9 Sep
2020

Victor RAVINI: Să ni-l repare

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

- Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

- Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

- Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

- Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

- Cum?

- Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

- Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

- Puullăăă!

Toți călătorii de pe peron, bărbați, femei și copii, toți s-au uitat la el uluiți, înmărmuriți, perplecși de stupoare. Toți sau aproape toți erau români. Uimiți și cu ochii căscați cât roata mare a tractorului, surprinși să fie întâmpinați în Germania cu un cuvânt românesc. Și încă ce cuvânt. S-a cam rușinat istețul nostru un pic, însă românii ăia mirați au clătinat din cap și au trecut pe lângă el, așa că lui i-a trecut repede. Mai grav era că a dat-o în bară și nu avea cum să îl identifice pe sudorul vulcanist din atâtea sute sau poate mii de călători. Era un tren lung, cu multe vagoane adăugate pe traseu. Se uita necăjit la toate mutrele de călători care treceau pe lângă el grăbiți și nepăsători. Români, nemți, cehi, slovaci sau unguri, ce or fi fost, se duceau cu capul în nori, iar el rămânea cocoțat acolo ca Lenin, tot cu capul în nori. Însă norii lui erau negri. Era amărât, că a ratat misiunea. Era cătrănit. Cum o să mai dea el ochii cu șeful și cu ceilalți colegi? O să râdă toți de el. Ce minciună să scornească el, ca să scape din încurcătură? O să-l prindă cu minciuna și o să fie și mai rău. Dacă mai rău de așa se putea. Da, se putea. Călătorii au început să se rărească. Un călător nebărbierit de două zile încetinește pasul și se îndreaptă agale spre el. Se oprește, lasă jos valiza din mână și zice:

- Bă Pulă! Tu n-oi fi cumva de la Vulcan?

Cel isteț foc, fericit la culme că și-a îndeplinit misiunea, abandonează poziția lui Lenin, sare jos de pe soclu și zice în culmea bucuriei:

- Chiar așa, bă Pizdă!

În secunda următoare, istețul nostru fericit și bucuros la culme… a primit un croșeu de stânga, de i-a rupt falca din balamale și i-a spart câțiva dinți.

Cum, necum, cu batista plină de sânge, ierarhia fiind stabilită, cei doi vulcaniști s-au înjurat reciproc și au ajuns la șantier.

- Ce pățiși, mă istețule? Te-a călcat trenul? Uitați-vă cum arată! Nici n-ai zice că e tot el. Și ce e cu ambalajul ăsta festiv pe tine și cu zgarda aia de câine la gât? Așa se vine la șantier? Chiulangiule! Te-ai îmbrăcat la costum, să te punem în sicriu? Ai ratat ocazia. Du-te mă, careva, cu el la centrul sanitar să ni-l repare!

——————-

Victor RAVINI

1 septembrie 2020

La Grande-Motte, Franța

26 Aug
2020

Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU

Motto:

            ,,Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiție etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conștiinței de sine, ci o consecință a acesteia atunci când ea funcționează în condiții sufletești satisfăcătoare”. Dimitrie Gusti

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni, venind din propria fire, de la ceilalți.   Schiller, adresându-se semenilor, nota: ,,Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!”. Poetul, ca de fiecare dată, prin fiecare volum, se înalță cu demnitate, alături de cei ancorați într-o lume a Cuvântului și a Iubirii.

Poetul Marin Beșcucă prin volumul său de poeme ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități” , Editura Hoffman 2019, aduce un omagiu, celui care a rezonat cunoscându-i versurile, „Profesorului de prețiozități” – personajul poetului, cunoscut pe-atunci mai mult prin intermediul spațiului virtual.

De ce acest volum? Parafrazându-l pe Dan Puric, demnitatea creștină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.

Fiorul religios, prezent în toate scrierile poetului Marian Beșcucă, răzbate ca o rugăciune pe întreg cuprinsul cărții. ,,Poetul, un izolat care suferă durere și crede în Lumină…mi-ați putea înțelege această bucurie a scrisului?”. Dumitru Mnerie (Mnieru) a înțeles rostul celor scrise, ,, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului…”.

Volumul este înșotit de o prolegomene (prefață) consistentă, semnată de Marta Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ). ,, De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise! …

S-a produs o alchimie pe care mulți nu o pot înțelege între cei doi, sau nu sunt în stare să înțeleagă. Să privești în aceeași direcție, din colțuri diferite de țară, nu este întâmplător. ,,Mnierule, aducând scrisului pentru tine și Timișoara ta/ LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRTE,/o lucrare ceva mai aparte, prin spiritul atât de surprinzător, dar și de cuprinzător…

Versul, metafora, pline de sfială și respect, o armonie unică între doi oameni care se prețuiesc.

,,MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea

De remarcat, maniera de scriere a poetului, clocotirea lui vulcanică generatoare de „viers”, un suflet frământat între cer și pământ. Năvalnic, și nerăbdător, poetul se adresează „Profesorului”, prin prisma propriilor sale nedumeriri, găsind mereu răspunsuri prin metaforă.

Dinspre MNIERU, vin explicații privind arborele său genealogic, și date despre locul nașterii. Dumitru Mnerie, și mai ales cei din „neamul” său extins „de-ai lu Mnieru” din Șeitin, sunt cei care cu modestie și considerație, se bucură de succesul scriitorului Marin Beșcucă.

Un efort și o trăire deosebită, pentru a da naștere unui nou volum de excepție, ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități”.

,,Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării”.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”…Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie”/piatra vânătă – sulfatul de cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători”.

,,În versurile Maestrului, MNIERU poate fi regăsit și în idealurile, puțin înțelese și pătrunse, ale Revoluției începute pe malurile Begăi, vise ucise de neputințele determinanților cățărați pe la putere. El, MNIERU, e și vinovat și neînțelegător, este și deschizător de drumuri și piedică rătăcită în calea nou încercată. MNIERU este și om și stare, este confident și oglinda strâmbă”.

Poetul Marin Beșcucă se joacă cu metafora, și / ,,a găsit în STRIGĂTUL LUI DUMNEZEU poarta de ieșire/ în dincolo de un orizont care părea c-ar avea mâini și picioare//…ruga s-a dus lesne,/încât glasul să-și poată corespundă GÂND ÎNTRE ANI…/”

Dialogul liric cu MNIERU , fascinează prin ideatic și dăruire, prin acel sacru al actului de cultură. Se spune că, Dumnezeu iubește poeții!

NIMIC ȘI NICIODATĂ FĂRĂ DUMNEZEU!!

Acest crez, este împărtășit de autor, Marin Beșcucă fiind unul dintre cei care se bucură de roadele cerești. Citiți-l ! Veți descoperi o altă scriitură, o altă abordare a lumii. Recunosc, nu se citește ușor, paleta temelor este largă, uneori subtilitatea este evidentă. Dar, poetul, jurnalistul Marin Beșcucă, are încă multe de spus…

,,De înțeles deci, de unde și în ce fel se naște poemul lui Marin Beșcucă și bineînțeles, semnificați intrinsecă (elaborată prin propria-i definiție): penița se arcuia de arcuș,/ desenul se augmenta prin perfect compus,/ unicitatea nu înseamnă secret cu toată KKK-Litera voastră,/ unicitatea este construcția permanentă…/ mercenarul nu este mecena,/ cum metafora nu este gramatică…/ piramidele nu s-au construit să sperie timpul,… concluzia: mi-am lăsat SUPREMA LIBERTATE în Poem,/ …/ Cuvântul!/ iată lutul…

O invitație de a descoperi diamantul ascuns în albastra „tiatră mnerie”!

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

26 august 2020

26 Aug
2020

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

 

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

 

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Iubirea, pacea sufletească, clipa sacră, sunt principalele muze ce au acaparat autorul. Un vers uneori jucăuș în prezența iubitei, erosul fiind prezent.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici și-a propus să ne transmită versuri pline de romantism și dragoste. Timpul este cel care face cernerea și printre poeți…

Cei care iubesc poezia, se vor regăsi în versul autorului care trebuie citit cu sufletul. Parafrazându-l pe N. Iorga, mulţi scriitori fac din sufletul lor o carte şi alte cărţi din cartea aceea. Cristinel Cristea Alexievici a reușit, iar vraja stihurilor sale ne încântă.

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

25 august 2020

26 Aug
2020

Adrian BOTEZ: STAREA DE POET (poezii)


HAIDUCUL

 

El e Haiduc de Spiță Veche

(Femeie rabdă doar din Toane…) :

sar – mii – Bogați – loviți de Streche

când îi înghesuie-n Bulboană

 

Averi nu strânge – Bani împarte

la cei Sărmani și fără Parte :

la Moara Veche-și face veacul

alăturându-și tot Săracul

 

Domnia Țării – tremurândă

(…Străină – Rea – Tare Flămândă !)

dă Aur la-Arbănași – Sodom

Pòteri să-l pună sub Osândă !

…dar el Nălucă-i ! – …nu e Om…

 

năprasnic – lovi Curțile chiar Ieri

dar n-a făcut-o pentru Fală :

El sparge Cheful la Boieri

dând lăcomìi pe Nicovală…!

 

…așa va fi – în veac – Haiducul

doborâtor de-Obraznici Vulpi :

Umili Pălmași de-i legi și-i scuipi

ți-arată  – El – Temei : BUTUCUL

 

…venit-au – iar – Vremi de Bejènii

striviți suntem – iar – de Vedènii :

ne-au potopit Străini – Viclènii

omoară-n noi Duh de Ectènii…

 

…Popor Sărac – născut Colinzi

arând Pământul din Oglinzi

își tot visează Dumnezeul

de pe Pământ – iar nu din Grinzi :

Credința-i luminează Greul…

 

Colò – -n Pădure și pe Munte

își joacă Murgul – iar – Haiducul

cu-Aureolă – iar – pe Frunte !

…tăiem Ciocoilor – Surtucul !

***

 

CĂTRE MIHAI SIN PĂTRAȘCU-VODĂ

 

Mihai sin Pătrașcu-Vodă – un Viteaz între Viteji

a murit când  –  toți românii  – de mult nu mai erau treji !

nici Opincă – nici Vlădică – nici Boieri (în Mâini cu Fier…)

n-au vegheat ca să nu cadă Capul Lui de Cavaler !

 

El unit-a toți Românii – nu spre Viață – ci spre Somn

și – de-atunci – ne rugăm Cristul să ne dea – iarăși – un Domn :

Domnul-Dumnezeu-de-Seară – și Pribeag pe-acest Pământ

să ne lumineze Calea – și spre Munți – și spre Mormânt !

 

un Domn-Dumnezeu-de-Seară – dar Zorind – din nou – spre DACI :

Uriași în Duh și-n Suflet  (…doar la Străchini – mai Săraci…)

cari să smulgă Dimineața – pentru veci – din Ceți și Crengi

                                                                                                                          

să ne-aducă – iar – spre Tronuri :  un Popor Măreț – de Regi !                

…hai și-ntoarnă-te spre Patrii – SFÂNTULE IZVOR – MIHAIE

ca să iști – în Duhul nostru – iarăși – o Năvală de Pâraie !

***

 

STAREA DE POET

 

Poetul adormi – cu Capul pe Scripca-i Ostenită…

de-ndată – Stol de Ciori – Ispită după-Ispită

s-au năpustit să stingă Lumea ASTA

să ferece – spre Ceruri – Senin-Sfântă Fereastra !

 

nu poți dormi – Poete : se-mprăștie Sori-Rime

și vei cânta cât Veacul – pân’ iar să fii în Tine…

Poet : Singura Strajă – la Iepurii ziși ”Lumi

singurul care știe de Leac și de Minuni !

 

nu mai dormi – Poete : când t-ei trezi – mahmur

și-ți vei relua Hrisovul-Scripca de Trubadur

afla-vei mii de Slove.. – …că ți le-a șters un Fur !

 

până la Moarte ești blestemat să cânți

 

iar Rimele-Armoniei – spre RAZĂ să descânți…

…ce Plată vei primi – la Slujba ta de Astru ?

Pietre zvârlite-n Spate – și-o Viață de Sihastru…

***

 

O BOARE-ALINĂ CRUCEA DIN COPAC

 

o Boare-alină Crucea din Copac

și Puful Alb tot ninge – către Cer !

nu știu să mulțumesc – nici ce să fac

când Crist e Cald – și nu e Gard de Fier…

 

Pădurea – Toată – îmi vorbește – și Toți deodată

îmi spun că Aripa îmi crește – da-i Vinovată…

eu mă cinchesc – umil – la Rădăcina Lumii :

ascult cum – una după alta – cad – se sparg – Razele Lunii…

 

…o – Mumă Noapte – nu mă pedepsi

că n-am venit Aici pentru A ȘTI

ci pentru-a mă-nfrăți cu Cel Frumos

 

pentru-a-L afla – tot mai Adânc – pe-al meu Hristos…

și Noaptea ninge – peste Capul meu – Minuni

ca să-nțeleg că nu e supărată : -nfloresc Pruni !

***

 

DESPRE VRERE

 

nu ți-e Foame – nu ți-e Grijă

c-a intrat – în Lume – -o Schijă :

o Schijă mocnit tăind

pân’  la Osul cel Arzând !

 

acol’ se strânge Durerea

și se-nverșunează Vrerea !

din Durere naște Cântec

cu care Cerul îl spintec !

 

iaca – -L văd pe Dumnezeu

lăcrămând de Greul meu…

Crist îngână ce eu cânt :

Nime-n Lume nu-i Flămând !

 

tot Omul se simte Sfânt

și se-nchină la Pământ

Ochii – -apoi – ‘nălțăm spre Stea

dar Steaua – Muntele-l vrea !

 

Munte – Munte – Moș Cărunte !

între Om și Crist faci Punte

Vrere-n Cer și pe Pământ

să-nălțăm Nou Legământ !

 

se-nnoadă Minuni – cu zel :

Crist și Omul – VOR LA FEL !

***

 

UN BIET SCRIPCAR                          

 

primește – Doamne – -un Biet Scripcar – la Poala Ta

căci n-a adus vreun Gând cu sine : doar o Stea…

nu-i Steaua Magilor Pustiei – e doar Lumină

dintr-un Altar de Sat din Munți – cu Țarină Creștină…

 

Bisericuța Prizărită – din Flori Iscată

sfios – Scripcarul o aduce – ca pe-o Făclie Preacurată

iar Cântecul Bisericuței – din Ram în Ram – Alină-Alean

căci – fără Stihuri – pe Colnice – îl cântă un Cioban…

 

nu și-a dat Turma – pentru Cântec : ci Cântecul i-e Turma

cu care – -Umil – Te-a fost zărit : s-a istovit

pe Drum – oricât de Greu – oriunde-Ți vede Urma :

în Vânt – în Flori – în Munte – -n Schit

 

s-a Răstignit – s-a Iscălit – și Sânge-Cânt l-a Mântuit…

…nu-l alunga – Mărite Doamne : cu el – iarăși – Lumina

va umple Sufletele Lumii – va alunga Vermina !

***

 

29-CREDINȚĂ DE RĂZBOINIC

 

am fost  Toamnă – am fost Iarnă – acum – Primăvară

m-am chitit : dau Drum la Ape – se veselească – iară…

nu aș fi Om – de n-ar durea – Nou Drum – prin Carnea mea

să știu Grăi – mă Răstigni – să văd cum Hristul vrea…

 

vrea ca să fim ce ne-a făcut – ca Fulgere în Bezne

și să-mplinim – oriunde-am fi – ce nimănui i-e lesne :

să-ntâmpinăm Vântul Cel Rău – cu Coase și Topoare

dar să-l chemăm – și să-L rugăm : ne-ajute – la Strâmtoare !

 

…nu suntem mulți – nici înțelepți – dar Hotărârea Sfântă

face – din noi – Ostași de Soi : mai mult decât o Stâncă…

vom fi Arhangheli – pentru-o Lume ce încă n-o zărim

 

dar știm că Lumea Nevăzută – ne-i învăța s-o știm !

….purcedem spre Lumina Verii – chiar dacă vom pieri :

Tu știi căuta : al nostru Cânt  Războinic – Tu-l vei aspri !

***

 

EȘTI NUNTAȘ – TRUVER SFIOS

             

peste Lacul Hodinit – cu Unde-Argintate

cântă Lebăda în Zbor  – dedulcind  a Moarte…            

vuiesc Vânturi – Munții plâng – dar Pădurea tace :

A MURI  CÂNTÂND  – E-UN HAR :  NOBIL HAR DE PACE…

 

…în desișul Codrului – Lebăda se-nfundă

zboară să îmbrățișeze CUC PROROC – la Pândă :

Întunericul de Taină – îi acoperă – -ndurat

și pe Lebăda Regală – și Profet Legat…

 

…va ieși-n Lumini – curând – SFÂNTUL INOROG :

Veste ne va da de-o Nuntă – NUNTĂ SUB POLOG

pe cari Soarele-o ghicește –  Luna o să vină

 

căci e Nuntă din Străbuni : LĂUTĂ SUBLIMĂ

…ești Nuntaș – TRUVER SFIOS : hai – în Toi-Văpaie

ca să cânți cum n-ai cântat  :    ÎN DE TAINĂ STRAIE !

***

 

BINECUVÂNTEAZĂ – HRISTOASE – CUVINTELE LIMBII ROMÂNE

 

când – mânios – mă blestemi – s-o faci în Limba Străbunilor mei

iar de-njurat : într-un Cântec al Zânelor din Tei  !

până și Răul – devine amabil – zburatic – de la Ciocârlii

când îl proclami răspicat – în Limba Sfintei Glii

în Limba Celor ce – cu Lumina Plugului – Adâncul l-au spintecat

și-au aflat : Limba aceea s-a chemat – orișicând – ROD-DIN-ARAT !

 

…Ochi în Ochi să ne privim

chiar dac-amarnic – ne dușmănim :

vor ști Izvoarele de sub Munți

Taina prin care să ne-mpace  : întru Înțelepciunea Celor Cărunți !

 

totul e Frumos și Adevărat

totul e Bun și Curat

când purcede din Rădăcini de Stejar

când se-aprinde la Bătrâna-Vatră-cu-Jar !

 

…binecuvântează – Hristoase – Cuvintele Limbii Române

căci – din noi – doar atât mai rămâne…!

***

 

ȘI MAI EXUBERANT SĂRĂCIT

 

niciun Bogat nu-i Bogat – puțini Săraci sunt Săraci :

Bogații – cu tot cu Comori Infernale – se vâră în Saci

căci Chiloții lor –  scorțoși – sunt de Zale

(…Bogații sunt teribil sensibili – la Șale…)

 

Read More »

26 Aug
2020

Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL

Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.

Volumul de versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor, o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales cunoaștere spirituală.

Cartea are mai multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:

Partea I: CASA FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE; Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).

Constatarea poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”. Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii. Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se războiește cu limitele între care viețuiește.

Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea, revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar, ipoteza dispariției Creației…

Observăm că lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…

În această cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ – putem sta pe un dig între un Ocean și alt Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.

De reținut și prezența albinelor harnice,  ele reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii. Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor, singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.

Read More »

26 Aug
2020

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

Motto:

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie  ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor.  ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Read More »

24 Aug
2020

Victor RAVINI: Redactorul cascador

Tipografia mi-a trimis o penalizare de vreo două sute de lei, pentru niște modificări de text pe șpalturi, la o carte apărută în editura Albatros. Eu nu făcusem nicio modificare. M-am dus la Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, și i-am spus:

– Eu n-am făcut nicio modificare. Nici nu am văzut șpalturile. Trebuie să fie o greșeală.

Dânsul a dat telefon și a cerut șpalturile de la tipografie, să vadă ce modificări erau alea. Editura Albatros era în Casa Scânteii, la etajul șapte, iar tipografia era în spatele clădirii. A recunoscut pe șpalturi scrisul Iordanei Ureche, o idioată, care fusese redactor la primele mele trei cărți și fusese mutată din redacție la corectură. Asta în urma unor evenimente declanșate de mine și care pot face subiectul altei schițe umoristice. Să plătesc eu penalizare pentru că ea, în loc să facă numai corectura șpalturilor, își depășise atribuțiile de serviciu și îmi modificase textul? Înlocuise cuvinte, îmi reformulase unele fraze, tăiase rânduri și adăugase de la ea alte expresii, după cum o ducea inteligența. La fel îmi făcuse și la cărțile unde îmi fusese ea redactor. Avea ambiții de coautor. Descopeream asta după ce apărea cartea în librării. Cartea de acum, la care făcuse corectura șpalturilor și modificările de text pe șpalturi, se tipărise și se vindea în librării. Nu se mai putea face nimic. Domnul Sântimbreanu mi-a zis că nu aveam încotro și trebuia să plătesc penalizarea. Și mi-a spus că mă despăgubește dânsul. A scos din sertar un formular pentru cerere de împrumut de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor și mi-a zis să îl completez.

– Cât să cer?

– Cere 30.000 de lei, pentru că se aprobă doar jumătate.

La motiv am scris că îmi trebuiau acei bani ca să îmi repar mașina. Eu aveam un Moskvici 1500 alb, cumpărat nou și un Trabant gri, cumpărat tot nou. Nu aveau nevoie de nicio reparație. Dânsul a citit ce completasem în formular, l-a rupt și l-a aruncat în coșul de hârtii.

– Scriitorii nu au mașină, tovarășe! Sunt săraci, tovarășe! Scrie acolo că îți plouă în casă și stai cu ligheanele! Ceri împrumutul ca să îți repari acoperișul, tovarășe!

– Păi se vede în adresă că locuiesc la etajul 12, în blocul Ulpia din Pantelimon, care știe toată lumea că are 18 etaje.

– Scrie acolo așa cum îți spun, că nu citește nimeni adresa!

Am încasat banii de la Fondul Literar. Era cât leafa mea de șantierist la Grupul de Șantiere Vulcan, pe cinci luni. Sau de șapte ori mai mult decât salariul mediu pe țară, dacă ar fi să credem datele oficiale. Aș fi vrut să-i mulțumesc domnului Mircea Sântimbreanu cu un mic cadou. Dar știam că e dificil cu cadourile. Să nu mă înțeleagă greșit și să-mi dau foc la valiză. Văzusem cum doi muncitori de la Vulcan veniseră de pe șantierul nostru de la Banias, din Siria și arătau ca doi răsturnători de stânci de la munte, coborâți cu pluta. În văzul tuturor, i-au dat șefului de birou, ing. Ionescu Eugen, unul o sticlă de whisky, celălalt două cartușe de țigări. Șeful de birou tocmai se lăsase de fumat și de băut și ne interzicea să mai bem și să mai fumăm în birou, când era el acolo. A răcnit la cei doi, i-a dat afară cu niște gesturi largi, ca la teatru, a distrus cartușele de țigări și le-a aruncat după ei. A dat după ei și cu sticla de whisky. Întreg acest teatru era un mesaj adresat nu atât celor doi veniți cu pluta, cât mai ales ca să se audă în toată întreprinderea că la el nu mergea cu așa ceva. Teatru. Nu mai mergea cum mersese înainte. Dacă ăia doi m-ar fi întrebat ce mergea acum, nu aș fi știut ce să le spun. Încolo, numele lui era doar o coincidență.

Ca să nu fac vreo greșeală fatală, m-am dus la Mircea Sântimbreanu cu mâna goală și i-am mulțumit prin vorbe. L-am întrebat pe cât timp era acordat acel împrumut. Mi-a spus că, pentru a nu restitui împrumutul, trebuie să mai cer încă un împrumut. Și mi-a dat încă un formular. Am scris la fel ca în precedentul, aceeași sumă și că îmi ploua în casă și stăteam cu ligheanele. Ca să nu fie nevoie să restitui nici al doilea împrumut, am fost nevoit să cer un al treilea împrumut. Și așa mai departe. După un an, toate aceste împrumuturi s-au prescris și am făcut altele. Am încasat de la Fondul Literar mai mulți bani pe împrumuturi nerestituibile, decât primisem pe carte.

Tot în acea vreme în care îmi ploua în casă… cu bani, cât aș fi putut să umplu un lighean cu sute, am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L-am întrebat pe Mircea Sântimbreanu ce șanse aveam să solicit acel post și dacă se putea lua în considerație că eram absolvent al facultății de filologie. Mi-a răspuns că nu aveam nicio șansă și a ridicat ochii spre etajul opt, unde se cenzurau cărțile. Totodată a dat din umeri în așa fel ca să înțeleg că îi era peste puteri să mă angajeze redactor. Am înțeles că cenzuriștii de la etajul opt decideau pe deasupra capului dânsului.

Ulterior mi-a spus că i-au dat un redactor care avea doar liceul și era de meserie cascador. Cascador, i-auzi! Sântimbreanu, ca director de editură, nu s-a putut opune, deoarece cascadorul era amantul scriitoarei Constanța Buzea, fosta soție a lui Adrian Păunescu. Acel cascador redactor a și publicat câteva cărți, dar se vedea că nu erau scrise de el, ci erau rebuturi sau mâzgăleli de ale Constanței Buzea, pe care le-a publicat sub numele ăluia, ca să mai ia niște bani de la editură. Desigur, pe lângă împrumuturile nerestituibile.

Sântimbreanu mi-a mai spus că se ducea la pescuit cu acel redactor, așadar de meserie cascador, pentru că ăla avea mașină, iar Sântimbreanu nu avea. Cascadorul redactor l-a întrebat odată pe Sântimbreanu, acolo la pescuit, dacă ştie un poet pe care îl cheamă Rădulescu. Sântimbreanu era în toate comisiile de la Uniunea Scriitorilor și știa că nu era niciun poet cu acel nume.

– Nu cunosc niciun poet Rădulescu. Rădulescu și mai cum?

– Nu știu. Are un nume cam ciudat. L-am știut, dar l-am uitat. Însă e un poet foarte bun, mie îmi place cum scrie. Ar fi bine să-l publicăm și noi.

Sântimbreanu știa tot ce se publica la celelalte edituri și prin toate revistele literare. Nu auzise de niciun poet Rădulescu.

– Banu Rădulescu, mă? Dar ăsta e prozator.

– Nu. Nu îl cheamă așa.

– Corneliu Rădulescu, mă? Și ăsta e tot prozator.

– Nu. Nu e ăsta.

– Neagu Rădulescu, mă? E mort, era prozator și nu a scris poezii. Alt Rădulescu nu mai e niciunul.

– Nu. Nu Neagu. Altfel.

– Nu e, mă, niciun poet Rădulescu.

– Ba da. Și e un mare poet. A scris cărți de poezie. Rădulescu și nu-mai-știu-cum. Un nume mai așa, cam ciudat.

– Tu îl cunoști personal?

– Hmmâm. Nu chiar așa bine, dar îl cam cunosc. E foarte simpatic. Ptiu, îmi stă pe limbă și îmi scapă cum îl mai cheamă. Dar vă asigur că e un poet foarte bun.

– Mă, nu cumva tu vrei să spui de Ion-Heliade Rădulescu?

– Da! Da, așa e. Exact așa îl cheamă. Exact așa. Ion Eliade Rădulescu. E un poet foarte bun. Îl cunoașteți? Eu m-am cam și împrietenit cu el, așa un pic.

——————————

Victor RAVINI

21 august 2020

La Grande-Motte, Franța

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 28578

Ultimele Comentarii