AM RENĂSCUT, DOAMNE !
AM RENĂSCUT, DOAMNE
Am renăscut, Doamne
Odată cu Învierea Ta.
Cu sufletul curăţat,
Mi-am îndreptat gândul spre Tine.
Tu cel ce te-ai jertfit
Ne-ai lăsat iubirea,
Şi puterea de a deveni copil
Odată cu cel din icoana Maicii Domnului.
Cu El am renăscut, Doamne,
Mai puternică, mai tenace
Având CUVÂNTUL Tău drept scut.
CELE DOUĂ LUMI
Între viaţă şi moarte
un prag fragil…
Păşesc pe el
în cele două universuri.
Aş mai rămâne în viaţă,
unde e prezentul şi viitorul.
Dincolo…
E timp şi pentru dincolo…
Acolo vom da vămi văzduhului,
pentru popasul veşnic.
Dumnezeu, va avea El grijă de noi!
Ne va ţine de mână
Aici,
Acolo,
O eternitate…
SPUNE-MI CINE SUNT
Am crezut că ştii
cine sunt.
Eu mă credeam,
deopotrivă că sunt
şi umbră şi fiinţă.
Până când mi-am dat seama
că-n oglinda timpului
nu eram mai mult decât
un strigăt,
un hohot de râs,
o rochie albă,
o flacără de lumânare,
un ou roşu,
o bucăţică de prescură,
un ochi de lumină.
VĂ MULŢUMESC, PRIETENI
Din senin s-a iscat iubirea,
în senin s-a întors!
Asta v-am spus vouă,
prieteni ai mei,
când mi-aţi arătat cerul
şi stele,
când mi-aţi adunat lacrimile,
în potire de crini,
când din nori rătăciţi,
pe drumul meu
plin de poeme,
se vor ivi cohorte
de îngerii şi-şi vor
lăsa aripile
peste singurătatea mea,
acum,
la jumătate de veac.
MISTER
Misterul facerii mele e unul simplu :
Dumnezeu m-a vrut truditoare pe cuvânt:
Mi-a trimis ursitoarile
să-mi prevestească bune şi rele
dar nicioadată n-a fost vorba
de durere,
de trădare,
de frig,
de ceaţă,
de ploi şi ninsori.
Parcă, una-ntr-o doară
a şoptit, neconvinsă,
cuvântul comoară.
M-am gândit că va fi poezia
şi lungul ei mister,
cu care voi fereca
inima ta…
ŞI MĂ GRĂBESC…
Caii timpul
galopează
dincolo de dorinţa mea.
Mă grăbesc să te-ntâmpin,
dincolo de revărsatul zorilor,
dincolo de cumpăna zilei,
aproape de miezul cuvântului
nerostit încă.
Ochiul magic
adună poeme de aprilie
pentru albumul
cu noi doi ;
tu cel adevărat,
chemat de mâna mea întinsă,
eu umbra ta,
trecătoare prin anotimpuri…
CE-I FERICIREA ?
Când mi s-a vorbit de fericire
era într-un decor autumnal.
O asociasem cu roadele toamnei
cu îngerii ca pogorâseră
pe pământ
şi împărţeau linişte şi pace
din potire cu mir.
Toate s-a dus în ale ei…
sau s-a metamorfozat
într-o zână albă
şi i-am cerut acesteia
o pereche de aripi albe.
Am crezut că asta e fericirea,
aripile cu care să zbor.
Dar m-am văzut răstignită pe cer
în încercarea de zbor
de-a fericirea.
Şi-au mai fost două ocazii
când mi s-a vorbit despre
fericire.
Într-una eram liniştită,
împăcată cu mine însumi,
asta era fericirea.
CE ESTE VIAŢA ?
O clipă,
o fereastră spre lume…
are formă de inimă,
de culoare verde
şi cu gust de piersică.
E o mare albastră,
apoi un fluviu,
un râu de munte,
un pârâu
care curge spre Apa cea Mare,
spre care trecem cu bănuţul în mână.
Mariana Gurza
