PARADOX SENTMENTAL.POEME
CUVANT DE ÎNTAMPINARE
Pare ciudat, poate, că într-o vreme care nu şi-a istovit interesul pentru textualism, care nu se poate desprinde de numita (şi, vai, incriminata) paradigmă cineva ne poate oferi, livrându-se fără rest, aceste ,,şoapte gândite” (şi chiar scrise), adunate într-un volum. Mariana Gurza trăieşte înafara modelor, agitând – deseori steril – peisajul literar.
Daca azi se scrie proezie şi se confecţionează “texte”, ea imună, răscolită însă de vuietul iubirii şi asaltată de incertitudini se încredinţează într-o confesiune a ,,eului sfaşiat”, locuind în aşteptare.
Departe, aşadar, de ofensiva poeţilor post-textualişti, de proemele produse industrios şi ingenios pe bandă, întreţinând senzaţia că asistăm la ceva déjà écrit (ceea ce e şi adevărat !), poeta noastră, traversând cercurile vârstelor, adună într-un album de familie aceste ,,iluzii călătoare” şi, iată, ni le oferă, cu o sinceritate dezarmantă, îngemănând ,,lacrimi şi chemări”. Fiindcă Mariana Gurza, aşa cum ne încredinţează într-un Autoportret ( ,,Sunt ceea ce nu voi şti niciodată”) ignoră substratul livresc şi nu transcrie o experienţă lirică ci una pur existenţială. Ea ne invită, cu adevărat, într-un paradox sentimental. Află în poezie un refugiu, o salvatoare oază culegand vise şi, din vechile-i carnete, scoate la iveală, într-o progresie chiar valorică, productele meditaţiei sale, aşteptând ,,luntrea iubirii”. Încât această lirică, deopotrivă o regăsire şi o răzvrătire, adună,,boabe de lacrimi” şi se vrea o depoziţie, asumându-şi riscul nudităţii. Din versuri, fără a se lepăda de naivităti, purtând spre noi, pe alocuri, un ecou romanţios-dulceag ea cutează a-şi face ,,harfă gândului” {vezi Oglinda dorului}, împrăştiind în juru-i ,,miresme de amor”. Uşor anacronică, o astfel de poezie sfidează canoanele epocii şi nu se aliniază cruciadei care, zgomotos, a trimis sentimentul la eşafod, biciuind pudibonderia. Liga poeteselor, îmbrăcând armura glacialităţii, afişează, dimpotrivă, cinism coborând în derizoriu ; sau, în numele ingineriei textuale, cheltuind ingeniozitate, pensand savatlâcuri prin ,,pliurile semiotice” şi admirând maruntaiele textului. Să mai spunem că, astfel fiorul este ucis ?
Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Sunt, fireşte, stângăcii la acest debut amânat. Dar ,,sertarismul” poetei, lăsand pe dinafară multe alte ,,texte” (ca sa fim în ton cu limbajul exegetic) închipuie nu doar un album de familie, cu destinaţie precisă. Erupţiile de revoltă, coborând în concret, transcrise ritmat, fac casă bună cu cele ale afectivităţii, inundând pagina. Încât, izvodite din ,,pământ şi sânge” (Dor), aceste poeme – ,,boabe de lacrimi” vin să întărească o veche şi ştiută concluzie : într-o societate care, afundându-se în mlaştina tranziţiei, vrea să trazacţioneze orice, exită ceva – ne previne cu sensibilitate Mariana Gurza – care nu poate fi cumpărat. Şi acest ceva este tocmai iubirea. La picioarele ei, autoarea depune ca ofrandă un buchet de poeme.
ADRIAN DINU RACHIERU
(Mariana Gurza – Paradox sentimental, Editura “AUGUSTA”, Timişoara,1998)
Omul învaţă pentru a fi înţelept;
prostul cultivă legumele altora
fără a înţelege
care este rădăcina
şi pe unde curge seva.
Poetul scrie doar pentru a fi numit
un biet scrib
la curtea lumii.
Oamenii iubesc pentru că trebuie
să iubească…
Există o lege nescrisă
care ne obligă la iubire.
Dar cum iubirea a devenit o relaţie
dintre cerere şi ofertă,
nimeni nu este suficient de bogat
pentru a cumpăra iubirea…
1978
Dor
Îl mai văzusem…
în cele din urmă,
am îndrăznit
şi i-am schiţat portretul;
am făcut un amestec
din pământ şi sânge,
i-am dat pânza
ramuri de soare,
apoi
i-am pus dorul în ochi,
cântecul pe buze
şi-n mâini i-am pus o sferă.
Asemănarea era perfectă…
1976
Fântâna lui Hipocrene
Am hoinărit de când mă ştiu
cu Pegas înaripatul
căutând…
Am scormonit pământul,
am asmuţit văzduhul
şi mi-am spălat mâinile
în toate izvoarele.
Mi-am oglindit chipul
în fântâni
şi am învăţat să mi-l cunosc;
în cele din urmă
am furat o cupă
din fântâna lui Hipocrene
şi am semănat cântec
pe câmpul sterp al eului meu.
Pe urmele lui Zenon
Am prins tristeţea-n mâini
şi-am înveşmântat-o-n lacrimi.
I-am dat bineţe surâsului
şi am închinat pelin
în cupe de nostalgie.
Mi-am prins dorul în plete
şi i-am dat culoare nopţii,
apoi,
am fugit…
Mă temeam.
Alergam înfrigurată
spre un sfeşnic pribeag
întocmai ca Zenon.
Ne-am surprins amândoi
în noapte întrebând…
Mariana Gurza
http://www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2012/01/Sound02.mp3
