Așadar, Mihail Sadoveanu nu a putut lua baltagul din Miorița. Alexandru Paleologu afirmă că Baltagul lui Sadoveanu nu are de a face cu Miorița și e cu totul altceva. Însă totuși mulți confundă sacrificiul simbolic, teatral, cu caracter religios din Miorița, cu uciderea reală și cu caracter juridic din Baltagul.

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text.

Read More »

28 Mar
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…

Din cauza crizei, am ajuns să trăim într-o lume și într-o realitate strâmtă. Din ce în ce mai strâmtă. Oare ce n-am da să redescoperim lărgimea lumii, vastitatea ei firească? Ce preț am plăti să descoperim cuprinderea adevărată a Lumii…?

Ei bine, nu costa nimic. Doar o înnoire a minții noastre, cu pretextul acestei molime. Tocmai acum, tocmai aici, ne așteaptă lumi extraordinare…

Ca să înțelegem ideea, vă amintiți, de pilda, de „O lume dispărută” a lui Artur Conan Doyle…? Cine ar fi crezut ca mai poate exista o lume de dinozauri în modernitatea noastră? Și totuși, în minunăția ei, în ficțiunea ei, aceasta lume imposibilă redevenise „posibilă”…

Sau „20.000 de lege sub mări” a lui Jules Verne…? Cartea care deschidea seria aventurilor prin toate minunățiile lumii. Și apropo, se pare ca Jules Verne nu ieșise niciodată din Franța, nu vizitase nici India, nu fusese nici la Polul Nord – totul, totul, toată aceasta bogăție a unor spatii inimaginabile venise din lumea vastă a unui iubitor de biblioteca. Biblioteca Franței îi deschisese lui Jules Verne o pluralitate de lumi, pe care acum le înfățișa cititorilor…

Și care e secretul, totuși? De ce e lectura minunata, chiar sub forma ficțiunii, chiar cu riscul unor narațiuni proaste sau al unor idei alienante? Care e misterul și Taina?

Răspunsul ne pregătește pentru Taine și mai mari. Cartea ne scoate din singura realitate posibilă! Din realitatea cotidiană pe care o trăim. Și ne învață că Existența e mult mai largă, pline de lumi vaste și de idei dezmărginitoare. Ne scoate în celelalte lumi „posibile”, lumi care – pentru noi, până atunci – erau imposibile.

Și faptul că realitatea aceasta nu e singura realitate posibilă ne pregătește pentru bucuria și lărgimea Duhului! Dumnezeu a făcut lumea măreață, nemărginită in idei, cu frumuseți și Taine nesfârșite. Iată, dacă luăm numai primele versete din Cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” – ni se deschide în față o lume vastă și incredibilă! Căci Biblia e un fel de lectura a lumii în nemărginirea ei, în aerul Creatorului…

La fel și dacă deschidem Psaltirea și citim: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința…” sau „Când văd luna și stelele, lucrurile mâinilor Tale, zic: Ce este, Doamne, omul, că l-ai făcut pe el…!”. Prin aceste minunății, noi suntem invitați în lumile nemărginite ale lui Dumnezeu, în pluralitatea și universalitatea Creației. Da, Creația e una singură, dar ea e plină de dimensiuni nesfârșite, fiindcă așa a făcut-o Creatorul. Atunci, dragi prieteni, nu mai e nevoie să căutăm „multiversul” din filmele SF. El deja există. L-a făcut Dumnezeu. Îl găsim în orice lectură bună. În orice meditație. În orice rugăciune de mulțumire și recunoștință.

Și aici ajungem unde ne doare… Noi acum am ajuns sa trăim într-o cușcă pandemistică și mediatică. Presa și știrile obsesive din fiecare zi, „noutățile” despre coronavirus din 10 în 10 minute ne-au amputat realitatea, ne-au desfigurat-o, ne-au micșorat-o până ne-au luat „aerul” din ea, ca să trăim în singura realitate propusa posibilă: pandemia.

Dar iată secretul libertății noastre în Creație, secretul nostru de oameni liberi în Dumnezeu: realitatea aceasta, realitatea aparenta, NU ESTE SINGURA REALITATE POSIBILA. Și nu a fost niciodată.

O, cât de largă e pronia lui Dumnezeu! Câte invitații la lumi regăsite, la lumi „dispărute”, la universuri recuperate – pe câți izolați și carantinizați există! Câte seri cu farmec redescoperit, cate cine cu soția și copiii, cate secrete ale casei – o carte, o jucărie, un proiect de meșterit – au ieșit la iveală! Cât de largă poate fi lumea la capătul unui bolnav, cât de nesfârșită e lumea care iese din Psaltirea lui sau din cartea lui preferata…! Câte sensuri noi, sensuri minunate ale vieții și ale bolii au invadat lumea noastră teribil de îngustă, și ne-au făcut-o largă și fermecătoare să petreci în ea…

Așa că, dragi prieteni, avea dreptate Cicero, cu maxima lui frumoasă: „Citim cărți ca să ieșim de sub tirania prezentului…”. Fiindcă „prezentul” cotidian al nostru nu e nicidecum Prezentul în care suntem bucuroși și liberi și ai lui Dumnezeu. E acel „prezent” al lumii care ne sechestrează, și care-l ține pe Dumnezeu departe. În schimb, își pune „zeii” lui: frica, pofta si grija de mâine. Mai recent, spre zilele noastre, criticul literar Alex. Ștefănescu ne invita tot la o lume dezmărginită. El spunea că omul e ca un copac desfrunzit, și, prin lectura, el „își mărește capacitatea de contact cu Lumea, îi sporesc frunzele prin care-i vine Lumina, îi sporește fotosinteza”. Omul descoperă, deci, frumusețea „lumilor posibile”, de gând și de emoții, ascunse de Dumnezeu în marea Creație!

Ce se poate spune, dragi prieteni ai Lumilor imposibile ale Domnului!… Existența e prea largă și prea frumoasă ca s-o reducem la „cușca” în care presa și televizorul au sechestrat-o! Boala – prin ochii lui Dumnezeu – e un pretext, o invitație de a descoperi bogăția lumii interioare, și, prin ea, bogăția de lumi „imposibile” din Creație, pe care Domnul ni le face posibile. Și dacă ne rugam numai să „scăpăm cât mai repede, să treacă, sa ne întoarcem la viața dinainte”, ne rugăm tot cu mintea în cușcă, în singură realitate pe care o credem posibilă: a bolii. Prelungită, obligatoriu, cu realitatea vindecării. Dar dacă Înțeleptul Dumnezeu, știutorul inimii noastre are altă „socoteala” cu noi…? Dacă El se folosește de acest Timp ca să ne arate că Viața nu e mai puțin frumoasa și valoroasă în suferință? Ca nu a ne face bine e scopul ultimativ, ci a trăi frumos mortalitatea și fragilitatea Vieții, ca niște copii veșnici ai Lui…. A înțelege că suntem de neprețuit, că Viața e misterioasă și plină tocmai în vulnerabilitatea ei. Ca umanitatea Domnului Însuși. Ca omenitatea lui Iisus Însuși.

Așadar, dragilor, sa ne dezvățăm să traim în realitatea cotidiană ca „singura realitate posibilă”. Dacă ascultăm de dimineața până seara știri despre epidemie, și dacă ne mai și rugăm în aceeași logica („Doamne, să treacă…”), ne construim singura realitate posibilă – o cușcă în care-L „băgăm” până și pe Dumnezeu. Dar dacă ne hrănim cu lecturi bune (preferabil tipărite), și cu rugăciuni libere si generoase (nu cu cereri din lumea terorii), atunci vom descoperi frumoasele și „imposibilele” lumi ale Creației. Care stăteau dintotdeauna acolo, așteptând ca noi să le facem… posibile!

Vino, Doamne, și deschide-ne Imposibila Ta Lume…!

     Ierod. Iustin T., 27 martie 2020

25 Mar
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Bunavestire. Sau despre înțelesul „tare” al Vieții…

A venit timpul să privim Bunavestire și altfel decât în estetica devenită oarecum clișeu „mama cu copilul”. Acum e criză, e gripă, pe undeva departe parcă își scoate capul și moartea… Deci ce moment mai bun să reevaluam viața decât o criză a vieții?

Estetica frumoasă a icoanelor nu ne mai atinge. Sufletele noastre sunt prea speriate. Avem nevoie de înțelesuri mai „tari”. Avem nevoie de înțelesuri noi, din care să putem mușca. Înțelesuri care să biruiască gustul morții….

Căci totul acum, totul, se petrece înăuntru, în Mintea și în Inima noastră. Acolo stau fricile paralizante, acolo și cele eliberatoare. Acolo sunt ideile obosite, din care nu mai putem scoate ceva nou, și care ne deprima. Acolo și ideile neobosite și vii. Neobosite ca Mintea Domnului Însuși, care ne-a spus: „Veniţi la mine cei osteniți (obosiți) și împovăraţi și Eu va voi odihni pe voi…!”.

Să „băgăm” deci mâna după înțelesurile neobosită ale Vieții. Ale Buneivestiri…

Și iată, ce lume măreață ni se deschide în față! Ne gândim noi oare că Mântuitorul nostru Însuși a venit pe lume într-o vreme de criză? Iudeii erau sub jugul roman, peste Iudeea domnea un tiran care a ucis 2.000 de prunci, și care l-ar fi ucis și pe Pruncul Mesia însuși. Ce valoare avea viața acestui Prunc? Căci nu știam c-o să fie Mântuitor și avea să învie omenirea… Iată, a trebuit să fugă în Egipt, a suferit de la iudei, a fost răstignit, a murit – lumea ar zice prea devreme. La 33 ani și jumătate…

Și totuși, ce valoare avea viața acestui Om? De ce sa se mai chinuie Existența cu El? Și mama Lui, și discipolii lui, numai sa-L vadă murind…?

O, ce minunat înțeles – dacă-l înțelegem! Viața unui copil din Nazaret, venit în criză, muritor ca oricare altul, supus bolii (ca om), era valoroasă pentru simplu fapt că VIAȚA ESTE. Existența afirmă că este. Și dacă ar fi murit de boală, de coronavirus sau otrăvit de oameni, doborât de mortalitatea propriei lui condiții – viața copilului Iisus e valoroasă ca Existența însuși.

Și iată, ce idee! Să rămânem cu ea. Fiecare viața, fiecare bucățică de Existență, este egal de valoroasă cu Existența însăși. Cu substanța care a făcut-o posibilă. Fiecare fir de croiala e valoros ca Țesătura însăși. Fiecare pește dintr-un râu e valoros ca Existența peștilor însăși. Și fiecare picătură de ploaie cât credeți valorează…? Cât Ploaia însăși.

Și aici ajungem la miezul crizei noastre. Aici ajungem la înțelesul tare, neobosit, al Vieții. Al Buneivestiri.

Cât valorează zilele unui om bolnav, sau chiar ale unui om muribund? Cat valorează acea porție de viață suferință, acea „gâfâiala” de-a viața?

Ei bine, dragi prieteni, viața în criză valorează cât Viața însăși! Nici mai mult nici mai puțin. Și un om – aşa, bolnav – valorează cât Omenirea! Și ziua la pat a unui om bolnav valorează cât o Zi de Existență însăși! Și o respirație chinuită – așa chinuită, da! – valorează cât Respirația însăși, cât Suflarea de Viață care a suflat-o Domnul peste noi, ca să fim vii!

Căci dacă zicea dragul nostru Mântuitor ca „și perii capului va sunt numărați”, oare nu ne sunt numărate toate firimiturile prețioase ale Vieții noastre? Nu ne sunt numărate toate gâfâielile și strănuturile, și tuşiturile acestei Urzeli neprețuite care se cheamă Viață!?

O, ce lecție măreață ne dă această criză! Nu e vorba de pedeapsă, nu e vorba ca a venit „urgia lui Dumnezeu peste noi”… Cine vrea să înțeleagă aşa, n-are decât. Astea sunt înțelesurile „slabe”, acelea care ne lasă flămânzi. Și obosiți. Și sătui să mai luptăm. Și să credem.

Știți ce minunat e Mântuitorul nostru? Despre El a șoptit Isaia ca de la Domnul: „Fiul meu iubit… trestie strivita nu va frânge și feştila fumegândă nu va stinge!” (Matei, 18, 20). Adică Domnul e măreț și delicat cu cele mai slabe făpturi. Cu cele mai vulnerabile. Fiindcă… EL ÎNSUȘI A FOST UNA. Așadar, înțelesul „tare” și minunat al acestei gripe este că… zbaterea si suferinţa Existenței este valoroasă ca Existența însăși! Pentru că Existența însăși suferă în noi acum. Existența „bolește” în noi! Și Existența – pentru cei credincioși – este Viața Domnului în noi, Duhul Lui, care „se roagă în noi cu suspine negrăite”!

Să învie mințile noastre, inimile noastre, în acest înțeles nou. În acest înțeles „tare”. O criză a vieții, orice criză a vieții – e valoroasă ca Viața însăși! Și prin asta știm că la Domnul nu s-a schimbat nimic. Că ne iubește. Că ne iubea la fel, dintotdeauna! Numai noi trebuia să ne venim în fire.

„Mușcați” din Bunavestire altfel. E despre o viață muritoare. Umană. Smerită. Pierduta la 33 de ani… Valoroasă însă ca Existența însăși!

Da-ne, Doamne, să înțelegem Măreția în care trăim! Acum, chiar în miezul ei…

Ierod. Iustin T., 24 martie 2020

24 Mar
2020

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

Fără nicio îndoială

 

Cine dintre noi nu se teme

și privește cu nepăsare înainte

când sabia este deasupra capului

și poate să cadă ori nu?

 

Fără nicio îndoială

de aceea ne pândesc pe la colțuri

și apar oricând din umbra întâmplării.

 

Când posibilități nu sunt să înțeleg ascunsul

iar dileme se înlănțuie în minte,

de învăț să tac fără să vreau

și strig în van că exist.

 

Întunericul capătă putere

care nu se macină ziua

și strigătul meu în pustiul de nisip

nu se aude.

 

 

Se crapă de dimineață

 

Aștept dintr-odată să mă treci

peste puntea durerii

cu răbdarea unui orb.

 

Lumina curge fluidă pe pământ

prin oasele albe ale cerului,

Luna culcată pe partea sa nevăzută

cerne trecerea arcuită pe axă

prin sitele stelelor.

 

Noaptea disjunsă în procesul cosmic

rupe cu dinții din întuneric

și se grăbește să apună.

 

Se crapă de dimineață prin fante de lumină

ca într-un lemn cu inima roșie

abundent sângerândă.

 

Soarele își desenează răsăritul

c-un crepuscul de culori

care se varsă peste marginile orizontului.

 

 

Pescarii

 

Prind pești și apoi îi eliberez în apă,

încerc plăcerea și îndemânarea, mai puțin hrana

prin risipirea stresului în tăcere

și refacerea bunei dispoziții,

seara e momentul când totul se împlinește

orașul e citit de lumină și freamătă.

 

Noaptea stelele se grăbesc către ape

și le privesc cum valurile se luptă.

 

Pescarii așteptă zorii să-și încerce norocul,

dar peștii nu-s flămânzi

și întârzie să fie curioși.

 

 

Temperatura fluidă

 

N-am fost niciodată întors din drumul cunoașterii

doar acum am înțelegerea mai târzie,

am rămas undeva între vocație și informație,

nu pot sta toată ziua cu ochii în telefon

și mă tem să mă înscriu în obișnuința vremii,

dar nici nu-mi doresc.

 

Gândesc cum să mă apăr de angoasă și nebunie

și nimic nu mă lasă străin,

îmi beau vinul cu aceeași plăcere pământeană

cu care îmi acopăr dragostea cu inima,

drumul meu este din ce în ce mai scurt

și nimeni nu-i știe capătul.

A rămas între tine și mine temperatura fluidă

și anotimpurile trec peste orice obstacol

cu razele singurătății frânte.

 

Când mă voi desprinde de norii de ploaie

fără să se transforme în lacrimi,

voi simți totuși lipsa iubirii.

 

Când totul se va preface în ruină

și lumea mea s-a mutat în majoritate dincolo,

mă voi îngropa în liniștea cuvintelor.

 

 

Păstrez același crez

 

Dintre toate durerile cele de suflet sunt grele,

îți seacă izvoarele trupului prin suferință

și respiri cu tristețe aerul.

 

Multe dezamăgiri mi-au lovit inima,

am ajuns până la refularea dorințelor,

totul mi se pare un blestem

care trebuie îndepărtat de viață,

nu pot să fiu umil, nu sunt un sfânt,

în mine păstrez același crez

și multă dragoste.

 

Sângele îmi poartă prin artere

tot ce-mi înflorește prin gânduri

mă face să sper la tot ce urcă la cer,

și nu se lasă răpus de zădărnicie,

multe obstacole îmi vor sta în drum

și le voi ocoli

chiar începând de azi.

 

 

E mai bine decât în altă parte

 

 

Îți scriu pentru că nu pot să-ți vorbesc în față,

ești dusă prea departe,

am rămas aici să-mi măsor puterea de rezistență

și o am învelită-n dragoste aprinsă,

oricât de rău ar fi, e mai bine decât în altă parte

și mă simt chiar bine.

 

N-am alte veleități și nu cred în realizări fulminante,

nici nu vorbesc prea mult și nu mă plâng

așa cum fac cei ce se iubesc de nu mai pot

și apoi se despart repede,

nu există susținere fără propriul efort,

nu poți trăi ca o liană pe trunchiul unui copac,

te poate ucide cu umbra deasă,

dacă tristețea și bucuria nu și-ar da rând

cum vom izbuti.

 

Dacă vrei să te întorci, să nu-ți fie rușine,

nu interesează pe nimeni,

astăzi a luat naștere o nepăsare individuală,

o tăcere durută

prin care înoată fiecare om.

 

Tu hotărăști,

o să mă găsești la fel de hotărât,

să-mi trăiesc viața în fiecare clipă

ca în tinerețe.

 

 

Voi ajunge la tine

 

Noaptea s-a urcat în podul blocului

deasupra de etajul unsprezece

și întunericul îi aluneca pe scări.

Am închis ferestrele

și am aprins lumina,

nimeni nu părea să observe

până când și-a dat în petec

și m-a cuprins un soi de frenezie,

îmi căutam cu mâinile iubita

și nu era lumină pe scară

iar liftul nu mergea

semn că și Dumnezeu aștepta

Read More »

24 Mar
2020

Daniel MARIAN: Emergenţa clipelor târzii

(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Ferestrele nopţii”, Ed. Blumenthal, 2010)

Sunt de părere că de prea multă deschidere înspre exteriorul uneori neştiut, neînceput sau neînţeles, ne poate trage curentul dinspre timpuri revolute, învolburate şi majoritatea potrivnice. Şi dinspre paşi pierduţi sau răsuflări tăiate, ca nişte monede înşelătoare într-o numismatică a vieţilor şi a morţilor. La margini de realitate, lăsând culoar liber fantasmelor, ca nişte fierăstraie „Ferestrele nopţii” te scot din inocenţă şi te supun caznelor teribile de retuşat percepţiile asupra propriei existenţe. Ca la nişte implanturi neuronale, te trezeşti pe afară din tine dezbrăcat, zgribulit, înfiorat prin măduva gândirii, fricos dar şi curios de junghiuri de univers ce urmează să te înhaţe.

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este autorul acestor imixtiuni unele lubrifiante, altele abrazive, din mersul firesc al stelelor. Sunt descânterce într-un con de lună prinsă cu ace cu gămălie pe un cer însetat de poveşti. Sunt aruncate periscoape tuturor simţurilor, prin care să poată fi străbătut şi dezbătut imaginativul la rang de mai mult decât real. Retorismele şi-au găsit culcuş prielnic în aceste întâmplări incandescente.

Poezia se manifestă cu convingerea unui suflu predilect, biciuitor cu nelinişti venite nu se ştie de unde sau de peste tot. Firescul se înţelege bine cu nefirescul, împart aceleaşi coji de îndoială în care bubuie ca să iasă. E un univers admirabil, în care gândurile vorbesc şoptit, la un fir distanţă de tăceri.

Emoţie de înduplecat orice inimă în stare funcţională, în amitirea Mădălinei Manole – „Dorul neîmpăcat cu umbra lui”: „Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,/ sună ceasul veşniciei topirea în lucruri,/ moartea străluceşte mai tare decât dragostea/ timpul se scurge încet, apropiaţii trec prin tine nevăzuţi/ drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăţi,/ n-am înţeles frumoasa mea că te voi pierde/ n-am înţeles şi e păcat.// Am fost ca liliacul orb/ când aripile îngerilor sunau printre stele/ somnul tău se cuibărea în somnul lor/ apele au fost acoperite cu nuferi albi.// Atunci m-am trezit în limpezimea dimineţii/ sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.// Nu mă plângeţi, nu mă căutaţi,/ eu am plecat dincolo de dragostea voastră/ cineva a sădit în mine vulnerabilul/ dorul neîmpăcat cu umbra lui/ care fuge din lume/ şi nu se opreşte niciodată.”

În acest poem se întâmplă multe, mai întâi e iniţierea apoi vin cadenţările pe diverse tonuri şi în registre multiple. Totul se formează şi se propagă subtil, în perspectiva unei amfore difuze croite ca din pânză de paianjen, al cărei rost este nu umplerea efectivă, în delimitarea prin formă şi contur, ci mai degrabă centrigurarea permanentă în vederea păstrării polarizate a dorului separat de umbră.

Dacă sunt asperităţi, este pentru că trebuie. Undeva într-o poticnire a sorţii ce părea lină şi fermă, se produce un cucui de neînţeles, doar de simţit prea târziu. Ceea ce urmează este o cauzalitate care se cere, netrebuind să fie convingătoare nici măcar logică, ci doar să fie. Peisagistica este una amplă, care stârneşte patimile pentru mirajul nopţii în care tocmai au fost tăiate ferestre pentru a putea vedea dincolo de aparenţe.

Întreaga carte se manifestă în spirit elegiac, fin oniric şi uneori ludic, construcţiile sunt atent elaborate şi reuşesc să convingă. Chiar şi atunci când cartea se închide, ferestrele nopţii rămân deschise.

————————————-

Daniel MARIAN,

Deva, august 2019

23 Mar
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Vremea în care Dragostea a stat pe loc…

 

A venit vremea să învățăm
să ne ocupăm
cu Nimic.

 

Să lăsăm Golului
pe care l-am umplut
cu obișnuitele nimicuri
viață.

 

 

A venit vremea
să fim frumoși
ca o resemnare…
fără să ne facem.

A venit timpul să iubim
nu pentru că trebuie
ci fiindcă…
nu avem nimic de făcut.

Și, pentru că
mai ales pentru că
în Dragoste
toate s-au întâmplat.

A fost boală
a fost moarte
și după moarte, la urmă a fost…
un scaun, o curte și o pisică.

Fiindcă, așa, Dragostei
nu i-a mai ramas nimic de făcut…

        Ierod. Iustin T., 22 martie 2020

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 23275

Ultimele Comentarii